Păzitoarea tainei, Kate Morton

 ................................................

3-7

          În fiecare apăreau două tinere, Penelope și Gwendolyn Caldicott, în portrete artistice, cu numele studioului fotografic scris cu litere cursive în colțul de jos, dar și în instantanee la petreceri din înalta societate.

   O anumită fotografie îi atrăgea atenția în mod special de fiecare dată. Cele două surori Caldicott erau mai mature - să tot fi avut cel puțin 35 de ani - și erau fotografiate de sir Cecil Beaton pe o scară mare în spirală. Lady Gwendolyn stătea cu mâna în șold, cu ochii ațintiți la aparatul de fotografiat, în vreme ce sora ei se uita la ceva (sau la cineva) care nu era în cadru. Fotografia fusese făcută chiar la petrecerea la care Penelope s-a îndrăgostit, în noaptea în care lumea celor două surori s-a destrămat.
   Biata lady Gwendolyn nu avea de unde să știe că viața ei urma să se schimbe chiar în noaptea aceea. Și era atât de drăguță! Nici nu-ți venea să crezi că bătrâna de sus fusese cândva atât de tânără și strălucitoare. (Asemenea tuturor fetelor tinere, Dolly nu-și închipuia nicio clipă că și pe ea o aștepta aceeași soartă.) Se gândea că asta era o dovadă că trădarea și o pierdere irecuperabilă pot distruge un om, otrăvindu-l pe dinăuntru și pe dinafară. Rochia de seară de saten pe care o purta lady Gwendolyn în
fotografia aceea avea o culoare închisă și strălucea, era croită pe bie și cădea turnată pe formele ei rotunde.
   Dolly scotocise mult și bine în dulapuri până a găsit-o, agățată pe un umeraș printre atâtea altele - s-a bucurat când a descoperit că rochia era de un roșu închis, una dintre cele mai frumoase culori.
   Aceea a fost prima rochie pe care a probat-o, dar cu siguranță nu și ultima. Înainte de venirea lui Kitty și a celorlalte fete, când nopțile în clădirea din Campden Grove îi aparțineau în întregime, Dolly își petrecuse o mulțime de timp acolo, proptind un scaun sub clanța ușii în timp ce se dezbrăca și proba. Uneori se așeza și la măsuță, împrăștiind nori de pudră pe decolteul gol, scotocind prin sertare după broșe cu diamante, netezindu-și părul cu peria din păr de mistreț - ce n-ar fi dat să aibă și ea o perie ca aceea, cu numele ei gravat pe mâner...
   Dar astăzi nu avea timp de toate astea.
   Dolly s-a așezat cu picioarele încrucișate pe canapeaua de catifea de sub candelabru și a început să-și decojească banana. A închis ochii și a mușcat, scoțând un suspin de mulțumire - e adevărat că fructele interzise (sau cel puțin cele ce se vând pe rație) sunt cele mai minunate. A mâncat-o pe toată, apoi a netezit delicat coaja lângă ea. Satisfăcută, Dolly și-a scuturat mâinile și s-a pregătit de treabă. Îi făcuse o promisiune lui Vivien și avea de gând să și-o țină.
   Așezată în genunchi, lângă șirul de rochii foșnitoare, a tras cutia de pălării de unde o ascunsese. Începuse cu o zi înainte, când pusese pălăria ornamentată, în formă de clopot, împreună cu alta, ca să folosească cutia pentru un maldăr de haine pe care le adunase. Dolly își spunea că ar fi putut face asta pentru ei mama ei, dacă lucrurile ar fi decurs normal. Serviciul Feminin Voluntar, la care aderase de curând, aduna haine pe care să le repare, să le modifice și să le întrebuințeze, iar Dolly era nerăbdătoare să ajute și ea. De fapt voia să le dea gata cu ceea ce va aduce ea și în felul acesta să o ajute pe Vivien, care organiza colecta.
   La ultima întrunire discutaseră aprins despre ce lipsea, acum când raidurile se întețiseră - bandaje, jucării pentru copiii rămași fără adăpost, pijamale pentru soldații din spitale - și Dolly se oferise să aducă o mulțime de haine care nu mai aveau întrebuințare, ca să fie tăiate și folosite după nevoie. Și, în timp ce doamnele mai în vârstă se ciorovăiau care coase mai bine și ale cărei tipare să fie folosite pentru a face păpuși de cârpe, Dolly și Vivien (care păreau uneori a fi singurele membre cu o vârstă mai mică de 100 de ani) schimbaseră priviri conspirative și și-au văzut tăcute de treabă, vorbind în șoaptă când aveau nevoie de ață sau de o altă bucată de pânză, încercând să nu ia în seamă ciorovăielile din jur.
   Era minunat să petreacă timpul împreună astfel, și acesta era unul dintre motivele principale pentru care Dolly se înrolase în Serviciul Feminin Voluntar (pe lângă speranța că Forțele de Muncă nu o vor mai repartiza în vreun alt loc îngrozitor precum fabricile de muniție).
   Lady Gwendolyn nu se mai dezlipea de ea - nu voia să o lase pe Dolly să meargă acolo mai mult de o duminică pe lună - iar Vivien era voluntară și soție perfectă, așa că nu aveau alte ocazii să se vadă.
   Dolly tria iute lucrurile și tocmai cerceta o bluză destul de nearătoasă, încercând să se hotărască dacă eticheta Dior de pe spate ar fi un impediment să o prefacă în fâșii de bandaje, când o bușitură jos a făcut-o să tresară. Ușa de la intrare s-a trântit și s-a auzit vocea bucătăresei răcnind la servitoarea care venea după-amiezile să dea o mână de ajutor la curățenie. Dolly a aruncat o privire la ceasul de pe perete.
   Era aproape 3 și se făcuse vremea să-și trezească ursoaica adormită. A închis cutia și a vârât-o la loc, și-a netezit fusta, pregătindu-se pentru încă o după-amiază în care se juca de-a servitoarea.

     - Ai mai primit încă o scrisoare de la Jimmy al tău, i-a spus Kitty fluturându-i plicul când Dolly a intrat în salon în seara aceea.
  Stătea cu picioarele încrucișate pe canapea în timp ce Betty și Susan frunzăreau o revistă veche Vogue. Cu mai multe luni în urmă, mutaseră pianul de concert din mijlocul încăperii, stârnind mânia bucătăresei, iar acum cea de-a patra fată, Louisa, îmbrăcată doar în lenjeria de corp, exersa pe covorul basarabean o serie de exerciții de gimnastică suedeză destul de greu de înțeles.
   Dolly și-a aprins o țigară și și-a tras picioarele sub ea, așezată în vechiul fotoliu de piele. Fetele păstrau întotdeauna fotoliul acesta pentru ea. Deși nimeni nu spunea asta cu voce tare, slujba ei de damă de companie îi conferea o poziție anume în mica lor gospodărie. Nu avea nicio importanță că locuise în casa cu numărul 7 din Campden Grove doar cu o lună sau două mai mult decât ele, fetele o priveau cu respect, punându-i tot felul de întrebări despre cum mergeau lucrurile acolo și dacă le-ar fi îngăduit să cerceteze casa.
   La început, toate acestea au amuzat-o, dar acum nu-și dădea seama din ce pricină: i se părea absolut firesc ca fetele să se comporte așa.
   Cu țigara atârnată de colțul gurii, a rupt plicul. Scrisoarea era scurtă, fiind scrisă, după cum spunea, într-un tren militar înțesat, și și-a trecut iute privirea peste scrisul ascuțit ca să găsească părțile importante: fotografiase distrugerile de război undeva în nordul țării, se întorcea în Londra pentru câteva zile și murea de nerăbdare să o vadă: era liberă duminică seara? Lui Dolly îi venea să chiuie de bucurie.
   - Ia te uită la ea! a exclamat Kitty. Haide, spune-ne ce zice!
   Dolly și-a ferit privirile. Scrisoarea nu era nici pe departe pasională, dar nu strica să le facă să creadă că ar fi fost, mai ales pe Kitty, care le povestea cele mai intime amănunte despre ultima ei cucerire.
   - E personală! a spus ea în cele din urmă, cu un zâmbet enigmatic.
   - Ne strici tot cheful! s-a bosumflat Kitty. Să ții doar pentru tine un pilot arătos! Când o să ni-l prezinți și nouă?
   - Bine zici, s-a băgat și Louisa în vorbă, proptindu-și mâinile în șolduri și aplecându-se în față. Adu-l pe-aici într-o seară ca să vedem cu ochii noștri dacă e potrivit pentru Doll a noastră.
   Dolly a aruncat o privire spre pieptul săltăreț al Louisei, care își azvârlea șoldurile dintr-o parte într-alta. Nu-și mai aducea aminte de unde rămăseseră cu impresia că Jimmy era pilot. Așa presupuseseră cu mai multe luni în urmă, iar lui Dolly nu-i displăcuse ideea. Nu le corectase atunci, iar acum părea prea târziu.
   - Îmi pare rău, fetelor, a spus ea, împăturind scrisoarea, e prea ocupat acum, cu misiuni secrete, știți, chestii de război, nu pot eu să vă dau prea multe amănunte, plus că știți și voi prea bine regulile!
   - Ei, haide... a rugat-o Kitty. Băbătia n-are de unde să afle! N-a mai coborât în camerele de jos de când au dispărut trăsurile cu cai și, oricum, niciuna dintre noi n-are să se dea de gol.
   - Ba știe mai multe decât credeți voi, a spus Dolly, și, pe deasupra, are încredere în mine. Eu îi țin loc de familie. M-ar da imediat afară dacă ar bănui că mă întâlnesc cu cineva.
   - Ei, și ce mare nenorocire ar fi! a spus Kitty, ai putea veni să lucrezi cu noi. N-ar fi nevoie decât de un zâmbet și șeful meu te-ar lua cât ai clipi din ochi. Cam libidinos el, dar e un tip de treabă dacă știi cum să-l iei.
   - Așa e, au sărit Betty și Susan, care aveau curiosul obicei de a vorbi deodată. Haide, vino să lucrezi cu noi, au urmat ele, ridicându-și ochii de pe revistă.
   - Să renunț la săpuneala zilnică? Nici nu mă gândesc!
   - Ești smintită, a râs Kitty, smintită sau curajoasă, nu-mi dau seama bine.
   Dolly a ridicat din umeri, nu avea de gând să discute ce motive avea să rămână în slujba asta cu o băgăcioasă ca Kitty. Așa că a deschis cartea care se afla pe măsuța unde o lăsase seara trecută. Era nouă, prima carte pe care o avusese vreodată (cu excepția volumului necitit al Manualului de gospodărie al doamnei Beeton, pe care i-l vârâse în mâini cu de-a sila maică-sa). Se dusese special pe strada Charing Cross într-una dintre duminicile ei libere ca să o cumpere.
   - Muză fără voie, a silabisit Kitty aplecându-se să citească titlul de pe copertă. Dar n-ai mai citit-o o dată?
   - Ba da, de două ori.
   - E chiar așa de bună?
   - Destul de bună.
   - Eu nu mă prea omor cu cititul, a spus Kitty strâmbând din năsucul ei frumos.
   - Nu? s-a mirat Dolly.
   Nici ea nu citea prea mult de obicei, dar nu era nevoie să știe asta Kitty.
   - Henry Jenkins? Numele ăsta îmi sună cunoscut... ia stai, nu-i cumva tipul ăla de peste drum?
   - Cred că locuiește pe undeva pe-aici, într-adevăr, a spus Dolly într-o doară, suflând fumul țigării.
   Bineînțeles că acesta era motivul pentru care alesese cartea. De îndată ce lady Gwendolyn a lăsat să se înțeleagă că Henry Jenkins era faimos în lumea literară pentru că folosea prea multe fapte adevărate în romanele sale („cineva al cărui nume aș putea să-l pomenesc a fost mânios peste măsură când a aflat că i s-au spălat rufele murdare în public. A amenințat chiar că-l dă în judecată, dar și-a dat sufletul fără să mai apuce... Săracul, era menit să aibă accidente, ca și taică-său! Norocul lui Jenkins...”), curiozitatea nu i-a dat pace lui Dolly.
   După o discuție amănunțită cu librarul, a dedus că e vorba despre Muza fără voie, povestea despre un scriitor chipeș și soția lui mult mai tânără, și și-a dat bucuroasă toate economiile strânse cu grijă. După care a petrecut o săptămână minunată absorbită de povestea mariajului lui Jenkins, aflând tot felul de amănunte despre care n-ar fi îndrăznit niciodată să o întrebe pe Vivien.
   - E arătos tipul! a spus Louisa, întinsă acum pe covor, arcuindu-și spinarea ca o cobră ca să-i facă cu ochiul lui Dolly.
   - Însurat cu femeia aia cu părul negru, aia care umblă țeapănă, de parcă ar fi înghițit o coadă de mătură...
   - Aaa... au strigat într-un glas Betty și Susan, cu ochii măriți de uimire, aia?
   - Ce norocoasă! Aș fi în stare să ucid ca să am un bărbat ca el! N-ați văzut cum se uită la ea? De parcă ar fi atât de minunată că nu-i vine să creadă.
   - Nu m-ar deranja să se uite și la mine așa! a spus Louisa. Cum credeți că aș putea întâlni un astfel de bărbat?
   Dolly știa răspunsul la întrebarea asta - cum l-a întâlnit Vivien pe Henry citise în carte, dar nu a vrut să spună. Vivien era prietena ei. Lui Dolly îi ardeau urechile de supărare: să vorbească așa despre ea, să știe că și alții au băgat-o în seamă, că și-au dat cu părerea, s-au întrebat și au ajuns la propriile lor concluzii! Ca și cum ceva ce-i aparținea doar ei, ceva de preț și foarte personal, la care ținea extrem de mult, ar fi fost răscolit, ca o cutie plină de haine de preț puse la păstrare.
   - Am înțeles că nu e prea sănătoasă, a spus Louisa, de aia n-o scapă el din ochi.
   - Mie nu-mi pare bolnavă deloc, a pufnit Kitty, dimpotrivă! Am văzut-o intrând la cantina Serviciului Feminin Voluntar de pe Church Street, seara când vin acasă. Dar am auzit că n-o pierde din ochi pentru că mai calcă în lături! a continuat ea cu voce scăzută, iar toate celelalte fete s-au adunat în jurul ei să o audă mai bine.
    - Vai, au exclamat Betty și Susan într-un glas, are un iubit!
   - N-ați băgat de seamă cât de atentă este? a continuat Kitty, spre deliciul celorlalte, cum îl așteaptă mereu în prag îmbrăcată la patru ace și-i pune în mână un pahar de whiskey. Scuzați-mă! Asta nu e dragoste! E conștiință încărcată. Să știți de la mine, femeia asta ascunde ceva. Și cred că știm toate ce anume!
   Dolly era la capătul răbdării, de fapt ajunsese să fie cu totul de acord cu lady Gwendolyn: cu cât plecau mai repede fetele din casa de la numărul 7 din Campden Grove, cu atât ar fi fost mai bine. Căci erau într-adevăr o adunătură necizelată.
   - Vai, cât s-a făcut ceasul? a exclamat ea închizând cartea cu zgomot. Mă duc să fac o baie!

      Dolly a așteptat ca apa să ajungă până la semnul de 12 centimetri și a închis robinetul cu talpa. Și-a vârât degetul cel mare de la picior în gura țevii ca să oprească picăturile ce se mai prelingeau încă.
   Ar fi trebuit să cheme pe cineva să repare robinetul, dar pe cine mai puteai găsi la vremea asta? Instalatorii erau prea ocupați să stingă incendiile și să astupe țevile care explodau ca să-și mai bată capul cu un robinet care picura. Și-a sprijini ceafa de marginea rece a căzii, în așa fel încât bigudiurile și agrafele să nu îi împungă pielea capului. Le-a acoperit apoi cu un batic, ca să nu i se întindă părul de la abur - o iluzie deșartă, de bună seamă, căci nu își mai aducea aminte de când nu mai făcuse o baie fierbinte.
   Și-a ridicat ochii spre tavan, în timp ce de jos răzbătea muzică de dans de la radio. Era o încăpere tare frumoasă, cu faianță albă cu negru și o mulțime de rafturi și robinete metalice. Peregrine, nepotul nesuferit al bătrânei doamne, ar fi făcut apoplexie să o vadă împânzită de frânghii pe care atârnau la uscat chiloți, sutiene și ciorapi.
   Gândul acesta chiar i-a făcut plăcere.
   S-a răsucit peste marginea căzii și și-a luat țigara într-o mână și romanul Muzafără voie în cealaltă. Încercând să nu le ude pe niciuna (ceea ce nu era greu de loc cu apa doar de doisprezece centimetri în cadă), a dat pagină după pagină până a găsit fragmentul pe care îl căuta.
   Humphrey, scriitorul deștept, dar nefericit, fusese invitat de fostul lui director de școală să le țină elevilor o conferință despre literatură, urmată de o cină în apartamentul acestuia. Tocmai își ceruse voie să se scoale de la masă și o pornise agale prin grădină, în amurgul ce se lăsa, către locul în care își parcase mașina, gândindu-se încotro îl împinsese viața, la regretele pe care le adunase și la „trecerea nemiloasă a vremii”, când ceva i-a atras atenția lângă vechiul lac: Humphrey a micșorat lumina lanternei și a rămas nemișcat în loc, fără să scoată vreun sunet, în preajma pavilionului de plajă. În luminișul de pe malul lacului, lumânări aprinse pâlpâiau în aerul cald al nopții în lampioane de sticlă agățate de ramurile copacilor.Între ele stătea o fată foarte tânără, desculță, cu o rochie foarte simplă de vară care abia îi atingea genunchii.
   Părul întunecat îi cădea vălurit pe umeri și lumina lunii îi mărginea profilul cu o aură. Humphrey îi vedea buzele mișcându-se de parcă ar fi rostit în șoaptă versurile unui poem.
   Deși chipul îi era nespus de frumos, mâinile l-au vrăjit de-a dreptul. În timp ce trupul stătea nemișcat, își mișca degetele dinaintea pieptului cu gesturi mici, dar pline de grație, de parcă ar fi împletit niște fire nevăzute.
   Mai văzuse el până atunci femei frumoase, care știau să măgulească și să seducă, dar fata asta era altfel. Era nespus de frumoasă, cu o puritate de copil, deși era cu siguranță o femeie în toată puterea cuvântului. S-a simțit vrăjit văzând-o acolo, în peisajul acela, să-i urmărească mlădierea nestânjenită a trupului, romantismul sălbatic al chipului.
   Humphrey a pășit înainte, ieșind din umbră. Fata l-a zărit, dar nu a tresărit. A zâmbit de parcă l-ar fi așteptat, făcându-i semn către lacul vălurit:
   - Nu crezi că e minunat să înoți în lumina lunii?
   Ajunsese la sfârșitul capitolului și i se terminase și țigara. Dolly le-a dat pe amândouă deoparte. Voia să apuce să se spele înainte ca apa să se răcească de tot. Și-a săpunit brațele, copleșită de gânduri, întrebându-se, pe când se clătea, dacă tot așa simțea și Jimmy când se gândea la ea.
  A ieșit din cadă și a tras un prosop de pe raft. În mișcare, și-a surprins reflexia în oglindă și a încremenit, încercând să-și imagineze ce ar putea vedea cineva care ar privi-o: păr șaten, ochi căprui - nu prea apropiați, slavă Domnului! - cu un năsuc destul de cârn. Știa că era frumușică, își dăduse seama încă de pe când nu avea mai mult de 11 ani și poștașul începuse să se poarte ciudat când o întâlnea pe stradă, dar oare era frumusețea ei diferită de cea a lui Vivien? Ar fi fost oare cu putință ca un bărbat ca Henry Jenkins să se oprească să o privească vrăjit cum șoptește în lumina lunii?
   Căci Viola - tânăra din carte - era cu siguranță Vivien. Pe lângă asemănările biografice, descrierea fetei stând în lumina lunii lângă lac, cu buzele pline, cu ochii alungiți, felul în care privea atât de concentrată către ceva numai de ea văzut se potriveau cu felul în care o vedea ea pe Vivien de la fereastra lui lady Gwendolyn.
    S-a tras mai aproape de oglindă. Aproape că-și auzea propria respirație în tăcerea băii. Se întreba ce o fi simțit Vivien când și-a dat seama că l-a fermecat pe Henry Jenkins, un bărbat matur, experimentat, cunoscut în cercurile literare și în societatea aleasă. Cum se va fi simțit că o adevărată prințesă atunci când a cerut-o de soție și a smuls-o din monotonia existenței ei obișnuite și a dus-o cu el la Londra, începând o viață în care s-a prefăcut din tânăra copilă într-o femeie orbitor de frumoasă, împodobită cu șiraguri de perle și parfumată cu Chanel No 5, strălucind la brațul soțului ei când mergeau la cluburile și restaurantele cele mai elegante. Căci ea așa o cunoștea pe Vivien și cu această imagine dorea să se identifice.
   - Mai ești în viață? s-a auzit vocea lui Kitty, care bătea la ușă, trezind-o la realitate.
   - Stai o clipă, i-a răspuns.
   - Bine că n-ai murit acolo! Credeam că te-ai înecat!
   - Nicidecum!
   - Mai stai mult?
   - Nu.
   - E aproape nouă jumătate și mă întâlnesc cu un aviator superb la clubul Caraibean. Vine de la Biggin Hill în seara asta. Crezi că te-ar amuza un dans? Spunea că-și aduce și niște prieteni. Unul dintre ei a întrebat în mod special de tine.
   - Nu în seara asta...
   - M-ai auzit ce-am spus, Doll? Aviatori! Eroi viteji și focoși.
   - Nu uita că am și eu unul la fel. Pe lângă asta, trebuie să merg la cantina Serviciului Voluntar.
   - Crezi că văduvele, fecioarele și fetele alea bătrâne nu se descurcă fără tine o seară?
   Dolly nu i-a răspuns. După câteva clipe a auzit-o pe Kitty spunându-i:
   - Bine, cum vrei! Louisa de-abia așteaptă să-ți ia locul.
   „Că și este în stare!” s-a gândit Dolly.
   - Petrecere frumoasă! i-a strigat, ascultând cum se depărtează pașii lui Kitty.
   Când le-a auzit pe celelalte fete coborând scările și-a dezlegat baticul și și-a descoperit capul. Știa că va trebui să-și refacă buclele mai târziu, dar nu avea nicio importanță. A început să-și desfacă bigudiurile aruncându-le în chiuvetă. Când le-a scos pe toate, și-a trecut degetele prin păr, aranjându-l în valuri pe umeri.
   Uite-acum! Și-a răsucit capul într-o parte și-ntr-alta și-a început să șoptească (nu știa nicio poezie, dar și-a închipuit că ar fi suficient dacă ar spune cuvintele de la cântecul Chattanooga Choo Choo), și-a ridicat degetele dinaintea ei de parcă ar fi împletit fire nevăzute.
   Dolly a zâmbit văzându-se în oglindă. Arăta întocmai ca Viola din roman.

12.

        Era, în fine, sâmbătă seara și Jimmy își aranja cu pieptănul părul negru, dându-l pe spate, încercând să convingă o șuviță mai lungă din față să stea locului.
   Nu avea nicio șansă fără Brylcreem, dar nu fusese în stare să-și permită o cutie nouă luna aceasta. Așa că se descurca cum putea cu apă și cu o vorbă bună, dar rezultatul nu era deloc încurajator. Becul de deasupra lui pâlpâia și Jimmy a aruncat o privire în sus, rugându-se să nu se stingă.
   Prădase deja lustrele din camera de zi și urma acum baia. N-avea chef să facă baie pe întuneric. Lumina becului s-a micșorat și Jimmy a rămas în semiîntuneric, ascultând muzica ce străbătea printre podele de la radioul din apartamentul de dedesubt. Când lumina și-a revenit, s-a înveselit și a început să fluiere și el melodia lui Glenn MillerIn the Mood.
   Costumul de gală era al tatălui lui, de pe timpul firmei W.H. Metcalfe și Fiii, era mult mai elegant decât oricare altă haină a lui Jimmy. Ce-i drept, se simțea cam stânjenit, războiul era în toi și era destul de rău că nu era și el în uniformă, darămite să umble îmbrăcat așa ca un băiat de bani gata. Dar Dolly îi spusese să se îmbrace elegant - ca un gentleman, Jimmy - așa îi scrisese în scrisoare, ca un gentleman adevărat și nu se găsea nimic corespunzător în dulapul lui. Costumul ăsta îl aduseseră cu ei când s-au mutat din Coventry, chiar înainte de izbucnirea războiului, era una dintre acele puține rămășițe ale trecutului de care nu se putuse despărți.
   Totuși, Jimmy știa că nu e bine să o dezamăgească pe Dolly, când își punea ceva în mine, mai ales în ultima vreme. Se strecurase o răceală între ei în săptămânile din urmă, de când pierise familia ei; parcă se ferea de mila lui, prefăcându-se tare și curajoasă, încordându-se toată dacă încerca să o îmbrățișeze. Nici nu voia să vorbească despre moartea lor, aducând vorba, în schimb, tot timpul, despre stăpâna ei, vorbind despre bătrână cu mai multă afecțiune ca până atunci. Jimmy era bucuros, desigur, că găsise un sprijin în durerea ei, doar că îi părea rău că sprijinul acela nu era el.
   Și-a scuturat capul. Ce ticălos încrezut putea fi! Să-și plângă singur de milă când Dolly se străduia să facă față unei pierderi atât de mari. Dar era atât de neobișnuit pentru ea, să se închidă așa! Îl speria de-a dreptul: i se părea că soarele se ascunsese după nori groși și își dădea seama cum ar fi dacă nu ar mai avea-o lângă el. De aceea seara asta era atât de importantă.
   Scrisoarea pe care i-o trimisese, insistența ca el să se îmbrace ca un dandy - era prima dată după bombardamentul de la Coventry când o văzuse că-i revenise buna dispoziție și nu putea să riște să o piardă din nou. Așa că și-a concentrat din nou atenția la costum. Aproape că nu putea să-și închipuie că-i venea bine: i se păruse întotdeauna că tatăl lui era uriaș îmbrăcat cu costumul ăsta. Iar acum i se părea că era doar un bărbat obișnuit.
   Jimmy s-a așezat pe pătura ponosită de pe patul lui îngust și și-a luat șosetele. Una avea o gaură pe care tot amânase să o cârpească de săptămâni în șir, dar i-a răsucit vârful și l-a vârât sub talpă, într-o parte. Și-a mișcat degetele, privindu-și pantofii lustruiți de pe podea, apoi și-a aruncat ochii la ceas. Mai avea încă o oră până la întâlnire. Era gata prea devreme, dar nu era de mirare, căci era agil ca o pisică.
   Și-a aprins o țigară și s-a întins pe pat, punându-și un braț sub cap. Simțea ceva tare sub el și, când a băgat mâna sub pernă, a găsit volumul Oameni și șoareci. Era împrumutat de la bibliotecă, același volum pe care îl împrumutase în 1938 și preferase să-l declare pierdut și să plătească pentru el decât să-l înapoieze. Îi plăcuse foarte mult, dar nu de aceea îl păstrase. Jimmy era superstițios: îl avusese la el în ziua aceea la mare, și o simplă privire la coperta cărții îi aducea în minte cele mai dulci amintiri. Și mai era locul perfect pentru a-și păstra averea cea mai de preț.
   Ascunsă între filele ei, unde nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să o caute, se afla fotografia pe care i-o făcuse lui Dolly în ziua aceea, pe câmp. Jimmy a scos-o și a netezit un colț îndoit. A tras adânc un fum din țigară și l-a dat afară, mângâind cu degetul cel mare conturul părului ei, umerii, rotunjimea sânilor...
   - Jimmy!
   Taică-său scotocea prin sertarul cu tacâmuri în camera de alături. Jimmy își dădea seama că ar fi trebuit să meargă să-l ajute să găsească ce căuta. Dar nu s-a dus. Căutatul îi dădea ceva de făcut și, după știința lui Jimmy, omului îi este mereu mai bine dacă are de lucru.
   S-a întors cu gândul la fotografie, așa cum făcuse de mii de ori de când o avea. Știa fiecare detaliu pe de rost, cum își răsucea părul pe deget, bărbia hotărâtă, provocarea din ochi, atât de caracteristică pentru Dolly, care se purta cu mult mai multă îndrăzneală decât avea de fapt. („Ceva care să-ți aducă aminte de mine”, și nu avusese cum să o mai uite.) Și acum mai simțea gustul sării și căldura soarelui pe piele, apăsarea trupului ei arcuit când a aplecat-o ca să o sărute.
   - Jimmy! Nu găsesc asta... cum se cheamă, Jim, băiatule!
   - Bine, tată! a strigat el, oftând, încercând să-și adune răbdarea. Vin acum!
   A aruncat o privire mâhnită spre fotografie - era stânjenitor să se uite la sânul gol al fetei în timp ce tatăl lui se necăjea în partea cealaltă a peretelui.
   Jimmy a vârât fotografia între filele cărții și s-a ridicat în picioare.
   Și-a pus pantofii, și-a legat șireturile, și-a scos țigara din gură, privind pereții micului său dormitor; muncise tot timpul de când începuse războiul și tapetul verde, decolorat era plin de fotografiile sale cele mai bune, cele care îi plăceau lui cel mai mult.
   Unele erau făcute la Dunkirk, cu un grup de bărbați atât de obosiți, că abia se mai țineau pe picioare, unul cu brațul pe umerii celuilalt, altul cu un bandaj pătat pe ochi, toți înaintând tăcuți, privind în pământ, gândindu-se doar unde să pună piciorul, un alt soldat era adormit pe plajă, fără cizme, strângând disperat la piept canistra de apă; o învălmășeală îngrozitoare de bărci și avioane care aruncă bombe de sus și bărbați care înaintaseră deja destul ca să fie împușcați, pe când se străduiau să scape din iad.
   Apoi mai erau fotografiile pe care le făcuse în Londra, de când începuse bombardamentul. Jimmy și-a aruncat privirea spre o serie de portrete de pe peretele mai îndepărtat. S-a ridicat apoi ca să vadă mai bine. Familia aceea din cartierul East End târându-și într-o roabă ce le mai rămăsese din avutul lor; o femeie cu șorțul în față care-și agăța rufele la uscat pe frânghia din bucătăria care avea un sfert de zid lipsă, în care spațiul privat devenea brusc public, mama care citea povești înainte de culcare celor șase copii ai ei într-un adăpost; ursulețul Panda împăiat, cu o jumătate de picior rupt, femeia așezată pe un scaun cu o pătură pe umeri, pe fundalul flăcărilor care mistuiau ceea ce fusese casa ei, bătrânul care scotocește în dărâmături după câinele lui.
   Toate astea îl obsedau. Uneori simțea că le fură o parte din suflet, capturându-le un moment intim atunci când îi fotografia, dar Jimmy nu trata lucrul acesta cu ușurință, era legat de eroii fotografiilor sale. Ei îl priveau de pe pereți și simțea că le este dator, nu numai pentru că fusese martor al unui anume moment din experiența lor umană, dar și pentru că avea datoria continuă de a le ține povestea vie.
   Auzea adesea anunțul la postul de radio BBC: „Trei pompieri, cinci polițiști și o sută cincizeci și trei de civili și-au pierdut viața” (ce cuvinte simple, măsurate, care să exprime ororile pe care le trăise noaptea trecută!) și vedea aceleași rânduri tipărite în ziar și atât!
   Nu era timp pentru nimic altceva în zilele acelea, nu avea rost să pui flori și să lași mesaje, căci avea să se întâmple din nou în noaptea următoare.
   Războiul nu îți lăsa loc pentru dureri și slujbe de pomenire, așa cum văzuse când era mic la firma de pompe funebre a tatălui său, dar lui Jimmy îi plăcea să creadă că fotografiile sale reușeau într-un anume fel să păstreze amintirile. Că, într-o bună zi, când totul se va fi sfârșit, aceste imagini ar putea supraviețui și oamenii vor putea spune: „Așa a fost atunci”.
   Până când a ajuns Jimmy în bucătărie, tatăl său uitase de nimicul pe care îl căuta și se așezase la masă, îmbrăcat cu pantalonii de pijama și maiou. Îi dădea canarului auriu firimituri de biscuiți pe care Jimmy i-i luase la chilipir.
   - Uite, Finchie, îi spunea el, întinzându-i un deget printre gratiile coliviei. Haide, mănâncă, drăguțule. Bravo, ce băiat bun!
   A întors capul când l-a auzit pe Jimmy în spatele lui.
   - Ei, ia te uită! Ce elegant ești, băiete!
   - Nu-i chiar așa, tată!
   Tata l-a privit din cap până în picioare și Jimmy se ruga în sinea lui să nu își dea seama al cui e costumul. Nu că tatălui său i-ar fi păsat - bătrânul era generos peste măsură - dar îi era teamă să nu-i stârnească amintiri care să-l tulbure și mai tare.
   - Arăți foarte bine, Jimmy, a spus el în cele din urmă, clătinând din cap, cu buza de jos tremurându-i de mândrie părintească. Foarte bine, într-adevăr. Sunt mândru de tine, zău așa.
   - Bine, tată, las-o mai moale, i-a răspuns Jimmy încetișor. O să mi se suie la cap dacă nu ești atent și-atunci n-o să mai ai trai bun cu mine.
   Tatăl a zâmbit ușor, dând în continuare din cap.
   - Unde ți-e cămașa, tată? E în dormitor? Mă duc să ți-o aduc, să nu răcești tocmai acum, nu?
   Tata a pornit-o după el târșindu-și picioarele, dar s-a oprit la mijlocul coridorului. Când Jimmy s-a întors din dormitor l-a găsit tot acolo, cu o privire nedumerită de parcă ar fi încercat să-și amintească după ce plecase.
   Jimmy l-a apucat de cot și l-a condus cu grijă înapoi în bucătărie. L-a ajutat să-și pună cămașa și l-a așezat pe scaunul pe care stătea de obicei, căci dacă s-ar fi așezat pe oricare alt scaun n-ar mai fi știut unde este.
   Ceainicul era pe jumătate plin și Jimmy l-a pus la loc pe sobă să fiarbă. Ce ușurare să aibă din nou gaze - cu câteva nopți în urmă, conducta fusese lovită de o bombă și tatălui lui îi fusese foarte greu să se liniștească fără ceaiul lui cu lapte. Jimmy a luat o linguriță de fire de ceai, a scuturat-o cu grijă și a pus-o în ceainic, abținându-se să pună mai mult. Știa că magazinul Hopwood nu are prea multe rezerve și nu-și permitea să rămână fără.
   - Vii diseară la cină, Jimmy?
   - Nu, tată. Rămân în oraș până târziu, ți-am mai spus. Ți-am lăsat niște cârnați pe sobă.
   - Bine.
   - Sunt cârnați de iepure, n-avem încotro, dar ți-am găsit ceva special... nici n-ai să ghicești... o portocală!
   - O portocală? chipul bătrânului s-a luminat de pâlpâirea unei amintiri. Am primit odată o portocală de Crăciun, Jimmy.
   - Nu mai spune, tată!
   - Demult, când munceam la fermă, ce portocală mare și frumoasă era! Dar mi-a mâncat-o pe furiș fratele meu, Archie.
   Ceainicul a început să fluiere și Jimmy a mai pus apă. Tatăl lui începuse să plângă încetișor, așa cum făcea ori de câte ori își amintea de Archie, fratele lui mai mare care murise în război cu mai bine de douăzeci și cinci de ani în urmă, dar Jimmy nu l-a luat în seamă. Învățase în timp că lacrimile tatălui său pentru dureri trecute se vor usca la fel de iute cum se iscaseră și că cel mai bun lucru era să meargă mai departe ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
   - Da, dar nu se va întâmpla și de data asta, tată, nimeni nu o s-o mănânce pe asta în afară de tine.
   A turnat lapte din belșug în ceașcă. Tatălui său îi plăcea ceaiul cu mult lapte, iar acesta era singurul lucru de care nu duceau lipsă, datorită domnului Evans și celor două vaci pe care le ținea în grajdul de lângă prăvălie. Cu zahărul era altă poveste, așa că Jimmy l-a înlocuit cu o linguriță rasă de lapte condensat, a amestecat și a dus ceașca și farfurioara pe masă.
   - Ascultă, tată, cârnații o să stea calzi în tigaie până o să vrei să mănânci, așa că nu o să fie nevoie să dai drumul la gaz, ai înțeles?
   Tata aduna firimiturile lui Finchie de pe fața de masă.
   - Ai înțeles, tată?
   - Ce să-nțeleg?
   - Cârnații sunt prăjiți, așa că nu e nevoie să aprinzi gazul la sobă.
   - Bine, a spus el sorbind din ceai.
   - Și nu e nevoie nici să dai drumul la robinetul de apă, tată.
   - Pentru ce, Jim?
   - O să te ajut eu să te speli când mă întorc.
   - Da ce bine arăți! s-a mirat tata, privindu-l nedumerit pentru o clipă. Ieși undeva în seara asta?
   - Da, tată, a răspuns Jimmy oftând.
   - Te duci într-un loc frumos, nu-i așa?
   - Mă întâlnesc cu cineva.
   - Cu un prieten de gen feminin?
   Jimmy nu s-a putut abține să nu zâmbească la auzul cuvintelor delicate rostite de tatăl lui.
   - Da, tată, de gen feminin.
   - Cineva special?
   - Foarte special.
   - Ei atunci, trebuie să o aduci acasă cândva, a urmat tata și în ochi i-a apărut o sclipire din inteligența și umorul lui obișnuit și lui Jimmy i s-a frânt brusc inima gândindu-se cum era atunci când el era mic și taică-său avea grijă de el.
   Dar i s-a făcut rușine de îndată, căci avea 22 de ani acum, era mult prea matur ca să îi fie dor de lucruri copilărești. Iar rușinea i-a sporit când tata a zâmbit, entuziasmat, dar șovăitor, și-a spus:
   - Să o aduci pe tânăra domnișoară acasă într-o seară, Jimmy. Să o vedem și eu, și maică-ta dacă e bună pentru băiatul nostru.
   Jimmy s-a aplecat să îl sărute pe taică-său pe frunte. Nu și-a mai bătut capul să-i explice nimic despre mama, că plecase, că-i părăsise pe amândoi de mai bine de 10 ani, când a plecat în lume cu un tip cu o mașină elegantă și o casă mare. Ce rost avea să-i mai spună asta? Bătrânul era mulțumit să creadă că ieșise să se așeze la vreo coadă la alimentele date pe rație și ce drept avea el, Jimmy, să-i aducă aminte cum stăteau lucrurile? Viața era și așa destul de crudă în vremurile astea fără să mai fie nevoie de adevăruri care să o facă și mai rea.
   - Ai grijă, tată, am să încui ușa după mine, dar doamna Hamblin, vecina, are cheia și te poate ajuta să cobori în adăpost dacă începe bombardamentul.
   - N-ai de unde să știi, Jimmy. E deja 6 și nici urmă de nemți. Poate că s-au hotărât să-și tragă sufletul în seara asta.
   - N-aș băga mâna în foc. E o lună mare cât roata carului. Oricum, doamna Hamblin vine să te ia dacă sună alarma.
   Tata se juca cu marginile coliviei lui Finchie.
   - Ne-am înțeles, tată?
   - Da, sigur că da. E în regulă, Jimmy. Petrecere frumoasă și nu-ți mai face atâtea griji. Bătrânul tău tată nu pleacă nicăieri. N-a plecat până acum și nici nu mai pleacă de-acum încolo.
   Jimmy a zâmbit și a încercat să-și înghită nodul din gât, un amestec de dragoste și tristețe pe care nu putea să-l descrie, o tristețe stârnită de mult mai multe decât suferința tatălui.
   - Așa te vreau, tată. Haide, bea-ți ceaiul și ascultă la radio. Nici nu o să-ți dai seama cum trece timpul până mă-ntorc.

        Dolly trecea grăbită pe o stradă luminată de lună în cartierul Bayswater.
   Cu două zile în urmă căzuse o bombă pe o galerie de artă cu un pod plin de vopsele și lacuri, al cărei proprietar nu era acasă și nici nu se îngrijise să-și protejeze casă, și era vraiște totul, cărămizi și bucăți de lemn ars, uși și ferestre scoase din țâțâni, maldăre de sticlă spartă peste tot. Dolly privise focul de pe acoperișul casei de la numărul 7, unde-i plăcea să stea uneori: o flacără mare în depărtare, limbi puternice și spectaculoase de foc care aruncau trâmbe de fum către cerul luminat.
   Și-a îndreptat lanterna în jos, a ocolit un sac de nisip, era cât pe ce să-și piardă un toc într-o gaură lăsată de un proiectil și a fost nevoită să se ascundă de un gardian prea zelos care a fluierat după ea, atenționând-o să-și bage mințile în cap și să intre în casă, căci vedea și ea prea bine că era o noapte cu lună, tocmai bună pentru bombardament.
   La început și lui Dolly îi era frică de bombe, dar în ultima vreme descoperise că îi plăcea să iasă pe stradă în timpul bombardamentelor. Când i-a pomenit asta lui Jimmy, el s-a temut că, după ce se întâmplase cu familia ei, căuta deliberat să fie și ea lovită, dar lucrurile nu stăteau nicidecum așa.
   Pe când se grăbea pe străzile întunecate, noaptea, simțea ceva de-a dreptul înviorător, o ciudată ușurare ce o năpădea asemenea unei mari bucurii. N-ar fi plecat pentru nimic în lume din Londra, acolo pulsa viața, în bombardament, ceva ce nu se mai întâmplase până atunci și nici nu avea să se mai petreacă altă dată. Nu-i mai era frică deloc că ar putea fi lovită de bombe, era greu de explicat, dar era convinsă că nu îi era scris.
   Era grozav să înfrunte pericolul și să-și dea seama că nu-i era frică. Se simțea în al nouălea cer și nu era singura, un sentiment neobișnuit cuprinsese întreg orașul, lăsând impresia că toată lumea din Londra era îndrăgostită. În noaptea aceasta însă altceva, mai presus de emoția obișnuită, o făcea să se grăbească printre ruinele lăsate de bombardament.
   De fapt nici nu ar fi fost nevoie să se grăbească, plecase cu destul timp înainte, după ce îi administrase stăpânei ei cele trei porții obișnuite de sherry, suficiente să o cufunde într-un somn atât de profund, încât să nu audă nici cel mai puternic raid aerian (draga de ea era prea snoabă și prea întristată ca să meargă într-un adăpost), dar Dolly era atât de emoționată de ceea ce făcuse, încât nu mai putea să meargă normal, ci, împinsă de propriul curaj, ar fi putut alerga mai bine de o sută de kilometri fără să-și piardă răsuflarea.
   A reușit însă să se stăpânească, trebuia să se gândească la ciorapi. Era ultima pereche fără fire duse și știa din propria experiență că nimic nu poate rupe ciorapii de nailon mai ușor decât o bucată de moloz de pe stradă. Dacă i-ar rupe și pe aceștia, ar fi nevoită să-și deseneze dunga cu creionul dermatograf, așa cum făcea triviala aceea de Kitty. Așa ceva nu o să i se întâmple ei!
   Ca să nu riște, a sărit în primul autobuz care a oprit la Marble Arch.
   Mai era ceva loc în zona de stat în picioare din spate, așa că s-a furișat acolo, încercând să scape de răsuflarea sărată a unui bărbat îngâmfat care perora despre rațiile de carne și despre cum se face soteul de ficat. Abia s-a abținut să nu-i spună că rețeta lui e o porcărie și, de îndată ce autobuzul a intrat în Piccadilly Circus, s-a dat iute jos.
   - Noapte bună, scumpo, i-a urat un bătrân îmbrăcat în uniforma Organizației pentru Prevenirea Raidurilor Aeriene pe când autobuzul se pierdea în depărtare.
   Dolly i-a făcu cu mâna. Doi soldați aflați acasă în permisie, care lălăiau destul de matoliți Nellie Dean, au apucat-o fiecare de câte un braț când au ajuns în dreptul ei, învârtind-o în loc și sărutând-o fiecare pe câte un obraz.
   Dolly a râs și și-a luat rămas-bun, în timp ce ei și-au văzut veseli de drum.
   La colțul dintre Charring Cross și Long Acre o aștepta Jimmy. L-a zărit imediat în piațeta luminată de lună, chiar în locul în care spusese că o va aștepta și s-a oprit brusc. Jimmy Metcalfe era fără îndoială un bărbat tare chipeș. Parcă ceva mai înalt decât și-l amintea ea, ceva mai slab, cu părul negru dat pe spate și cu obrajii încordați de parcă ar fi fost gata să spună ceva amuzant sau inteligent. Nu era chiar cel mai frumos bărbat pe care îl întâlnise (în vremurile acestea era chiar o datorie civică să clipești tandru către un soldat venit acasă în permisie), dar avea ceva special, poate vreo însușire animalică ascunsă - o forță fizică și morală - care îi făcea inima să-i sară din piept.
   Era un om atât de bun, atât de cinstit și direct, încât, atunci când se afla în preajma lui, Dolly simțea că a câștigat un concurs. Uitându-se la el în noaptea aceea, îmbrăcat în costum de gală, așa cum îi spusese ea, îi venea să țipe de bucurie. Îi stătea tare bine - și, dacă n-ar fi știut adevărul, chiar că l-ar fi luat drept un gentleman sadea. Și-a scos rujul și oglinjoara din poșetă, s-a aplecat puțin să vadă mai bine la lumina lunii și și-a conturat mai bine buzele. A mimat apoi un sărut și a închis iute oglinjoara.
   Și-a privit haina maro pe care o alesese în cele din urmă, întrebându-se ce fel de blană avea la guler și manșete: nurcă probabil, deși putea foarte bine să fie și vulpe. Nu era chiar după ultima modă - avea cel puțin 20 ce ani - dar în vremea războiului astfel de lucruri devin mai puțin importante.
   Și, pe deasupra, hainele foarte scumpe nu se demodează niciodată pe de-a întregul, cel puțin așa spunea lady Gwendolyn și ea se pricepea. Dolly a dus mâneca la nas. Când scosese haina din dulap, mirosea atât de tare a naftalină, că a trebuit să o agațe de geamul de la baie, apoi i-a dat cu parfum și acum mirosea mult mai bine. Aproape că nu ți-ai fi dat seama, mai ales că tot aerul din Londra mirosea a ars în ultima vreme. Și-a îndreptat cordonul cu grijă să nu i se vadă rosătura de molie din talie și s-a scuturat puțin.
   Era emoționată: abia aștepta ca Jimmy să dea cu ochii de ea. Și-a aranjat mai bine și broșa de diamante pe gulerul de blană, și-a îndreptat umerii și și-a aranjat buclele prinse cu agrafe pe ceafă.
   Trăgând adânc aer în piept, a pășit la lumină: o adevărată prințesă, o moștenitoare bogată, o fată ce avea lumea la picioare.

           Era frig și Jimmy tocmai își aprinsese o țigară când a văzut-o.
   A fost nevoit să se uite de două ori ca să se convingă că tânăra care se îndrepta spre el era Dolly - haina elegantă, buclele castanii care străluceau în lumina lunii, pașii mari și tocurile care loveau cu siguranță asfaltul. Părea ireală: atât de frumoasă, de proaspătă și desăvârșită, că i se strângea inima. Se maturizase de când nu o mai văzuse. Și, mai mult decât atât - și-a dat el brusc seama, văzându-i siguranța nou dobândită și strălucirea, în vreme ce el se mișca stânjenit în costumul cel vechi al tatălui său - se îndepărta de el.
   Iar distanța dintre ei îl izbea de parcă ar fi primit un pumn.
   Ea s-a apropiat fără să rostească o vorbă, răspândind un val de parfum.
   Jimmy ar fi vrut să pară inteligent, delicat, să-i spună cât de desăvârșită era - singura femeie din lume pe care ar fi putut să o iubească vreodată. Ar fi vrut să-i spună cele mai nimerite cuvinte care să facă să dispară această distanță cumplită, să-i povestească despre succesul pe care îl avea, cât de entuziasmat era editorul lui în serile când își tipăreau publicația la timp, spunându-i ce șanse se vor ivi pentru Jimmy când se va termina toată tevatura asta cu războiul, ce faimă își va face cu fotografiile sale și ce de bani va câștiga. Dar frumusețea ei și contrastul cu ororile războiului, nenumăratele nopți când adormise închipuindu-și viitorul lor împreună, amintindu-și trecutul lor de la Coventry, picnicul de demult pe malul mării - toate acestea l-au făcut să-și piardă graiul.
   Așa că abia a putut să schițeze un zâmbet și, fără să stea pe gânduri, și-a înfipt mâna în părul ei și a sărutat-o.

        Sărutul acela a declanșat totul.
   S-a simțit năpădită deopotrivă de o bine-venită liniștire a nervilor, dar și de un val de emoție, gândindu-se la ceea ce va urma. De când își concepuse planul, gândul nu-i dăduse pace nicio clipă și acum chiar se întâmpla. Era atât de nerăbdătoare să-l impresioneze, să-i dovedească că crescuse și că acum devenise o femeie de lume, nu școlărița pe care o cunoscuse cândva. Își lăsă un scurt răgaz să se liniștească, să se închipuie intrând în pielea personajului, înainte de a se trage înapoi să-și ridice privirea spre chipul lui.
   - Bună seara, i-a spus cu o voce ca a lui Scarlett O’Hara.
   - Bună seara și ție!
   - Ia te uită! Să dau de tine aici! Și îmbrăcat așa de elegant, pe deasupra, a urmat ea, atingându-i ușor reverele costumului.
   - Ăsta? O vechitură! a răspuns el ridicând din umeri.
  Dolly a zâmbit, străduindu-se să nu râdă (el o făcea întotdeauna să râdă).
   - Ei, bine atunci, a spus privindu-l printre genele lăsate, cred că putem porni. Avem destule de făcut în seara asta, domnule Metcalfe.
   S-a agățat de brațul lui, străduindu-se să nu îl tragă după ea, și au pornit-o grăbiți pe Charing Cross Road în jos, ca să se alăture cozii șerpuitoare de oameni dinaintea Clubului 400. Abia făceau câte un pas înainte, în timp ce dinspre est se auzeau bubuituri de tun și lumina reflectoarelor brăzda cerul asemenea scării lui Iacov.
   Un avion a trecut pe deasupra capetelor lor tocmai când erau aproape de intrare, dar Dolly nu l-a luat în seamă. Nici măcar un bombardament de-adevăratelea n-ar fi convins-o să-și abandoneze locul în coadă. Au ajuns în capătul de sus al scărilor de unde auzeau muzica, rumoarea și râsetele dinăuntru, iar Dolly s-a simțit năpădită de o energie fără margini, care o amețea într-atât încât a fost nevoită să se țină strâns de brațul lui Jimmy ca să nu cadă.
   - Să vezi ce-o să-ți placă înăuntru! i-a spus ea. Ted Heath și orchestra sa sunt de-a dreptul divini, iar domnul Rossi, patronul, e un drăguț.
   - Dar tu ai mai fost aici și altă dată?
   - Sigur că da, de nenumărate ori.
   Asta era, desigur, o exagerare, fusese, ce-i drept, o singură dată. El era mai mare ca vârstă, avea o slujbă importantă, călătorea și întâlnea tot felul de lume, iar ea era tot ce fusese înainte și tare își dorea să-l convingă că era mai sofisticată decât ultima dată când o văzuse, să o dorească și mai tare. Dolly a râs și l-a strâns de braț.
   - Ei, haide, nu face mutra asta! Ce, crezi că pot scăpa de Kitty dacă nu ies cu ea din când în când? Știi bine că doar pe tine te iubesc.
   Au coborât scările și-au ajuns la garderobă, unde Dolly s-a oprit să-și lase haina.
   Inima i se zbătea în piept. Cât de mult așteptase acest moment! Iar acum se afla acolo. Gândul i-a zburat la toate poveștile spuse de bătrâna lady, la toate lucrurile pe care ea și cu Penelope le făcuseră împreună, balurile, aventurile, bărbații chipeși care alergaseră după ele prin toată Londra. S-a întors cu spatele la Jimmy și și-a lăsat haina să-i cadă de pe umeri. Și, în timp ce el o prindea, ea a făcut o piruetă lentă, așa cum făcuse de atâtea ori în închipuirile ei, și-apoi și-a dat la iveală... (să bată tobele, doamnelor și domnilor!)... rochia.

        Era roșie, strălucitoare, cădea impecabil, de parcă ar fi fost croită special ca să scoată în evidență toate rotunjimile, și Jimmy aproape că a scăpat haina din mână când a văzut-o.
   A măsurat-o cu privirea, fără să-și dea seama cum i-a dispărut haina din mână și s-a ales cu un bilețel în loc.
   - Vai, Doll, arăți... rochia asta e incredibilă!
   - Asta? E o vechitură! a răspuns ea, ridicând din umeri, cum făcuse și el mai devreme, afară.
   Și-apoi i-a zâmbit, devenind din nou Dolly cea cunoscută, și când i-a spus „haide, să intrăm mai repede!” lui i s-a părut firesc să fie acolo.

     Dolly a privit cu atenție porțiunea de dincolo de cordonul roșu, micul ring de dans, locul pe care Kitty îl denumea „masa regală”, aflat chiar în dreptul orchestrei; crezuse că o va întâlni pe Vivien acolo, în seara aceea - Henry Jenkins era prieten cu lordul Dumphee, apăreau mereu împreună fotografiați în revista The Lady - dar la o primă vedere nu a zărit pe nimeni cunoscut.
   Nu avea importanță, noaptea abia începea, familia Jenkins putea să-și facă apariția mai târziu. L-a condus pe Jimmy către fundul sălii, printre măsuțele rotunde, înghesuite, printre oameni care mâncau și dansau, până când au ajuns în fine în dreptul domnului Rossi, la capătul zonei separate cu cordonul roșu.
   - Bună seara, i-a salutat el când i-a văzut, împreunându-și mâinile și făcând o mică plecăciune. Sunteți invitați la logodna lui Dumphee, nu-i așa?
   - Ce club minunat aveți, a murmurat Dolly, fără să răspundă la întrebare. A trecut atâta timp, prea mult... Lordul Sandbrook și cu mine tocmai vorbeam că ar trebui să venim la Londra mai des. Nu-i așa, dragule? l-a întrebat pe Jimmy, zâmbindu-i încurajator.
   O oarece încruntare a încordat sprâncenele lui Rossi, care încerca cu disperare să-și amintească de ei, dar i-a trecut iute. Anii îndelungați petrecuți la cârma clubului său îl făcuseră să știe cum să țină la suprafață vaporul lumii bune și să-și lingușească pasagerii.
   - Scumpă lady Sandbrook, a început el, luându-i mâna lui Dolly și sărutând-o ușor. Locul ăsta a fost scufundat în beznă în lipsa dumneavoastră, dar acum, că v-ați reîntors, iată că s-au aprins luminile! Iar dumneavoastră, lord Sandbrook, bănuiesc că sunteți bine, nu-i așa? a întrebat întorcându-se spre Jimmy.
    Jimmy nu a spus nimic și Dolly și-a ținut răsuflarea, știa ce părere are el despre „jocurile” ei, cum le numea el, și i-a simțit mâna încleștându-se pe spatele ei în clipa în care începuse să vorbească. Ca să fie sinceră până la capăt, incertitudinea reacției lui nu făcea decât să sporească senzația de aventură.
   Până să-i audă răspunsul, totul i se părea mărit dincolo de proporțiile obișnuite: își auzea bătăile inimii, un țipăt de bucurie din mulțime, pocnetul unui pahar de sticlă ce se spărgea undeva, acordurile orchestrei care începea alt cântec...

         Italianul mărunțel care i se adresase cu numele altcuiva aștepta nerăbdător un răspuns, dar lui Jimmy i-a venit brusc în minte imaginea tatălui său acasă, în pijamaua lui cu dungi, pereții apartamentului lor cu tapetul verde decolorat, cu Finchie în colivia lui și firimiturile de biscuiți.
   Simțea privirea lui Dolly îmboldindu-l să-și joace rolul, știa că-l urmărea, știa ce ar fi vrut ea să spună, dar lui i se părea urât. Ar fi fost nerecunoscător de-a binelea față de bietul lui tată, a cărui minte era atât de confuză, care aștepta o soție ce nu va mai veni niciodată, plângea pentru un frate care murise cu 25 de ani în urmă și care, când văzuse apartamentul mizer de la Londra, spusese:
   „E grozav de frumos, Jimmy. Ai făcut o treabă grozavă, băiete, și eu, și mama suntem mândri de tine”.
   A aruncat o privire piezișă spre Dolly și a văzut ceea ce se aștepta: speranță, întipărită pe fiecare trăsătură a feței. Jocurile astea ale ei îl înnebuneau, nu făceau altceva decât să adâncească diferența între ceea ce dorea ea de la viață și ceea ce putea el să-i ofere. Dar erau totuși inocente, nu-i așa?
   Nu se va întâmpla nimic dacă în seara aceea Jimmy Metcalfe și Dorothy Smitham vor trece de partea cealaltă a cordonului roșu. Și, cum ea își dorea acest lucru atât de tare și se străduise atât să facă rost de rochia aceea și de toate celelalte și-l mai pusese și pe el să se îmbrace în costum - iar ochii ei, cu tot rimelul de pe gene, erau larg deschiși că ai unui copil, iar el o iubea atât de mult - nu putea să-i strice bucuria doar ca să-și satisfacă mândria prostească sau de dragul ideii că nu avea un statut social de care să se agațe.
   Oricum, nu era cazul acum, când, pentru prima dată de când își pierduse familia, Dolly părea că redevenise cea de altă dată.
   - Domnule Rossi, a spus el în cele din urmă, cu un zâmbet larg, întinzându-i hotărât mâna. Ce grozav să te revăd, bătrâne! a urmat pe tonul cel mai afectat pe care a putut să-l arboreze așa, pe nepregătite, rugându-se la Dumnezeu să-i reușească.

         De partea cealaltă era la fel de minunat cum își închipuise. La fel de strălucitor cum înțelesese ea din povestirile lui lady Gwendolyn.
   Nu era evident diferit - covoarele roșii și pereții acoperiți cu brocart erau la fel, perechile dansau de ambele părți ale cordonului roșu, chelnerii purtau farfurii cu mâncare și pahare cu băutură de colo-colo - da, într-adevăr un privitor mai puțin inteligent nu ar fi putut distinge cele două părți, dar Dolly era pe deplin conștientă de existența lor și se bucura că era de partea aceasta a cordonului.
   Și acum, că-și atinsese ținta, nu prea știa ce să mai facă. În lipsa unei idei mai bune, s-a servit cu un pahar de șampanie, l-a luat pe Jimmy de mână și s-a așezat pe o banchetă de pluș, lângă perete. De fapt, sincer vorbind, îi era suficient doar să privească: vălmășagul veșnic schimbător al rochiilor colorate și al chipurilor zâmbitoare o vrăjea de-a dreptul. Un chelner s-a apropiat și i-a întrebat ce ar dori să mănânce, ea a cerut ouă și șuncă și au apărut pe dată, paharul ei de șampanie părea că nu se mai golește, iar muzica nu contenea.
   - E ca-ntr-un vis, nu-i așa? l-a întrebat ea radioasă. Nu e minunat?
   - Ba da, a răspuns fără convingere Jimmy, în timp ce-și aprindea o țigară.
   A lăsat chibritul aprins să cadă într-o scrumieră de alamă și a tras adânc din țigară.
   - Dar tu cu ce te mai lauzi, Doll? Ce mai face lady Gwendolyn? Tot mai stârnește flăcările iadului?
   - N-ar trebui să spui una ca asta, Jimmy. Știu că poate m-am plâns cam mult la început, dar e o scumpă dacă o cunoști mai bine. Se bizuie pe mine destul de mult în ultima vreme, am devenit foarte apropiate, în felul nostru, a spus Dolly apropiindu-se ca Jimmy să-i aprindă țigara. Nepotul ei se teme că o să-mi lase mie moștenire casa.
   - Cine ți-a spus asta?
   - Doctorul Rufus.
   Jimmy și-a dres vocea. Nu-i plăcea să audă de doctorul Rufus, chiar dacă Dolly îl asigurase de nenumărate ori că doctorul era tatăl prietenei ei și că era mult prea bătrân ca să fie interesat de ea în felul acela, așa că Jimmy s-a încruntat și a schimbat subiectul.
   - Și Kitty ce mai face?
   - Ei, Kitty... a șovăit Dolly, amintindu-și discuția fără niciun temei din seara trecută despre poveștile amoroase ale lui Vivien. Se ține bine... dar așa e întotdeauna genul ei de fată.
   - Dar ce gen e ea?
   - Vreau să spun că ar face mai bine să-și vadă de treaba ei și să nu-și mai bage nasul în ce se întâmplă pe stradă sau în cluburi. Dar probabil că așa sunt unii, nu se pot abține. Nu cred că ți-ar plăcea dacă ai cunoaște-o, a urmat, aruncându-i o privire lui Jimmy.
   - Nu?
   Dolly a clătinat din cap și a tras adânc din țigară.
   - E tare bârfitoare și, trebuie s-o spun, cam flușturatică.
   - Flușturatică? a repetat el cu un zâmbet amuzat. Vai de mine și de mine!
   Dar ea vorbea serios - Kitty începuse să-și aducă tot mai des prietenii pe furiș seara în casă; credea că Dolly nu știe, dar trebuie să fii chiar surd să nu auzi uneori zgomotele!
   - A, da! a spus Dolly, mișcând încoace și încolo vasul de sticlă de pe masă, cu o singură lumânare în el.
   Nu îi povestise încă lui Jimmy despre Vivien. Nu-și dădea seama exact de ce, cu siguranță nu pentru că ar fi crezut că lui nu i-ar fi plăcut Vivien, dar simțea că e bine să țină secretă această prietenie care abia înflorea, ca ceva care să-i aparțină doar ei. În seara aceea totuși, avându-l dinaintea ochilor, amețită cum era un pic de șampania dulce pe care o sorbea, Dolly ardea de nerăbdare să-i povestească totul.
   - De fapt, a început ea, simțindu-se brusc mai agitată, nu știu dacă ți-am pomenit în vreuna din scrisorile mele, dar mi-am făcut o nouă prietenă.
   - Da?
   - Vivien, a urmat ea, străbătută de un fior de bucurie la simpla pronunțare a numelui. E căsătorită cu Henry Jenkins... ai auzit de el, scriitorul. Locuiesc vizavi de noi, la numărul 25, și am devenit prietene destul de bune.
   - Nu mai spune! a râs el. Ce coincidență ciudată! Tocmai am citit o carte de-a lui.
   Dolly ar fi putut să-l întrebe care dintre cărți o citise, dar nu a făcut-o, căci nici nu-l asculta de fapt, în minte i se învălmășeau toate lucrurile pe care ar fi dorit să i le povestească despre Vivien.
   - Dar ea e cu totul altceva, Jimmy. E frumoasă, ce-i drept, însă nu face caz de asta, și foarte bună, mereu gata să dea o mână de ajutor... Nici n-am apucat să-ți spun despre cantina pe care am deschis-o pentru soldați, nu-i așa? Eram sigură... Și-apoi ea înțelege ce mi s-a întâmplat mie... cu familia mea, în Coventry. Și ea e orfană, a fost crescută de un unchi după ce i-au murit părinții, într-o școală dintr-acelea vechi și grozave de la Oxford, construită pe moșia lor. Am apucat să-ți spun că e moștenitoarea unei mari averi? De fapt, ea e proprietara casei din Campden Grove, nu bărbatu-său... chiar ea, a spus Dolly, oprindu-se să-și tragă sufletul, nesigură că toate acestea erau adevărate. Dar nu se laudă cu asta...
   - Pare nemaipomenită!
   - Chiar este.
   - Mi-ar plăcea s-o cunosc și eu.
   - Ei... vezi, s-a bâlbâit Dolly. Sigur, într-o bună zi...
   A tras adânc din țigară, întrebându-se mirată de ce ideea asta o făcea să simtă un fel de teamă. O întâlnire între Vivien și Jimmy nu figura în niciunul dintre planurile pe care le făcuse ea, căci, în primul rând, Vivien era o persoană foarte rezervată, iar Jimmy, ei bine, era doar Jimmy. Era dulce, bun și deștept, dar nu era chiar genul de om pe care să-l accepte Vivien ca prieten al lui Dolly. Și asta nu pentru că Vivien nu era cumsecade, dar era dintr-o altă categorie - de fapt aparținea ambelor categorii, dar Dolly, care fusese luată sub aripa lui lady Gwendolyn, învățase suficient de mult ca să fie acceptată de cineva de rangul lui Vivien. Dolly îl iubea prea mult ca să-l mintă, dar cu siguranță că l-ar fi jignit dacă i-ar fi spus-o de-a dreptul.
   A întins mâna și i-a atins brațul, pigulindu-i o scamă de pe manșeta roasă a costumului.
   - Acum toată lumea e atât de prinsă cu războiul ăsta, că nu mai are nimeni timp de întâlniri, nu-i așa?
   - Dar eu aș putea oricând...
   - Jimmy, ăsta e cântecul nostru! Nu vrei să dansăm? Haide să dansăm!

         Părul ei mirosea a parfum, aroma aceea înnebunitoare pe care o simțise de când apăruse Dolly, izbitor de intensă și provocatoare, și Jimmy ar fi rămas așa în neștire, cu mâna pe ceafa ei, cu obrazul lipit de al ei, trupurile lor mișcându-se încet la unison.
   A dat uitării felul în care a schimbat vorba când i-a spus că ar vrea să o cunoască pe prietena ei, frântura de gând că distanța ce se adâncea între ei nu era pricinuită doar de dispariția familiei ei, ci și de această Vivien, doamna bogată de peste drum. Dar s-ar fi putut și să nu aibă nimic de-a face cu asta, lui Dolly îi plăcuse întotdeauna să aibă secrete. Și ce mai conta oricum, tocmai atunci, atât timp cât muzica cânta înainte?
   Bineînțeles că nu conta, nimic nu durează o veșnicie și cântecul s-a terminat. Jimmy și Dolly s-au desprins unul de altul ca să aplaude și-atunci el a observat un bărbat cu o mustață subțire care se uita la ei de pe marginea ringului de dans. Asta nu ar fi fost o pricină de îngrijorare, dar bărbatul vorbea cu Rossi care se scărpina în cap cu o mână, făcând gesturi exagerate cu cealaltă și consultându-și ceea ce părea a fi un fel de listă.
   Lista de invitați! S-a gândit Jimmy, tresărind, ce altceva putea fi?
   Era cazul să se facă nevăzuți, discret, prin dreapta scenei. Jimmy a luat-o pe Dolly de mână, conducând-o degajat, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
   Se gândea că, dacă ar ieși iute și pe tăcute, ar putea să se strecoare pe sub cordonul roșu și să se piardă în mulțime, să scape neprinși, fără să pățească ceva.
   Din păcate, Dolly avea alte gânduri, acum, că se văzuse pe ringul de dans, nu mai voia să plece nici în ruptul capului.
   - Nu, Jimmy, ascultă... e Serenada lunii!
   Jimmy a dat să-i explice, uitându-se peste umăr la omul cu mustața subțire, care se apropia de ei, cu țigara de foi între dinți și mâinile întinse.
   - Lord Sandbrook, i s-a adresat el, cu zâmbetul acela larg al cuiva care are geamantane de bani ascunse sub pat, ei, bătrâne, ce mă bucur că ați putut veni!
   - Lord Dumphee, și-a încercat Jimmy norocul. Felicitări pentru dumneata și pentru... logodnica dumitale. Ce petrecere grozavă!
   - Ei, eu aș fi vrut o petrecere mai mică, dar știi cum e Eva...
   - Sigur că știu! a râs Jimmy nervos.
   Lordul Dumphee pufăia din țigara de foi scoțând fum ca o locomotivă.
   Ochii i se micșoraseră, după cum se gândea Jimmy, străduindu-se să-și reamintească de unde proveneau oaspeții aceștia necunoscuți.
   - Sunteți oaspeții logodnicii mele! a exclamat el în cele din urmă.
   - Da, așa e!
   - Sigur că da! a încuviințat din cap lordul Dumphee, pufăind din nou din țigară tot mai mult fum.
   Și tocmai când Jimmy credea că a scăpat, l-a auzit spunând:
   - Doar că memoria asta a mea îngrozitoare, bătrâne, de vină e războiul și blestematele astea de nopți fără somn, dar eu nu-mi aduc aminte ca Eva să fi pomenit de vreun Sandbrook. Sunteți prieteni vechi, nu?
   - Da, ne știm cu Ava de o groază de timp...
   - Eva!
   - Da, așa, a spus Jimmy împingând-o pe Dolly în față, ați cunoscut-o pe soția mea?
   - Viola, s-a prezentat Dolly zâmbind mieroasă, Viola Sandbrook.
   I-a întins mâna și lordul Dumphee și-a scos țigara de foi din gură și i-a sărutat-o. Apoi s-a dat puțin îndărăt, fără să-i dea drumul mâinii lui Dolly, sorbindu-i pofticios din ochi rochia și formele ce se ascundeau sub ea.
   - Scumpule! s-a auzit de la celălalt capăt al ringului, iubitul meu Jonathan!
   Lordul Dumphee i-a dat imediat drumul mâinii lui Dolly.
   - A, a exclamat el, ca un școlar prins de dădacă uitându-se la poze rușinoase, uite că vine și Eva acum!
   - Cât s-a făcut ceasul? a întrebat Jimmy, strângând-o de mână pe Dolly ca s-o avertizeze ce urma să facă. Iertați-mă, lord Dumphee, felicitări, dar Viola și cu mine trebuie să prindem trenul.

        Acestea fiind zise, au luat-o la fugă.
   Dolly abia își putea stăpâni râsul pe când se năpusteau în mulțime, amestecându-se printre oamenii din clubul aglomerat, oprindu-se doar la garderobă, unde Jimmy a întins biletul și a luat haina lui lady Gwendolyn, după care au pornit-o pe scări în sus, urcând câte două trepte o dată și ieșind în întunericul rece al Londrei.
   Pe urmele lor se luase cineva pe când alergau în Clubul 400, Dolly aruncase o privire în spate și zărise un om cu fața înroșită abia trăgându-și răsuflarea, ca un ogar lihnit, dar ei nu s-au oprit decât după ce au traversat strada Litchfield, unde s-au pierdut prin mulțimea care ieșea de la teatru și de la St. Martin’s, apoi au cotit-o pe străduța Tower Lane. Doar acolo s-au oprit, cu răsuflarea tăiată și hohotind de râs, sprijiniți de un zid de cărămidă.
   - Ce mutră a făcut! a exclamat Dolly încercând să-și recapete respirația. Vai, Jimmy nu cred c-am să pot uita asta cât oi trăi! Când ai pomenit de tren, a rămas... cu gura căscată.
   Râsul lui Jimmy răsuna cald în întuneric. Era beznă unde se aflau, nici luna, plină cum era, nu reușise să-și răspândească lumina argintie pe sub streșini casă pătrundă pe aleea îngustă. Dolly se simțea amețită, plină de viață, fericire și de acea forță nebănuită produsă de însușirea altei identități.
   Nimic nu o stârnea mai tare ca acel moment invizibil care marca trecerea de la Dolly Smitham la Altcineva. Cine era acel altcineva nu avea nicio importanță, ei îi plăcea emoția jocului, plăcerea sublimă a spectacolului. Ca și cum ar fi trăit viața altcuiva... ca și cum ar fi furat-o pentru o vreme.
   Dolly și-a ridicat ochii la cerul plin de stele. De când cu camuflajul, se vedeau mult mai bine, ăsta era unul dintre lucrurile cele mai frumoase pe timp de război. Din depărtare se auzeau explozii devastatoare, tunurile antiaeriene țineau piept răspunzând cum puteau mai bine, dar acolo, sus, stelele sclipeau netulburate. Erau asemenea lui Jimmy - credincioase, temeinice, puteai conta pe ele.
   - Tu chiar ai fi în stare să faci orice pentru mine, nu-i așa? a întrebat ea, zâmbind satisfăcută.
   - Știi prea bine că aș face orice.
   El se oprise din râs și atmosfera de pe alee s-a schimbat brusc, ca direcția unei pale de vânt. Știi bine că aș face orice. Era conștientă de asta și, în clipa aceea, o încânta și o înspăimânta deopotrivă. Sau, mai degrabă, reacția ei îi producea aceste sentimente. Vorbele lui făceau să i se răsucească ceva adânc în stomac. Tremura toată. Fără să se gândească prea mult, i-a apucat mâna pe întuneric.
   Era caldă, netedă și mare. A ridicat-o și i-a sărutat ușor degetele. Îi auzea respirația și și-a potrivit și ea ritmul răsuflării cu al lui. Se simțea curajoasă, matură, puternică. Se simțea frumoasă și plină de viață. Cu inima zbătându-i-se năvalnic, i-a îndreptat mâna spre sânul ei. Din gâtul lui a răzbit un sunet moale, un oftat.
   - Doll...
   I-a închis gura cu un sărut ușor. Nu era cazul să vorbească tocmai acum, căci nu știa dacă ar mai avea acest curaj altă dată. Străduindu-se să-și aducă aminte tot ce le auzise pe Kitty și pe Louisa sporovăind și râzând în bucătăria din casa de la numărul 7, Dolly și-a coborât mâna, punând-o pe cureaua lui, apoi a lăsat-o să alunece și mai jos.
   Jimmy a gemut, s-a aplecat să o sărute, dar ea și-a ferit buzele și i-a șoptit la ureche:
   - Ziceai că ai face orice ți-aș cere?
   El a încuviințat, cu capul sprijinit pe gâtul ei.
   - Atunci, ce-ai zice dacă ai conduce-o pe fata asta acasă, ca să te-asiguri că ajunge cu bine în pat?

          Jimmy a rămas treaz mult timp după ce Dolly adormise.
   Noaptea aceea fusese atât de extraordinară, încât parcă nu voia să se sfârșească încă. Nu voia să i se risipească farmecul. Undeva, în apropiere, a căzut o bombă, făcând tablourile de pe pereți să zornăie în ramele lor. Dolly s-a mișcat în somn, iar Jimmy i-a pus o mână ușor pe creștet.
   Aproape că nu și-au spus nimic în drum spre Campden Grove, conștienți de însemnătatea cuvintelor ei, de faptul că se pășise peste un prag de unde nu mai exista întoarcere. Nu mai fusese niciodată în casa unde lucra și trăia Dolly. Bătrâna avea ideile ei despre asta, zicea ea, și Jimmy le respectase întru totul.
   Când au ajuns în dreptul casei de la numărul 7, l-a lăsat pe el mai întâi să treacă printre sacii de nisip și să intre pe ușă, închizând-o apoi ușor în urma lor. În casă era mai întuneric decât afară, din pricina draperiilor, și Jimmy era cât pe ce să se împiedice, dar Dolly a aprins o veioză la capătul scărilor.
   Becul a răspândit un cerc de lumină plăpândă pe covor și pereți și a putut să-și dea seama pentru prima oară cât de grandioasă era casa în care trăia Dolly. Dar nu au pierdut prea mult timp acolo, ceea ce i-a prins bine, căci măreția îl tulbura. Era un exemplu despre ceea ce ar fi dorit el să-i ofere și nu putea, și se simțea stânjenit să o vadă atât de degajată acolo.
   Ea și-a desfăcut bareta pantofilor cu toc, i-a scos și i-a apucat cu un singur deget, luându-l de mână. Apoi i-a făcut semn cu capul, pornind-o în sus pe scări.

        - O să am grijă de tine, Doll, îi șoptise el pe când se îndreptau spre dormitor.
   Nu mai știau ce să-și mai spună și rămăseseră unul lângă altul, în picioare, lângă pat, așteptând ca celălalt să facă prima mișcare. Ea a râs auzind cuvintele lui, dar avea un tremur nervos în voce și-i era cu atât mai dragă pentru șovăiala tinerească pe care o trăda râsul ei.
   Încă de acolo, de pe străduța întunecată, când îi făcuse propunerea să vină cu ea, se simțise un pic descumpănit, dar acum, auzindu-i râsul și simțindu-i teama, Jimmy se simțea din nou stăpân pe el.
   O parte a sufletului lui îl îndemna să-i sfâșie rochia de pe ea, dar a întins doar mâna și și-a strecurat un deget pe sub una din bretelele subțiri. În ciuda frigului de afară, pielea ei era fierbinte, și a simțit-o tremurând la atingere. Mișcarea ușoară și neașteptată i-a tăiat respirația.
   - Am să am grijă de tine a repetat. Mereu.
   Ea nu a mai râs de data aceasta și el s-a aplecat să o sărute. Doamne, cât de minunat era! A început să-i desfacă nasturii rochiei roșii apoi i-a tras bretelele de pe umeri și a lăsat-o să-i cadă la picioare. Ea a rămas nemișcată dinaintea lui, privindu-l țintă, cu pieptul ridicându-i-se și coborându-i la fiecare respirație. Apoi a zâmbit, cu unul dintre acele zâmbete șmecherești care-l întărâtau și chinuiau și, înainte să-și dea seama ce urma să se întâmple, ea a început să-i scoată cămașa din pantaloni...
   A mai căzut încă o bombă și de deasupra ușii a început să cadă praf de tencuială. Jimmy și-a aprins o țigară în timp ce se auzea replica tunurilor antiaeriene. Dolly dormea netulburată, cu genele lipite de obrajii umezi.I-a mângâiat ușor brațul. Ce prost fusese, să refuze să se căsătorească cu ea când aproape că-l implorase! Și-și făcuse atâtea griji de distanța pe care o simțea că se instalează între ei, fără să se oprească o clipă să se gândească cât contribuia și el la adâncirea ei. Ideile învechite pe care le avea despre căsătorie și bani.
   Și totuși, văzând-o în seara aceasta așa cum nu o mai văzuse niciodată până atunci, dându-și seama cât de ușor ar fi putut să o piardă în lumea asta nouă a ei, i-a limpezit mintea. Avea mare noroc că îl așteptase, că mai nutrea încă aceleași sentimente pentru el. Jimmy a zâmbit, netezindu-i părul întunecat și lucios. Și dovada era tocmai că se afla acolo, în pat, lângă ea.
   La început trebuia să locuiască în apartamentul lui - nu era ceea ce visase el pentru Dolly, dar tatăl lui abia se obișnuise acolo și nu avea rost să se mute cât mai dura încă războiul. Când avea să se termine, vor putea să caute altceva într-o zonă mai bună, s-ar putea interesa chiar și la bancă să facă un împrumut să-și ia o casă a lor. Jimmy pusese ceva bani deoparte - aduna de ani de zile fiecare bănuț într-un vas - iar editorul lui era foarte entuziasmat de fotografiile sale.
   A mai tras încă un fum.
   Pentru moment însă, erau nevoiți să facă o nuntă ca-n vreme de război și nu era nimic rușinos în asta. Era chiar romantic, se gândea el - dragoste în vremuri de război. Dolly va arăta minunat, indiferent cum ar fi, prietenele ei ar putea să-i fie domnișoare de onoare, Kitty și prietena ei cea nouă, Vivien, al cărei nume îi crea o senzație de stânjeneală, și poate chiar lady Gwendolyn Caldicott, în locul părinților ei, iar Jimmy avea și inelul cel mai potrivit. Fusese al mamei lui și îl ținea acum într-o cutie de catifea neagră, ascuns într-un sertar din dormitor. Îl lăsase pe perna tatălui lui, când i-a părăsit, cu un bilet în care a explicat de ce plecase. Jimmy îl păstrase de-atunci, la început cu gândul să i-l dea înapoi când se va întoarce, mai târziu, ca să aibă ceva care să-i amintească de ea, apoi, pe măsură ce înainta și el în vârstă, ca să-l poată oferi într-o bună zi femeii pe care o iubea. O femeie care nu îl va părăsi.
   Jimmy își iubise nespus mama când era mic. Ea a fost vraja lui, prima lui iubire, astrul cel mare și strălucitor ale cărui luciri și umbre îi subjugau suflețelul lui de copil.
   Își aducea aminte cum îi spunea o poveste când nu putea să doarmă. Era despre Steaua privighetorii, un vapor fermecat, spunea ea, un galion mare și vechi cu pânze mari și puternice, cu catarg zdravăn, care plutea pe marea somnului, noapte de noapte, în căutare de aventuri. Ea se așeza lângă el, pe marginea patului, și-i mângâia părul și născocea povești cu vaporul minunat, iar vocea ei șoptindu-i despre călătoriile nemaipomenite îl liniștea. Și numai când plutea pe aripa somnului, ademenit de vapor către marea stea de la răsărit, se apleca spre el și-i spunea încetișor la ureche:
   „Haide, du-te, scumpule, ne vedem la noapte, pe puntea Stelei privighetorii. Să mă aștepți, ai grijă! O să vezi ce aventură grozavă o să avem!”
   O crezuse mereu. Chiar și după ce plecase cu tipul celălalt - bogatul cu vorba dulce și mașina mare și scumpă - își spunea singur povestea în fiecare noapte, fiind convins că o va revedea în somn, o va apuca în brațe și o va aduce înapoi acasă.
   Crezuse că nu va mai exista vreo femeie pe care să o iubească atât de mult. Dar apoi a cunoscut-o pe Dolly.
   Jimmy și-a terminat țigara și s-a uitat la ceas, era aproape 5. Era mai bine să plece acum dacă voia să ajungă acasă la timp ca să-i facă un ou tatălui lui pentru micul dejun.
   S-a ridicat cât a putut de ușor, și-a tras pantalonii și și-a închis cureaua. A mai adăstat o clipă, uitându-se la Dolly, și s-a aplecat să o sărute ușor pe obraz.
   - Ne vedem pe puntea Stelei privighetorii, i-a spus încetișor.
   Ea s-a mișcat, dar nu s-a trezit și Jimmy a zâmbit.
   S-a strecurat pe scări în jos și a ieșit în aerul înghețat și cenușiu, înainte de ivirea zorilor. Avea să ningă, simțea mirosul zăpezii în nări, și scotea vălătuci de abur pe măsură ce înainta, dar nu îi era frig. Dolly Smitham îl iubea, aveau de gând să se căsătorească și nimic nu va mai fi greu de-acum încolo.

13.

           Greenacres, 2011

   În timp ce mânca de seară - fasole boabe pe pâine prăjită - lui Laurel i-a trecut prin minte că era prima dată când se afla singură la Greenacres.
   Nu se auzeau nici mama, nici tata care să-și vadă de treburile lor în camera de alături, nici surorile ei gălăgioase care să facă podelele să scârțâie deasupra, nici frățiorul cel mic și nici animalele lor iubite. Nici măcar vreo găină care să clocească în vreuna dintre cutiile de afară. Laurel locuia singură la Londra, așa trăise cea mai mare parte a celor patruzeci de ani de când era acolo, și chiar îi făcea plăcere să fie singură, în seara aceasta însă, înconjurată de suspinele și sunetele copilăriei, se simțea năpădită de o singurătate a cărei profunzime o uimea.
   - Ești sigură că te descurci? o întrebase Rose în după-amiaza acea, înainte de a pleca.
   A mai adăstat în hol, răsucindu-și șiragul lung de mărgele africane și înclinând capul spre bucătărie.
   - Aș putea să rămân cu tine, să știi! Nu m-ar deranja deloc. De fapt, n-ar trebui să rămân? Am s-o sun pe Sadie și-am să-i spun că n-am să mai pot ajunge.
   Ce răsturnare ciudată de situație... ca Rose să fie cea care își face griji pentru Laurel! Asta o luase prin surprindere.
   - Vorbești prostii! i-a spus, poate puțin cam aspru. O să mă descurc foarte bine de una singură.
   - Nu știu ce să zic, Lol, a răspuns Rose, fără prea multă convingere, doar că... nu-ți stă în fire să suni așa, din senin. Ești mereu atât de ocupată și-acum așa, din senin...
   Mărgelele erau cât pe ce să se deșire.
   - Știi ce? De ce n-aș suna-o pe Sadie să-i spun că ne întâlnim mâine? Nu-i nicio problemă!
   - Te rog frumos, Rose, a început Laurel, exasperată, cu tonul cel mai convingător cu putință, pentru numele lui Dumnezeu, du-te să te întâlnești cu fiică-ta! Ți-am mai spus, am venit să mă odihnesc puțin înainte de a începe filmările la Macbeth. Să-ți spun drept, de-abia aștept să am parte de un pic de liniște.
   Și chiar avusese nevoie. Era bucuroasă că Rose putuse să o aștepte și să-i dea cheile, dar acum mintea îi era plină de toate cele știute și mai ales de ceea ce avea nevoie să mai descopere din trecutul mamei și de abia aștepta să intre în casă și să-și limpezească gândurile.
   În timp ce se uita după mașina lui Rose care se făcea nevăzută pe alee, se simțea năpădită de o mare nerăbdare. De parcă ar fi simțit începutul a ceva nou. Ajunsese aici, în fine!
   Reușise, își lăsase viața ei de la Londra, ca să deslușească până la capăt secretul familiei ei.
   Acum însă, rămasă singură în salon, doar în tovărășia farfuriei goale și cu o noapte lungă înainte, simțea cum i se mai înmoaie hotărârea. Poate că n-ar fi fost rău să accepte oferta lui Rose, sporovăială blândă a surorii ei era cel mai nimerit lucru care să-i împiedice mintea să nu o ia razna. Nu i-ar fi prins rău ajutorul ei. Problema erau umbrele, amintirile, căci evident că nu era singură, le vedea peste tot: ascunzându-se pe la colțuri, în susul și în josul scărilor, lipăind pe dalele băii. Fetițe desculțe, în cămăși de noapte, silueta înaltă și subțire a tatei care fluiera în umbră, dar cea mai prezentă era mama, o vedeai peste tot, era sufletul casei de la Greenacres, iar pasiunea și energia ei se răspândeau în fiecare dușumea, în fiecare geam, în fiecare piatră.
   Se afla în colțul camerei chiar acum - Laurel o vedea cum împacheta un cadou pentru ziua de naștere a lui Iris. O carte de istorie antică, o enciclopedie pentru copii - își aducea aminte cât o impresionaseră frumoasele ilustrații în alb-negru, oarecum misterioase, ce descriau locuri de demult. Cartea aceea se păruse extrem de importantă lui Laurel și fusese geloasă când Iris o despachetase a doua zi dimineață în patul părinților și începuse să răsfoiască paginile cu atenția posesorului, așezându-i mai bine panglica ce folosea ca semn de carte. Laurel, care nu avusese parte de prea multe cărți, și-o dorea și ea.
   Familia lor nu era prea amatoare de cărți - lumea era surprinsă să afle asta - dar nu trăiseră fără povești. Tata avea o mulțime de anecdote pe care le povestea la masă, iar Dorothy Nicolson era genul de mamă care prefera să născocească povești decât să le citească din cărți.
   - Ți-am povestit vreodată, o întrebase ea pe când Laurel era mică și nu voia să adoarmă, despre Steaua privighetorii?
   Laurel a dat din cap dornică să afle. Îi plăceau poveștile mamei.
   - Cum de nu ți-am spus? Ei, atunci înțeleg... chiar mă întrebam de ce nu te-am văzut niciodată acolo!
   - Unde, mămico? Ce e Steaua privighetorii?
   - Cum ce e? E drumul către casă, aripioară, și către dincolo...
   - Încotro? a întrebat Laurel nedumerită.
   - Peste tot, oriunde... i-a răspuns ea zâmbind, cu surâsul acela care o făcea pe Laurel să se bucure că e în preajma ei, și s-a aplecat spre ea, ca și când ar fi vrut să-i spună un secret, cu părul negru căzându-i peste un umăr.
   Lui Laurel îi plăcea să afle taine și le păzea cu sfințenie, așa că a ascultat cu mare atenție când mama i-a spus:
   - Steaua privighetorii e un vapor mare care pleacă în fiecare seară de la malul somnului. Ai văzut vreodată vreo imagine a unui vapor de pirați cu pânze albe, umflate de vânt și cu scări de frânghii care se leagănă în bătaia brizei?
   Laurel a dat din cap încrezătoare.
   - Atunci ai s-o recunoști când ai să o vezi, căci chiar așa arată. Are cel mai drept catarg din câte-ți poți închipui, cu un stindard chiar în vârf, de pânză argintie cu o stea albă și o pereche de aripi în mijloc.
   - Și cum o să mă urc pe punte, mami?
   - Asta e partea cea mai frumoasă, a râs ea, nu e nevoie decât să vrei și, când ai să adormi, ai să te trezești pe puntea ei, gata să pornești spre marea aventură.
   - Și-ai să fii și tu acolo, mami?
   Dorothy avea privirile pierdute, o expresie misterioasă pe care o dobândea câteodată, de parcă și-ar fi adus aminte ceva care o întrista puțin.
   Dar apoi a zâmbit și i-a ciufulit părul lui Laurel.
   - Sigur că am să fiu, drăguțo! Ce, crezi c-am să te las singură?

    În depărtare s-a auzit șuieratul unui tren întârziat în gară și Laurel a oftat.
   Ecoul se izbea de pereți și s-a gândit să dea drumul la televizor, doar ca să aibă un zgomot prin preajmă. Mama refuzase cu încăpățânare să treacă la un televizor cu telecomandă, așa că a deschis vechiul radio, potrivindu-l pe postul BBC Radio 3 și a început să citească.
   Era cel de-al doilea roman al lui Henry Jenkins, Muza fără voie, și trebuie spus că Laurel îl citea cu greu. De fapt, se întreba dacă omul nu era de-a dreptul misogin. Cu siguranță că personajul principal, Humphrey (la fel de irezistibil ca și personajul masculin din celălalt roman) avea idei preconcepute despre femei. Una era adorația, dar el o socotea pe soția lui, Viola, o posesiune prețioasă, nu o femeie în carne și oase. Viola era un „suflet sălbatic”, adus la Londra ca să fie civilizat - de către Humphery, de bună seamă - dar pe care orașul nu trebuia să-l „corupă”. Laurel și-a dat ochii peste cap, enervată. Parcă și-ar fi dorit ca Viola să-și ridice poalele rochiei ei frumoase și să o rupă la fugă cât o țin picioarele.
   Dar ea nu a făcut-o, de bună seamă, a acceptat să se mărite cu eroul ei - asta era de fapt povestea lui Humphrey. La început, fata îi plăcuse lui Laurel, părea o eroină inteligentă și de toată isprava, imprevizibilă și proaspătă, dar, pe măsură ce citea mai departe, aceste trăsături dispăreau. Laurel își dădea seama că era nedreaptă: biata Viola abia devenise adultă și nu putea fi învinuită că nu avea prea mult discernământ. Și, de fapt, ce experiență avea Laurel ca să vorbească? Ea, care nu fusese în stare să mențină o relație mai mult de 2 ani? Totuși, căsătoria Violei cu Humphrey nu era idealul lui Laurel de poveste romantică.
   A mai rezistat preț de două capitole, în care cei doi au ajuns la Londra și s-a început construirea coliviei de aur pentru Viola.
   Era prea mult și Laurel a închis cartea cu zgomot, mânioasă.
   Nu era decât ora 9, dar Laurel era obosită după călătoria din timpul zilei și voia să se scoale de dimineață ca să ajungă la spital devreme, sperând să o găsească pe mama în formă. Phil, soțul lui Rose, îi adusese o mașină din garajul lor, un Mini din 1966, verde ca un cosaș, cu care urma să plece în oraș de îndată ce era gata.
   Ținând cartea sub braț, și-a spălat farfuria și s-a dus sus la culcare, lăsând parterul întunecat al casei Greenacres la cheremul fantomelor.

  - Aveți noroc, i-a spus lui Laurel sora cea morocănoasă, când a ajuns la spital a doua zi, dar pe un ton ce prevestea o nenorocire. S-a trezit și e destul de vioaie. Petrecerea de săptămâna trecută a obosit-o, să știți, dar de obicei vizitele familiei le fac tare bine. Încercați însă să nu o obosiți prea tare.
   Și-apoi a zâmbit cu o remarcabilă lipsă de căldură și și-a îndreptat din nou atenția spre fișe.
   Laurel a renunțat la planurile entuziaste și a pornit-o de-a lungul coridorului zugrăvit în bej. A ciocănit încetișor când a ajuns la ușa mamei.
   Neprimind niciun răspuns, a deschis-o ușurel. Dorothy se afla așezată pe un fotoliu, cu spatele spre ușă și Laurel și-a închipuit la început că dormea.
   Doar când s-a apropiat tiptil și-a dat seama că mama ei era trează și că privea cu atenție ceva ce ținea în mână.
   - Bună dimineața, mami, a spus Laurel.
   Bătrâna a tresărit și a întors capul, avea ochii împăienjeniți, dar a zâmbit când și-a recunoscut fiica.
   - Laurel, a șoptit ea. Credeam că ești la Londra!
   - Da, am fost, dar m-am întors.
   Mama nu a întrebat de ce și Laurel și-a spus că, poate, după o anumită vârstă, când ți se ascund atâtea, când numeroase amănunte ale vieții sunt discutate și decise în altă parte, uneori prost auzite și înțelese, nu mai poți fi luat prin surprindere. Se întreba, de asemenea, dacă nu cumva și ea va descoperi într-o bună zi că nu era nici posibil și nici recomandabil să știi totul cu precizie. Ce idee groaznică!
   A dat deoparte măsuța pe rotile și s-a așezat pe un scaun cu acoperitoare de plastic.
   - Ce ai acolo? a întrebat arătând cu capul spre obiectul din poala mamei. O fotografie?
   Dorothy i-a întins cu mâna tremurătoare o ramă micuță de argint, veche și zimțată, dar proaspăt lustruită. Laurel nu o știa.
   - E de la Gerry, a spus mama, cadou de ziua mea.
   Era cadoul perfect pentru Dorothy Nicolson, ocrotitoarea obiectelor aruncate, iar gestul era tipic pentru Gerry. Tocmai când părea total rupt de lume și de cei ce trăiesc în ea, reușea să dea o lovitură ce dovedea o intuiție surprinzătoare. Laurel s-a simțit cuprinsă de remușcări gândindu-se la fratele ei: îi lăsase un mesaj pe telefonul lui de la universitate - 3 mesaje, de fapt, de când se hotărâse să plece din Londra. Se temea că ultimul, pe care i-l lăsase noaptea târziu, după ce băuse o jumătate de sticlă de vin roșu, fusese ceva mai explicit decât celelalte, îi spusese că pleca acasă la Greenacres și că era hotărâtă să descopere ce se întâmplase „demult, când eram noi copii” și că celelalte surori ale lor nu știu nimic și are nevoie de ajutorul lui. În momentul acela i se păruse o idee bună, dar nu primise niciun răspuns.
Laurel și-a pus ochelarii ca să vadă mai bine fotografia sepia.
   - O nuntă, a spus ea, privind șirurile de oameni îmbrăcați festiv. Nu e nimeni cunoscut, nu?
   - Ce obiect de preț, a spus mama, clătinând tristă din cap, fără să răspundă la întrebare, l-a găsit la un magazin de caritate. Oamenii ăștia... ar trebui să stea undeva, pe pereții unei case, nu să zacă într-o cutie de lucruri nedorite... E groaznic cum aruncăm lucrurile, nu?
   Laurel a încuviințat.
   - Ce fotografie frumoasă! a exclamat ea, trecându-și degetul cel mare peste sticlă. E din timpul războiului, după haine, deși ginerele nu e în uniformă.
   - N-au purtat toți uniformă.
   - Te referi la cei care s-au eschivat...
   - Au fost și alte motive.
   Dorothy a luat fotografia înapoi, s-a uitat la ea îndelung și apoi a întins mâna tremurătoare ca să o pună lângă fotografia propriei ei nunți sărăcăcioase.
   Dacă tot vorbiseră despre război, Laurel a socotit că era o ocazie bună și s-a simțit năpădită de emoție. Cu siguranță era cel mai potrivit moment să deschidă discuția despre trecutul mamei.
   - Dar tu ce-ai făcut în timpul războiului, mami? a întrebat cu o degajare prefăcută.
   - Am lucrat la Serviciul Feminin Voluntar.
   Chiar așa, fără nicio șovăire sau împotrivire, nimic care să sugereze că era pentru prima dată când mama și fiica atingeau acest subiect. Laurel a urmat cu interese firul ideii.
   - Adică tricotai șosete și hrăneai soldații?
   Mama a dat din cap.
   - Aveam o cantină într-o biserică din preajmă. Serveam supă... uneori aveam și o cantină mobilă.
   - Cum, ieșeați pe străzi, printre bombe?
   O altă înclinare ușoară a capului.
   - Mami... abia a putut rosti Laurel, uimită atât de conținutul răspunsului, cât și de faptul că îl primise până la urmă. Ai fost foarte vitează!
   - Ba nu, a răspuns Dorothy cu o asprime surprinzătoare, au fost alții mult mai viteji decât mine.
   Buzele îi tremurau.
   - Dar nu ne-ai povestit niciodată.
   - Nu.
   Dar de ce? ar fi vrut Laurel să întrebe. Spune-mi! De ce era așa o taină mare? Henry Jenkins și Vivien, copilăria mamei în Coventry, anii de război dinainte de a-l întâlni pe tata... Ce se întâmplase de o făcuse pe mama să se agațe atât de puternic de cea de-a doua șansă, să fie în stare să omoare un om care amenința să dezgroape trecutul?
   - Mi-ar fi plăcut să te cunosc atunci, i-a spus ea în schimb.
   - Asta n-ar fi fost cu putință, a răspuns Dorothy zâmbind vag.
   - Știi ce vreau să spun!
   Mama s-a mișcat pe scaun, cu o grimasă ce-i încrețea ridurile frunții pergamentoase.
   - Nu cred că m-ai fi plăcut foarte mult.
   - Ce vrei să spui? De ce?
   Gura lui Dorothy s-a crispat, de parcă cuvintele pe care voia să le spună nu ar fi putut să iasă.
   - Dar de ce, mami?
   Dorothy s-a străduit să zâmbească, dar o nuanță a vocii și o sclipire din ochi au trădat-o.
   - Oamenii se schimbă când îmbătrânesc... devin mai înțelepți, iau decizii mai bune... am îmbătrânit tare, Laurel. Oricine trăiește atât de mult ca mine nu poate să nu adune o mulțime de regrete... despre lucruri pe care le-au făcut în trecut... lucruri pe care ar fi dorit să le fi făcut altfel. Trecut, regrete, oameni care se schimbă - Laurel s-a înfiorat că, în fine, ajunsese la acest subiect.
   - Ce fel de lucruri, mami? a urmat ea, străduindu-se să pară degajată, ca o fiică care își întreabă mama despre viața ei. Ce ai fi făcut altfel?
   Dar Dorothy nu mai auzea, privea în depărtare, iar degetele frământau marginea păturii din poală.
   - Tata îmi tot spunea că o să dau de bucluc dacă nu am grijă...
   - Păi toți părinții spun asta, a zis Laurel cu băgare de seamă. Sunt convinsă că tu n-ai făcut nimic mai rău decât oricare dintre noi.
   - El a încercat să mă avertizeze, dar eu n-am ascultat niciodată. Am fost pedepsită pentru deciziile mele proaste. Laurel, am pierdut tot... tot ce am iubit.
   - Cum, ce s-a întâmplat?
   Dar efortul vorbirii și amintirile ce i le stârnise o istoviseră pe Dorothy - slăbise vântul ce-i sufla în pânze - și se lăsase moale pe perne. Buzele i se mai mișcau încă, fără să scoată însă vreun sunet, și după o vreme a renunțat, întorcându-și capul spre fereastra aburită.
   Laurel i-a privit chipul cu atenție, dorindu-și să fi fost o altfel de fiică, să fi avut mai mul timp, să fi putut să dea timpul înapoi și să o ia de la capăt, nu să lase totul la sfârșit și să se pomenească stând lângă patul de spital al mamei cu atâtea întrebări fără răspuns.
   - Ei, uite, a reluat ea vorba, vioaie, încercând o altă pistă. Rose mi-a arătat ceva foarte deosebit.
   A luat albumul de familie de pe raft și a scos fotografia mamei și a lui Vivien. Deși se străduia din răsputeri să se stăpânească, și-a dat seama că îi tremurau degetele.
   - Era pe undeva, printr-un cufăr, cred, la Greenacres.
   Dorothy a apucat fotografia și s-a uitat la ea.
   Pe coridor se auzeau uși închizându-se și deschizându-se, o sonerie îndepărtată, mașinile se opreau și porneau pe aleea de afară.
   - Erați prietene, a îndemnat-o Laurel.
   - În timpul războiului, a șoptit mama, înclinând ușor capul.
   - O chema Vivien.
   De data aceasta, Dorothy a ridicat ochii. Chipul ei zbârcit a fost o clipă străfulgerat de surpriză, apoi de altceva. Laurel tocmai voia să îi amintească despre dedicația de pe carte când a auzit-o spunând aproape imperceptibil:
   - A murit. Vivien a murit în război.
   Laurel și-a amintit că citise asta înfairepart-ul lui Henry Jenkins.
   - În bombardament.
   Mama nu a dat niciun semn că ar fi auzit. Privea din nou fotografia. Ochii îi erau pierduți, iar obrajii i se umeziseră.
   - Abia mă mai recunosc, a urmat mama cu o voce pierdută, bătrânească.
   - A trecut foarte mult timp.
   - O altă viață...
   Dorothy a scos o batistă mototolită de undeva și și-a șters obrajii.
   Continua să vorbească încetișor sub batistă, dar Laurel nu distingea toate cuvintele: ceva despre bombe și zgomot și teama de a o lua de la început. S-a apropiat mai tare, înfiorată că răspunsurile ar putea fi atât de aproape.
   - Ce vrei să spui, mami?
   Dorothy s-a întors către Laurel cu o privire îngrozită de parcă ar fi văzut o nălucă. A întins mâna și a apucat-o pe Laurel de mânecă.
   - Am făcut ceva, Laurel, a șoptit ea cu voce firavă, în timpul războiului... nu eram în toate mințile, totul ieșise groaznic de rău... nu știam ce să fac și la vremea aceea mi s-a părut că era cel mai bun plan, ca să pun lucrurile la punct, dar el a aflat... și s-a înfuriat.
   Lui Laurel i-a tresărit inima. El.
   - De-aia a venit atunci omul acela, mami? Atunci, de ziua lui Gerry?
   Simțea că o apasă în piept. Parcă avea din nou 16 ani. Mama o ținea încă strâns de mânecă. Avea fața cenușie și vocea îi era subțire ca o trestie.
   - M-a găsit, Laurel... n-a încetat să mă caute.
   - Pentru ceea ce ai făcut în timpul războiului?
   - Da, a răspuns abia șoptit.
   - Dar ce a fost? Ce ai putut să faci?
   Brusc, s-a deschis ușa și a apărut sora Ratched cu o tavă în mâini.
   - Prânzul! a anunțat ea vioaie, așezând măsuța cu rotile la locul ei.
   A umplut un pahar de plastic pe jumătate cu apă călâie și a verificat dacă mai era apă în carafă.
   - Să suni când termini, drăguță, a urmat ea cu o voce cântată și puternică. O să mă întorc să te ajut...
   A aruncat apoi o privire pe masă să vadă dacă totul e în ordine.
   - Mai ai nevoie de ceva înainte să plec?
   Dorothy scruta chipul femeii, epuizată, amețită.
   Sora a zâmbit veselă, aplecându-se către ea:
   - Mai ai nevie de ceva, drăguță?
   - A!
   Dorothy a clipit și a zâmbit uimită, frângându-i inima lui Laurel.
   - Da, te rog. Vreau să vorbesc cu doctorul Rufus...
   - Doctorul Rufus? Vrei să spui doctorul Cotter, scumpo!
   O undă de nedumerire i-a umbrit scurt chipul palid și apoi a spus, cu un zâmbet și mai slab:
   - Da, desigur, cu doctorul Cotter.
   Sora i-a răspuns că îl va trimite când îl va găsi și apoi s-a întors către Laurel, atingându-și tâmpla cu un deget și aruncându-i o privire plină de înțelesuri. Laurel abia s-a stăpânit să nu o sugrume.
   A așteptat la nesfârșit să iasă din cameră: a adunat paharele folosite, a notat ceva în fișa medicală, s-a mai oprit să comenteze pe îndelete despre ploaia care dădea să înceapă. Laurel ardea de nerăbdare când, în cele din urmă, a închis ușa în urma ei.
   - Mami? a îmbiat-o ea, pe un ton ceva mai aspru decât ar fi dorit.
   Dorothy Nicolson și-a privit fiica. Avea chipul plăcut, dar șters și Laurel și-a dat seama că ceea o îmboldise înainte de a fi întrerupte dispăruse cu totul. Fugise acolo unde stau toate tainele vechi. Simțea că se sufocă de neputință.
   Ar fi putut să o întrebe din nou, de exemplu: „Ce ai putut face de a venit omul acela după tine? Era ceva legat de Vivien? Te rog, spune-mi ca să pot să mă liniștesc”, dar chipul iubit al bătrânei atât de istovite o privea acum cu o uimire blândă, cu un zâmbet ușor îngrijorat:
   - Ce e, Laurel?
   Adunându-și toată răbdarea ce-i mai rămăsese - căci și mâine mai era o zi și va încerca din nou, i-a zâmbit și i-a spus:
   - Vrei să te ajut să mănânci?

      Dorothy nu a mâncat mult, în ultima jumătate de oră se topise parcă și Laurel era din nou uimită cât de firavă devenise.
   Fotoliul verde era un aranjament destul de modest, îl aduseseră de acasă. Laurel o văzuse de nenumărate ori așezată în el de-a lungul anilor. Totuși, în ultimele câteva luni, fotoliul părea că își schimbase dimensiunile, devenind o dihanie uriașă care îi devora trupul asemenea unui urs morocănos.
   - Ce-ar fi să te pieptăn? a întrebat-o Laurel. Ți-ar plăcea?
   Un zâmbet vag i-a apărut pe buze și a încuviințat ușor din cap.
   - Mama obișnuia să mă pieptene.
   - Nu mai spune!
   - Și eu mă prefăceam că nu-mi place... voiam să fiu independentă... dar era minunat.
   Laurel a zâmbit pe când a luat peria veche de pe raftul din spatele patului, i-a trecut-o ușor prin părul ca puful de păpădie, încercând să-și închipuie cum arăta când era mică. Plină de energie, fără îndoială, neastâmpărată uneori, dar cu acea stare de spirit care îi făcea pe oameni să o îndrăgească.
   Laurel bănuia că nu va afla niciodată dacă nu-i spune chiar ea.
   Pleoapele lui Dorothy, subțiri ca hârtia, se închiseseră și vasele subțiri care le străbăteau zvâcneau din când în când, la vederea unor imagini misterioase ce se formau sub ele. Răsuflarea i s-a potolit și, când a dat semne că o cuprinde somnul, Laurel a pus peria jos fără zgomot. I-a ridicat mai în sus pătura croșetată din poală și a sărutat-o ușor pe obraz.
   - La revedere, mamă, o să vin mâine din nou.
   A dat să iasă din încăpere în vârful picioarelor, cu grijă să nu-i zornăie poșeta sau să nu facă zgomot cu pantofii, când a auzit o voce somnoroasă:
   - Băiatul acela...
   - Care băiat?
   - Acela cu care umblai tu... Billy.
   Ochii ei încețoșați s-au deschis și și-a întors capul spre Laurel. A ridicat un deget și a urmat cu o voce moale și tristă:
   - Tu crezi că eu nu bag de seamă? Crezi că n-am fost și eu tânără cândva? Că nu știu cum e să-ți placă un băiat chipeș?
   Laurel și-a dat seama că mama nu mai era în salonul de spital, ci înapoi la Greenacres și vorbea cu fiica ei adolescentă.
   - Auzi ce-ți spun, Laurel?
   Laurel a înghițit în sec, să-și recapete vocea.
   - Da, mămico!
   De mult nu o mai chemase așa.
   - Dacă te cere de nevastă și îl iubești, atunci să-i spui... da. M-auzi?
   Laurel a dat din cap. Se simțea ciudat, amețită și încinsă. Surorile spuneau că mama devenea confuză în ultima vreme, pierzându-și contactul cu realitatea asemenea unui post de radio ce se pierde, dar ce o făcuse să se gândească la asta? De ce și-ar fi amintit de un băiat pe care abia dacă-l cunoscuse, o iubire trecătoare a lui Laurel de demult?
   Buzele lui Dorothy s-au mișcat ușor și apoi a spus:
   - Am făcut atât de multe greșeli... atâtea greșeli.
   Obrajii i se umeziseră de lacrimi.
   - Dragostea e singurul motiv ca să te căsătorești. Doar dragostea.

         Laurel abia a ajuns la toaletă de pe coridorul spitalului.
   A răsucit robinetul, a luat apă în palmele făcute căuș și și-a aruncat-o pe față, apoi s-a sprijinit cu mâinile de chiuvetă. În jurul scurgerii se vedeau fisuri subțiri ca firul de păr care se împreunau pe măsură ce i se împăienjenea vederea.
   Laurel a închis ochii. Pulsul îi bubuia în urechi. Doamne, cât era de zguduită!
   Nu era doar simplul fapt că i se vorbise ca unei adolescente, ca și cum cincizeci de ani pieriseră într-o clipă, amintirea neașteptată a unui băiat de demult, sentimentul acela îndepărtat al primei iubiri care pâlpâia undeva marginal. Erau chiar cuvintele în sine, hotărârea cu care vorbise mama, sinceritatea cu care îi împărtășea fiicei sale adolescente experiența ei. Faptul că o îndemna să facă alegeri pe care ea, Dorothy, nu le făcuse, să evite greșelile pe care le săvârșise ea însăși.
   Dar nu avea niciun sens. Mama îl iubise pe tata, de asta era sigură, așa cum știa că o cheamă Laurel. Fuseseră căsătoriți cincizeci și cinci de ani, până la moartea tatei, fără nicio neînțelegere. Dacă Dorothy se măritase pentru alte motive sau dacă regretase această decizie în tot acel răstimp, atunci se prefăcuse cu o mare iscusință. Dar nimeni nu se poate preface atât de mult timp, nu-i așa? Nu era cu putință. Pe deasupra, Laurel auzise de sute de ori povestindu-se cum s-au cunoscut și s-au îndrăgostit părinții ei, o văzuse pe mama privindu-i chipul tatei în timp ce el recunoștea cum își dăduse seama pe loc că erau meniți să fie împreună.
   Laurel a privit în sus. Totuși, bunica Nicolson avea rezervele ei, nu?
   Laurel simțise întotdeauna că exista o stânjeneală între mama și bunica ei - un mod formal de adresare, o crispare a gurii bunicii când își privea nora crezând că nu o vede nimeni. Și-apoi, pe când Laurel avea vreo 15 ani și se afla în vizită la pensiunea bunicii de pe malul mării, auzise, din întâmplare, ceva ce nu se prea cuvenea.
   Stătuse prea mult în soare într-o dimineață și venise acasă mai devreme, cu o durere cumplită de cap și cu umerii arși. Stătea întinsă în dormitorul întunecat, cu un prosop ud pe frunte, când le-a auzit vorbind pe coridor pe bunica Nicolson și pe domnișoara Perry, chiriașa ei mai vârstnică.
   - Jos pălăria, Gertrude, îi spunea domnișoara Perry. Sigur, a fost întotdeauna un băiat minunat.
   - Așa-i, Stephen al meu e un băiat de zahăr. Mi-a fost de mare ajutor, mult mai mult decât a fost vreodată taică-său, a spus bunica așteptând încuviințarea atotștiutoare a celeilalte femei, ca apoi să continue: Și bun la inimă, n-ar fi lăsat nemângâiat niciun animal de pripas.
   Asta i-a stârnit interesul lui Laurel, cuvintele fiind încărcate cu ecouri ale altor conversații și cu siguranță că domnișoara Perry știa exact la ce se referea bunica.
   - Nici vorbă, a urmat ea, băiatul n-a avut de ales, nu cu una așa de frumoasă ca ea.
   - Frumoasă? Eh, poate, dacă-ți place genul ăsta. Un pic cam prea... a șovăit bunica și Laurel a ciulit urechea să audă ce cuvânt a ales, cam prea experimentată, pentru gustul meu.
   - A, da, s-a repezit domnișoara Perry, grozav de experimentată, a știut să aleagă, nu-i așa?
   - Sigur că da.
   - A ghicit o inimă bună de cum a dat cu ochii de ea.
   - Așa e!
   - Și când te gândești că putea să se însoare cu o fată drăguță de pe aici, cum era Pauline Simmonds, aia de pe strada noastră. Mie mereu mi s-a părut că-i făcea ochi dulci.
   - Sigur că-i făcea, i-a întors-o bunica, și cine putea să-i bage vină? Dacă nu apărea Dorothy! Biata Pauline a pierdut orice speranță, nu s-a putut lupta cu una ca ea, mai ales dacă asta își pusese în minte.
   - Ce păcat, i-a ținut isonul domnișoara Perry, nevrând s-o contrazică. Mare păcat.
   - L-a vrăjit, și mai multe nu... bietul meu băiat nici nu și-a dat seama ce a dat peste el. Credea că e nevinovăția întruchipată, bineînțeles, și nici nu puteai să-l învinovățești, abia se-ntorsese din război din Franța, și-n câteva luni sau și căsătorit. I-a sucit capul pe loc, că e dintr-alea care obțin tot ce-și pun în minte.
   - Și chiar pe el l-a vrut.
   - A vrut să-și găsească o scăpare, iar băiatul meu i-a oferit-o. Nici nu s-au luat bine că ea l-a despărțit de tot și de toți ce-i pe care-i știa și l-a târât departe de ai lui, să ia totul de la capăt la ferma aia dărăpănată. Bineînțeles că am și eu o vină...
   - Nu mai spune una ca asta...
   - Păi n-am adus-o eu în casă?
   - Dar era război pe-atunci și nu era cu putință să găsești pe cineva de încredere... de unde să știi?
   - Păi tocmai asta e! Trebuia să-mi dau seama, era treaba mea să fi știut. Am fost prea încrezătoare. Sau cel puțin la început. Am mai întrebat eu în stânga și-n dreapta despre ea, dar după aceea, când era mult prea târziu.
   - Ce vrei să spui? Prea târziu pentru ce? Ce-ai aflat?
   Dar ceea ce descoperise bunica Nicolson rămăsese un mister pentru Laurel pentru că cele două femei se îndepărtaseră și nu a mai auzit ce s-a povestit mai departe. Și nici nu o interesase atât de mult la vremea aceea.
   Bunica Nicolson era prea puritană și-i plăcea să se bage în seamă, otrăvindu-i viața când o pâra părinților ei chiar dacă arunca numai o ocheadă vreunui băiat pe plajă. Așa că, indiferent ce își imagina bunica că descoperise despre mama, sigur era o exagerare, dacă nu chiar o invenție.
   Dar acum nu mai era atât de sigură. Bănuielile bunicii că Dorothy căuta o scăpare, că nu era atât de nevinovată pe cât părea, că se căsătorise în grabă, din interes, toate acestea păreau că se potrivesc, într-un fel, cu ceea ce tocmai îi povestise mama.
   Oare Dorothy Smitham fugea să scape de o logodnă desfăcută când și-a făcut apariția la pensiunea doamnei Nicolson? Oare asta descoperise bunica? Nu era imposibil, dar trebuie că era mult mai mult decât asta. O legătură amoroasă mai veche ar fi fost destul să o otrăvească pe bunica - ceea ce nu era prea greu - dar cu siguranță nu era ceva pentru care mama să plângă chiar după 60 de ani (învinovățindu-se, după cum i se păruse lui Laurel, din toată vorbăria aia despre greșeli și despre cum nu gândise cum trebuia), decât dacă fugise de logodnicul ei fără să-i spună. Dar de ce ar fi făcut mama așa ceva, dacă l-ar fi iubit atât de mult? De ce nu se măritase cu el? Și ce avea asta de-a face cu Vivien și Henry Jenkins?
   Laurel a oftat exasperată de a răsunat baia mică. Se simțea complet înfrântă. Atât de multe indicii separate care nu aveau nicio însemnătate luate în parte! Laurel a rupt o bucățică de hârtie igienică și și-a șters rimelul adunat sub ochi. Toată povestea asta misterioasă era ca începutul unui desen de copil alcătuit din puncte sau o constelație pe cerul senin noaptea.
   Odată, când Laurel era mică, tata i-a dus să le arate stelele. S-au instalat pe o movilă dincolo de pădurea Blindman și, în timp ce așteptau ca amurgul să se întunece și să apară stelele, le povestise cum se rătăcise odată când era și el mic și ajunsese acasă urmărind stelele.
   - Nu trebuie decât să te uiți la formele stelelor, le-a spus el, instalându-și telescopul pe trepied. Dacă te afli undeva pe întuneric, ele îți arată drumul înapoi.
   - Dar eu nu văd nicio formă, s-a bosumflat Laurel, frecându-și mâinile înmănușate și strângându-și ochii să vadă mai bine stelele de deasupra capului.
   - Păi dacă te uiți doar la stele, i-a spus tata, zâmbindu-i drăgăstos, în loc să te uiți și la spațiile dintre ele! Trebuie să tragi linii în minte, doar atunci începi să vezi formele.
   Laurel s-a privit în oglinda de spital. A clipit și amintirea iubitului ei tată s-a risipit. În locul ei s-a strecurat o tristețe apăsătoare, îi era dor de el, îmbătrânea, iar mama ei se stingea.
   Ce răvășită arăta! Și-a scos un pieptăn și și-a aranjat, cum a putut, părul.
   Era un început. Nu se pricepuse niciodată să descopere formele constelațiilor. Gerry era cel care-i uimea pe toți descoperind liniile dintre stele, chiar când era mic de tot, acolo unde Laurel nu vedea decât luminițe risipite.
   Gândurile îi tot zburau la fratele ei. Ar fi trebuit să-și unească forțele în blestemata asta de căutare. Căci le aparținea amândurora. Și-a scos telefonul să vadă dacă o sunase cineva.
   Nimic!
   A trecut iute prin lista de contacte până când a dat peste numărului lui de telefon de la birou și a sunat. A așteptat mușcându-și unghia de la degetul cel mare, blestemând (pentru a nu știu câta oară) prostul obicei al fratelui ei de a nu-și lua un mobil, în timp ce telefonul suna la nesfârșit în biroul înțesat de la Cambridge. În cele din urmă s-a auzit un zgomot și o voce:
   „Salut! Sunt Gerry Nicolson. M-am dus să mă uit la stele. Puteți să lăsați numele și un număr de telefon dacă doriți!”
   Dar nicio promisiune că va face ceva cu ele, s-a gândit Laurel supărată. Nu a lăsat niciun mesaj. Trebuia să meargă mai departe singură, n-avea de ales!

14.

        Londra, ianuarie 1941
   Dolly a servit a nu știu câta farfurie de supă și a zâmbit la ceva ce-i spusese tânărul pompier.
   Râsetele, zgomotul farfuriilor, sunetul pianului, toate acopereau orice se spunea, dar, judecând după chipul lui, părea că-i face curte. Nu o costa nimic să-i zâmbească și, după ce el și-a luat supa și s-a dus să-și caute un loc, s-a potolit șirul de guri flămânde care trebuiau hrănite și a găsit și ea răgazul să se așeze, să-și odihnească picioarele ostenite.
   O dureau de nu mai putea. Plecase târziu din Campden Grove, căci punga de bomboane a lui lady Gwendolyn se rătăcise și bătrâna se supărase tare.
   Până la urmă, bomboanele au apărut, ascunse între saltea și posteriorul trupeșei doamne, dar Dolly întârziase atât de mult, încât fusese nevoită să alerge tot drumul până în Church Street încălțată cu o pereche de pantofi de saten deloc potriviți cu mersul pe caldarâm. Ajunsese fără suflare și cu picioarele istovite, sperând să se strecoare nevăzută printre soldații guralivi. Dar nu a avut noroc, căci a fost zărită de șefa echipei, doamna Waddingham, o femeie botoasă, plină de o eczemă din cauza căreia purta mănuși și era mereu prost dispusă.
   - Iar ai întârziat, Dorothy! i-a șuierat ea printre buzele strânse mai ceva ca un fund de găină. Am nevoie de tine la bucătărie să servești supa, noi ne-am rupt picioarele aici toată seara.
   Dolly știa cum este. Mai mult, aruncând o privire în jur, și-a dat seama că se grăbise degeaba, Vivien nu ajunsese încă. Ceea ce era inexplicabil, căci Dolly se asigurase că vor lucra împreună în turele de seară, și, mai mult decât atât, cu nicio oră mai devreme îi făcuse cu mâna lui Vivien de la fereastra casei, chiar când ea ieșea de la numărul 24, îmbrăcată în uniforma de voluntară.
   - Haide mai iute, fetițo, a ușuit-o doamna Waddingham, cu mâinile ei înmănușate. Treci la bucătărie! Războiul n-o să aștepte după tine!
   Dolly abia s-a stăpânit să nu-i tragă una peste fluierul picioarelor. S-a ținut să nu zâmbească, căci uneori simpla închipuire era la fel de bună ca fapta însăși și a dat supusă din cap.

        Cantina fusese improvizată în cripta bisericii St. Mary și „bucătăria” era o nișă mică, în bătaia curentului, în care se plasase o masă pe căpriori, cu o față de masă și cu un șir de steaguri ca să arate a tejghea.
   Într-un colț se aflau o chiuvetă mică și o sobă de petrol ca să țină supa caldă. Dar cel mai bun lucru, în ceea ce o privea pe Dolly acum, era o strană goală lângă perete.
   A mai aruncat încă o privire în jur să se asigure că nimeni nu-i va observa absența: încăperea era plină de soldați sătui, câțiva șoferi de ambulanță jucau ping-pong și celelalte voluntare croșetau și sporovăiau într-un colț.
   Doamna Waddingham era printre ele, cu spatele la bucătărie, și Dolly s-a hotărât să riște să stârnească mânia balaurului. Două ore de stat în picioare îi erau de-ajuns. S-a așezat și și-a scos pantofii, răsuflând ușurată, și și-a mișcat degetele de la picioarele încălțate cu ciorapi de mătase.
   Voluntarele nu aveau voie să fumeze în cantină (datorită regulilor de prevenire a incendiilor), dar Dolly a scormonit în poșetă și a scos un pachet de țigări nou-nouț, pe care îl luase de la domnul Hopton, băcanul. Soldații fumau mereu și nimeni nu avea curajul să-i oprească, iar tavanul încăperii era întotdeauna învăluit într-un nor de fum cenușiu. Așa că Dolly și-a spus că nimeni nu va băga de seamă încă o dâră de fum. A aprins un chibrit, lăsându-se apoi pradă gândurilor despre lucrul mult mai important care se întâmplase în după-amiaza aceea.
   Ziua începuse destul de obișnuit: după prânz, Dolly fusese trimisă la băcan și, oricât de jenant îi era să-și amintească acum, treaba asta îi crea o stare proastă. În vremurile astea nu se găseau prea ușor dulciuri, căci zahărul se dădea pe cartelă, dar cu lady Gwendolyn nu puteai să te înțelegi, așa că fusese nevoită să străbată toate străduțele din Notting Hill în căutarea unui prieten al proprietarului unchiului cuiva care - se spunea - avea de vânzare astfel de mărfuri de contrabandă. Peste două ceasuri, când abia ajunsese înapoi la casa cu numărul 7 și abia își scotea fularul și mănușile, a sunat la intrare.
   După toate cele întâmplate în ziua aceea, nu se aștepta la altceva mai bun decât să vadă o droaie de copii gălăgioși care adunau fier vechi pentru avioane, dar în prag a apărut un omuleț dichisit, cu o mustață subțirică și cu un semn sângeriu pe obraz. Ducea cu el o servietă uriașă din piele de crocodil, care plesnea de plină ce era și părea să-i producă un oarecare disconfort.
   O singură privire la părul lui îngrijit, pieptănat pe spate i-a dat de înțeles că nu era genul care să trădeze vreun semn de neplăcere.
   - Pemberly, a spus el vioi, Reginald Pemberly, avocat. Am venit la lady Gwendolyn Caldicott. E o chestiune destul de urgentă, a urmat el cu voce joasă, aplecându-se spre ea.
   Dolly mai auzise pomenindu-se numele domnului Pemberly („un șoricel, nici pe departe ca taică-său. Dar știe să țină socotelile, așa că îi permit să aibă grijă de afacerile mele”), dar nu mai dăduse ochii cu el până atunci. L-a poftit înăuntru, să nu stea în frigul aprig de afară, și a dat fuga în sus pe scări să vadă dacă lady Gwendolyn ar fi bucuroasă să-l primească. Bucuroasă nu era ea niciodată, de fapt, dar când venea vorba de bani era foarte grijulie, așa că, deși s-a strâmbat, i-a făcut semn că poate să-l primească pe individ în budoar.
   - Bună ziua, lady Gwendolyn, a spus el cu răsuflarea tăiată, căci fusese nevoit să urce trei etaje. Îmi pare nespus de rău să vin așa pe neașteptate, dar e din pricina bombardamentului, să știți. Am fost lovit destul de tare în decembrie și mi-am pierdut toate hârtiile și dosarele. Vă dați seama ce bătaie cumplită de cap, dar acum am reușit să adun totul la loc și m-am hotărât să le car pe toate cu mine, a urmat el arătându-și servieta înțesată.
   Lui Dolly i s-a făcut semn să iasă și și-a petrecut următoarea jumătate de oră în dormitorul ei, făcându-și de lucru cu foarfecele și lipiciul, completându-și caietul cu idei și uitându-se tot mai impacientată la ceas pe când se apropia ora turei ei la serviciul voluntar. În cele din urmă s-a auzit clopoțelul de argint de sus și a fost chemată din nou în dormitorul stăpânei.
   - Condu-l pe domnul Pemberly, i-a spus lady Gwendolyn, încercând să-și oprească un sughiț. Apoi vino să mă pregătești de culcare.
   Dolly a zâmbit și a încuviințat din cap și aștepta ca avocatul să-și ridice servieta cea grea, când bătrâna a adăugat cu detașarea-i obișnuită:
   - A, ea e Dorothy, domnule Pemberly, Dorothy Smithan, cea despre care v-am pomenit.
   A observat o schimbare bruscă în comportamentul avocatului după asta.
   - Ce plăcere să vă cunosc, a spus el politicos, dându-se la o parte și ținând ușa deschisă să iasă mai întâi ea.
   Tot drumul în jos pe scări au vorbit politicos de una și de alta și, când au ajuns la ușa de la intrare și erau să-și ia rămas-bun, s-a întors către ea și i-a spus cu o notă de uimire în glas:
   - Ați făcut un lucru remarcabil, domnișoară. Nu cred că am văzut-o pe vreodată pe lady Gwendolyn într-așa o bună dispoziție, de la întâmplarea aceea groaznică cu sora ei! Până acum doar că n-a ridicat mâna asupra mea, ca să nu mai vorbesc de baston, ori de câte ori am venit s-o văd. Ați făcut o minune! Nu-i de mirare că ține la dumneavoastră atât de mult. Și-apoi a uimit-o și mai mult pe Dolly când i-a făcut cu ochiul.
   O minune... de la întâmplarea aceea groaznică cu sora ei... ține atât de mult la dumneavoastră.
   Așezată pe dalele din cantina adăpostită în criptă, Dolly zâmbea ușor, răsucind în minte toate aceste vorbe. Se întâmplau atât de multe! Doctorul Rufus îi lăsase să înțeleagă că lady Gwendolyn și-ar fi schimbat testamentul ca să o treacă și pe Dolly în el, iar bătrâna făcea uneori anumite aluzii pe tema asta, dar nu era același lucru, nu-i așa, să vorbească chiar cu avocatul ei care să-i spună cât de mult o îndrăgea pe tânăra ei însoțitoare de care se apropiase ca de un membru al familiei...
   - Ei, bună seara, s-a auzi o voce cunoscută care i-a întrerupt gândurile. Ce-ar trebui să facă cineva ca să obțină ceva de mâncare pe-aici?
   Dolly și-a ridicat privirea, surprinsă, și l-a văzut pe Jimmy ridicându-se peste tejghea ca s-o vadă mai bine.
   - Cam trageți chiulul, domnișoară Smitham!
   Dolly a simțit cum i se scurge tot sângele din vine.
   - Ce cauți aici? a întrebat sărind în picioare.
   - Treceam și eu pe aici, sunt la lucru, a spus el arătându-i aparatul de fotografiat agățat de umăr. Și-am zis să bag capul pe ușă să-mi iau fata.
   Ea a dus un deget la gură, stingându-și țigara pe perete.
   - Păi nu ne-am înțeles că ne întâlnim la Lyons Corner House? a spus ea pe șoptite, grăbindu-se către tejghea, netezindu-și rochia. Nu mi-am terminat tura încă, Jimmy.
   - Da, văd ce ocupată ești! a replicat el zâmbind.
   Dolly nu a râs, ci a privit peste umărul lui în încăperea aglomerată.
   Doamna Waddingham pălăvrăgea în continuare despre croșetat și Vivien nu se vedea nicăieri, totuși era foarte riscant.
   - Du-te fără mine, i-a spus în șoaptă, vin și eu de îndată.
   - Nu-i nimic dacă aștept, am și eu ocazia să-mi văd iubita în acțiune, a spus aplecându-se peste tejghea ca să o sărute, dar Dolly s-a dat iute înapoi.
   - Acum lucrez, sunt în uniformă, nu se cade, a încercat ea să-i explice.
   El nu părea convins de cât de credincioasă era ea acestei datorii, așa că a schimbat abordarea.
   - Uite cum facem, a spus ea degajată. Du-te și stai jos, uite și niște supă. Termin treaba, îmi iau haina și plecăm. E bine așa?
   - Foarte bine!
   L-a privit cum se îndepărtează, ținându-și respirația până l-a văzut că își găsește un loc, ceva mai departe, în capătul celălalt al încăperii. O furnicau degetele de încordare. Oare ce o fi fost în capul lui să vină acolo, când ea îi spusese clar că se vor întâlni la restaurant? Dacă Vivien ar fi venit la lucru, așa cum era programată, Dolly n-ar fi avut altă alegere decât să le facă cunoștință, ceea ce ar fi fost un dezastru pentru Jimmy. Era altceva la Clubul 400, unde arăta atât de chipeș și de strălucitor în postura lordului Sandbrook, și alta era aici, în seara asta, îmbrăcat în hainele lui obișnuite, zdrențuit și murdar după o noapte de lucru în plin bombardament...
   Dolly s-a cutremurat gândindu-se ce ar spune Vivien dacă și-ar da seama că Dolly are un prieten ca el. Ba mai rău, ce s-ar fi întâmplat dacă lady Gwendolyn ar fi aflat una ca asta?
   Până acum, Dolly reușise să facă în așa fel încât cele două să nu afle despre existența lui Jimmy și nici să nu-l copleșească pe el cu detalii despre viața ei în casa din Campden Grove. Dar cum mai putea să-și țină cele două lumi la distanță una de cealaltă dacă el nu ținea seama de ce-l rugase? Și-a vârât picioarele la loc în pantofii ei frumoși care o băteau atât de tare și și-a mușcat buza de sus. Era complicat și nu fusese niciodată în stare să-i explice, dar se străduia tocmai să-i cruțe sentimentele. Locul lui nu era aici la cantină, așa cum nu era nici în casa de la numărul 7 din Campden Grove sau dincolo de cordonul roșu la Clubul 400. Dar ea aparținea acestor locuri.
   Dolly i-a aruncat o privire. Se distraseră atât de bine noaptea trecută la Clubul 400 și după aceea, în camera ei; dar nimeni din cealaltă parte a vieții ei nu trebuia să știe despre relația lor, nici Vivien și nici Lady Gwendolyn.
   Lui Dolly îi ardea tot trupul închipuindu-și ce s-ar întâmpla dacă stăpâna ei vârstnică ar afla despre Jimmy. Cum i s-ar zdrobi din nou inima dacă s-ar teme că ar putea să o piardă și pe Dolly, așa cum își pierduse sora...
   Oftând, Dolly s-a îndepărtat de tejghea și s-a dus să-și ia haina. Va trebui să vorbească cu el, să-l facă, în mod delicat, să înțeleagă că era mai bine pentru amândoi dacă ar lăsa-o mai moale. Știa că lui nu o să-i placă, căci ura să se prefacă, era un om cu principii extrem de clare și avea obiceiul să ia lucrurile prea în serios. Dar avea să-l dea ea pe brazdă.
   Când a ajuns în pragul cămării ca să-și ia haina din cuier, Dolly începuse chiar să se înveselească, dar tocmai atunci doamna Waddingham i-a tăiat orice avânt:
   - Ne pregătim deja de plecare, așa devreme, Dorothy? Nu cumva miroase a tutun acolo, pe lângă tine? a urmat ea, adulmecând bănuitoare, înainte ca Dolly să scoată vreun cuvânt.

        Jimmy și-a strecurat mâna în buzunarul pantalonilor.
   Cutia neagră de catifea era tot acolo, așa cum fusese în ultimele douăzeci de dăți când mai verificase. Toată situația asta începea să devină un pic apăsătoare, prin urmare, cu cât reușea mai iute să-i pună inelul pe deget lui Dolly, cu atât era mai bine. Repetase totul în minte de nenumărate ori, dar era încă îngrozitor de emoționat. Voia ca totul să fie perfect, doar că el nu mai credea că există perfecțiune, în general, după tot ce văzuse, lumea zdrobită, cu moartea și durerile ei. Dar Dolly încă mai credea totuși, așa că avea să se străduiască din răsputeri.
   Încercase să facă o rezervare la unul dintre restaurantele la modă despre care pomenea ea mai tot timpul în ultima vreme, la Ritz sau la Claridge’s, dar se dovedise că erau complet ocupate și niciun fel de explicație sau rugăminte nu i-a putut convinge să-i găsească o masă. La început, Jimmy a fost dezamăgit și a simțit că-i revine acel vechi sentiment bine cunoscut dorința de a fi fost mai bine situat decât era, mai bogat. Dar oricum lui tot nu-i plăceau chestiile prea simandicoase și, într-o seară atât de importantă, Jimmy nu dorea să se prefacă. În orice caz, după cum obișnuia să glumească șeful lui, cu toate lipsurile de alimente, te puteai aștepta să ți se ofere la Claridge’s aceeași plăcintă Woolton ca la cârciuma Lyons Corner House, doar că mult mai scumpă.
   Jimmy s-a uitat din nou spre tejghea, dar Dolly nu mai era acolo. A presupus că s-a dus să-și ia haina și să-și mai dea cu ruj, sau vreo altă treabă pe care fetele cred că trebuie să o facă pentru a fi frumoase. Dar el și-ar fi dorit să nu facă nimic, ea nu avea nevoie de farduri și haine elegante.
   Jimmy se gândea uneori că toate acestea erau doar niște pojghițe care ascundeau esența omului, ceea ce o făcea mai vulnerabilă și mai adevărată, prin urmare chiar mai frumoasă. Iubind-o pe Dolly, îi iubea și toate complicațiile și imperfecțiunile.
   Căzut pe gânduri, își freca partea de sus a brațului, întrebându-se ce se întâmplase oare înainte de venirea lui, de ce se purtase atât de ciudat când îl văzuse. Știa că o luase prin surprindere: apăruse pe nepusă masă, când ea credea că e singură, fumându-și țigara pe ascuns, cu un zâmbet visător pe chip. De obicei lui Dolly îi plăcea să fie luată prin surprindere, era persoana cea mai curajoasă și mai îndrăzneață pe care o cunoștea și nu o speria nimic, dar de data asta chiar tresărise când îl văzuse. Părea cu totul altcineva, diferită de fata care dansase cu el pe străzile Londrei noapte trecută și apoi îl invitase în camera ei.
   Poate că avea ceva ascuns sub tejghea și nu ar fi vrut să vadă - s-a gândit el scoțând o țigară din pachet - vreo surpriză pentru el pe care se gândea să i-o dezvăluie mai târziu, la restaurant. Sau poate o prinsese pe când își reamintea noaptea trecută petrecută împreună, asta ar putea fi explicația pentru tresărirea ei aproape jenată când dăduse cu ochii de el acolo.
   Jimmy a aprins un chibrit și a tras adânc din țigară, gândindu-se. Îi era imposibil să ghicească și, atât timp când purtarea asta atât de ciudată nu era unul dintre jocurile ei (dă, Doamne, să nu înceapă în seara asta), credea că nu are mare importanță.
   Și-a strecurat mâna în buzunar și a clătinat din cap, căci cutiuța cu inelul se afla la locul ei, unde fusese și acum câteva minute. Agitația lui devenea caraghioasă, trebuia să găsească ceva cu care să-și ocupe mintea până reușea să-i pună lui Dolly pe deget obiectul acela afurisit. Cum nu avea nicio carte la el, și-a scos mapa neagră cu fotografii. De obicei nu o purta cu el când lucra, dar acum venise direct de la o întâlnire cu editorul și nu mai avusese timp să treacă să o lase acasă.
   S-a oprit la una dintre cele mai recente fotografii pe care le făcuse în cartierul Cheapside sâmbătă noaptea. Înfățișa o fetiță de vreo 4-5 ani, care stătea dinaintea bucătăriei sălii de adunare a bisericii locale.
   Hainele îi fuseseră arse în bombardamentul în care muriseră și cei din familia ei, iar Armata Salvării nu avusese să-i dea haine de copii, așa că purta niște pantaloni bufanți uriași, un jerseu de adult și o pereche de pantofi de dans cu placheuri. Erau roșii și îi plăceau nespus de mult. Doamnele de la St. John se agitau în spatele ei, pe fundal, să-i caute niște biscuiți, iar ea bătea stepul ca Shirley Temple, în timp ce doamna care avea grijă de ea nu-și dezlipea ochii de la ușă, sperând că va apărea, printr-o minune, cineva rămas în viață din familia fetiței să o ducă acasă.
   Jimmy făcuse atâtea fotografii în timpul războiului, pereții camerei lui cât și mintea îi erau înțesate cu imaginile diferiților străini care înfruntau curajoși distrugerile și pierderile. Chiar în săptămâna aceea fusese la Bristol, la Portsmouth și Gosport, dar fetița aceea - al cărei nume nici măcar nu îl știa - avea ceva pe care nu îl putea uita. Și nici nu voia să uite: chipul ei micuț, iluminat de bucurie după ce suferise pierderea cea mai mare pe care o poate avea un copil, pierdere care o va însoți și-i va schimba întreaga viață.
   Iar Jimmy înțelegea cel mai bine, căci și acum se pomenea scrutând chipurile victimelor bombardamentului, în căutarea mamei lui.
   Tragediile individuale ca a fetiței acesteia erau neînsemnate comparate cu cele uriașe ale războiului, iar ea și pantofii ei de dans puteau fi cu ușurință măturate ca praful sub covorul istoriei. Totuși fotografia aceea era vie, prinsese o fărâmă de realitate și o păstra pentru viitor, asemenea unei insecte în chihlimbar. De aceea considera Jimmy atât de importantă fotografia: imortaliza adevărurile războiului. Și uneori avea nevoie să conștientizeze asta, mai ales în nopți ca cea de acum, când se uita în jurul lui și se simțea stingher fără uniformă.
   Jimmy și-a strivit țigara în castronul de supă pe care altcineva înaintea lui îl lăsase acolo tocmai pentru acest scop. Și-a aruncat ochii la ceas, trecuseră 15 minute de când se afla acolo, întrebându-se de ce oare nu mai vine Dolly. Și tocmai când se gândea dacă să-și ia lucrurile și să se ducă să o caute, a simțit pe cineva în spatele lui.
   S-a întors, așteptându-se să o vadă pe Dolly, dar nu era ea.

     Dolly reușise, în fine, să se furișeze de doamna Waddingham și se întorcea, străbătând bucătăria, minunându-se cum era cu putință ca niște pantofi care arătau minunat să-i bată picioarele atât de rău, când și-a ridicat ochii și a simțit că se dărâmă lumea.
   Venise Vivien.
   Stătea în fața uneia dintre mesele puse pe căpriori. Vorbea... cu Jimmy.
   Inima a început să i se zbată puternic în piept și s-a ascuns după un stâlp.
   Încerca să vadă tot, străduindu-se să nu i se observe prezența. Era mult mai îngrozitor decât își închipuise. Nu numai că stăteau de vorbă, dar, după gesturile pe care le făceau spre masă, unde se afla deschisă mapa lui Jimmy - Dolly se ridicase pe vârfurile picioarelor, crispată toată - și-a dat seama că discutau despre fotografiile lui.
   I le arătase odată și Dolly fusese de-a dreptul șocată. Erau îngrozitoare, nu semănau nici pe departe cu cele pe care obișnuia să le facă mai demult la Coventry, cu apusuri de soare și copaci și case frumoase în poieni unduitoare. Nu erau nici ca cele de la jurnalele de știri de război pe care le vedea ea cu Kitty la cinematograf, cu soldați zâmbitori care se întorceau de la război, obosiți și murdari, dar triumfători, cu copii aliniați care le făceau cu mâna în gări, cu femei vajnice care le întindeau portocale soldaților veseli.
   Fotografiile lui Jimmy înfățișau oameni cu trupurile zdrobite, cu obraji supți și cu ochi care văzuseră ce nu ar fi trebuit să vadă. Dolly nu știuse ce să spună, ar fi vrut să nu i le fi arătat.
   Ce o fi fost în capul lui să i le arate acum lui Vivien? Ei, care era atât de frumoasă și desăvârșită, ultima persoană de pe lumea asta care să fie tulburată cu genul acela de urâțenie. Dolly ar fi vrut să-și cruțe prietena, o parte din sufletul ei o îmbia să fugă la ei, să închidă mapa aceea și să pună capăt întregii povești, dar nu avea cum să o facă. Jimmy ar fi putut să se repeadă să o sărute din nou sau, mai rău, să îi facă vreo aluzie din care Vivien să înțeleagă că ar fi logodiți, ceea nu era adevărat, oficial, cel puțin... sigur că vorbiseră despre asta, atunci când erau copii, dar asta se întâmplase demult. Acum erau oameni maturi, războiul schimbase o mulțime de lucruri, transformase oamenii.
   Dolly a simțit un nod în gât, acesta era momentul de care se temuse cel mai mult, și nu putea decât să aștepte deznădăjduită să se sfârșească.
   I s-a părut că au trecut ore întregi până când Jimmy a închis mapa cu fotografii și Vivien s-a îndepărtat. Dolly a răsuflat ușurată, dar s-a speriat din nou, căci prietena ei o pornise printre mese către bucătărie, încruntându-se ușor. Dolly așteptase cu nerăbdare să o întâlnească, dar nu în felul acesta, înainte de a ști exact ce îi spusese Jimmy.
   În timp ce Vivien se apropia de bucătărie, Dolly s-a aplecat sub tejghea prefăcându-se că scotocea după ceva pe sub draperia cu modele roșii și verzi de Crăciun, concentrându-se de parcă întreaga soartă a războiului depindea de ea. De îndată ce a simțit că Vivien a trecut mai departe, Dolly și-a luat iute poșeta și s-a îndreptat grăbită spre Jimmy, gândindu-se cum să-l scoată mai repede de acolo înainte ca Vivien să-i vadă împreună.

     Până la urmă nu s-au mai dus la Lyons Corner House.
   Lângă gară era un restaurant într-o clădire obișnuită, cu ferestrele blindate cu obloane și cu o gaură mare în perete acoperită de o placă pe care scria „Chiar mai deschis decât de obicei”. Când au ajuns în dreptul ei, Dolly a declarat că nu mai putea face niciun pas mai mult.
   - Am bășici la picioare, Jimmy, a spus ea temându-se că va izbucni în plâns. N-ai vrea să intrăm aici? Și mai e și frig! Sunt sigură că o să ningă la noapte.
   Înăuntru era ceva mai cald, slavă Domnului, și chelnerul le-a găsit un separeu drăguț mai ferit, cu un radiator aprins. Jimmy i-a luat haina și i-a agățat-o lângă ușă, iar ea și-a scos bereta de voluntar și a așezat-o lângă solnița de pe masă. În timp ce-și freca energic pielea capului unde o jenase un bigudiu toată noaptea, și-a scos pantofii blestemați. Jimmy s-a oprit să vorbească ceva pe șoptite cu chelnerul, dar Dolly era prea preocupată să se gândească ce îi spusese el lui Vivien ca să mai bage de seamă. Și-a scos o țigară din pachet și și-a aprins chibritul cu atâta forță că s-a rupt. Era convinsă că Jimmy îi ascundea ceva, se comportase atât de ciudat de când plecaseră de la cantină, iar acum, când se îndrepta spre masa lor, nici nu putea să se uite spre ea.
   Nici nu s-a așezat bine la masă și chelnerul le-a adus o sticlă de vin și le-a turnat în pahare. Vinul părea că gâlgâie nefiresc de tare, stânjenitor chiar, și Dolly și-a aruncat privirile prin încăpere, peste umerii lui Jimmy. Trei chelneri plictisiți sporovăiau într-un colț în vreme ce barmanul își lustruia barul. Mai era doar o singură pereche în restaurant care lua masa vorbind în șoaptă, în vreme ce vocea lui Al Jolson răsuna din gramofonul de pe bar.
   Femeia părea foarte nerăbdătoare, purtându-se asemenea lui Kitty cu noul ei curtezan - pilot în Forțele Aeriene Regale, după cum se lăuda ea mângâindu-i cămașa și râzând de glumele lui.
   Chelnerul a pus sticla pe masă și i-a anunțat cu o voce afectată că în seara aceea nu aveau meniu a la carte, din cauza lipsurilor de alimente, dar că bucătarul ar putea să le ofere meniul zilei.
   - Foarte bine, a spus Jimmy fără să-l privească. Da, vă mulțumim.
   Chelnerul a plecat și Jimmy și-a aprins o țigară, zâmbindu-i lui Dolly, după care și-a concentrat atenția către ceva deasupra capului ei.
   Dolly nu a mai putut răbda. Trebuia să afle ce vorbise cu Vivien și dacă îi pomenise de ea.
   - Ei, deci...
   - Așa...
   - Mă întrebam dacă...
   - Am ceva să...
   S-au oprit amândoi, trăgând mai departe din țigări și cântărindu-se reciproc prin fumul alburiu.
   - Haide, spune tu mai întâi, a îmbiat-o Jimmy zâmbind, deschizându-și palmele și privind-o direct în ochi într-un fel pe care l-ar fi găsit foarte atrăgător dacă n-ar fi fost atât de nervoasă.
   - Te-am văzut, a început ea, alegându-și cuvintele cu mare grijă, în timp ce-și scutura scrumul în scrumieră, acolo la cantină. Atunci când vorbeai...
   Îi era greu să-i citească ceva pe chip, o privea doar foarte atent.
   - ... cu Vivien, a adăugat ea.
   - Aceea era Vivien? a exclamat Jimmy cu ochii măriți. Prietena ta? Nu mi-am dat seama, nu mi-a spus cum o cheamă. Dacă ai fi venit mai repede, ne-ai fi putut face cunoștință.
   Părea sincer dezamăgit și Dolly a răsuflat ușurată. Nu știuse cum o cheamă pe Vivien. Și poate nici ea nu știa cum îl cheamă pe el și nici ce căuta în seara aceea la cantină.
   - Și despre ce vorbeați, mă rog? a întrebat, străduindu-se să pară dezinteresată.
   - Despre război, a răspuns el, ridicând din umeri, inspirând nervos fumul de țigară. Banalități.
   Dolly își dădea seama că minte. Și nici nu-i făcea plăcere să discute asta. Îi răspunsese iute, prea iute, și acum se ferea de ochii ei. Ce oare ce au putut să vorbească de era atât de agitat? Nu cumva au vorbit despre ea? Vai, Doamne, ce îi spusese oare?
   - Despre război? a repetat ea, oprindu-se ca să-i dea ocazia să povestească mai departe.
   Dar el nu a mai continuat.
   - E un subiect destul de general, a spus ea zâmbind arțăgoasă.
   Chelnerul s-a apropiat de masa lor punându-le dinainte câte o farfurie aburindă.
   - Imitație de file de pește! i-a anunțat cu emfază.
   - Imitație? a pufnit Jimmy.
   Chelnerul a strâmbat din buze, îmblânzindu-și aerul bățos.
   - Cred că e anghinare, domnule, a spus el cu voce joasă. Le aduce bucătarul din grădina lui de acasă!

     Jimmy a privit-o peste masă. Nu așa își propusese să o ceară de soție, într-o locantă goală, după ce o tratase cu anghinare dată prin pesmet și cu vin acruț, făcând-o să clocotească de mânie.
   Se așternuse tăcerea și cutia cu inelul îi atârna greu în buzunarul de la pantaloni. Nu voia să se certe, voia să- i pună inelul pe deget nu doar ca să o lege de el - deși bineînțeles că abia aștepta - dar mai ales pentru că ar fi fost o recunoaștere a ceva bun și adevărat. Așa că a încercat să se concentreze asupra mâncării.
   Nici că putea să fi încurcat lucrurile mai mult, oricât s-ar fi străduit! Și mai rău era că nu îi trecea prin minte cum ar fi putut să îndrepte ceva. Dolly era furioasă pentru că își dădea seama că nu-i spusese totul, dar femeia aceea, Vivien, îl rugase să nu mai repete nimănui ce-i spusese ea. Îl implorase și avea ceva în priviri care-l făcuse să încuviințeze. A înfipt furculița într-o anghinare și a târât-o prin sosul alb destul de neîmbietor.
   Poate că ea nu se referise totuși la Dolly. Se gândea că erau prietene.
   Poate că, dacă i-ar fi spus, Dolly ar fi râs și ar fi fluturat din mână și i-ar fi spus că știa deja. Jimmy a sorbit din vin, întorcând gândul acesta pe toate fețele, întrebându-se ce ar fi făcut taică-său în locul lui. Cu siguranță că el și-ar fi ținut promisiunea față de Vivien, dar, pe de altă parte, uite ce i se întâmplase: o pierduse pe femeia pe care o iubise cel mai mult.
   Iar Jimmy nu avea de gând să pățească la fel.
   - Prietena ta, a început el pe un ton firesc, de parcă nu ar fi existat nicio stânjeneală între ei, a văzut una dintre fotografiile mele.

.................................................