.....................................................
9.
Luc este bărbatul la care a visat de când era mică, apoi cel pe care l-a urât cel mai mult, cel pe care l-a iubit, și Addie i-a dus dorul în fiecare noapte în care a fost absent, iar el n-a meritat niciun grăunte din suferința ei, fiincă este de vină, este vina lui pentru că nimeni altcineva nu își amintea, că ea pierdea, și ea nu spune nimic din toate astea, pentru că nu ar schimba nimic și pentru că există încă un lucru pe care nu l-a pierdut, o fâșie de poveste pe care o mai poate salva.
Luc este bărbatul la care a visat de când era mică, apoi cel pe care l-a urât cel mai mult, cel pe care l-a iubit, și Addie i-a dus dorul în fiecare noapte în care a fost absent, iar el n-a meritat niciun grăunte din suferința ei, fiincă este de vină, este vina lui pentru că nimeni altcineva nu își amintea, că ea pierdea, și ea nu spune nimic din toate astea, pentru că nu ar schimba nimic și pentru că există încă un lucru pe care nu l-a pierdut, o fâșie de poveste pe care o mai poate salva.
Henry.
Așa că Addie face o mișcare.
Se întinde peste masă și ia mâna lui Luc. Îi spune adevărul.
- Mi-a fost dor de tine.
Ochii lui verzi sclipesc și se schimbă. El îi atinge inelul de pe deget, trasând spiralele din lemn.
- De câte ori a fost cât pe ce să ți-l pui pe deget? întreabă el. Cât de des te-ai gândit la mine?
Ea prespune că îi aruncă o momeală - până când vocea lui se îmblânzește într-o șoaptă, un mârâit de tunet abia simțit în aerul din jur.
- Pentru că eu m-am gândit la tine. Mereu.
- Nu ai venit.
- Nu m-ai chemat.
Ea privește mâinile lor împletite.
- Spune-mi, Luc, a fost ceva real?
- A fost pentru tine, Adeline? De vreme ce iubirea mea nu înseamnă nimic?
- Nu ești capabil de iubire.
El se încuntă. Ochii îu fulgeră în nuanțe de smarald.
- Pentru că nu sunt om? Pentru că nu mă ofilesc și mor?
- Nu, răspunde ea, luându-și mâna înapoi. Nu ești capabil de iubire pentru că nu poți înțelege cum este să ții la cineva mai mult decât la tine. Dacă m-ai fi iubit, m-ai fi lăsat deja să plec.
Luc flutură din degete.
- Absurd, spune el. Pentru că te iubesc nu te las să pleci. Iubirea e flămândă și egoistă.
- Vrei să zici posesia.
Ridică din umeri.
- Si fie chiar atât de diferite? Am văzut ce fac oamenii cu lucrurile la care țin.
- Oamenii nu sunt lucruri, spune ea. Și tu nu îi vei înțelege niciodată.
- Te înțeleg pe tine, Adeline. Te cunosc mai bine decât oricine pe această lume.
- Pentru că nu-mi permiți să am pe altcineva. Știu că nu mă vei cruța, Luc, și poate că ai dreptate și destinul nostru chiar este împreună. Deci, dacă mă iubești, cruță-l pe Henry Strauss. Dacă mă iubești, lasă-l pe el să plece.
Pe chipul lui flutură mânia.
- Este noaptea noastră, Adeline. Nu o strica vorbind despre altcineva.
- Dar ai spus...
- Haide, zice el, împingându-i scaunul. Locul ăsta nu-mi mai place.
Ospătarul tocmai pusese o tartă cu pere pe masă, dar se transformă în cenușă când vorbește Luc, și Addie se minunează, ca de obicei, de capriciile zeilor.
- Luc, începe ea, dar el e deja în picioare, aruncându-și șervețelul în mâncarea distrusă.
New Orleans, Louisiana
29 iulie 1970
XII
- Te iubesc.
Sunt amândoi în New Orleans când el spune asta, luând cina într-un bar ascuns din Cartierul Francez - unul dintre multele sale stabilimente.
Addie clatină din cap, uimită că vorbele nu îi umplu gura de cenușă.
- Nu pretinde că asta este iubire.
Iritarea marchează chipul lui Luc.
- Dar ce e iubirea atunci? Spune-mi. Spune-mi că inima ta nu tresare când îmi auzi vocea. Că nu te împunge când îți auzi numele pe buzele mele.
- Numele meu mă face să tresar, nu buzele tale.
Colțul gurii lui se ridică. Are ochi de smarald - o strălucire iscată de plăcere.
- Cândva, poate. Dar acum e mai mult.
Ea se teme că el are dreptate.
Pune o cutie în fața ei.
E simplă, neagră, și dacă Addie ar lua-o, i-ar încăpea în palmă.
Dar nu o ia, nu imediat.
- Ce este?
- Un dar.
Tot nu o ia.
- Sincer, Adeline, spune el, luând cutia de pe masă. Nu te mușcă.
O deschide și o pune iar în fața ei.
În interior e o cheie de alamă, iar când ea întreabă unde duce, el răspunde simplu:
- Acasă.
Addie încremenește.
N-a mai avut „acasă” de când locuia în Villon. N-a avut niciodată un loc al ei și e aproape recunoscătoare, înainte să-și amintească, firește, că din cauza lui nu-l are.
- Nu-ți bate joc de mine, Luc.
- Nu-mi bat joc.
Îi ia mâna și o conduce prin Cartier, spre un loc de la capătul străzii Bourbon, o casă galbenă, cu balcon, și ferestre înalte ca niște uși.
Ea strecoară cheia în broască și ascultă cum se răsucește, greoi, și își dă seama că, dacă i-ar fi aparținut lui Luc, și nu ei, ușa s-ar fi deschis pur și simplu. Dintr-odată, cheia din alamă pare reală și solidă în mâna ei, un lucru prețuit.
Ușa se deschide într-o casă cu tavane înalte, cu podele din lemn, cu mobilă, cu debarale, cu spații de umplut. Iese pe balcon, iar zgomotele Cartierului se ridică să o întâmpine, în aerul umed. Jazzul se revarsă pe străzi, în suprapuneri și ciocniri, o melodie haotică, în schimbare, vie.
- Este a ta, spune Luc, este acasă, și ea simte sunetele de avertisment în măduva oaselor.
Dar zilele astea reprezintă doar o rază subțire, un far prea departe de port.
O trage spre el și Addie remarcă iar că se potrivesc perfect.
De parcă el ar fi făcut pentru ea.
Și chiar a fost. Corpul lui, chipul, trăsăturile - făcute ca ea să se simtă confortabil.
- Să ieșim, spune el.
Addie vrea să stea în casă, să o inaugureze, dar el spune că este timp pentru asta și va fi mereu. Pentru prima dată, pe ea nu o îngrozește ideea de veșnicie. Zilele și nopțile nu se mai târăsc, ci aleargă.
Știe că, oricum ar fi, nu va dura.
Nu poate dura.
Nimic nu durează.
Dar acum este fericită.
Își croiesc drum prin Cartier, braț la braț, iar Luc își aprinde o țigară, și când ea îi spune că-i dăunează sănătății, el râde fără zgomot, cu fumul ieșindu-i printre buze.
Se oprește în fața unei vitrine.
Magazinul e închis, dar chiar și prin sticla întunecoasă ea vede o geacă din piele neagră, cu catarame de argind, pe manechin.
Reflexia lui Luc plutește în spatele ei.
- E vară, zice el.
- Nu va fi mereu.
Lui îi mângâie umerii cu palmele și ea simte pielea lui moale pe pielea ei, manechinul din vitrină este acum gol, și încearcă să nu se gândească la toți anii în care nu a avut o haină, a suferit în frig, s-a ascuns, a furat, s-a luptat. Încearcă să nu se gândească, dar se gândește.
Au ajuns la jumătatea drumului spre casa galbenă, când Luc se desprinde.
- Am niște treabă, spune el. Du-te acasă.
„Acasă.” Cuvântul îi vibrează în piept, cât el de îndepărtează.
Dar nu o face.
Îl privește pe Luc cotind-o, traversând strada, și rămâne în umbr când el se apropie de un magazin cu o palmă luminescentă pictată pe ușă.
Pe trotuar se află o femeie în vârstă, care închide magazinul. Este aplecată peste un mănunchi de chei, iar de cot îi atârnă o sacoșă mare.
Îl aude venind, pentru că murmură ceva - că închide, că poate să revină în altă zi. Apoi se întoarce și îl vede.
În sticla vitrinei, Addie îl vede și ea pe Luc, dar nu cum îi apare ei, ci cum îl vede femeia din prag. Și-a păstrat buclele negre, dar fața lui este mai îngustă, mai ascuțită, ca de lup, are ochii adânciți în orbite și brațele prea subțiri ca să fie umane.
- Un târg e un târg, spune el, iar cuvintele se pliază în aer. Și s-a încheiat.
Addie privește, așteptându-se ca femeia să implore sau să fugă.
Dar ea își pune sacoșa jos și ridică bărbia.
- Un târg e un târg, zice ea, iar eu am obosit.
Cumva, e mai rău.
Addie înțelege.
Este și ea obosită.
Întunericul se dezlănțuie iar.
Au trecut mai bine de 100 de ani de când Addie l-a văzut cu adevărat. Doar că, de data asta, nu e nici sfâșiere, nici groază.
Întunericul doar o cuprinde pe femeie, ca o furtună, ascuzând lumina.
Addie întoarce privirea.
Se duce înapoi la casa galbenă de pe strada Bourbon, unde-și toarnă un pahar cu vin alb, rece. Este cumplit de cald. Ușile balconului sunt larg deschise, să intre noaptea mai ușor. Se sprijină de balustrada din fier când îl aude venind, nu pe stradă, ci în cameră, în spatele ei.
Când brațele lui îi cuprind umerii, Addie își amintește cum a ținut-o pe femeia din parg, cum s-a desfășurat în jurul ei și a înghițit-o.
New York City
30 iulie 2014
XIII
Se plimbă și dispoziția lui Luc se schimbă în bine.
Noaptea este caldă, iar luna - doar o seceră. Capul îi cade pe spate, iar el inspiră, respirând aerul de parcă n-ar fi încins de căldura verii și de prea mulți oameni într-un spațiu prea restrâns.
- De cât timp ești aici? întreabă ea.
- Vin și plec, spune el, dar ea știe să citească pauzele dintre cuvintele lui că se află în New York cam de când a venit și ea, pândind-o ca o umbră.
Nu știe încotro merg și, pentru prima dată, se întreabă dacă Luc știe sau dacă doar pășește.
Dar, în timp ce se îndreaptă spre centru, simte timpul pliindu-se în jurul lor și nu știe dacă e magie sau amintire, însă, cu fiecare stradă pe lângă care trec, fuge de el de-a lungul Senei. O duce departe de mare. Îl urmează în Florența. Sunt alături în Boston și braț la braț pe strada Bourbon.
Sunt aici, în New York, împreună. Și se întreabă ce s-ar fi întâmplat dacă el nu ar fi rostit cuvintele. Dacă nu și-ar fi întins mâna. Dacă n-ar fi stricat totul.
- Noaptea ne aparține, spune el întorcându-se spre ea, cu ochi din nou strălucitori. Unde mergem?
Acasă, se gândește ea, deși n-o spune.
Se uită la zgârie-norii care se ridică de ambele părți.
- Care o fi având cea mai bună priveliște? se întreabă.
După o clipă, Luc zâmbește, cu dinții lucind, și spune:
- Urmează-mă.
De-a lungul anilor, Addie a aflat multe dintre secretele orașului.
Dar iată unul pe care nu îl știa.
Nu se află sub pământ, ci pe un acoperiș.
84 de etaje, la care se ajunge cu două lifturi, primul deloc remarcabil, care duce doar până la etajul 81. Al doilea, o copie după „Porțile iadului” de Rodin, cu trupurile contorsionate, încercând să scape, duce spre celelalte 3.
Dacă ai cheia.
Luc scoate un card negru din buzunar cămășii și îl vâră într-o fantă.
- Este al tău? întreabă ea când se deschid ușile.
- Nimic nu e al meu cu adevărat, răspunde el și intră.
Este o urcare scurtă, doar 3 etaje, și când se oprește, ușile se dechid spre o priveliște senină a orașului.
Numele barului este scris cu litere cursive la picioarele ei.
DRUMUL DE JOS.
Addie își dă ochii peste cap.
- „Spre pierzanie” era luat?
- Pierzania, spune el cu ochii sticlind, este un alt fel de club.
Podelele sunt din bronz, balustrada, din sticlă, iar tavanul se deschide spre cer și oamenii stau pe canapele din catifea, cu picioarele înmuiate în piscine, și pe balcoanele care înconjoară acoperișul. Admiră orașul.
- Domnule Green, spune recepționera. Bine ați revenit.
- Mersi, Renee, îi răspunde el. Ea este Adeline. Dă-i orice dorește.
Fata o privește, dar în ochi nu i se citește obligația, nici ideea că ar fi fost vrăjitp, doar cooperarea unei angajate foarte pricepute. Addie cere cea mai mai scumpă băutură, iar Renee îi zâmbește lui Luc.
- V-ați găsit perechea.
- Așa este, spune el, cu mâna pe talia lui Addie, împingând-o ușor în fața lui.
Ea grăbește pasul și trece prin mulțime spre balustrada din sticlă dinspre Manhattan. Nu se văd stelele, firește, dar din toate părțile se avântă spre ea New Yorkul, cu propria galaxie de lumini.
Aici măcar poate respira.
Este râsetul ușor al oamenilor. Zgomotul ambiental al celor care se simt bine, cu mult mai plăcut decât tăcerea din restaurantul gol, decât tăcerea din captivitatea mașinii. Este cerul care se deschide deasupra ei. Frumusețea orașului și faptul că nu sunt singuri.
Renee se întoarce cu o sticlă de șampanie, cu un strat de praf vizibil pe ea.
- Dom Perignon din 1959, explică ea ridicând-o. Din colecția privată, domnule Green.
Luc dă din mână, iar ea deschide sticla, umple două pahare înalte și bulele sunt atât de mici, încât arată ca niște pietricele de diamant.
Addie soarbe și savurează senzația pe limbă.
Privește mulțimea, plină de genul de fețe pe care le recunoști ușor, chiar dacă nu știi de unde să le iei. Luc i le arată, senatori, actori, scriitori, critici, și ea se întreabă care dintre ei și-au vândut sufletele. Sau dacă sunt pe cale să o facă.
Addie se uită în pahar, unde bulele se ridică încă la suprafață, lent, și când vorbește, cuvintele sunt doar o șoaptă, căci tăria lor este răpită de mulțimea zgomotoasă. Dar ea știe că el o ascultă, că o aude.
- Lasă-l să plece, Luc.
Gura lui devine tensionată.
- Adeline, o avertizează el.
- Mi-ai spus că mă asculți.
- Fie.
Se sprijină de balustradă și își deschide brațele.
- Spune-mi. Ce vezi la ei, în cel mai recent iubit uman al tău?
„Henry Strauss este atent și bun”, vrea ea să spună. „Este isteț, blând și cald.”
„Tot ce nu ești tu.”
Dar Addie știe că trebuie să fie precaută.
- Ce văd la el? spune ea. Pe mine. Nu cine sunt acum, poate, dar cine am fost, în noaptea în care ai venit să mă salvezi.
- Henry Strauss și-a dorit să moară, se încruntă Luc. Tu ai vrut să trăiești. Nu semănați deloc.
- Nu e atât de simplu.
- Serios?
Addie clatină din cap.
- Tu vezi doar defecte și greșeli, slăbiciuni de exploatat. Dar oamenii sunt ciudați, Luc. Asta-i minunat la ei. Trăiesc, iubesc, fac greșeli și simt foarte mult. Și poate... poate că eu nu mai fac parte dintre ei.
Cuvintele o sfâșie când le rostește, pentru că știe că este adevărat. Mai mult sau mai puțin adevărat.
- Dar îmi amintesc, insistă ea. Îmi amintesc cum era, iar Henry e....
- Pierdut.
- Caută, răspunde ea. Își va găsi drumul, dacă-l lași.
- Dacă-l lăsam, sărea de pe un acoperiș.
- Nu ai de unde să știi. Nu vei ști niciodată, fiindcă ai intervenit.
- Eu mă ocup de suflete, Adeline, nu cu a doua șansă.
- Iar eu te implor să-i dai drumul. Dacă nu-mi dai mie, dă-i lui.
Luc expiră și face un gest cu mâna.
- Alege pe cineva, spune el.
- Ce?
El o întoarce spre mulțime.
- Alege un suflet să-i ia locul. Un străin. Condamnă-l pe unul dintre ei.
Vocea lui este joasă, sigură.
- Mereu există un preș, spune el încet. Un preț care trebuie plătit. Henry Strauss și-a pus la mezat propriul suflet. Ai vinde sufletul altcuiva ca să-l răscumperi?
Addie se uită la acoperișul aglomerat, la fețele pe care le recunoaște și la cele pe care nu le știe. Tinere, în vârstă, împreună, separat.
Sunt inocenți?
Sunt nemiloși?
Addie nu știe dacă poate - până când mâna ei nu se ridică. Până când nu arată spre un bărbat din mulțime, cu inima căzându-i în stomac, când așteaptă ca Luc să îi dea drumul, să facă un pas și să-și ceară obolul.
Dar Luc nu se mișcă.
Râde.
- Adeline a mea, spune sărutându-i părul. Te-ai schimbat mai mult decât crezi.
Ea se simte amețită și- vine rău, dar se întoarce spre el.
- Gata cu jocurile, spune.
- Bine, zice el, înainte să o tragă în întuneric.
Acoperișul cade, iar vidul se ridică în jurul ei, înghițind totul, mai puțin un cer lipsit de stele, de un negru infinit și violent.
Când se retrage iar, o clipă mai târziu, lumea este tăcută, orașul a dispărut, iar ea e singură în pădure.
New Orleans, Louisiana
1 mai 1984
XIV
Așa se termină.
Cu lumânări care ard pe pervaz, lumina lor nesigură aruncând umbre lungi peste pat. Cu cea mai neagră parte a nopții întinzându-se dincolo de fereastra deschisă, cu prima îmbujorare a verii în aer, cu Addie în brațele lui Luc, cu întunericul învăluind-o ca un cearșaf.
„Aici e acasă”, se gândește ea.
Și poate este iubire.
E cel mai rău. A uitat, în sfârșit, ceva. Doar că e lucrul nepotrivit. Este unicul lucru pe care trebuia să și-l amintească. Bărbatul din pat nu este om. Viața aceasta nu e viață. Sunt jocuri, lupte, în final, este război.
O atingere e maxilarul ei - ca niște dinți.
Întunericul îi șoptește pe piele.
- Adeline a mea.
- Nu sunt a ta, spune ea, dar gura lui îi zâmbește, lipită de gâtul ei.
- Și totuși, suntem împreună, spune el. Aici ne este locul.
- Mă iubești? întreabă ea.
Degetele lui îi mângâie șoldurile.
- Știi că da.
- Atunci dă-mi drumul.
- Nu eu te rețin.
- Nu la asta mă refer, zice ea, proptindu-se într-un braț. Eliberează-mă.
El se dă înapoi, cât să o privească.
- Nu pot rupe târgul.
Capul i se pleacă, buclele negre ating obrazul ei.
- Dar poate, șoptește el pe clavicula ei, pot să-l schimb.
Inima lui Addie bate cu putere.
- Pot să schimb termenii.
Ea își ține respirația cât cuvintele lui îi aleargă pe piele.
- Pot să îl fac mai bun, murmură el. Tot ce trebuie să faci este să cedezi.
Cuvântul e ca un duș rece.
Cortina care cade peste o piesă de teatru: decoruri minunate, scenografie, actori bine pregătiți, toate dispar în spatele materialului întunecat.
„Cedează.”
O poruncă șoptită în întuneric.
Un avertisment pentru un om frânt.
O cerere reluată iar și iar, de-a lungul anilor, până când a încetat. Cât a trecut de când o întrebase ultima dată? Dar, firește, știe - s-a întâmplat când și-a schimbat metoda, când s-a îmblânzit.
Este o nesăbuită, fiindcă a crezut că asta însemna pace, și nu război.
„Cedează.”
- Ce este? întreabă el, prefăcându-se confuz, până când ea îi aruncă replica în față.
- Să cedez? mârâie ea.
- E doar un cuvânt, spune el.
Dar chiar el a învățat-o despre puterea unui cuvânt. Un cuvânt înseamnă totul, iar al lui este un șarpe, o înșelătorie, un blestem.
- Este în firea lucrurilor. Ca să schimb târgul, adaugă el.
Dar Addie se retrage, se desprinde, se eliberează.
- Chiar ar trebui să am încredere în tine? Să cedez și să cred că s-ar putea să-mi oferi ce doresc?
Atâția ani și-atâtea feluri de a-i cere același lucru.
„Cedezi?”
- Probabil mă crezi idioată, Luc.
Chipul i se înfierbântă de mânie.
- Sunt uimită că ai avut atâta răbdare. Dar ai fost mereu atras de vânătoare.
Ochii lui verzi se îngustează în beznă.
- Adeline.
- Să nu îndrăznești să-mi rostești numele.
E în picioare, cuprinsă de furie.
- Știam că ești un monstru, Luc. Am văzut-o de suficiente ori. Și totuși, am crezut cumva în tine, după tot acest timp, dar, firește, n-a fost iubire, nu? Nici măcar bunătate. A fost doar un alt joc.
La un moment dat, ea crede că poate se înșală.
O clipă în care Luc pare rănit, derutat, iar ea se întreabă dacă a vorbit sincer, dacă, dacă...
Apoi se termină.
Durerea îi dispare de pe față, așa cum un nor acoperă soarele. Un zâmbet posomorât îi joacă pe buze.
- Ce joc obositor a fost.
Ea știe că l-a provocat, dar adevărul încă o bântuie.
Dacă înainte a fost fisurată, acum se sparge.
- Nu mă poți învinui pentru c-am încercat altceva.
- Te învinuiesc pentru tot.
Luc se ridică, iar întunericul îl învăluie ca mătasea.
- Ți-am oferit totul.
- Nimic n-a fost real!
Nu va plânge.
Nu îi va oferi satisfacția de a o vedea suferind.
Nu îi va mai oferi nimic, niciodată.
Așa începe cearta.
Sau, mai degrabă, așa se sfârșește.
Majoritatea certurilor, în fond, nu sunt chestiuni de moment. Se pregătesc zile întregi, săptămâni de-a rândul, iar fiecare parte își adună gătejele și-și aprinde flacăra.
Dar cearta asta s-a născut de-a lungul secolelor.
Este la fel de veche și de inevitabilă ca evoluția lumii, ca trecerea unei ere, ca o ciocnire dintre o fată și întuneric.
Ar fi trebuit să o prevadă.
Poate că așa a fost.
Dar, până acum, Addie nu știe cum a pornit incendiul. Dacă de vină au fost lumânările aruncate pe masă, sau lampa smulsă de pe perete, sau luminile distruse de Luc, sau un ultim act de răzbunare.
Știe că ea nu are puterea de a distruge ceva, și totuși a reușit. Au reușit împreună. Poate că el i-a permis să pornească incendiul. Poate că doar l-a lăsat să ardă.
Nu contează, la urma urmei.
Addie stă pe strada Bourbon și privește casa arzând, iar când ajung pompierii n-a mai rămas nimic de salvat. A rămas doar cenușa.
Altă viață sfârșită în fum.
Addie nu are nimic, nici măcar cheia din buzunar. Era acolo, dar când o caută, nu mai este. Mâna ei se apropie de inelul din lemn din jurul gâtului.
Îi rupe șnurul și îl aruncă în ruinele fumegânde ale casei, apoi pleacă.
New York City
30 iulie 2014
XV
Addie este înconjurată de copaci.
De mirosul de mușchi al verii în pădure.
Frica se răsucește înăuntrul ei, siguranța bruscă și oribilă că Luc încălcase ambele reguli în loc de una, că o târâse prin întuneric, că o răpise din New York și că o abandonase undeva departe de casă.
Dar ochii i se obișnuiesc repede, iar ea se întoarce și vede conturul orașului deasupra copacilor și își dă seama că se află în Central Park.
E cuprinsă de ușurare.
Și apoi vocea lui Luc plutește prin întuneric.
- Adeline, Adeline... spune el, și ea nu își dă seama cât este ecou, și cât este chiar el, neferecat de carne, oase și forme muritoare.
- Ai promis, strigă ea.
- Am promis?
Luc iese din întuneric, așa cum a făcut-o în noaptea aceea, formându-se din fum și umbre. E o furtună îmbrăcată în piele.
„Sunt diavolul sau sunt întunericul?” o întrebase el câdnva. „Sunt un monstru sau un zeu?”
Nu mai poartă costumul negru, elegant, ci este așa cum era când l-a chemat prima dată, un străin în pantaloni, cu o tunică deschisă la culoare și descheiată la gât, cu părul negru ondulându-i-se la tâmple.
Visul invocat cu atât de mulți ani în urmă.
Dar s-a schimbat ceva. În ochi nu i se citește triumful. I s-a șters culoarea din ei, sunt atât de palizi că par aproape cenușii. Deși nu a mai văzut niciodată nuanța aceea, știe că este tristețe.
- Îți voi da ce vrei, spune el. Dacă faci un singur lucru.
- Ce? întreabă ea.
Luc întinde mâna.
- Dansează cu mine, spune.
În vocea lui se simt dorul și pierderea, și ea crede că, poate, aici se termină totul - se termină cu ei. O remiză. Un război fără învingători și fără învinși.
Așa că este de acord să danseze.
Fără muzică, dar nu contează.
Când îi ia mâna, aude melodia, blândă și liniștitoare, în mintea ei.
Nu e tocmai un cântec, ci foșnetul pădurii vara, suflul constant al vântului peste câmpie. Când o trage mai aproape, ea aude o vioară care jelește pe malul Senei. Mâna lui se strecoară într-a ei, în murmurul permanent al mării. Simfonia care cuprinde întregul Munchen.
Addie își sprijină capul de umărul lui și aude ploaia căzând în Villon, trupa de suflători din L.A., un solo de saxofon tulburând liniștea clădirilor de pe strada Bourbon.
Dansul se oprește.
Muzica se stinge.
Pe obraz îi alunecă o lacrimă.
- Tot ce trebuia să facă era să mă eliberezi.
Luc oftează, ridicând bărbia.
- Nu am putut.
- Din cauza târgului.
- Pentru că ești a mea.
Addie se smulge din brațele lui.
- Nu am fost niciodată a ta, Luc, spune ea. Nici în pădure, în prima noapte. Nici când ne-am culcat împreună. Chiar tu ai spus c-a fost doar un joc.
- Am mințit.
Cuvintele lui taie ca o lamă.
- Mă iubeai, spune el. Și eu te iubeam pe tine.
Se întoarce iar spre el, așteptându-se să-i vadă ochii galbeni de gelozie. Dar ei s-au făcut de un verde buruiană, arogant, oglindit de expresia de pe chipul lui, de sprânceana ridicată, precum colțul gurii.
- Ah, Adeline, spune el. Crezi că v-ați găsit?
Cuvintele sunt o treaptă ratată.
O cădere bruscă.
- Chiar crezi c-aș fi permis?
Pământul i se clatină sub picioare.
- Că, după toate târgurile pe care le închei, un asemenea detaliu mi-ar putea scăpa?
Addie închide strâns ochii și stă întinsă lângă Henry, cu degetele împletite în iarbă. Privește cerul nopții. Râde la ideea că Luc a făcut o greșeală.
- Cred că v-ați gândit că sunteți tare isteți, spune el acum. Predestinați, aduși împreună de noroc. Care erau șansele să vă întâlniți, să vă legați amândoi de mine, să vă vindeți sufletele pentru ceva ce numai celălalt vă putea oferi? De fapt, adevărul este mult mai simplu - eu l-am pus pe Henry în calea ta. Ți l-am dăruit, împachetat, cu fundă!
- De ce? întreabă ea, cu gâtul închizându-se în jurul întrebării. De ce ai face asta?
- Pentru că asta ți-ai dorit. Erai atât de concentrată pe nevoia ta de iubire, că nu puteai să vezi dincolo de ea. Ți-am oferit asta, pe el, ca să vezi că iubirea nu este demnă de locul pe care i-l păstrai. Spațiul pe care nu mi-l ofereai mie.
- Dar a fost demnă. Merită.
El o mângâie pe obraz.
- Nu va mai fi, după ce el va pieri.
Addie se trage înapoi. Vrea să fugă de cuvintele și de atingerea lui.
- E o cruzime, Luc. Chiar și pentru tine.
- Nu, mârâie el. Cruzime ar fi să dureze 10 ani, nu unul. Să îți permit să ai o viață cu el și să suferi mai mult după ce pierzi totul.
- Aș alege asta oricum!
Ea clatină din cap.
- Nu ai vrut niciodată să-l lași să trăiască, nu?
Luc înclină capul.
- Un târg e un târg, Adeline. Târgurile sunt permanente.
- Ai făcut toate astea ca să mă torturezi...
- Nu, se răstește el. Am făcut-o pentru a-ți arăta. Ca să înțelegi. I-ai urcat pe un piedestal, dar oamenii au existențe scurte și palide, și la fel este și iubirea lor: superficială, nu durează. Tânjești după iubire omenească, dar nu ești om, Adeline. Nu ai mai fost de secole. Locul tău nu este cu ei, ci cu mine.
Adeline se retrage, iar furia dinăuntrul ei se transformă în gheață.
- Ce lecție grea trebuie să fie pentru tine, spune ea, că nu poți avea tot ce vrei.
- Ce vreau? mârâie el. Dorințele sunt pentru copii. Dacă despre asta ar fi vorba, aș fi scăpat deja de tine. Te-aș fi uitat cu câteva secole în urmă, spune el cu un dispreț amar în glas. Este vorba despre nevoie. Iar nevoia este dureroasă, însă răbdătoare. Mă auzi, Adeline? Am nevoie de tine și tu de mine. Te iubesc, cum mă iubești și tu.
Ea îi simte durerea din voce.
Poate că de aceea vrea să îl rănească și mai tare.
A învățat-o bine să găsească punctul slab.
- Dar aici e problema, Luc. Eu nu te iubesc.
Cuvintele sunt moi, calme, și totuși răscolesc întunericul. Copacii foșnesc, umbrele se îngroașă, iar ochii lui Luc ard într-o nuanță în care nu a mai văzut-o niciodată. Este culoarea veninului. Pentru prima dată de secole, se teme.
- Atât de mult înseamnă pentru tine? întreabă el, cu vocea plată și dură ca pietrele de râu. Atunci du-te. Petrece timp cu iubirea ta umană. Îngroapă-l, jelește-l, sădește un copac peste mormântul lui.
Contururile lui încep să se încețoșeze.
- Voi fi aici, spune. Și tu.
Luc se întoarce și dispare.
Addie care în genunchi pe iarbă.
Rămâne acolo până când primele urme de lumină apar pe cer, și atunci, în sfârșit, se obligă să se ridice, se apropie de metrou, ca prin ceață, iar cuvintele lui i se răsucesc prin minte.
„Nu ești om, Adeline.
Credeai că v-ați găsit?
Cred că v-ați gândit că sunteți tare isteți.
Petrece timp cu iubirea ta.
Voi fi aici.
Și tu.”
Soarele răsare când ajunge în Brooklyn.
Se oprește să cumpere micul dejun, o concesie, o scuză pentru că a fost plecată toată noaptea. Atunci vede ziarul de la chioșc. Data din colțul de sus.
6 august 2014
A plecat din apartament pe 30 iulie.
„Petrece timp cu iubirea ta”, i-a spus el.
Dar Luc i-a răpit timpul. Nu doar o noapte. O săptămână întreagă. 7 zile prețioase șterse din viața ei... din viața lui Henry.
Addie o ia la fugă.
Se împleticește spre ușă, pe scări, scotocește prin poșetă, dar nu mai are cheia, așa că bate la ușă, simțind groază că lumea s-a schimbat, că Luc a rescris mai mult decât timpul, că a luat mai mult, că a luat totul.
Dar broasca se răsucește, ușa se deschide și în prag este Henry, extenuat, iar ea știe, din privirea lui, că nu mai credea că ea se va întoarce. Că, la un moment dat, între prima dimineață și următoarea, și următoarea, a crezut că ea a plecat.
Addie îl ia în brațe.
- Îmi pare atât de rău, spune ea, și nu e doar pentru săptămâna furată.
Este pentru târg, pentru blestem, pentru că e vina ei.
- Îmi pare rău, repetă ea, și Henry nu strigă, nu se înfurie, nici măcar nu spune „Ți-am zis eu”.
O ține strâns și zice: „Ajunge”, „Promite-mi”, „Rămâi”.
Niciuna nu este o întrebare, dar ea știe că el îi cere, o roagă să îi dea drumul, să nu se mai opună, să nu mai încerce să le schimbe soarta și să fie cu el până la sfârșit.
Addie nu poate suporta ideea să renunțe, să cedeze, să se lase doborâtă fără luptă.
Dar Henry se destramă, și e și vina ei, așa că este de acord.
New York City
august 2014
XVI
Sunt cele mai fericite zile din viața lui Henry.
E ciudat să recunoască asta, iar el știe.
Dau au o libertate ciudată, un confort neobișnuit - pentru că știe că sfârșitul se grăbește să-l întâlnească, și totuși nu simte că ar cădea spre el.
Știe că ar trebui să-i fie teamă.
În fiecare zi se pregătește pentru teroarea neliniștită, așteaptă norii de furtună să apară, panica inevitabilă din piept, care-l va rupe în bucăți.
Dar, pentru prima dată în luni și ani întregi, de când se știe, nu se teme. Este îngrijorat pentru prietenii lui, firește, pentru anticariat, pentru pisică. Dar, dincolo de grijile astea, simte doar calm, stabilitate și ușurarea incredibilă că a găsit-o pe Addie, că a cunoscut-o, că o iubește și că o are lângă el.
Este fericit.
Este pregătit.
Nu se teme.
Asta își spune.
Nu se teme.
Decid să meargă împreună spre nord.
Să iasă din oraș, departe de căldura sufocantă a verii.
Să vadă stelele.
El închiriază o mașină și conduce spre nord și își dă seama, la jumătatea orașului Hudson, că Addie nu i-a cunoscut familia, și apoi, cu o apăsare subită, că de-abia de Roș Hașana ar trebui să meargă la părinți, iar atunci va fi deja mort. Că, dacă nu apucă pe drumul acela, nu își va putea lua rămas-bun.
Atunci se adună norii, iar teama încearcă să îi cuprindă pieptul, pentru că nu știe ce să spună și nici la ce ar ajuta.
A trecut deja de drumul spre casa părinților și e prea târziu, și respiră, iar Addie arată spre un semn care indică „fructe proaspete”, și ies de pe autostradă și cumpără piersici de la stand, și sandviciuri de la piață, și conduc o oră spre nord, spre un parc național, unde soarele arde, însă găsesc umbră sub copaci și își petrec ziua cutreierând cărările, iar când se lasă noaptea fac un picnic pe capota mașinii închiriate și se întind între buruienile sălbatice și stele.
Sunt atât de multe, că noaptea nu mai pare atât de neagră.
Este încă fericit.
Încă respiră.
Nu au cort, dar e prea cald oricum.
Stau întinși pe o pătură, în iarbă, și privesc la stafia Căii Lactee, iar el se gândește la „Artefactul” de pe High Line, la exponatul „Cer”, la cât de aproape i s-au părut stelele și cât de departe i se par acum.
- Dacă ai putea-o lua de la capăt, ai mai face târgul?
Addie spune „da”.
A fost o viață grea și singuratică, îi spune ea, și totuși minunată. A trăit războaie, a luptat în ele, a fost martora revoluțiilor și renașterilor. Și-a lăsat urmele pe mii de lucrări de artă, ca o amprentă pe fundul unui bol care se usucă. A văzut minuni, a înnebunit, a dansat în troiene și a înghețat lângă Sena. S-a îndrăgostit de întuneric de multe ori și de un om o singură dată.
Este obosită. Cumplit de obosită.
Dar nu există îndoială că a trăit.
- Nimic nu este numai bine sau numai rău, spune ea. Viața e mult mai complicată.
Acolo, pe întuneric, el o întreabă dacă a meritat.
Momentele de fericire au meritat clipele de tristețe?
Momentele de frumusețe au meritat anii grei?
Ea întoarce capul, îl privește și spune:
- Mereu.
Adorm sub stele și, când se trezesc dimineața, căldura s-a evaporat, aerul e răcoros, ei simt primele șoapte ale unui alt anotimp, primul pe care el nu îl va vedea.
Și totuși, își spune el, nu se teme.
Săptămânile devin zile.
Trebuie să-și ia rămas bun de la câteva persoane.
Se întâlnește cu Bea și cu Robbie la „Negustor”, într-o seară. Addie stă de cealaltă parte a barului, bând un suc, oferindu-i spațiu. O vrea acolo, are nevoie de ea, o ancoră tăcută pe timp de furtună. Dar știu amândoi că, dacă ar fi la masa lor, Bea și Robbie ar putea uita, iar el are nevoie ca ei să-și amintească.
Pentru o vreme, totul este minunat și dureros de normal.
Bea vorbește despre cea mai recentă propunere de teză și se pare că a noua oară e cu noroc, pentru c-a fost acceptată, iar Robbie vorbește despre premiera de săptămâna viitoare, și Henry nu îi spune că s-a strecurat la repetiții ieri, că el și Addie au stat în ultimul rând, ghemuiți, ca el să-l vadă pe Robbie pe scenă, genial și frumos, în elementul lui, stând pe tron cu flerul lui Bowie și cu un rânjet diavolesc, cu o magie care e doar a lui.
Apoi Henry minte și le spune că pleacă din oraș.
Se duce să-și vadă părinții. Nu, nu e reuniunea obișnuită, spune el, dar îi vizitează niște verișori și l-a rugat mama lui. Doar în weekend.
O întreabă pe Bea dacă ar putea să-i țină locul la anticariat.
Îl întreabă pe Robbie dacă poate să hrănească el pisica.
Ei spun da, pur și simplu, pentru că nu știu că acela este adio. Henry plătește, Robbie glumește, Bea se plânge de studenții ei, iar Henry le spune că îi va suna când se va întoarce.
Când se ridică să plece, Bea îl sărută pe obraz, iar el îl îmbrățișează pe Robbie, care-i spune să nu cumva să îi rateze spectacolul, și Henry promite, și iată-i că pleacă, au plecat.
Așa ar trebui să fie un adio, decide el.
Nu un punct, ci puncte de suspensie, o propoziție neterminată, până când o preia cineva.
O ușă deschisă.
O ațipire.
Își spune că nu se teme.
Că totul e bine, că și el este bine.
Chiar când începe să aibă dubii, mâna lui Addie e acolo, blândă și sigură pe brațul lui, conducându-l acasă. Se urcă în pat și se ghemuiesc alături, împotriva furtunii.
Cândva, în miez de noapte, o simte ridicându-se și o aude lipăind pe hol.
Este târziu, nu bagă de seamă.
Se rostogolește, adoarme iar, și când se trezește e încă întuneric, iar ea e alături de el.
Ceasul de pe masă mai ticăie un pas spre miezul nopții.
New York City
4 septembrie 2014
XVII
Este o zi foarte obișnuită.
Stau în pat, ghemuiți în cuibul de așternuturi, cap lângă cap, cu mâinile mângâind brațe, obraji, degete care memorează pielea. El îi șoptește numele, iar și iar, de parcă ea ar putea păstra sunetul, de parcă l-ar putea îmbutelia, să-l folosească după ce el nu va mai fi.
În ciuda tuturor lucrurilor, Henry e fericit.
Sau, cel puțin, așa își zice, își spune că e pregătit, că nu se teme. Își spune că, dacă stau acolo, în pat, ziua va dura. Dacă-și ține respirația, poate împiedica secundele să treacă, poate păstra minutele între degetele lor împletite.
Este o rugăminte nerostită, dar Addie pare să o simtă, pentru că nu face niciun gest să se ridice. În schimb, rămâne cu el în pat și-i spune povești.
Nu despre aniversări - nu mai au date de 29 iulie - ci despre luni de septembrie și mai, despre zile liniștite, despre care nu-și mai amintește nimeni. Îi spune despre iazurile zânelor din Insula Skye, despre Aurora Boreală din Islanda, despre un lac atât de limpede că îi vedea fundul la 10 metri adâncime, când înota în el, în Portugalia - sau în Spania?
Sunt singurele povești pe care nu le va scrie niciodată.
Nu se poate convinge să se desprindă de Addie, să se dea jos din pat și să ia ultimul carnet de pe raft. Acum sunt 6, iar ultimul este plin doar pe jumătate, și își dă seama că așa va rămâne, cu ultimele pagini albe, cu literele lui înguste ca un zid, un final fals al unei povești în desfășurare, și inima îi tresare puțin, dar nu poate permite să-l apuce panica, fiindcă știe că îl va sfâșia, așa cum un fior transformă răcoarea de moment în frig de-ți clănțăne dinții, și nu își poate pierde controlul, încă nu.
Încă nu.
Așa că Addie vorbește, iar el ascultă, lăsând poveștile să îi alunece prin păr, ca niște degete. De fiecare dată când panica încearcă să iasă la suprafață, se luptă cu ea, își ține respirația și își spune că totul este bine, dar nu se mișcă, nu se ridică. Nu poate, pentru că dacă se mișcă, va rupe vraja, iar timpul o va lua la goană și totul se va termina prea curând.
Este o prostie și o știe, o superstiție, dar teama este acum aici, reală, iar patul este un loc sigur, și Addie este permanentă, și el se bucură atât de mult că e aici, pentru fiecare minut de când s-au cunoscut.
Cândva, după-amiază, i se face foame. Este hămesit.
N-ar trebui. I se pare frivol, greșit, inconsecvent, însă foamea e bruscă și adâncă și, odată cu ea, ceasul începe să ticăie.
Nu poate ține timpul la distanță. Aleargă înainte, se grăbește.
Addie îl privește de parcă-i poate citi gândurile, parcă vede furtuna formându-se în mintea lui. Dar ea este soarele. Este cerul senin.
Îl trage din pat, îl duce în bucătărie, iar Henry stă pe un scaun și ascultă, cât ea face omletă și îi povestește despre prima dată când a zburat cu avionul, când a auzit o melodie la radio, când a văzut un film.
Este ultimul dar pe care i-l poate face, momentele de care el nu va avea parte.
Este ultimul dar pe care i-l face el: o ascultă.
Își dorește să se poată urca la loc în pat cu Carte, dar amândoi știu că nu se mai poate. Acum, că s-a ridicat, nu mai poate suporta să stea locului. Este făcut din energie agitată, din nevoie urgentă, și nu are timp, și firește că știe că nu va avea niciodată.
Că timpul se termină mereu cu o secundă înainte să fii pregătit.
Că viața înseamnă minutele dorite, minus unul.
Așa că se îmbracă amândoi și ies, și merg, dând târcoale străzii, cât se instalează panica. Este o mână care apasă sticla slăbită, o presiune stabilă peste fisuri, dar Addie e acolo, cu degetele împletite cu ale lui.
- Știi cum trăiești 300 de ani? întreabă ea.
Când el îi răspunde cum, ea zâmbește.
- La fel cum trăiești doar unul. Secundă cu secundă.
În cele din urmă, picioarele lui obosesc, neliniștea se retrage, nu dispare, ci devine suportabilă, și se duc la „Negustor”, comandă mâncare pe care nu o mănâncă și beri pe care nu le beau, fiindcă el nu poate suporta să se simtă amorțit în ultimele sale ore, dar la fel de înfricoșător este și să le înfrunte perfect treaz.
Face un comentariu despre ultima sa masă, râde la gândul morbid, zâmbetul lui Addie se clatină, doar o secundă, iar el își cere scuze, îi pare rău, și ea se lipește de el, dar panica și-a înfipt deja ghearele.
Furtuna se agită în capul lui, tulburând cerul în zare, dar el nu se luptă cu ea.
O lasă să vină.
Doar când începe să plouă, își dă seama că furtuna este reală.
Își lasă capul pe spate și simte ploaia pe obraji, se gândește la noaptea când au fost la A Patra Linie, la potopul care i-a surprins când au ajuns pe stradă. Se gândește întâi la asta și apoi la acoperiș, și e mare lucru.
Se simte foarte departe de acel Henry care a urcat acolo, cu 1 an în urmă - sau poate că nu e deloc dearte. E doar o chestiune de pași, în fond, câțiva, din stradă până la margine.
Dar ce n-ar da să poată să coboare iar!
Ce n-ar da pentru încă o zi!
Soarele a apus, lumina se subțiază, iar el nu o va mai vedea niciodată, și teama se izbește de el, bruscă, trădătoare. Este o pală de vânt, care taie o cracă prea rigidă. Se luptă, nu încă, nu încă, iar Addie îl strânge de mână ca să nu fie luat pe sus.
- Stai cu mine, spune ea, iar el răspunde:
- Sunt aici.
Degetele lui le strâng pe ale ei.
Nu trebuie să întrebe, nici ea să răspundă.
Există un acord tacit că ea va fi acolo, cu el, până la sfârșit.
Că, de data asta, el nu va fi singur.
Și este bine.
Va fi bine.
XVIII
Aproape a sosit momentul, iar ei sunt pe acoperiș.
Același acoperiș de pe care aproape c-a făcut un pas, anul trecut, același pe care s-a aflat alături de diavol și a încheiat un târg cu el. Este o mișcare de compas, iar el nu știe dacă trebuie să fie aici, însă pare potrivit.
Mâna lui Addie e în mâna lui, și asta iar e potrivit.
Mai are puțin, căci acul ceasului mai are o fracțiune de fracțiune a unei fracțiuni până la miezul nopții, și aude vocea Beei în mintea lui.
„Doar tu ai fi în stare să ajungi mai devreme la propria moarte.”
Henry zâmbește, își dorește să le fi zis mai multe Beei, lui Robbie, dar n-a avut încredere în propria persoană. Și-a luat rămas bun, deși ei nu vor ști până când el nu va mai fi, și îi pare rău pentru asta, pentru ei, pentru durerea pe care le-o va pricinui. Se bucură că se au unul pe altul.
Mâna lui Addie o strânge pe a lui.
Aproape că a sosit momentul, și el se întreabă cum va simți că își pierde sufletul.
Va fi ca un atac de cord, brusc, violent, sau ușor, ca o adormire? Moartea capătă atâtea forme! Poate că și asta e la fel. Va apărea întunericul și îi va vârî o mână în piept și îi va scoate sufletul afară, ca prin minune? Sau o forță îl va obliga să termine ce a început? Să meargă până la margine și să pășească? Va fi găsit pe stradă, de parcă ar fi sărit?
Sau îl vor găsi aici, pe acoperiș?
Nu știe.
Nu vrea să știe.
Este pregătit.
Nu este pregătit.
Nu era nici anul trecut, pe acoperiș, când străinul i-a atins mâna. Nu era pregătit atunci și nu e nici acum și începe să suspecteze că nimeni nu este, nici când vine momentul, nici când întunericul își ridică premiul.
Pe geamul unui vecin susură muzica, lină, cavernoasă, iar Henry își ia gândul de la moarte, de la marginea acoperișlui, și se întoarce la fata care-i ține mâna într-a ei, cea care-i spune să danseze cu ea.
O trage mai aproape. Ea miroase a vară, a timp, a acasă.
- Sunt aici, spune ea.
Addie i-a promis că va fi cu el până la sfârșit.
Sfârșit. Sfârșit. Sfârșit.
Îi răsună în minte, ca bătăile unui ceas, dar nu e încă timpul, mai are timp, deși trece foarte repede.
Când ești mic, ești învățat că ești într-un singur fel o dată: furios, singur, mulțumit - dar el n-a considerat asta adevărat, niciodată. El este 10 lucruri deodată. Este pierdut, speriat, recunoscător, plin de regret, fericit și se teme.
Dar nu e singur.
Începe iar să plouă, aerul se umezește de mirosul metalic al furtunilor de oraș, iar lui Henry nu îi pasă, pentru că simetria este importantă.
Se învârt amândoi lent pe acoperiș.
N-a dormit bine de zile întregi, picioarele îi sunt grele, mintea, prea lentă, minutele aleargă pe lângă el, iar el își dorește ca muzica să fi fost mai tare, cerul mai luminos, să mai fi avut timp.
Nimeni nu e pregătit să moară.
Nici măcar când crede că asta vrea.
Nimeni nu este pregătit.
El nu e pregătit.
Dar a sosit momentul.
E timpul.
Addie spune ceva, dar ceasul nu mai bate, atârnă fără greutate, și e timpul, simte că alunecă, își simte colțurile minții înmuindu-se, noaptea grea, și din clipă în clipă străinul va ieși din întuneric.
Addie îi întoarce fața spre a ei, spune ceva, iar el nu vrea să asculte, se teme de rămas-bun, vrea să păstreze momentul, să îl facă să dureze, să îl oprească, să transforme filmul într-o captură de ecran, să fie acela sfârșitul, nu întunericul, nu nimicul - doar un moment permanent. O amintire prinsă în chihlimbar, în sticlă, în timp.
Dar ea încă vorbește.
- Ai promis că mă asculți, îi spune ea, că scrii totul.
Nu înțelege. Jurnalele sunt pe raft. I-a scris povestea; toată.
- Am scris, zice el. Am scris.
Dar Addie clatină din cap.
- Henry, nu ți-am spus cum se termină povestea.
New York City
1 septembrie 2014
(3 nopți până la sfârșit)
XIX
Unele decizii se iau toate deodată.
Altele, în timp.
O fată face un târg cu întunericul, după ani de visare.
O fată se îndrăgostește de un băiat, într-o clipă, și decide să îl elibereze.
Addie nu știe precis când a luat această decizie.
Poate că știe din noaptea în care Luc a venit în viețile lor.
Poate că știe din noaptea în care Henry i-a scris numele.
Poate că știe de când el a rostit cuvintele: „Îmi amintesc”.
Nu este sigură.
Nici nu contează.
Ce contează este că, înainte cu 3 nopți de sfârșit, ddie se strecoară din pat. Henry se rostogolește, în somn, se trezește cât să o audă lipăind pe hol, dar nu cât să audă și că se încalță sau că se strecoară în întuneric.
Este aproape ora două - ora aceea dintre foarte târziu și foarte devreme - și până și Brooklynul s-a liniștit, e doar un murmur, cât străbate ea cele două străzi până la „Negustor”. Mai e o oră până la închidere, mai sunt doar câțiva băutori hotărâți.
Addie își trage un scaun de la bar și comandă un shot de tequila. Nu a preferat niciodată băuturile tari, dar pe aceasta o dă peste cap, simte căldura în piept, bagă mâna în buzunar și găsește inelul.
Degetele i se curbează în jurul lemnului.
Îl scoate afară din buzunar, îl pune pe tejghea.
Îl rotește ca pe o monedă, însă nu are cap sau pajură, nici da sau nu, nu există alegere în afară de cea deja făcută. Decide că, atunci când se va opri, îl va pune pe deget. Când cade - dar, când începe să se clatine puțin, o mână îl acoperă și îl lipește de bar.
Mâna e netedă și puternică, degetele, lungi, toate detaliile întocmai ca desenul ei de odinioară.
- N-ar trebui să fii cu iubitul tău?
Ochii lui Luc sunt plați, întunecați.
- Doarme, spune ea, și eu n-am somn.
Mâna lui s-a retras, iar Addie privește inelul palid de pe tejghea.
- Adeline, spune el mângâindu-i părul. Va durea. Și va trece. Așa trec toate.
- Numai noi nu, murmură ea.
Apoi spune, parcă pentru sine:
- Mă bucur c-a fost doar pentru 1 an.
Luc se așază pe un scaun, lângă ea.
- Cum a fost iubirea ta umană? A fost tot ce ai visat?
- Nu, spune ea, și este adevărul.
A fost problematică. Dificilă. Minunată, ciudată, înspăimântătoare, fragilă, atât de fragilă, că a durut, și a meritat în fiecare moment. Nu îi spune asta. Lasă acel „nu” suspendat în aerul dintre ei, îngreunat de presupunerile lui Luc. Ochii lui au o nuanță arogantă de verde.
- Dar Henry nu merită să moară ca să dovedești că ai avut dreptate.
Aroganța e înlocuită de furie.
- Un târg e un târg, spune el. Nu poate fi încălcat.
- Și totuși, mi-ai spus cândva că un târg poate fi schimbat, termenii, rescriși. Ai vorbit serios? Sau a fost doar o parte din complotul care să mă facă să mă predau?
Expresia lui Luc se întunecă.
- N-a fost niciun complot, Adeline, Dar dacă tu crezi că îi modifica termenii...
Addie clatină din cap.
- Nu vorbesc despre târgul cu Henry, spune ea. Vorbesc despre mine.
A exersat cuvintele, dar i se rostogolesc ciudat de pe limbă.
- Nu îți cer mila și știu că nu ai compasiune. Așa că fac un alt târg. Îl cruți pe Henry. Îl lași să trăiască. Să își amintească de mine și...
- Îmi cedezi sufletul tău?
În ochii lui e o umbră când o spune, în vorbe, o ezitare, mai puțin dorință și mai mult îngrijorare, iar ea știe că l-a prins.
- Nu, răspunde ea, dar numai fiindcă nu asta vrei.
Înainte ca el să poată protesta, ea continuă:
- Mă vrei pe mine.
Luc nu spune nimic, dar ochii îi strălucesc, iar interesul lui crește.
- Ai avut dreptate, spune ea. Nu fac parte dintre ei. Nu mai sunt om. Și m-am săturat să pierd. Să jelesc tot ce voi încerca să iubesc.
Atinge obrazul lui Luc.
- Dar nu vreau să te pierd pe tine. Și tu nu mă vei pierde pe mine. Așa că, da.
Îl privește în ochi.
- Fă asta și voi fi a ta, câtă vreme mă vei dori lângăă tine.
El pare să își țină respirația, dar ea este cea care nu poate sufla. Lumea se clatină și amenință să cadă.
Apoi, în cele din urmă, Luc zâmbește, cu ochii de smarald victorioși.
- Accept.
Ea respiră, își pleacă fruntea la pieptul lui, ușurată.
Degetele lui îi ridică bărbia, înlinându-i fața spre a lui, și el o sărută așa ca în seara în care s-au cunoscut, repede, adânc, flămând, și Addie simte dinții lui alunecându-i pe buza de jos și gustul de cupru înflorindu-i pe limbă.
Știe că învoiala s-a încheiat.
New York City
4 septembrie 2014
XX
- Nu, spune Henry, iar cuvântul e pe jumătate înghițit de furtună.
Ploaia cade repede și tare pe acoperiș. Peste ei.
Ceasul s-a oprit, cu brațul ridicat, predându-se. Dar el e încă aici.
- Nu poți face asta, spune el cu mintea învârtindu-i-se. Nu te las.
Addie îi aruncă o privire plină de milă, pentru că e evident că nu o poate opri.
Nimeni nu a putut vreodată.
Estele spunea că este căpoasă ca o piatră.
Dar chiar și pietrele se macină și pier.
Ea, nu.
- Nu poți face asta, zice el.
- Am făcut-o deja, spune ea, și Henry simte că i se face rău, simte că se clatină pământul.
- De ce? întreabă el. De ce ai face-o?
- Gândește-te că e o mulțumire, spune ea, pentru că m-ai văzut. Pentru că mi-ar arătat cum este să fii văzută. Iubită. Acum primești a doua șansă. Dar trebuie să îi lași să te vadă așa cum ești. Să găsești oameni care te văd.
Este greșit.
Este complet greșit.
- Nu îl iubești.
Ea zâmbește trist.
- Am avut destul parte de iubire, spune ea, și e timpul, probabil că a sosit momentul, pentru că vederea lui se încețoșează și contururile se înnegresc. Ascultă-mă, spune ea grăbită. Viața poate părea lungă uneori, dar trece foarte repede.
Are ochii sticloși de lacrimi, dar zâmbește.
- Ai face bine să trăiești o viață bună, Henry Strauss.
Începe să se îndepărteze, dar el o strânge tare.
- Nu.
Ea oftează, cu degetele în părul lui.
- Mi-ai oferit atât de multe, Henry... Dar trebuie să mai faci un lucru.
Își lipește fruntea de a lui.
- Să-ți amintești.
El simte că alunecă, întunericul îi cuprinde vederea, întunecă orizontul, acoperișul și pe fata lipită de el.
- Promite-mi, spune ea, și fața începe să i se încețoșeze, buzele ei devin o tușă, buclele șatene din jurul unei fețe în formă de inimă, 2 ochi mari, 7 pistrui ca o constelație. Promite-mi, șoptește ea, și el ridică mâinile să o țină lângă el, să promită, dar când brațele lui se închid în jurul ei, ea nu mai e.
Iar el cade.
PARTEA A ȘAPTEA
ÎMI AMINTESC DE TINE
New York City
5 septembrie 2014
I
Așa se încheie povestea.
Un băiat se trezește singur în pat.
Soarele se revarsă prin spațiul dintre perdele, clădirile sunt lucioase după ploaie. El se simte leneș, mahmur, încă prins în mrejele somnului. Știe că a visat, dar pentru nimic în lume nu își amintește visul, și probabil n-a fost plăcut, pentru că se simte ușurat că s-a trezit.
Carte îl privește peste movila pilotei, cu ochii portocalii mari, în așteptare.
Este târziu, își dă seama băiatul, după unghiul razelor de soare, după traficul de pe stradă.
N-a vrut să doarmă atât de mult.
Fata pe care o iubește se trezește mereu prima. Mișcare în așternururi, atenția ei apăsătoare, atingerea moale a degetelor ei pe piele sunt mereu suficiente să îl trezească și pe el. Doar o singură dată s-a trezit primul, și atunci a avut plăcerea stranie de a o vedea încă dormind, cu genunchii la piept și fața în perne.
Dar aceea a fost o dimineață ploioasă, chiar în zori, când lumea era cenușie, iar azi soarele este atât de puternic, că nu știe cum de-au putut să doarmă atât de mult.
Se rostogolește să o trezească.
Dar patul este gol.
Pipăie locul unde ar trebui să fie ea, dar cearșaful este rece și neted.
- Addie? strigă el ridicându-se.
Se mișcă prin apartament, verifică în bucătărie, în baie, pe scara de incendiu, chiar dacă știe, știe, știe că ea nu e acolo.
- Addie?
Apoi își amintește.
Nu visul, căci nu a fost un vis, ci noaptea de dinainte.
Ultima noapte din viața lui.
Mirosul de beton umed al acoperișului, ultima bătaie a ceasului, când brațul a găsit ora 12, zâmbetul ei când s-a uitat la el și l-a făcut să îi promită că nu va uita.
Acum el e aici, iar ea nu, și n-a rămas nici urmă de ea, doar lucrurile din mintea lui și...
Jurnalele.
Traversează camera spre raftul pe care le ține: roșu, albastru, argintiu, negru, alb, verde. 6 carnețele, încă acolo. Le ia de pe raft, le împrăștie pe pat, și cad din ele fotografiile făcute cu aparatul Polaroid.
Cele pe care i le-a făcut lui Addie, cu fața în ceață, cu spatele la cameră, o stafie la marginile ramei, și se uită la ele multă vreme, convins că, dacă mijește ochii, o va putea focaliza. Dar oricât s-ar uita, tot ce vede sunt formele, umbrele. Singurul lucru pe care-l distinge sunt cei 7 pistrui, iar ei sunt atât de vagi, încât nu știe dacă se văd într-adevăr sau dacă memoria lui îi pune acolo unde le-ar fi locul.
Pune deoparte fotografiile și se întinde după ultimul jurnal, apoi se oprește, convins că, dacă îl va deschide, va găsi paginile goale, cerneala ștearsă, ca orice alta urmă pe care ea a încercat să o lase.
Dar trebuie să se uite, așa că o face, și iată-le, pagină după pagină acoperite de scrisul lui înclinat, apărate de blestem pentru că vorbele sunt ale lui, deși povestea este a ei.
„Ea vrea să fie un copac.
Nu e nimic rău la Roger.
Ea vrea să trăiască înainte să moară.
Va dura ani până să învețe limba acelor ochi.
Își face loc în afară, cu mâinile peste movila osoasă a spatelui unui bărbat mort.
Este prima dată, așa cum ar trebui să fie.
Simte cele 3 monede pe care el i le pune în palmă.
Suflet e un cuvânt atât de grandios! Adevărul este mult mai mic.
Nu durează mult să găsească mormântul tatălui ei.”
Ia următorul jurnal.
„Parisul arde.
Întunericul se dezlănțuie.”
Și următorul.
„Deasupra barului se află un înger.”
Henry se sprijină de pat ore în șir, dând fiecare pagină din fiecare jurnal, citind fiecare poveste pe care i-a spus-o ea, și, când termină, închide ochii și își ia capul în palme.
Fata pe care a iubit-o nu mai e.
El e acolo.
Își amintește totul.
Brooklyn, New York
13 martie 2015
II
- Henry Samuel Strauss, asta e o porcărie.
Bea trântește ultima foaie pe tejghea, speriind pisica. Animalul se apropiase dinspre un turn de cărți din preajmă.
- Nu poți încheia povestea așa.
Strânge restul manuscrisului la piept, parcă pentru a-l proteja de el. Pagina de titlu îl privește.
„Viața invizibilă a lui Addie LaRue”
- Ce s-a întâmplat cu ea? Chiar a plecat cu Luc, după toate astea?
Henry ridică din umeri.
- Așa cred.
- Așa crezi?
Adevărul e că nu știe.
Și-a petrecut ultimele 6 luni încercând să transcrie poveștile din jurnale, să le transforme în manuscrisul acela. În fiecare noapte, după ce mâinile începeau să-l doară și capul să i se învârtă de la privitul în ecran, se prăbușea în pat - nu mai miroase ca ea - și se întreba cum se termină povestea.
Dacă se termină.
A scris o duzină de finaluri diferite pentru carte, în care ea era fericită și în care nu era, în care ea și Luc erau îndrăgostiți și în care el se agăța de ea ca un dragon de comorile sale, dar toate acele finaluri îi aparțineau lui, și nu ei. Sunt povestea lui, iar aceasta este a ei. Tot ce a scris dincolo de secundele împărtășite, de sărutul de la sfârșit, este fictiv.
A încercat.
Dar povestea e adevărată - deși nu va ști nimeni niciodată.
Nu știe ce s-a întâmplat cu Addie, unde s-a dus, ce face, dar speră. Speră că este fericită. Că încă debordează de bucurie sfidătoare și de speranță încăpățânată. Speră că n-a făcut-o doar pentru el. Speră că, într-o zi, o va revedea.
- Chiar ai de gând să te identifici cu povestea asta, nu? zice Bea.
Henry ridică privirea.
Vrea să-i spună că totul e adevărat.
Că a cunoscut-o pe Addie, așa cum a scris, că a spus de fiecare dată același lucru. Vrea să-i spună că ar fi fost prietene. Că au fost, gen prima-seară-din-restul-vieții-tale. Adică exact ce putea primi Addie.
Dar ea nu l-ar crede, așa că îi ermite să o considere o ficțiune.
- Ți-a plăcut? întreabă.
Bea rânjește. Nu mai are pojghița aceea pe ochi și el se simte recunoscător pentru adevăr.
- E bună, Henry, zice ea. E foarte, foarte bună.
Atinge pagina.
- Doar să te asiguri că mă pomenești la „Mulțumiri”.
- Ce?
- Teza mea, ții minte? Am vrut s-o scriu despre fata din poze. Stafia din cadru. E ea, nu-i așa?
Firește că ea este.
Henry își trece mâna peste manuscris, ușurat și totuși trist că l-a încheiat. Își dorește să fi putut trăi cu el ceva mai mult - cu ea.
Dar acum se bucură să-l aibă.
Pentru că adevărul e că începe deja să uite.
Nu că ar fi căzut pradă blestemului ei. Nu i-a fost ștearsă din minte. Doar că detaliile dispar, așa cum se întâmplă, treptat, iar mintea pierde legătura cu trecutul ca să facă loc pentru viitor.
Dar el nu vrea să-i dea drumul.
Încearcă să nu-i dea drumul.
Zace noaptea în pat și închide ochii, încercând să își imagineze chipul ei. Conturul precis al gurii, nuanța părului, felul în care lampa de pe noptieră îi lumina pomeții, tâmpla, bărbia. Sunetul râsului ei în noapte, vocea ei adormită.
Știe că nu sunt detalii la fel de importante precum cele din carte, dar tot nu poate suporta să le piardă.
Credința este precum gravitatea. Dacă suficienți oameni cred ceva, devine solid, real, la fel ca pământul de sub picioare. Dar când ești singurul care are o idee, o amintire, care știe despre o fată, e greu să le împiedici să le își ia zborul.
- Știam eu că vei fi scriitor, spune Bea. Doar că trăiai în negare.
- Nu sunt scriitor, zice el absent.
- Spune-i asta cărții. O vinzi, nu? Trebuie, e prea bună.
- Ah, da, spune el gânditor. Cred că aș vrea să încerc.
Va încerca.
Își va găsi un agent, cartea va merge la licitație și, în cele din urmă, o va vinde, cu o singură condiție - să fie un singur nume pe copertă, și nu al lui - iar ei vor fi de acord. Vor crede că e un truc de marketing isteț, dar inima lui se va umple de bucurie la gândul celor care îi vor citi cuvintele, nu ale lui, ci ale ei, la gândul că numele eiva fi purtat pe buze, din minte în amintire.
„Addie, Addie, Addie.”
Avansul va fi suficient să-și plătească împrumuturile studențești, suficient să-i lase spațiu să respire, cât se gândește ce să facă mai departe. Nu știe încă, dar, pentru prima dată, asta nu îl sperie.
Lumea e mare, iar el a văzut atât de puțin din ea cu proprii ochi. Vrea să călătorească, să facă fotografii, să asculte poveștile altora, poate să-și creeze și el povești. În fond, viața pare lungă uneori, dar el știe că va trece foarte repede și nu vrea să rateze nicio clipă.
Londra, Anglia
3 februarie 2016
III
Librăria urmează să se închidă.
Se întunecă repede în perioada aceasta și se anunță ninsoare - lucru rar pentru Londra. Angajații se agită, demontând decoruri vechi și montând altele noi, încercând să își termine munca înainte ca negura de afară să devină chiciură.
Ea stă cu degetul mare deasupra inelului de la gât, în timp ce două adolescente așază din nou un perete cu Ficțiune - Noutăți.
- Ai citit-o? întreabă una.
- Da, în weekend, spune cealaltă.
- Nu pot să cred că autorul nu și-a pus numele pe ea, zice prima. Cred că-i un soi de strategie de PR.
- Nu știu, răspunde a doua. Mi se pare fermecător. Face ca totul să pară real. De parcă ar fi Henry și i-ar spune povestea.
Prima râde.
- Ce romantică ești!
- Mă scuzați, le întrerupe un bărbat. Aș putea lua un exemplar din „Addie LaRue”?
O furnică pielea. Bărbatul rostește numele atât de ușor. Sunetele se desprind de pe o limbă străină.
Așteaptă până când cei 3 se mișcă spre casă, și apoi, în cele din urmă, se apropie de raft.
Sunt 30 de exemplare acolo, cu fața în afară, cu modelele repetându-se. Coperta este simplă, cel mai mult spațiu este ocupat de titlu, care e suficient de lung și de mare să o umple. Este scris cu litere cursive, ca notițele din jurnalele de lângă pat, o versiune mai lizibilă a cuvintelor ei scrise de mâna lui Henry.
„Viața învizibilă a lui Addie LaRue.”
Își trece degetele peste nume, simte literele ieșite în relief arcuindu-se și curbându-se sub atingerea ei, de parcă le-ar fi scris chiar ea.
Fetele au dreptate. Nu există numele autorului. Pe spate nu e o fotografie. Nici urmă de Henry Strauss, dincolo de faptul că această carte e în mâinile ei, iar povestea e adevărată.
Dă la o parte coperta și citește dedicația.
Sunt doar 4 cuvinte, în mijlocul paginii.
„Îmi amintesc de tine.”
Închide ochii și îl vede, așa cum l-a văzut prima dată în prăvălie, cu coatele pe masă, cu privirea ridicată, încruntându-se la ea în spatele ochelarilor.
„Îmi amintesc de tine.”
Îl vede la „Artefact”, în oglinzi și apoi pe câmpul de stele, îi vede degetele trasându-i numele pe peretele de sticlă, uitându-se pe deasupra unui Polaroid, șoptind peste Grand Central și cu capul aplecat deasupra jurnalului, cu buclele negre căzându-i pe față. Îl vede întins lângă ea, în pat, pe iarba din nord, pe plajă, cu degetele lor înlănțuite ca niște verigi.
Simte îmbrățișarea lui caldă când o trăgea înapoi în așternuturi, mirosul lui curat, ușurința din vocea lui când ea i-a spus „Nu uita”, iar el i-a răspuns „Niciodată”.
Zâmbește, ștergându-și lacrimile, și îl vede pe acoperiș, în ultima noapte.
Addie a spus „bună” de atâtea ori, dar a fost prima și singura dată când a putut să-și ia la revedere. Sărutul acela, ca un semn de punctuație mult așteptat. Nu o linie întreruptă sau punctele de suspensie ale unei evadări tăcute, ci un punct, o paranteză închisă, un sfârșit.
Un sfârșit.
Să trăiești în prezent și numai în prezent este o frază continuă. Henry a fost pauza perfectă în poveste. O șansă pentru ea să mai respire. Nu știe dacă a fost iubire sau doar îndurare. Dacă mulțumirea poate concura cu pasiunea, dacă vreodată căldura va fi la fel de puternică precum arșița.
A fost un dar.
Nici joc, nici război, nici luptă a voințelor.
Un dar.
Timp și amintire, ca 2 iubiți dintr-o fabulă.
Răsfoiește capitolele cărții, cartea ei, și se minunează să-și vadă numele pe fiecare pagină. Viața ei, cerându-se citită. O depășește. Este mai mare decât ei toți, oameni, zei sau lucruri renumite. O poveste este o idee, sălbatică precum buruienile, răsărind oriunde e plantată.
Începe să citească, ajunge la prima ei iarnă în Paris, când simte că se schimbă aerul din spatele ei.
Aude numele ca un sărut pe ceafă.
- Adeline.
A venit Luc.
Brațele lui îi cuprind umerii, iar ea se sprijină de pieptul lui. Se potrivesc. S-au potrivit mereu, deși ea se întreabă, chiar și acum, dacă este doar natura lui - fum care se extinde, să umple orice spațiu i se oferă.
Ochii lui poposesc pe cartea din mâinile ei. Cu numele ei pe copertă.
- Cât de isteață ești, murmură el pe pielea ei.
Dar nu pare supărat.
- Să aibă ei povestea, câtă vreme eu te am pe tine.
Ea se întoarce să îl privească.
Luc este frumos când se laudă.
N-ar trebui, firește. Aroganța este un defect, dar Luc o poartă cu ușurința unui costum bine croit. Strălucește de lumina propriei lucrări. Este obișnuit să aibă dreptate. Să dețină controlul.
Are ochii de un verde care lucește de triumf.
A avut 300 de ani la dispoziție să îi deprindă culoarea stărilor de spirit. Le cunoaște deja pe toate, semnificația fiecărei nuanțe, îi cunoaște firea, dorințele și gândurile, doar studiindu-i ochii.
Se minunează că, în aceeași perioadă, el nu a învățat niciodată să îi citească pe ai ei.
Sau poate că el vede numai ceea ce se așteaptă să vadă: furia unei femei, nevoile ei, teama, speranța și dorința, toate lucrurile simple, mai transparente.
Dar nu a învățat niciodată să îi citească istețimea, viclenia, nuanțele acțiunilor, ritmurile subtile ale felului de a vorbi.
Când îl privește, se gândește la toate lucrurile pe care i le-ar putea spune ochii ei.
Că a făcut o mare greșeală.
Că diavolul poate că se află în detalii, dar el a trecut cu vederea unul esențial.
Că semantica pare puțin lucru, însă de la el a învățat că totul stă în cuvinte. Când a stabilit termenii noii înțelegeri, când și-a vândut sufletul pentru ea însăși, nu a spus „pentru totdeauna”, ci „câtă vreme mă vei dori lângă tine”.
Nu sunt deloc același lucru.
Dacă ochii ei ar putea vorbi, ar râde.
Ar spune că el este un zeu capricios și că, multă vreme înainte să o iubească, a urât-o, a înnebunit-o, și, cu memoria ei fără cusur, ea a început să îi studieze intrigile, a devenit ucenica cruzimii sale. A avut 300 de ani la dispoziție și va transforma regretele lui într-o capodoperă.
Poate că-i va lua 20 de ani.
Poate 100.
Dar el nu e capabil de iubire, iar ea o va dovedi.
Îl va distruge. Va distruge ideea de „ei”.
Îi va frânge inima și el o va urî din nou.
Îl va înnebuni și îl va alunga.
Și atunci el o va alunga.
Iar ea va fi liberă.
Addie visează că îi spune lui Luc toate aceste lucruri, doar ca să-i vadă nuanța ochilor - ce fel de verde are înfrângerea. Verdele din ochii celui care pierde.
Dar, dacă a învățat ceva de la el, aceea este răbdarea.
Așa că Addie nu pomenește despre noul joc, noile reguli, noua bătălie.
Zâmbește doar și pune cartea înapoi pe raft.
Și îl urmează în întuneric.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu