Viața invizibilă a lui Addie Larue, V. E. Schwab

 .............................................................

4-9

            Ea clatină ușor din cap. Numele nu îi spune nimic.

   Remy scoate un pachet din haină. Este o cărțulie subțire, cu ceva imprimat pe copertă. Ea se încruntă văzând titlul cursiv și reușește să citească doar jumătate din litere, când Remy deschide cartea și îi arată un zid de cuvinte, scrise cu cerneală neagră, elegantă.
   A trecut mult de când încercase tatăl ei să o învețe, iar acelea erau doar litere.

   Remy o privește studiind pagina.

   - Poți să citești?

   - Cunosc literele, recunoaște ea, dar nu am suficientă educație să înțeleg mare lucru. Iar când reușeșc să citesc un rând, cred că i-am pierdut sensul.

   Remy clatină din cap.

   - Mi se pare o crimă că femeile nu sunt educate la fel ca bărbații. De ce să trăiești într-o lume fără lectură, eu nu înțeleg! O viață fără poeme, fără piese de teatru, fără filosofi! Shakespeare, Socrate, să nu mai zic de Decartes!

   - Asta-i tot? îl tachinează ea.

   - Și Voltaire, continuă el. Firește, Voltaire. Eseuri, romane.

   Ea nu cunoaște cuvântul.

   - Este o singură poveste lungă, îi explică el, complet inventată. Plină de romantism, sau comedie, sau aventură.

   Ea se gândește la poveștile spuse de tatăl ei, la cele țesute de Estele despre zeii cei vechi. Dar romanul ăsta, de care-i spune Remy, pare a cuprinde mult mai mult. Își trece degetele peste pagina cărțuliei, dar atenția ei este asupra lui Remy, iar a lui, deocamdată, asupra lui Voltaire.

   - Nu ai de gând să faci cunoștință cu el?

   Privirea lui Remy se întoarce spre ea, oripilată.

   - Nu, nu, nu îi seara asta. Este mai bine așa - gândește-te numai ce poveste ar ieși!

   Se așază iar, strălucind de bucurie.

   - Vezi, de asta iubesc eu Parisul.

   - Deci nu ești de aici.

   - Dar este cineva? Nu, sunt din Rennes. Dintr-o familie de tipografi. Sunt fiul cel mai mic, iar tatăl meu a făcut greșeala de a mă trimite la școală și, cu cât citeam mai mult, cu atât gândeam mai mult, iar cu cât gândeam mai mult, cu atât știam că locul meu e în Paris.

   - Familia ta nu s-a supărat?

   - Ba da, bineînțeles! Dar trebuia să vin. Aici sunt toți marii gânditori. Aici locuiesc visătorii. Aici este inima lumii, și capul, și schimbarea.

   Lumina îi dansează în ochi.

   - Viața e atât de scurtă și, în fiecare seară, la Rennes, zăceam în pat și mă gândeam că a mai trecut o zi și cine știe cât de puține mai urmează.

   Este aceeași teamă care a gonit-o pe ea în pădure, în noaptea aceea, aceeași nevoie care a îndemnat-o și pe ea să-și schimbe soarta.

   - Așa că iată-mă, spune el. N-aș vrea să fiu în altă parte. Nu-i minunat?

   Addie se gândește la vitralii și la ușile încuiate, la grădini, la porțile din jurul lor.

   - S-ar putea.

   - Ah, mă consideri un idealist.

   Addie își duce cafeaua la buze.

   - Cred că este mai ușor dacă ești bărbat.

   - Ah, așa este, recunoaște el și face un semn spre ținuta ei. Și totuși, spune el rânjind, nu mi se pare că ți se pot pune limite ușor. „Aut viam invenium aut faciam”, ca să zic așa.

   Încă nu știe latină, iar el nu îi traduce, dar, peste un deceniu, va căuta cuvintele și va afla ce înseamnă.

   „Găsește-ți drumul sau croiește-ți singur drum.”

   Atunci va zâmbi, umbra unui zâmbet pe care el a reușit să i-l smulgă în seara asta.

   El roșește.

   - Cred că te plictisesc.

   - Deloc, ripostează ea. Spune-mi, câștigă bine un gânditor?

   Pe el îl apucă râsul.

   - Nu foarte bine. Dar sunt fiul tatălui meu.

   Își întinde mâinile, cu palmele în sus, iar ea remarcă urma cernelii pe ele, pătându-i degetele, așa cum pe ale ei le păta cândva cărbunele.

   - E o meserie bună, spune el.

   Dar, dincolo de cuvintele lui, se aude un zgomot ușor: îi chiorăie stomacul.

   Addie aproape că a uitat de borcanul spart, de mierea pierdută. Dar restul festinului e încă la picioarele ei.

   - Ai fost vreodată în catedrala Notre-Dame?

New York City

15 martie 2014

II

            După atâția ani, Addie crezuse că va ajunge la un compromis cu timpul.

   Crezuse că se împăcase cu el - sau că găsiseră o cale de a coexista - nu erau prieteni, în niciun caz, dar nici dușmani nu erau.

   Și totuși, perioada dintre joi noaptea și sâmbătă după-amiază este nemiloasă, iar fiecare secundă este socotită cu grija unei bătrâne care-și numără banii de pâine.

   Și-a petrecut ultimele două nopți în Prospect Park, un loc cu două dormitoare, elegant, cu o fereastră franțuzească, ce-i aparține lui Gerard, un autor de cărți pentru copii pe care l-a cunoscut într-o iarnă. Un pat foarte mare, un morman de pături, ticăitul hipnotizant al aerotermei - și totuși nu a putut dormi. Nu a putut decât să numere și să aștepte și să-și dorească să fi spus „mâine”, ca să trebuiască să aștepte doar o zi, în loc de două.

   Trei sute de ani a reușit să suporte timpul, dar acum există nu prezent și un viitor, există ceva ce o așteaptă, e nerăbdătoare să vadă privirea de pe fața lui Henry, să își audă numele pe buzele lui.

   Addie face un duș până când se răcește apa, se usucă, își coafează părul în 3 feluri diferite, se așază pe blatul de bucătărie, aruncând cereale în aer și încercând să le prindă pe limbă, cât ceasul de pe perete se mișcă de la 10:13 la 10:14. Addie mârâie. Se întâlnește cu Henry la 17:00 și timpul pare că încetinește cu fiecare minut, iar ea simte că-și pierde mințile.

   A trecut atâta vreme de când a simțit plictiseala asta, incapacitatea de a se concentra, și durează toată dimineața să își dea seama că nu e plictisită defel.

   E agitată.

   Agitată, la fel ca mâine, un cuvânt pentru lucruri care încă nu s-au întâmplat. Un cuvânt pentru viitor, când n-a avut decât prezent de atâta vreme.

   Addie nu e obișnuită să fie agitată.

   Nu are motiv să fie dacă e mereu singură, dacă orice moment jenant poate fi șters de o ușă închisă, de un moment de absență, iar fiecare întâlnire e un nou început.

   Ceasul ajunge la 11:00, iar ea decide că nu mai poate sta înăuntru.

   Aduncă cele câteva cereale căzute pe jos, aranjează apartamenul așa cum l-a găsit și iese în dimineața târzie din Brooklyn. Se fâțâie prin buticuri, disperată după ceva care să-i atragă atenția, creându-și o nouă ținută, pentru că aceea pe care o poartă nu se potrivește. Este cea pe care a purtat-o deja, înainte.

   Înainte - alt cuvânt care și-a pierdut sensul.

   Addie alege niște blugi deschiși la culoare și o pereche de balerini din mătase neagră, un top cu decolteu, își trage geaca din piele peste el, deși nu se potrivește. Este singura piesă vestimentară la care nu se îndură să renunțe.

   Spre deosebire de inel, haina nu se va întoarce.

   Addie o lasă pe o fată entuziasmată, dintr-un magazin de cosmetice, să o așeze pe un scaun și să-și petreacă o oră aplicându-i iluminatoare, creoiane de ochi și farduri. Când este gata, fața din oglindă este frumoasă, dar de nerecunoscut, culoarea caldă a ochilor căprui s-a răcit, de la umbra din jur, pielea ei e prea netedă, iar cei 7 pistrui sunt ascunți de un fond de ten mat.

   Addie o trimite pe fată să caute un ruj corai și, de îndată ce aceasta dispare, șterge machiajul de pe pistrui.

   Cumva, reușește să mai fenteze timpul până când se face ora 16:00, dar acum este în fața anticariatului, plină de speranță și de teamă. Se străduiește să facă ture pe străzi, să numere dalele din pavaj, să memoreze fiecare fațadă de magazin până când se face ora 16:45 și nu mai suportă.

   Patru trepte. O ușă de deschis.

   Și o singură teamă, ca de plumb.

   Și dacă?

   Dacă au stat prea mult despărțiți?

   Dacă fisurile s-au umplut și blestemul s-a lipit la loc?

   Dacă a fost doar un rateu? O glumă sinistră?

   Dacă, dacă, dacă....

   Addie își ține respirația, deschide ușa și intră.

   Dar Henry nu e acolo - în locul lui, vede pe altcineva la casa de marcat.

   Este fata aceea. Cea care stătuse pe scaunul din piele, cea care îl strigase pe nume când Henry fugise să o prindă pe Addie din urmă. Acum se sprijinăde tejghea și răfoiește o carte mare, cu fotografii lucioase.

   Fata este o operă de artă, tulburător de frumoasă, cu pielea închisă la culoare, cu reflexe argintii, un pulover care-i alunecă de pe un umăr. Ridică privirea când aude clopoțelul..

   - Pot să te ajut cu ceva?

   Addie ezită, dezechilibrată de un vârtej de dorință și de teamă.

   - Așa sper, spune ea. Îl caut pe Henry.

   Fata se uită la ea, o studiază...

   Apoi, din spate, se aude o voce familiară.

   - Bea, crezi că arată...

   Henry apare de după colț, netezindu-și cămașa, și se oprește când o vede pe Addie. 

   Pentru o secundă, Addie crede că s-a terminat. Că a uitat și că e din nou singură, că vraja slabă a zilelor trecute a fost tăiată, ca un fir rătăcit.

   Dar Henry zâmbește.

   - Ai ajuns devreme.

   Addie e amețită.

   - Scuze, spune ea.

   - Stai liniștită. Văd că ai cunoscut-o pe Beatrice. Bea, ea este Addie.

   Adoră felul în care-i spune Henry numele.

   Luc îl folosea ca armă, un cuțit care-i atingea pielea, dar pe limba lui Henry e ca un clopoțel, ceva ușor și luminos și dulce.

   - Deja vu, zice Bea clătinând din cap. Ai întâlnit pe cineva pentru prima dată, și totuși să fii convinsă că ai mai văzut persoana aceea?

   Addie aproape că râde.

   - Da.

   - L-am hrănit deja pe Carte, spune Henry vorbind cu Bea, în timp ce-și pune haina. Nu mai presăra iarba mâței în zona de literatură horror.

   Ea ridică mâinule, iar brățările îi zângănesc. Henry se întoarce spre Addie, rânjind.

   - Gata?

   Sunt deja la jumătatea drumului, când Bea pocnește din degete.

   - Baroc, zice ea. Sau poate neoclasicism.

   Addie o privește derutată.

   - Curentele artistice?

   Cealaltă fată încuviințează.

   - Am o teorie: fiecare aparține unei perioade. Unei școli.

   - Bea lucrează pentru doctorat, intervine Henry. Istoria artei, în caz că nu ți-ai dat seama.

   - Henry, aici de față, este romantism pur. Prietenul nostru Robbie este post-modernism, din avangardă, evident, nu din minimalism. Dar tu...

   Își duce un deget la buze.

   - Ai ceva atemporal.

   - Nu mai flirta cu fata cu care am întâlnire, spune Henry.

   Întâlnire. Cuvântul o încântă. E ceva planificat, nu doar întâmplător, ci timp pus deoparte pentru o persoană, un moment din viitor.

   - Distracție plăcută! strigă Bea, voioasă. Să nu stați până târziu!

   Henry își dă ochii peste cap.

   - Pa, Bea, spune el, ținând ușa.

   - Rămâi dator.

   - Îți ofer acces gratuit la cărți.

   - Aproape ca o bibliotecă.

   - Nu e o bibliotecă! strigă el, iar Addie zâmbește, urmându-l pe stradă.

   Este evident, o glumă de-a lor, ceva împărtășit, cunoscut de ei și Addie își dorește, se întreabă cum ar fi să cunoască pe cineva atât de bine, să fie și ea cunoscută la fel. Se întreabă dacă ei ar putea avea o asemenea glumă, ea și Henry. Dacă se pot cunoaște suficient de mult.

   Este o seară rece și ei merg alături, cu coatele atingându-li-se, fiecare bazându-se puțin pe căldura celuilalt. Addie se minunează de băiatul de lângă ea, cu nasul îngropat în fularul din jurul gâtului. Se minunează de purtarea lui ușor diferită, de schimbarea de atitudine. Cu câteva zile în urmă, era doar o străină pentru el, iar acum nu mai e.

   „Cine ești?” se gândește, iar ochelarii lui Henry se aburesc.

   O surprinde privindu-l și îi face cu ochiul.

   - Unde mergem? întreabă ea când ajung la metrou, iar Henry o privește și zâmbește.

   -  E o surpriză, răspunde când coboară scările.

   Iau trenul G spre Greenpoint, se întorc o jumătate de stradă spre o fațadă de magazin indescriptibilă, cu un afiș în vitrină care spune SPĂLĂM ȘI ÎMPĂTURIM. Henry deschide ușa, iar Addie intră. Se uită în jur, la mașinile de spălat, la zumzetul ciclului de clătire, la tremurul tamburilor.

   - Este o spălătorie, zice ea.

   Dar ochii lui se aprind.

   - Este un bar clandestin.

   O amintire o facă se tresară, și iat-o din nou în Chicago, cu aproape 1 secol în urmă, cu jazz-ul dând târcoale barului precum fumul, cu aerul îngreunat de mirosul de gin și de trabucuri, cu zângănit de pahare. Stau sub o fereastră cu vitralii pe care e desenat un înger ce-și ridică paharul, și șampania îi atinge limba lui Addie, iar întunericul îi zâmbește pe piele și o trage pe ringul de dans. 

   Addie se scutură, dându-se înapoi.

   Henry ține ușa din spate a spălătoriei deschisă pentru ea, iar ea se pregătește pentru o cameră întunecoasă, o retragere forțată spre trecut, însă dă de neoane și de zăngănitul electronic al unor jocuri de modă veche. Pinball, mai precis. Mașinăriile sunt aliniate pe pereți, înghesuite una în alta, ca să facă loc meselor și scaunelor, barului din lemn.

   Addie se uită în jur. Nu este deloc un bar clandestin, nu în sensul strict al cuvântului. Este doar un lucru ascuns de un altul. Un palimpsest inversat.

   - Deci? întreabă el rânjind. Ce părere ai?

   Addie simte că-i zâmbeșe la rândul ei, amețită de ușurare.

   - Îl ador.

   - Bine, spune el, scoțând o pungă de monede dintr-un buzunar. Ești gata să pierzi?

   Este devreme, dar locul e departe de a fi pustiu.

   Henry o conduce într-un colț, unde solicită două mașinării vintage și pune câte un turn de monede pe fiecare. Ea își ține respirația când vâră prima monedă și se pregătește pentru inevitabilul zăngănit al rostogolirii acesteia. Dar funcționează și jocul se trezește la viață, scoțând un amestec vesel de culoare și sunet.

   Addie expiră cu un amestec de încântare și ușurare.

   Poate este anonimă, poate că actule este la fel de lipsit de chip ca un furt. Poate, dar pe moment nu îi pasă.

   Trage de manetă și joacă.

III

         - Cum de te pricepi atât de bine la pinball? întreabă Henry, în timp ce ea adună punct după punct.

   Addie nu e sigură. Adevărul este că nu a mai jucat niciodată și i-au trebuit câteva încercări să prindă jocul, dar acum și-a găsit ritmul.

   - Învăț repede, spune ea, chiar înainte ca mingiuța să i se strecoare printre palete.

   - SCOR MARE! anunță jocul, cu un zumzet mecanic.

   - Bravo, strigă Henry, acoperind zgomotul. Ai face bine să îți marchezi victoria.

   Ecranul clipește și așteaptă ca ea să își introducă numele. Addie ezită.

   - Așa, spune el, arătându-i cum să mute caseta roșie între litere.

   Se dă la o parte, dar, când încearcă ea, cursorul nu se mișcă. Lumina doar clipește batjocoritor deasupra literei A.

   - Nu contează, spune ea dând înapoi, dar Henry face un pas în față.

   - Mașini noi, probleme vechi. 

   Lovește mașinăria cu șoldul, iar pătratul redevine solid în jurul literei A.

  - Iată.

   E pe cale să se dea la o parte, dar Addie îl prinde de braț.

   - Introdu tu numele meu, cât mă duc eu să iau următorul rând de băuturi.

   Acum, că locul e plin, este mai simplu. Ia câteva beri de pe marginea tejghelei și își croiește drum prin mulțime înainte ca barmanul să se întoarcă. Când ajunge din nou lângă Henry, cu băuturile în mână, primul lucru pe care îl vede sunt literele, clipind roșii pe ecran.

   ADI.

   - Nu știam cum să-ți scriu numele, spune el.

   Este greșit, dar nu contează. Nimic nu contează în afară de cele 3 litere, care sclipesc spre ea, aproape ca o șampilă, ca o semnătură.

   - Hai să facem schimb, propune Henry, cu mâinile pe șoldurile ei, ghidând-o spre aparatului lui. Să vedem dacă pot să bat scorul tău.

   Ea își ține respirația și speră să nu o poată face nimeni.

   Joacă până când nu mai au monede, nici bere, până când locul devine prea aglomerat să mai fie comod, până când nu-și mai vorbesc peste zgomotele și bufnetele jocurile și peste strigătele altora care părăsesc barul întunecos. 

   Acum s-a întunecat, cerul este o panoplie de nori denși, cenușii, care anunță ploaie, iar Henry își îndeasă mâinile în buzunare, privind în toate direcțiile.

   - Și acum?

   - Vrei să aleg eu?

   - Este o întâlnire cu egalitate de șanse, spune el. Am oferit primul capitol. Acum este rândul tău.

   Addie mormăie, privind în jur și formându-și în minte imaginea împrejurimilor.

   - Ce bine că mi-am găsit portofelul, zice ea atingându-și buzunarul.

   Nu l-a găsit, firește, dar a scos câteva bancnote de 20 din sertarul ilustratorului, înainte să plece de dimineață.

   - Pe aici.

   Addie pornește pe trotuar.

   - Cât de departe mergem? întreabă el, după 15 minute.

   - Credeam că ești new yorkez, îl tachinează ea.

   Dar pașii lui sunt destul de lungi să țină ritmul vitezei cu care merge și ea, 5 minute mai târziu, o cotesc și iată-l.

   Nitehawk luminează strada întunecoasă, becurile albe trasează modele pe fațada din cărămidă, cuvântul CINEMA este zugrăvit în neon roșu în partea de sus.

   Addie a fost la toate cinematografele din Brooklyn, la multiplexurile cu locurile ca la stadion și la cinema-urile independente, cu canapele uzate, a fost martora fiecărei noi lansări amestecate cu nostalgie.

   Iar Nitehawk este unul dintre preferatele ei.

   Scanează anunțurile, cumpără două bilete pentru „La nord prin nord-vest”, pentru că Henry a spus că nu l-a văzut încă, îl ia de mână și îl conduce pe holul întunecat.

   Între fiecare două scaune sunt măsuțe cu meniuri din plastic și bucăți de hârtie pe care îți poți scrie comanda. Ea nu a reușit niciodată să comande nimic, bineînțeles, pentru că urmele de creion dispar, chelenrul uită de ea de îndată ce se îndepărtează, așa că îl privește pe Henry scriind comanda, încântată de actul acela atât de simplu.

   Avanpremierele rulează în timp ce locurile din jurul lor se umplu, iar Henry îl ia de mână. Degetele li se împletesc precum zalele unui lanț. Ea se uită la el, profilat în lumina slabă a ecranului. Bucle negre. Pomeți înalți. Buze arcuite. Asemănarea.

   Nu este prima dată când îl vede pe Luc reflectat pe un chip uman.

   - Te holbezi, șoptește Henry, ca să nu acopere avanpremierele.

   Addie clipește.

   - Îmi pare rău, scutură ea din cap. Arăți ca o persoană cunoscută.

   - Cineva plăcut, sper.

   - Nu tocmai.

   El se preface jignit, iar Addie aproape că izbucnește în râs.

   - E mai complicat.

   - Atunci iubit?

   Clatină din cap.

   - Nu... Dar era plăcut la vedere.

   Henry râde și luminile se sting. Începe filmul.

   Apare un alt chelner, care se ghemuiește să le servească mâncarea, iar ea cartofi prăjiți de pe farfurie, unul câte unul, bucurându-se de confortul filmului. Se uită să vadă dacă Henry se simte bine, dar le nici măcar nu privește spre ecran.

   Fața lui, cu o oră înainte alcătuită din lumină și energie, este un rictus de încordare. Își mișcă un genunchi, neliniștit.

   Ea se apleacă spre el și șoptește:

   - Nu îți place?

   Henry îi aruncă un zâmbet sec.

   - E în regulă, spuse el foindu-se. Doar că mi se pare lent.

   „E Hitchcock”, ar vrea să spună ea, dar șoptește:

   - Merită, promit.

   Henry se întoarce spre ea.

   - L-ai văzut deja?

   Firește că l-a văzut.

   Mai întâi în 1959, într-un cinematograf din Los Angeles, apoi din nou în anii `70.

   - Da, șoptește ea, dar nu mă deranjează.

   Henry nu spune nimic, dar cu siguranță este supărat. Genunchiul lui începe din nou să tresalte, iar câteva minute mai târziu se ridică de pe scaun și iese pe hol.

   - Henry, îl strigă ea, derutată. Ce este? Ce ai pățit?

   Îl prinde din urmă, chiar când deschide ușa cinematografului și iese pe trotuar.

   - Scuze, mormăie el. Aveam nevoie de aer.

   Dar nu e asta. Se plimbă de colo până colo.

   - Vorbește cu mine.

   Pașii încetinesc.

   - Aș fi vrut să-mi fi spus.

   - Ce să-ți fi spus?

   - Că l-ai văzut deja.

   - Dar tu nu l-ai văzut. Iar eu nu mă supăr. Îmi place să văd din nou lucrurile.

   - Mie nu, se răstește și apoi se dezumflă. Îmi pare rău.

   Clatină din cap.

   - Îmi pare rău. Nu ești tu de vină.

   Își trece mâinile prin păr.

   - Doar că...

   Scutură din cap și se întoarce să o privească, cu ochii verzi sticloși în beznă.

   - Simți vreodată că nu mai ai timp?

   Addie clipește și se află cu 300 de ani în urmă, înapoi în genunchi în pădure, cu mâinile înfipte în pământul acoperit cu mușchi și cu clopotele bisericii răsunând în spatele ei.

   - Nu mă refer la ideea firească de timp care zboară, spune Henry. Vreau să zici, să simți că trece atât de repede pe lângă tine, că încerci să îl apuci, să îl reții, dar el continuă să se grăbească. Fiecare secundă face să fie mai puțin timp, mai puțin aer și, uneori, când stau liniștit, încep să mă gândesc la asta, iar când mă gândesc la asta nu pot să respir. Trebuie să mă ridic. Trebuie să mă mișc.

   Și-a înconjurat corpul cu brațele, cu degetele înfipte în coaste.

   A trecut multă vreme de când Addie a simțit asta, dar și-o amintește bine, își amintește frica, atât de grea, încât credea că o va strivi.

   Addie întinde o mână și îl apucă de braț.

   - Haide, spune ea trăgându-l pe stradă. Să mergem.

   - Unde? întreabă el, iar mâna ei o apucă pe a lui și o strânge tare.

   - Să găsim ceva nou pentru tine.

Paris, Franța

29 iulie 1724

IV

          Remy Laurent este râset înfășurat în piele. Se revarsă din el la fiecare pas.

   Își croiesc drum spre Ile de la Cite. El îl lovește ușor borul pălăriei, o trage de guler, o ia cu brațul pe după umeri și își înclină capul, parcă pentru a-i șopti un secret rușinos. Remy se bucură să facă parte din șarada ei, iar ea e încântată să aibă un partener cu care să o împartă.

   - Thomas, zevzecule, strigă el tare când trec pe lângă un grup de bărbați. Thomas, ticălosule, strigă iar când trec pe lângă două femei - de fapt, fete, deși sunt toate numai ruj și dantelă - la capătul unei alei.

   Și ele intră în joc.

   - Thomas, repetă ele, tachinând dulce, hai să fii ticălosul nostru, Thomas. Thomas, hai să ne simțim bine.

   Alunecă în interiorul marii catedrale, se agață de umbre, cățărându-se pe turnul dinspre nord. Se opresc, cu membrele amorțite, în vârf, abia mai respirând după urcare și datorită priveliștii. Remy își întinde haina pe piatră, făcându-i semn lui Addie să se așeze.

   Împart mâncarea, iar cât mănâncă, ea își studiază tovarășul ciudat.

   Remy este opusul lui Luc, în toate privințele. Are părul ca o coroană din aur lucios, ochii de un albastru văratic, dar, mai mult, e vorba despre atitudine: are un zâmbet sincer, un râset și mai sincer, energia vibrantă a tinereții. Dacă unul este întunericul plin de fiori, celălalt este strălucirea miezului zilei, iar dacă băiatul nu e chiar la fel de chipeș, e numai fiindcă este uman.

   Remy o surprinde privindu-l și râde.

   - Mă studiezi pentru meșteșugul tău? Trebuie să recunosc că redai minunat postura și manierele unui tânăr parizian.

   Ea se uită în jos și își dă seama că stă cu genunchiul la piept, cu brațul înconjurându-l alene.

   - Dar mă tem că ești prea frumoasă, chiar și pe întuneric, adaugă el.

   S-a apropiat și mâna lui a găsit-o pe a ei.

   - Cum te numești, de fapt? întreabă, iar ea își dorește să-i poată spune.

   Încearcă, încearcă din greu, crezând că poate, măcar o dată, sunetele îi vor ieși de pe limbă. Dar vocea i se frânge după ce rostește A, așa că spune:

   - Anna.

   - Anna, repetă Remy, dându-i o șuviță rătăcită după ureche. Ți se potrivește. Spune-mi, Anna, cine ești?

   Îi spune. Sau încearcă. Relatează călătoria ei stranie și întortocheată, iar când nu ajunge la urechile lui, o ia de la capăt și îi spune altă versiune a adevărului, una care ocolește marginile poveștii, netezind colțurile aspre și umanizându-le.

   Povestea Annei este umbra palidă a poveștii lui Adeline.

   O fată care fuge de viața unei femei. Lasă în urmă tot ce a știut și evadează în oraș, dezmoștenită, dar liberă.

   - Incredibil, spune el. Ai plecat?

   - A trebuit, sune ea, și nu e o minciună. Recunoaște că mă consideri nebună.

   - Așa este, spune Remy zâmbind. Cea mai nebună. Și cea mai incredibilă. Cât curaj!

   - Mie nu mi s-a părut curaj, spune Addie, trăgând de coaja pâinii. Mi s-a părut că nu am avut de ales. De parcă...

   Vorbele i se blochează, dar nu e sigură că de vină e blestemul, ci poate doar amintirea.

   - Parcă simțeam că mor acolo.

   Remy dă din cap, gânditor.

   - Locurile mici cuprind vieți mărunte. Unora le place așa. Le place să se știe în siguranță. Dar dacă nu faci decât să calci pe urmele altora, nu îți poți croi propriul drum. Nu poți lăsa ceva în urmă.

   Addie simte un nod în gât.

   - Crezi că viața nu are valoare dacă nu lași ceva în urmă?

   Expresia lui Remy devine serioasă și probabil că intuiește tristețea din glasul ei, pentru că spune:

   - Cred că sunt multe feluri de a conta. 

   Își scoate cartea din buzunar.

   - Acestea sunt cuvintele unui bărbat - Voltaire. Dar sunt și mâinile care au mânuit tiparul. Cerneala care le-a făcut citibile, copacul din care e făcută hârtia. Toate contează, deși aprecierea merge numai spre numele de pe copertă.

   El a interpretat-o greșit, presupunând că întrebarea provenea dintr-o frică mai obișnuită. Dar vorbele lui contează - deși vor trece ani până când Addie va descoperi cât de mult.

   Tac amândoi, o tăcere pe care apasă gândurile lor. Căldura verii s-a domolit, făcând loc unei adieri confortabile, odată cu lăsarea nopții.

   - Este târziu, spune el când coboară, strecurându-se înapoi pe stradă. Te conduc acasă.

   Ea clatină din cap.

   - Nu e nevoie.

   - Dar vreau, insistă el. Te-oi fi deghizând tu în bărbat, dar eu cunosc adevărul, așa că onoarea nu îmi permite să te las aici. Întunericul nu-i un loc sigur în care să fii singură.

   Nici măcar n-are habar ce adevăr grăiește. Pieptul o doare la ideea că va pierde magia nopții și dezinvoltura care începea să se contureze între ei, o dezinvoltură născută din ore, nu din zile sau luni petrecute împreună, însă tot e ceva, chiar dacă ceva fragil.

   - Prea bine, spune ea, iar zâmbetul lui, când răspunde, e bucurie pură.

   - Ia-o înainte.

   Ea nu are unde să-l ducă, dar pornește în direcția aproximativă a unui loc în care a stat cu câteva luni în urmă. I se strânge pieptul tot mai tare, cu fiecare pas, pentru că fiecare pas o duce mai aproape de final. Și, când cotesc pe strada pe care și-a plasat casa inventată și se opresc în fața ușii ei închipuite, Remy o sărută o dată, pe obraz.

   Chiar și pe întuneric ea îl vede roșind.

   - Aș vrea să te revăd, zice el, pe lumină sau pe întuneric. Ca femeie sau ca bărbat. Te rog să îmi permiți.

   Inima ei se frânge, pentru că nu există o zi de mâine, doar noaptea aceea, iar Addie nu este pregătită să rupă firul, să se încheie noaptea, așa că spune:

   -Permite-mi să te conduc acasă, și când el deschide gura să protesteze, ea insistă: Întunericul nu-i potrivit să-l înfrunți singur.

   El o privește în ochi și poate că știe ce vrea ea să spună, sau poate că nu vrea deloc să lase noaptea asta în urmă, la fel ca ea, pentru că îi oferă repede brațul și spune:

   - Cât de nobil!

   Și iată-i pornind iar la drum, râzând când își dau seama că nu fac decât să se întoarcă pe unde au venit.

   Când ajung la casa în care locuiește el, nu se mai prefac că-și iau la revedere. El o conduce sus, pe scări, cu degetele împletite, cu pașii împleticiți, respirând greu, și când ajung în odaia lui închiriată, nu mai zăbovesc în prag.

   Ea simte un nod în piept când se gândește la ce urmează.

   Sexul a fost mereu o povară, o necesitate generată de circumstanțe, o monedă. Chiar și acum este pregătită ca el să o împingă și să îi dea jos hainele.

   Dar el nu se impune. Există o nerăbdare, într-adevăr, însă Remy o păstrează între ei, întinsă ca o frânghie. 

   Pentru prima dată, ea nu simte nicio împotrivire, nici urmă de groază, ci doar un fel de entuziasm agitat, iar tensiunea din aer este îndoită de o foame teribilă. 

    Nu poate șterge amintirea nopților dinainte, așa că decide să devină un palimpest și să îl lase e Remy să scrie celelalte rânduri.

   Numele pe care Remy i-l șoptește în păr nu este al ei, dar nu contează. Acum poate fi Anna. Poate fi oricine.

   Remy se prăbușește lângă ea, dar nu se rostogolește într-o parte. Îi dă la o parte o șuviță de pe obraz, îi sărută tâmpla și râde, doar ceva mai mult decât un zâmbet sonor, dar care o încălzește peste tot.

   El cade pe pernă, iar somnul îi cuprinde pe amândoi, al lui de plumb, după momentul de plăcere, al ei ușor, pe ațipite, dar fără vise.

   Addie nu mai visează.

   Nu a mai visat din noaptea aceea din pădure.

   Remy s-a îndepărtat de ea în timp ce doarme și are spatele expus, iar ea își pune mâna între omoplații lui și îl simte respirând, îi conturează șira spinării cu degetele, studiindu-i contururile cum le-a studiat și el pe ale ei, în momentele de pasiune. Atingerea ei este ușoară ca o pană, dar el se agită și se mișcă și se întoarce spre ea.

   Pentru o clipă, fața lui este luminoasă și caldă. Este fața care s-a aplecat spre ea pe stradă și care i-a zâmbit printre secrete împărtășite în cafenea, care a râs când a condus-o acasă, apoi ea l-a condus pe el.

   Dar, în timpul cât îi ia lui să se trezească, fața aceea dispare, și odată cu ea, tot ce a știut. O umbră îi întunecă ochii albaștri, calzi, gura primitoare. Tresare nițel, se sprijină în cot, nu știe ce caută străina aceea în patul lui.

   Firește că acum e o străină.

   Pentru prima dată de când s-au cunoscut, seara trecută, el se încruntă, se bâlbâie rostind cuvinte prea formale, stânjenite, și inima lui Addie se frânge. Se îmbracă să plece, se întoarce, sperând să îl privească în ochi, dar el se uită în altă parte și îi vâră 3 monede în palmă.

   Totul în ea se răcește.

   Vor trece mulți ani până când ea va putea să citească în greacă și mult mai mulți până când va auzi mitul lui Sisif, dar când se întâmpla, va încuviința, cu palmele durând-o de greutatea bolovanilor împinși la deal, cu inima grea după ce i-a privit rostogolindu-se înapoi.

   În clipa aceea, nu există niciun mit.

   Doar băiatul acesta frumos, cu spatele la ea.

   Doar Remy, care nu dă să o urmeze, când ea să grăbește spre ușă.

   Ceva îi atrage atenția: un teanc de foi legate pe podea. Este cărțulia din cafeea. Ultima publicată de Voltaire. Addie nu știe ce o face să o ia - poate că își dorește o amintire a nopții lor, ceva mai mult decât arama din palmă - dar într-o clipă cartea este pe jos, aruncată printre haine, și în clipa următoare este lipită la pieptul ei, cu celelalte lucruri.

   Mâinile ei au devenit iscusite, dar, chiar dacă furtul ar fi fost stângaci, Remy tot nu ar fi observat, pentru că încă stă pe pat și se uită în altă parte.

New York City

15 martie 2014

V

           Addie îl conduce pe Henry pe stradă și cotesc spre o ușă din oțel indescriptibilă, plină de postere vechi. Un bărbat se află în zonă, fumând și uitându-se la poze pe telefon.

   - Jupiter, zice ea dintr-odată, iar bărbatul devine atent și deschide ușa, expunând un peron îngust și un set de scări care duc spre o zonă nevăzută.

   - Bine ați venit la „A patra linie”.

   Henry îi aruncă o privire precaută, dar Addie îl apucă de mână și îl trage prin ușă. Se răsuceșe, uitându-se înapoi când ușa se închide.

   - Nu există a patra line, spune el și Addie rânjește.

   - Exact.

   Asta adoră Addie la un oraș precum New York. Este atât de plin de locuri ascunse, de uși infinite, care duc spre camere infinite, și dacă ai timp, poți găsi multe dintre ele. Pe unele le-a găsit întâmplător, iar pe altele, în decursul unei aventuri.

   O scară duce spre alta, iar a doua este mai lată și făcută din piatră. Tavanul se arcuiește deasupra lor, rigipsul face lor pietrei, apoi dalelor, unui tunel luminat doar de o serie de felinare electrice, dar sunt suficient de distanțate ca să nu influențeze prea mult întunericul. Sunt ca o dâră de firmituri de pâine, cât să vadă cu ajutorul lor, și de aceea Addie se bucură să remarce expresia lui Henry când își dă seama unde se află.

   Metroul din New York City are aproape 500 de stații active, dar nu se știe sigur care este numărul tunelelor abandonate. Unele dintre ele sunt deschise publicului, atât monumente ale trecutului, cât și saluturi către viitorul încă nedefinit. Unele sunt doar niște linii închise, vârâte între cele funcționale.

   Altele sunt secrete.

   - Addie... murmură Henry, dar ea ridică un deget, cu capul înclinat, ascultând.

   Muzica începe ca un ecou, un murmur îndepărtat, o senzație ca un sunet. Se ridică la fiecare pas pe care el îl fac, pare să umple aerul din jurul lor, mai întâi un zumzet, apoi un puls, și, în cele din urmă, un ritm.

   În față, tunelul este zidit în cărămidă, marcat doar de o săgeată albă la stânga. După colț, muzica se intensifică. Încă o fundătură, încă o cotitură și....

   Sunetul se prăvălește asupra lor.

   Întregul tunel vibrează de forța basului, de reverberația corzilor în piatră. Leduri pulsează în alb-alnastru, un stroboscop reduce clubul ascuns la imagini mute. 

   Zidurile tunelului sunt acoperite cu dale cenușii și albe, benzi late care se răsucesc în arce deasupra capului, coboară din nou, ca niște coaste, de parcă s-ar afla în burta unei bestii mărețe, uitate, iar ritmul ar fi cel al inimii sale.

   „A Patra Linie” este un loc primordial. Genul de loc care i-ar plăcea lui Luc.

   Dar este al ei. Addie a găsit singură tunelul. I l-a arăta muzicianul devenit manager, care căuta un spațiu. Mai târziu, în seara aceea, i-a sugerat chiar și numele, cu capetele aplecate deasupra unui cocktail. Urmele de pix. Ideea ea. Era convinsă că s-a trezit a doua zi mahmur și cu primele ideii de „A Patra Șină”.

   Addie îl trage pe Henry spre barul improvizat și comandă două pahare de votcă.

   Tranzacția are loc în tăcere. Nu are sens să urle peste perdeaua de sunete. Mai multe degete ridicate, o banconotă de 10 pusă pe bar. Barmanul - un tip afro-american subțirel - toarnă două shoturi și își desface mâinile ca un dealer care așază cărțile.

   Henry ridică paharul și Addie face la fel cu al ei, iar gurile lor se mișcă simultan (crede că el spune noroc, iar ea răspunde salut), dar sunetele sunt înghiție, iar ciocnirea paharelor nu e decât o vibrație scurtă în degetele lor.

   Votca îi aprinde stomacul ca un chibrit, iar căldura îi pătrunde printre coaste.

   Pun amândoi paharele goale pe bar, iar Addie îl trage deja pe Henry către trupurile care se strivesc pe scenă, când tipul din spatele tejghelei se întinde și îl prinde pe Henry de încheietura mâinii.

   Barmanul zâmbește, scoate un al treilea pahar de shot și toarnă iar. Își duce mâna la piept, într-un gest univerdal care înseamnă „Din partea casei”.

   Beau amândoi și ea simte din nou căldura răspându-i-se din piept spre membre, iar mâna lui Henry este într-a ei și se mișcă împreună spre mulțime.

   Muzica e lichidă, aerul, dens ca un sirop, când plonjează în încrengătura de brațe. Tunelul este zidit din cărămidă în spatele scenei, creând o lume a reverberațiilor, un loc în care sunetul revine, se dublează, subțiindu-se cu fiecare notă, fără să dispară pe deplin. Chitariștii se lansează într-un riff complicat, la unison, suplinind efectul de ecou și agitând apele mulțimii.

   Atunci fata pășește în lumina reflectoarelor.

   Este un spririduș adolescent - din neamul zânelor, ar spune Luc - într-o rochie baby doll neagră și bocanci în stil militar. Părul ei blond platinat e ridicat pe creștet, în două cocuri identice, cu vârfurile ca niște țepușe. Singurele tușe de culoare sunt buzele roșii și curcubeul desenat ca o mască peste ochi. Chitariștii iuțesc ritmul, cu degetele alergând peste corzi. Aerul se zguduie, ritmul bubuie prin piele, prin mușchi, prin os.

   Fata începe să cânte.

   Vocea ei este vaiet, strigăt de banshee. Silabele se topesc laolaltă, consoanele se încețoșează, iar Addie se trezește că așteaptă nerăbdătoare cuvintele. Dar ele se retrag, alunecă sub ritm, se pliază după energia feroce din „A Patra Linie”.

   Chitarele cântă mai departe refrenul hipnotic.

   Solista pare aproape o marionetă, manevrată cu sfori.

   Addie se gândește că Luc ar adora-o, se întreabă dacă el a fost vreodată aici, de când ea a găsit locul. Inspiră, de parcă ar putea adulmeca întunericul, ca fumul, în aer. Dar apoi își impune să se oprească, își golește mintea de el, face loc pentru băiatul de lângă ea, care se zbânțuie în ritm.

   Henry are capul dat pe spate, cu ochelarii aburiți și cu sudoarea alunecându-i pe obraji ca lacrimile. Pentru o clipă, arată imposibil, nemărginit de trist, și ea își amintește de durerea din vocea lui când a vorbit despre pierderea timpului.

   Dar apoi se uită la ea și zâmbește, și momentul dispare, un renghi al luminilor, iar ea se întreabă cum și de unde a apărut el, știe că este prea frumos să fie adevărat, dar acum doar se bucură de prezența lui acolo.

   Închide ochii și abandonează ritmul, și este la Berlin, în Mexico City, la Madrid, și este acolo, acum, cu el.

   Dansează până când îi dor picioarele.

   Până când sudoarea le cuprinde pielea și aerul devine prea dens să poată fi respirat.

   Până când ritmul scade și între ei mai are loc doar o conversație mută.

   Până când el o trage spre bar și spre tunel, în direcția din care au venit, însă traficul este cu sens unic, scările și ușa de oțel duc doar înăuntru.

   Până când ea face semn din cap în altă direcție, spre arcada întunecoasă din zidul tunelului, aproape de scenă, îl duce pe scările înguste, iar muzica scade tot mai mult, cu fiecare treaptă, și urechile zumzăie de zgomotul lăsat în urmă.

   Până când ies împreună în noaptea rece de martie, umplându-și plămânii de aer curat.

   Și primul sunet limpede pe care-l aude Addie este râsul lui.

   Henry se întoarce spre ea,cu ochii sclipind, cu obrajii roșii, îmbătat nu atât de votcă, ci de energia din „A Patra Linie”.

   Încă râde când se declanșează furtuna.

   Un tunet și, câteva clipe mai târziu, începe ploaia. Nu e doar o bură, ci un șuvoi, căzând subit, ca o cascadă. Genul de plaie care te izbește ca un zid și te murează complet în doar câteva secunde.

   Addie icnește simțind șocul subit de frig.

   Sunt la 3 metri de strașina cea mai apropiată, dar niciunul nu fuge la adăpost.

   El zâmbește ploii și lasă apă să îi sărute pielea.

   Henry o privește, Addie îl privește pe el, apoi el își deschide brațele, parcă pentru a întâmpina furtuna, cu pieptul ridicându-se și coborând rapid. Apa se agață de genele negre, îi alunecă pe față, îi spală hainele, și Addie își dă seama că, în ciuda asemănărilor, Luc nu a arătat niciodată așa.

   Tânăr.

   Uman.

   Viu.

   Îl trage pe Henry spre ea, se bucură de apăsarea trupului său cald, își trece mâna prin părul lui și, pentru prima dată, rămâne așa, expunându-și trăsăturile ascuțite ale feței, liniile maxilarului, ochii într-o nunață mai puternică de verde, cum nu i-a mai văzut până acum.

   - Addie, respiră el, iar sunetul o face să simtă scântei pe piele, și când o sărută are gust de sare și de vară.

   Dar i se pare că seamănă prea mult cu punctul de la sfârșitul unei propoziții, iar ea nu este pregătită ca seara să se încheie, așa că îl sărută și ea, adânc, și transformă punctul într-o întrebare, într-un răspuns.

    Apoi fug amândoi, nu la adăpost, cu după metrou.

           Se împleticesc în apartamentul lui, cu hainele ude lipindu-li-se de trupuri.

  Sunt amândoi o încâlceală de membre pe coridor, incapabili să ajungă suficient de aproape. Ea îi scoate ochelarii, îi aruncă pe un scaun de alături, se dezbracă de geacă, deși pielea i se lipește de a gecii. Se sărută iar. Disperați, flămânzi, sălbatici, iar ea își trece degetele peste coastele lui, se agață de fermoarul blugilor lui.

     - Ești sigură? o întreabă el și, drept răspuns, ea îi trage gura spre a ei, îi ghidează mâinile spre nasturi bluzei, cât ale ei regăsesc cureaua.

   El o lipește de perete și îi rostește numele, care îi fulgeră fetei prin membre, îi încinge vintrele, îi trezește dorința între pricioare.

   Și apoi sunt pe pat și, pentru o secundă, doar pentru o secundă, ea e transportată în altă parte, în alt timp, iar întunericul se pliază în jurul ei. Un nume șoptit pe piele.

   Doar pentru el a fost Adeline, doar Adeline. Adeline a lui.

   Acum și acum, este Addie. În sfârșit.

   - Spune-l din nou.

   - Ce să spun?

   - Numele meu.

   Henry zâmbește.

   - Addie, șoptește el, cu buzele lipite de gâtul ei.

   - Adddie.

   Săruturile îi acoperă clavicula.

   - Addie.

   Stomacul.

  - Addie.

   Șoldurile.

   Gura lui găsește căldura dintre picioarele ei, iar degetele ei se încurcă în buclele lui negre și spatele i se arcuiește de plăcere. Timpul se înfioară, alunecă. El își reia acțiunile, o sărută iar, apoi ea ajunge deasupra lui, împingându-l între așternuturi.

   Nu se potrivesc perfect. N-a fost făcut pentru ea, așa ca Luc - dar e mai bine, pentru că este real, și blând, și uman, și își amintește.

   Când se termină, ea se prăbușește, abia mai respirând, între cearșafuri, lângă el, cu sudoarea și ploaia răcindu-i-se pe piele. Henry se ghemuiește în jurul ei, o trage în cercul căldurii lui și ea îi simte inima bătându-i între coaste, un metronom care-și recapătă ritmul.

   Camera se umple de tăcere, marcată doar de ploaia care bate molcom în ferestre. Momente leneșe de după pasiune - curând, ea îl simte că adoarme.

   Addie privește tavanul.

   - Să nu uiți, zice ea încet, cuvinte care sunt pe jumătate rugăminte, pe jumătate implorare.

   Brațele lui Henry o strâng mai tare, iar corpul i se trezește din somn.

   - Ce să uit? murmură el, deja adormind la loc.

   Addie așteaptă ca respirația lui să se calmeze, înainte să șoptească în întuneric:

   - Pe mine.

Paris, Franța

29 iulie 1724

VI

          Addie țâșnește în noapte, ștergându-și lacrimile de pe obraji.

   Își strânge jacheta pe lângă corp, în ciuda căldurii de vară, și își croiește drum singură prin orașul adormit. Nu se îndreaptă spre coliba pe care o numește „acasă” în acest anotimp. Doar se mișcă înainte, pentru că nu poate suporta să stea pe loc.

   Așa că merge.

   La un moment dat, își dă seama că nu mai este singură. Aerul se schimbă, se simte o briză ușoară, care aduce mirosul de frunze al pădurilor de la țară, și iată-l, pas la pas cu ea. O umbră elegantă, îmbrăcată după ultima modă pariziană, cu gulerul și manșetele tivite cu dantelă.

   Doar buclele negre îi flutură în jurul feței, libere.

   - Adeline, Adeline, spune el cu vocea încărcată de plăcere, iar ei i se pare că a revenit alături de Remy, în pat, de Remy care-i șoptește „Anna, Anna” în păr.

   Au trecut 4 ani de la ultima lui vizită.

   Patru ani în care ea și-a ținut respirația și, deși nu o va recunoaște niciodată, să îl vadă i se pare că o ajută să respire din nou. Este o ușurare teribilă, care îi deschide pieptul. Oricât ar detesta zeul, monstrul în trupul său furat, este încă singurul care și-o amintește.

   Asta nu o face să îl urască mai puțin.

   De fapt, îl urăște mai mult.

   - Unde ai fost? se răstește ea.

   O plăcere arogantă îi sclipește în ochi, precum stelele.

   - De ce? Ți-a fost dor de mine?

   Addie nu se încrede să vorbească.

   - Haide, insistă Luc, doar n-ai crezut că-ți voi înlesni lucrurile.

   - Au trecut 4 ani, spune ea, tresărind de furia din voce, care seamănă prea mult cu nevoia.

   - Patru ani nu înseamnă nimic. Sunt ca o respirație. O clipită.

   - Și totuși, vii acum.

   - Îți cunosc inima, draga mea. Știu când ezită.

   Degetele lui Remy, închizându-i palma în jurul monedelor, greutatea bruscă a tristeții, și întunericul, atras de durere ca un lup care simte iz de sânge.

   Luc se uită la pantalonii ei, prinși sub genunchi, la tunica bărbătească, descheiată la gât.

   - Trebuie să spun că te prefer în roșu, comentează el.

   Inima i se oprește când el pomenște despre noaptea aceea de acum 4 ani, prima dată când nu a venit. Savurează să o vadă surprinsă.

   - Ai văzut, spune ea.

   - Sunt noaptea însăși. Văd totul.

   Face un pas mai aproape, purtând miros de furtuni văratice, sărutul frunzelor pădurii.

   - Dar rochia pe care ai purtat-o pentru mine era superbă.

   Rușinea i se strecoară sub piele, urmată de căldura mâniei, știind acum că el o privise. O privise cum își pierdea speranța, stinsă odată cu lumânările de la geam, cum se prăbușea singură în beznă.

   Îl detestă și poartă ura ca pe o haină, o strânge în jurul ei și îi zâmbește lui.

   - Ai crezut că mă voi ofili fără atenția ta. Dar iată că nu.

   Întunericul mârâie.

   - Au trecut doar 4 ani, spune el. Poate că data viitoare voi aștepta mai mult. Sau poate...

   Mâna lui îi atinge bărbia, ridicându-i fața spre a lui.

   - Voi renunța la aceste vizite și te voi lăsa să rătăcești până la sfârșit.

   O îngrozește gândul, dar nu-i permite să vadă.

   - Dacă ai face asta, spune ea, nu mi-ai căpăta sufletul.

   El ridică din umeri.

   - Am 1000 de suflete care așteaptă să fie culese, și tu ești numai una.

   Acum e mai aproape de ea, prea aproape, cu degetul mare mângâindu-i maxilarul, cu degetele alunecându-i pe ceafă.

   - Ar fi atât de ușor să te uit. Toată lumea a făcut-o deja.

   Ea încearcă să se retragă, dar mâna lui e de piatră și o ține bine.

   - Voi fi blând și totul se va termina repede. Spune da acum, o îndeamnă el, înainte să mă răzgândesc.

   Pentru o clipă cumplită, ea nu are încredere să vorbească. Greutatea monedelor din palma ei este prea recentă, durerea nopții smulse, iar în ochii lui Luc dansează izbânda. Este suficient ca ea să-și revină.

   - Nu, spune Addie mârâind.

   Și iat-o, ca un dar, o fulgerare de mânie pe fața lui perfectă.

   Mâna lui cade, greutatea lui dispare precum fumul, iar Addie este din nou lăsată singură, în întuneric.

          La un moment dat, noaptea se destramă.

   Când întunericul începe să slăbească, să-și piardă puterea asupra cerului, se întâmplă lent, atât de lent, încât nu observă imediat, ci de-abia când lumina se strecoară deja înăuntru, de-abia când luna și stelele au dispărut, iar greutatea atenției lui Luc i se ridică de pe umeri.

   Addie urcă scările de la Sacre Coeur, se așază în vârf, cu biserica în spate și Parisul întins la picioare, și privește cum 29 iulie devine 30, privește soarele răsărind peste oraș.

   Aproape a uitat de cartea luată de pe podeaua lui Remy.

   A strâns-o atât de tare, că o dor degetele. Acum, în lumina apoasă a dimineții, încearcă să descifreze titlul, silabisindu-l. „Henriade”. Cuvântul acela nou este un roman, deși ea încă nu știe asta.

   Addie trece de copertă și încearcă să citească prima pagină, dar reușește un singur rând înainte să se sfarme cuvintele în litere, iar literele să se încețoșeze, și trebuie să reziste pornirii de a arunca blestemata de carte, de a o azvârli pe scări.

   Închide ochii și inspiră adânc, se gândește la Remy, nu la cuvintele sale, ci la plăcerea blândă bin vocea lui când vorbea despre citit, la încântarea din ochii lui, la bucurie și la speranță.

   Va fi o călătorie dificilă, plină de începuturi și de sfârșituri și de mii se frustrări.

   Îi va lua aproape 1 an să descifreze primul roman - 1 an de aplecări asupra fiecărui rând, încercând să facă fiecare propoziție să capete sens, apoi fiecare pagină, apoi fiecare capitol. Și totuși, va dura încă 1 deceniu înante ca acțiunea să i se pară naturală, înainte ca truda să dispară și să găsească plăcerea ascunsă din poveste.

   Va ruda, însă Adeline are timp suficient.

   Deschide ochii și o ia de la capăt.

New York City

16 martie 2014

VII

        Addie se trezește în miros de pâine prăjită, în sfârâitură de unt într-o tigaie încinsă.

   Patul este gol lângă ea, ușa aproape închisă, dar ea îl aude pe Henry mișcându-se prin bucătărie, în murmurul blând al radioului. Camera este răcoroasă, iar patul, cald, și ea își ține resppirația, încercând să păstreze momentul, așa cum a făcut-o deja de mii de ori, când s-a agățat de trecut în prezent și a încercat să evite viitorul, căderea.

   Dar astăzi e altceva.

   Cineva își amintește.

   Aruncă păturile deoparte, își caută hainele pe podea, dar nu vede nici urmă de blugii sau de bluza udate de ploaie - doar geaca de piele, așezată pe spătarul unui scaun. Găsește un halat și îl înfășoară în jurul ei, îngropându-și nasul în guler. Este purtat și moale, miroase a bumbac curat și a balsam și are un iz slab de cocos din șampon, un miros pe care va ajunge să-l identifice drept al lui.

   Intră desculță în bucătărie. Henry toarnă cafea dintr-o presă franceză. Ridică privirea și zâmbește.

   - Bună dimineața.

   Două cuvinte scurte, care mișcă lumea.

   Nu sunt „Îmi pare rău”. Nici „Nu îmi amintesc”. Nici „Cred că eram beat”. Doar „Bună dimineața”.

   - Ți-am pus hainele în uscător, spune el. Ar trebui să fie gata în curând. Ia-ți o cană.

   Majoritatea oamenilor au un raf de căni. Henry are un perete. Atârnă de cârlige pe un rastel, 5 orizontale, 7 verticale. Unele au modele, altele sunt simple și nu vede două la fel.

   - Nu sunt sigură că ai suficiente.

   Henry îi aruncă o privire piezișă. Are un fel de a zâmbi cu jumătate de gură. E ca lumina ascunsă după o perdea, dunga de soare din spatele norilor, o promisiune, nu o realitate - dar căldura pătrunde.

   - Este o chestie în familia mea, spune el. Indiferent cine vedea la cafea, putea alege cana care-i spunea ceva în ziua cu pricina.

   Cana lui stă pe blat. Este cenușie, ca de cărbune, cu interiorul argintiu, parcă lichid. O furtună de nori și contururile sale. 

   Addie studiază peretele, încercând să aleagă. Se întinde după o cană mare, din porțelan, cu frunzulițe albastre, o cântărește în palmă, dar observă alta. Dă să pună mâna pe ea, când Henry o oprește.

   - Mă tem că toate alegerile sunt definitive, spune el, întinzând unt pe pâine. Va  trebui să încerci din nou mâine.

   „Mâine.” Cuvântul i se umflă în piept.

   Henry toarrnă cafea, iar Addie își sprijină coatele pe blat, ia cana în mâini, inspiră mirosul dulce-amărui. Pentru o clipă, este din nou în Paris, unde stă într-un colț de cafenea, cu Remy, care-i spune: „Bea”. 

   - Hei, spune Henry, readucând-o lângă el. Am găsit ăsta pe podea. E al tău?

   Ea se uită la inelul din lemn.

   - Nu îl atinge.

   Addie i-l smulge din mână, prea repede. Ineriorul îi atinge vârful degetului, i se rostogolește în jurul unghiei ca o monedă, cu ușurința unei busole în căutarea nordului.

   - Rahat.

   Addie se cutremură și scapă inelul. Acesta se rostogolește pe jos și se prinde de marginea unui covoraș. Fata îl apucă cu degetele de parcă s-ar fi ars, cu inima bubuindu-i.

   Nu și l-a pus pe deget.

   Cu toate acestea, privirea ei se oprește pentru o clipă asupra ferestrei, dar este dimineață și lumina soarelui pătrunde prin perdele. Întunericul nu o poate găsi aici.

   - Ce s-a întâmplat? întreabă Henry derutat.

   - Nimic, răspunde ea, scuturând din mână. O așchie, atât. O prostie.

   Îngenunchează încet, să îl recupereze, atentă să îi atingă doar exteriorul.

   - Scuze, spune apoi, ridicându-se.

   Pune inelul pe blat, între ei, cu palmele întinse de o parte și de alta. În lumina artificială, lemnul palid pare aproape gri. Addie se uită urât la inel.

   - Ai avut vreodată un lucru pe care îl iubești, dar îl și urăști, și totuși nu te înduri să scapi de el? Ceva pe care aproape că-ți dorești să îl pierzi, pentru că atunci nu ar mai fi acolo și nu ar fi vina ta...

   Încearcă să vorbească nonșalant.

   - Da, zice el încet. Da.

   Deschide un sertar și scoate ceva mic, auriu. Steaua lui David. Un pandativ fără lanț.

   - Ești evreu?

   - Am fost.

   Două cuvinte, atât spune. Atenția i se îndreaptă spre inel.

   - Pare vechi.

   - Este.

   La fel ca ea.

   Ea își apasă palma peste inel, simte marginea netedă care-i sapă în palmă.

   - A aparținut tatălui meu, zice ea, și nu e o minciună, ci doar un început de adevăr.

   Închide palma în jurul lui și-l pune în buzunar. Nu este greu, dar îl simte. Îl simte mereu.

   - În fine, zice ea cu un zâmbet prea strălucitor. Ce avem la micul dejun?

         De câte ori a visat Addie așa ceva?

   Cafea fierbinte, pâine prăjită cu unt, razele soarelui pătrunzând prin ferestre, zile noi care nu sunt începuturi de la zero, lipsa tăcerii stânjenitoare a străinilor, un băiat și o fată, coate pe blat, vizavi de ea, confortul simplu al unei nopți neuitate.

   - Cred că adori micul dejun, spune Henry, iar ea își dă seama de propriul zâmbet larg la mâncare.

   - Da, este masa mea preferată, răspunde, înfingând furculița în ouă.

   Dar speranța începe să piară pe măsură ce mănâncă.

   Addie nu este proastă. Știe că, orice ar fi, nu va dura. A trăit prea mult să creadă că este o șansă, a fost blestemată suficient să creadă că ar putea fi soarta.

   A început să se întrebe dacă nu cunva e o capcană.

   O cale nouă de tortură. De forțare a remizei, a revenirii în joc. Dar, chiar și după toți anii aceștia, vocea lui Luc se înfășoară în jurul ei, moale, scăzută, arogantă.

   „Eu sunt tot ce ai. Tot ce vei avea vreodată. Singurul care-și va aminti.”

   Era singurul lui atu, arma propriei atenții, și nu crede că ar renunța la ea. Dar, dacă nu e o capcană, atunci ce este? Un accident? Un noroc? Poate că înnebunește. N-ar fi prima dată. Poate că a înghețat e acoperișul lui Sam și e captivă într-un vis.

   Poate că nimic din toate astea nu e adevărat.

   Și totuși, mâna lui este peste a ei, îi inhalează mirosul din halat, își aude numele.

   - La ce te gândești? întreabă el, iar ea mai ridică o bucată de mâncare între ei.

   - Dacă ai putea mânca un singur fel de mâncare pentru tot restul vieții, spune ea, care-ar fi acela?

   - Ciocolată, răspunde Henry fără să ezite. Cea amăruie. Tu?

   Addie se gândește. O viață e o perioadă lungă.

   - Brânză, răspunde serios, iar Henry încuviințează, și tăcerea se așterne asupra lor, mai degrabă timidă, mai puțin stânjenită.

   Râd nervos între două priviri aruncate, sunt 2 străini care nu mai sunt străini, dar știu foarte puțin unul despre altul.

   - Dacă ai locui undeva și ar fi mereu același anotimp, întreabă Henry, care ar fi acela?

   - Primăvara, spune ea, când totul este nou.

   - Toamna, răspunde el, când totul pălește.

   Au ales amândoi marginile, liniile acelea neregulate, unde lucrurile nu sunt nici așa, nici pe dos. Addie se întreabă, parcă pentru sine:

   - Ai prefera să simți totu sau să nu simți nimic?

   O umbră trece peste chipul lui Henry, el își privește mâncarea neterminată și ezită, apoi se uită la ceas.

   - Rahat. Trebuie să plec la anticariat.

   Se ridică, își pune farfuria în chiuvetă. Ultima întrebare rămâne fără răspuns.

   - Ar trebui să plec și eu acasă, zice Addie, ridicându-se și ea. Să mă schimb. Să lucrez.

   Nu există o casă, firește. Nici haine. Nici job. Dar ea își joacă rolul unei fete obișnuite, o fată care poate avea o viață normală, care se poate culca cu un băiat și se poate trezi cu „bună dimineața”, în loc de „cine ești”.

   Henry își termină cafeaua dintr-o înghițitură.

   - Cum găsești talente? întreabă, iar Addie își amintește că i-a zis că asta face în viață.

   - Ții ochii deschiși, spune ea.

   El o apucă de mână.

   - Vreau să te revăd.

   - Și eu vreau să mă revezi, repetă ea.

   - Tot n-ai telefon?

   Clatină din cap, iar el bate darabana cu degetele, o clipă. Se gândește.

   - În Prospect Park este o zonă de camionete cu mâncare. Ne vedem acolo la 6?

   Addie zâmbește.

   - S-a făcut. Te superi dacă fac duș înainte să plec?

   Henry o sărută.

   - Deloc. Te descurci tu să ieși.

   - Da, zâmbește ea.

   Henry pleacă. Ușa de la intrare se închide după el, dar, pentru prima dată, sunetul nu o face să înghită în sec. E doar o ușă. Nu un semn de punctuație final. O serie de 3 puncte. Va urma.

   Face un duș lung, își înfășoară părul într-un prosop și se plimbă prin apartament, remarcând toate lucrurile pe care nu le văzuse cu o seară în urmă.

   Apartamentul lui Henry este la fel de haotic și de aglomerat ca multe altele din New York: prea puțin spațiu de locuit și de respirat. Este și presărat cu rămășițe ale unor pasiuni abandonate.

   Un dulap plin cu vopsele pe bază de ulei, cu pensulele uscate într-o cană pătată. Jurnale și carnețele, majoritatea goale. Câteva blocuri de lemn și un cuțit de cioplit - undeva, în spațiul de dinaintea memoriei sale fără greș, își aude tatăl fredonând, așa că se mișcă mai departe, încetinind doar când vede aparatele foto.

   Un șir întreg o privește de pe un raft, cu obiective mari, ampple și negre.

   „Vintage”, se gândește, deși cuvântul n-a avut niciodată suficientă greutate.

   Era acolo când camerele erau niște bestii masive, pe trepied, cu fotograful ascuns sub un material negru. Era acolo când s-a inventat pelicula alb-negru, apoi cea color, când cadrele s-au transformat în video, când analogul a devenit digital și povești întregi au ajuns să fie ținute în palmă.

   Își trece degetele peste corpurile aparatelor, ca niște cochilii, și simte praful de pe ele. Dar fotografiile sunt peste tot. Pe preți, sprijinite pe măsuțe, într-un colț, așteptând să fie atârnate.

   Una cu Beatrice, la o galerie de artă, o siluetă profilată într-un spațiu puternic luminat. Una cu Beatrice și Henry, înlănțuiți, ea cu privirea în sus, el cu capul în jos, ambii surprinși când se pregăteau să râdă. Una cu un băiat despre care ea presupune că este Robbie. Bea avea dreptate: el arată ca și cum tocmai ar fi ieșit de la o petrecere din mansarda lui Andy Warhol. Lumea din spatele lui este o ceață de trupuri, însă Robbie e focalizat, râde, cu sclipici purpuriu pe pomeți, tușe de verde de-a lungul nasului și auriu la tâmple.

   Altă fotografie, pe hol. Aici, ei 3 stau p o canapea, Bea în mijloc, cu picioarele lui Robbie întinse în poala ei, și Henry de cealaltă parte, cu bărbia sprijinită în palmă.

   De partea cealaltă a holului este opusul. Un portret de familie studiat, rigid printre cele nonșalante.

   Henry stă iar pe marginea canapelei, dar mai drept, iar de data asta este alături de două persoane care sunt fratele și sora lui, cu siguranță. Fata este un vârtej de bucle, ochii ei dansează în spatele unor ochelari cu ramă stil cat-eye, reflexia mamei care-și ține o mână pe umărul ei. Băiatul mai în vârstă este sever, ecoul tatălui din spatele canapelei. Și mai este fiul cel mic, subțirel, precaut, zâmbind doar din buze, și nu din priviri.

   Henry o privește pe Addie din pozele în care apare și din cele pe care le-a făcut el. Îl simte - artistul din cadru. Ar putea rămâne aici, studiind pozele, încercând să-i găsească adevărul în ele, secretul, răspunsul la întrebarea care i se tot învârte în minte.

   Dar tot ce vede este o persoană pierdută, tristă, care caută.

   Se întoarce spre cărți.

   Henry are o colecție eclectică, împrăștiată pe suprafețele din fiecare cameră. Un raft în living, unul mai îngust pe hol, un teanc lângă pat, altul pe măsuța pentru cafea. Benzi desenate stivuite lângă manuale școlare cu titluri precum „Revizuirea legământului” și „Teologie iudaică pentru era post-modernă”. Sunt romane, biografii, cărți cu coperte moi și dure laolaltă, unele vechi, dezintegrându-se, altele nou-nouțe. Semnele de carte ies dintre pagini, marcând o duzină de lecturi neterminate.

   Degetele ei alunecă pe cotoare, se opresc asupra unei cărți aurii, groase. „Istoria lumii în 100 de obiecte.” Se întreabă dacă poți cuprinde viața unei persoane, darămite civilizația umani, într-o listă de lucruri, dacă este o cale validă de măsurare a valorii, nu după viețile trăite, ci după lucrurile rămase.

   Încearcă să-și creeze propria listă. „O istorie a lui Addie LaRue.”

   Pasărea tatălui ei, pierdută printre leșuri în Paris.

   „Place Royale”, furată din camera lui Remy.

   Inelul din lemn.

   Dar acele lucruri își lăsaseră amprenta asupra ei. Și moștenirea lui Addia? Fața ei, stafie în unele opere de artă. Liniile ei melodice, în centrul a sute de cântece. Idei care prinseseră rădăcini, crescuseră sălbatice, cu semințe invizibile.

   Addie își continuă cercetarea, curiozitatea ei capătă un scop. Caută indicii, caută ceva, orice, care să-l justifice pe Henry Strauss.

   Pe măsuța de cafea se află un laptop. Se deschide fără parolă, dar când Addie își trece degetul mare peste touchpat, cursorul nu se mișcă. Atinge absentă tastele, dar nu se întâmplă nimic.

   Tehnologia se schimbă.

   Blestemul nu.

   Doar că s-a schimbat și el.

   S-a schimbat, dar nu în totalitate.

   Așa că umblă dintr-o cameră în alta, căutând indicii pentru întrebarea la care nu pare să aibă un răspuns.

   „Cine ești, Henry Strauss?”

   În dulăpiorul cu medicamente vede un teac de rețete, cu denumiri pline de consoane. Lângă ele, o sticluță de pilule roz, marcată doar cu un post-it: o umbrelă mică, desenată de mână.

   În dormitor, alt raft cu cărți și un teanc de jurnale cu diferite forme și mărimi. Le răsfoiește, dar sunt toate goale.

   Pe pervaz, vede o fotografie mai veche - cu Henry și Robbie. Sunt îmbrățișați, cu fața lui Robbie lipită de a lui Henry, cu fruntea lui sprijinită de tâmpla lui Henry. Poza are ceva intim, în felul în care Robbie are ochii pe jumăate închiși, în care mâna lui Henry îi cuprinde ceafa, de parcă l-ar susține sau l-ar aduce mai aproape. Felul relaxat al gurii lui Robbie. Este fericit. „Acasă.”

   Lângă pat se află un ceas de modă veche, pe noptieră. Nu are minutar și arată că e trecut de ora 6, chiar dacă era 9:32, potrivit ceasului din perete. Îl duce la ureche, dar nu pare să mai aibă baterie.

   În sertarul de sus găsește o batistă pătată de sânge. Când o ia, din ea se rostogolește un inel. Un diamant mic, pe un cerc din platină. Addie se uită la inelul de logodnă și se întreabă pentru cine o fi fost, cine era Henry înainte să o întâlnească și ce s-a întâmplat de i-a ieșit în cale.

   - Cine ești? șoptește ea camerei goale.

   Învelește inelul în batista pătată de sânge și o pune la loc, închizând sertarul.

VIII

        - Îmi retrag cuvintele, spune ea. Dacă aș putea mânca un lucru tot restul vieții, ar fi acești cartofi prăjiți.

   Henry râde și îi fură câțiva din cornetul din mână în timp ce așteaptă la coada pentru gyros. Addie se sprijină de el pentru a se încălzi, până când se crează un spațiu la coada de la falafel, iar el își revendică locul.

   Addie îl urmărește pășind spre geamul tejghelei și comandând, o privește pe femeia între două vârste care lucrează în camionetă aplecându-se, cu coatele pe pervaz, cei 2 vorbesc, iar Henry încuviințează solemn. Coada se îngroașă în spatele lui, dar femeia nu pare să remarca. Nu zâmbește, nu tocmai; pare pe care să izbucnească în lacrimi, apoi îi ia mâna și o strânge.

   - Următorul!

   Addie clipește, ajunge în fața propriei cozi, își cheltuiește ultimii bani furați pe un gyro cu miel și un suc de afine, se trezește dorindu-și, pentru prima dată, să fi avut un card de credit sau mai multe lucruri decât hainele de pe ea și mărunțișul din buzunare. Își dorește ca lucrurile să nu pară a-i aluneca printre degete, precum nisipul, să aibă lucruri fără să trebuiască să le fure.

   - Te uiți la sandviciul ăla de parcă ți-a frânt inima.

   Addie ridică privirea spre Henry și zâmbește.

   - Arată foarte bine, spune ea. Mă gândesc cât de tristă voi fi când va dispărea.

   El oftează, prefăcându-se îndurerat.

   - Cea mai nasoală parte a fiecărei mese este finalul.

   Își iau prada și urcă pe o pantă cu iarbă din parc, o oază de lumină pe cale de dispariție. Henry adaugă falafelul și niște găluște la gyro-ul ei cu cartofi prăjiți și împart, schimbând bucăți între ei ca într-un joc de gin.

   Henry dă să ia falafelul și Addie își amintește de femeie.

   - Ce s-a întâmplat acolo? întreabă ea. La camionetă, cu femeia care lucra acolo - părea cât e ce să plângă. O cunoști?

   Henry clatină din cap.

   - Mi-a spus că îi amintesc de fiul ei.

   Addie se uită lung la el. Nu e o minciună, dar nici adevărul complet. Îi ascunde ceva, dar nu știe cum să îl întrebe. Înfige furculița într-o gălușcă și o vâră în gură.

   Mâncarea este unul dintre cele mai bune lucruri în viață.

   Nu doar mâncarea, ci mâncarea bună. Există o falie imensă între subzistență și satisfacție și, chiar dacă ea și-a petrecut mare parte din 300 de ani mâncând doar să-și potolească foamea, ultimii 50 i-a dedicat descoperirii aromelor. Mare parte din viață devine rutină, dar mâncarea este ca muzica, precum arta, plină de promisiuni de ceva nou.

   Își șterge grăsimea de pe degete și se întinde în iarbă, lângă Henry, simțindu-se sătulă. Știe că nu va dura. Sațietatea este ca orice altceva în viața ei. Dispare mult prea repede. Dar aici și acum... este perfectă.

   Din buzunarul hainei lui se aude un sunet.

   Henry răspunde.

   - Salut, Bea, începe el, apoi se ridică brusc.

   Addie aude numai jumătate, dar își poate imagina restul.

   - Nu, firește că nu am uitat. Da, știu, am întârziat. Îmi pare rău. Sunt pe drum. Da, știu.

   Henry închide și își ia capul în mâini.

   - Bea dă o petrecere. Iar eu trebuia să duc desertul.

   Se uită spre camionete, de parcă una dintre ele ar putea avea un răspuns, privește apoi cerul, care s-a transformat din roșiatic în cenușiu, își trece mâinile prin păr, trântește o înjurătură. Dar a întârziat deja și nu are timp de văicăreli.

   - Haide, zice Addie, ridicându-l în picioare. Știu eu un loc.

          Cea mai bună patiserie franțuzească din Brooklyn nu are firmă.

   Marcată doar de o streașină de culoarea untului, cu o fereastră îngustă între două fațade din cărămidă lată, aparține unui bărbat pe nume Michel. În fiecare dimineață, sosește când se crapă de ziuă și începe să își pregătească bunătățile.

   Acum magazinul este închis, dar Addie vede umbra proprietarului, care se mișcă prin bucătăria din spate, și bate cu buricele degetelor în geam. Așteaptă.

   - Ești sigură? întreabă Henry, când forma lui se apropie și crapă ușa.

   - Am închis, zice el cu un accent puternic.

   Dar Addie trece de la engleză la franceză, explicându-i că este prietenă cu Delphine, iar bărbatul se înmoaie la menționarea numelui fiicei lui, se înmoaie și mai mult când își aude limba maternă, și ea înțelege. Franceza înseamnă acasă.

   - Pentru Delphine, spune el, orice.

   Deschide ușa.

   În interior, New Yorkul dispare. E numai Paris, cu gustul de zahăr și unt plutind în aer. Acum vitrinele sunt aproape goale și doar câteva bunătăți minunate se mai află pe polițe, luminoase și rare ca florile sălbatice pe câmp.

   Ea o cunoaște pe Delphne, deși firește că tânăra nu o cunoaște pe Addie. Îl cunoaște și pe Michel, pentru că privește magazinul așa cum alții se uită la o fotografie, amintindu-și.

   Henry rămâne câțiva pași în urmă, cât Addie discută cu Michel despre nimicuri, fiecare bucuros de pauza bine-venită a limbii lor comune, iar patiserul așază toate dulciurile rămase într-o cutie roz și le-o întinde. Când ea se oferă să plătească, întrebându-se dacă își permite, Michel scutură din cap și îi mulțumește că i-a adus aminte de acasă, iar ea îi urează noapte bună și Henry o privește de parcă ar fi făcut magie.

   O îmbrățișează.

   - Ești minunată, spune el, și ea roșește, pentru că până acum nu a mai avut public.

   - Uite, zice, punându-i cutia cu produse de patiserie în mână. Bucură-te de petrecere.

   Zâmbetul lui se stinge. Fruntea i se încruntă.

   - De ce nu vii cu mine?

   Ea nu știe cum să spună „Nu pot”, când nu există o explicație, când era gata să își petreacă noaptea cu el. Așa că zice:

   - Nu ar trebui, iar el o roagă, și ea știe că este o idee foarte proastă,că nu poate ține secretul blestemului departe de atâtea capete, că nu îl poate păstra doar pentru ea, că este doar un joc cu timp împrumutat.

   Dar iată cum te îndrepți spre sfârșitul lumii.

   Cum trăiești veșnic.

   O zi, și apoi alta, și alta, și iei ce poți, savurezi fiecare secundă pierdută, te agăți de fiecare moment până când nu mai e.

   Așa că acceptă.

       Merg braț la braț, iar seara devine din răcoroasă de-a dreptul rece.

   - Ar trebui să știu ceva despre prietenii tăi? întreabă ea.

   Henry se încruntă. Se gândește.

   - Robbie este artist. E foarte bun, dar poate fi... dificil.

   Expiră adânc.

   - Am fost împreună, în facultate. A fost primul tip de care m-am îndrăgostit.

   - Dar n-a mers?

   Henry râde.

   - Nu. M-a părăsit. Dar a fost acum multă vreme. Acum suntem doar prieteni.

   Scutură din cap, parcă să scape de amintire.

   - Apoi mai e Bea, deja o cunoști. E minunată. E la doctorat și locuiește cu un tip pe nume Josh.

   - Sunt împreună?

   El pufnește.

   - Nu. Bea este lesbiană. Și el e gay... cred. Nu știu, s-a speculat mult pe tema asta. Dar Bea le va invita ori pe Mel, ori pe Elise, nu știu cu cine este împreună acum. E un fel de pendulare. Ah, să nu-l menționezi pe „Profesor”.

   Addie îl privește întrebătoare.

   - Bea a avut o aventură acum câțiva ani cu o tipă care preda la universitatea Columbia. Bea s-a îndrăgostit, dar tipa era căsătorită și s-a dus naibii. Îi spunem „Profesorul”.

   Addie repetă numele, iar Henry zâmbește.

   - Nu e un test, zice el. N-ai cum să-l pici.

   Addie și-ar dori să aibă dreptate.

   Henry se apropie de ea. Expiră și ezită.

   - Mai trebuie să știi ceva despre mine.

   Inima ei tresare și ea se pregătește de o mărturisire, de un adevăr incomod, de o exlicație pentru ce se întâmplă, pentru ei. Dar Henry ridică privirea spre noaptea fără stele și spune:

   - A existat o fată.

   O fată. Asta nu-i oferă niciun răspuns.

   - O chema Tabitha, continuă el, și ea simte durerea din fiecare silabă.

   Se gândește la inelul din setar, la batista însângerată înnodată în jurul lui.

   - Ce s-a întâmplat?

   - Am cerut-o de nevastă și a zis nu.

   Este adevărul, gândește ea, dar numai o versiune. Addie începe să își dea seama că Henry se pricepe foarte bine la ocolit minciunile, spunând adevărurile doar pe jumătate.

   - Cu toții avem cicatrice din bătălie, spune ea. Oameni din trecut.

   - Și tu? întreabă el și, pentru o clipă, ea se află în New Orleans, în camera dezordonată, cu ochii aceia verzi întunecați de furie, când clădirea începe să ardă.

   - Da, răspunde ea încet și apoi, testând terenul: Și cu toții avem secrete.

   El o privește, iar ea vede cum îi plutește în ochi lucrul acela nemărturisit, însă nu este Luc, iar verdele nu trădează nimic.

   „Spune-mi”, se gândește. „Orice-ar fi.”

   Dar el nu îi spune.

   Ajung în tăcere acasă la Bea, iar ea le răspunde la interfon și, în timp ce urcă scările, Addie se gândește la petrecere și că poate va fi OK.

   Poate că-și vor aminti la finalul serii.

   Poate că, dacă el este cu ea...

   Poate...

   Dar ușa se deschide și iat-o pe Bea, cu mănușile de bucătărie în șolduri, iar în spatele ei se revarsă voci când spune:

   - Henry Strauss, ai întârziat atât de mult, că ar fi bine să ai desert acolo.

   Și Henry ține cutia cu produse de patiserie de parcă ar fi un scut, însă, când i-o ia din mână, Bea se uită dincolo de el.

   - Ea cine e?

   - Ea este Addie, spune el. V-ați cunoscut la librărie.

   Bea își dă ochii peste cap.

   - Henry, n-ai suficienți prieteni încât să nu-i reținem. În plus, adăugă ea zâmbindu-i strâmb lui Addie, nu aș putea o asemenea față. Are ceva... atemporal.

   Henry se încruntă.

   - Dar chiar v-ați cunoscut, și exact asta ai spus și atunci.

   Se uită la Addie.

   - Îți amintești, nu?

   Ea ezită, prinsă între adevărul imposibil și minciuna mai ușoară, și începe să clatine din cap.

   - Îmi pare rău, eu...

   Dar e salvată de sosirea unei fete care poartă o rochie galbenă, sfidând curajoasă frigul de dincolo de geamuri, și Henry îi șoptește la ureche că este Elise. Fata o sărută pe Bea și îi ia cutia din mâini, spunând că nu găsește tirbușonul, și apare Josh, care le ia hainele și îi conduce înăuntru.

   Apartamentul este o mansardă transformată, una dintre acele încăperi deschise, în care holul dă în living și livingul în bucătărie, și este lipsită de pereți și de uși, din fericire.

   Sună iar interfonul și, câteva clipe mai târziu, sosește un băiat ca o cometă, cu o sticlă de vin într-o mână și o eșarfă în cealaltă. Chiar dacă Addie l-a văzut doar în pozele de pe peretele lui Henry, știe că este Robbie.

   El străbate holul, o sărută pe Bea pe obraz, îi face cu mâna lui Josh și o îmbrățișează pe Elise, apoi se întoarce spre Henry, dar o vede pe ea.

   - Cine ești? întreabă el.

   - Nu fi nesimțit, spune Henry. Ea este Addie.

   - Se întâlnește cu Henry, adaugă Bea, iar Addie își dorește să n-o fi făcut, pentru că acele cuvinte par să toarne apă rece pe dispoziția lui Robbie.

   Henry își dă și el seama, așa că o ia de mână și spune:

   - Addie caută talente.

   - Serios? întreabă Robbie, încălzindu-se. Ce fel de talente?

   - Artă. Muzică. Orice.

   El se încruntă.

   - N-ar trebui să fii specializată în ceva?

   Bea îl lovește cu cotul.

   - Fii politicos, spune ea și se întinde după vin.

   - Nu știam că pot aduce pe cineva, zice Robbie, urmând-o în bucătărie.

   - Împrumută-l pe Josh.

   Masa se află între canapea și blatul de bucătărie, iar Bea mai pune un set de tacâmuri, în timp ce Henry deschide primele două sticle de vin, Robbie toarnă băutura și Josh aduce salata. Elise verifică lasagna din cuptor și Addie are grijă să nu stea în calea nimănui.

   Este obișnuită să aibă parte fie de toată atenția, fie deloc. Să fie centrul scurt, dar sclipitor al lumii unui străin sau o umbră la marginile sale. Este ceva diferit acum. Este nou.

   - Sper că vă este foame, spune Bea așezând lasagna și pâinea cu usturoi în mijlocul mesei.

   Henry se strâmbă puțin când o vede, iar Addie aproape că râde, amintindu-și festinul de la camionetele cu mâncare. Ei îi este mereu foame, cea mai recentă masă e doar o amintire, și acceptă bucuroasă o porție.

Paris, Franța

29 iulie 1751

IX

        Este scandalos să vezi o femeie singură.

   Și totuși, Addie a ajuns să se bucure de șușoteli. Stă în grădinile Tuileries, cu fustele împrăștiate în jurul ei pe bancă, că se holbează lumea la ea. Dar de ce s-ar îngrijora? O femeie care stă singură la soare nu este o crimă, și zvonurile nu vor depăși zona parcului. Trecătorii vor fi șocați, poate, și vor remarca ciudățenia, dar vor uta totul înainte să aibă șansa de a bârfi.

   Întoarce pagina, lasă ochii să i se miște peste cuvintele imprimate. Addie fură acum cărți la fel de bucuroasă cum fură mâncare - sunt parte vitală din hrana ei zilnică. Preferă romanele, nu filosofia, romane despre aventuri și despre evadări, iar acest roman este o cheie menită să îi ofere accesul la o anumită ușă.

   Și-a sincronizat prezența în parc, s-a așezat la marginea grădinii, pe drumul despre care știe că îl preferă madame Geoffrin, gazda întâlnirilor artiștilor și literaților internaționali la Paris. Când femeia apare, știe ce are de făcut.

   Întoarce pagina, prefăcându-se absorbită.

   Cu coada ochiului, Addie o vede apropiindu-se, cu camerista în urma ei, cu brațele pline de flori, și se ridică în picioare, cu ochii încă în carte, se întoarce și face 2 pași mari, înainte de inevitabila ciocnire, atentă să nu o răstoarne, ci doar să o sperie. Cartea cade pe alee, între ele.

   - Ce nesăbuită! se răstește madame Geoffrin.

   - Îmi pare foarte rău, spune Addie în același timp. V-am lovit?

   - Nu, răspunde femeia, iar privireea ei trece de la Addie la carte. Dar ce te-a distras într-atât?

   Camerista ridică obiectul perfid și i-l întinde stăpânei.

   Geoffrin cercetează titlul. „Pensees philosophiques.*”

   *prima lucrare originală a lui Denis Diderot, publicată în 1746

   - Diderot, remarcă ea. Cine te-a învățat să citești asemenea lucruri arogante?

   - Tata.

   - Serios? Ce fată norocoasă.

   - A fost un început, răspunde Addie, încă orice femeie trebuie să își asume răspunderea propriei educații, pentru că nu o va face niciun bărbat.

   - Cât de adevărat, spune madame Geoffrin.

   Addie joacă un scenariu, deși femeia nu o știe. Oamenii au, de obicei, o singură șansă de a face o primă impresie bună, dar, din fericire, Addie a avut deja destule.

   Cealaltă femeie se încruntă.

   - Dar ce cauți afară, în parc, fără servitoare? Fără însoțitoare? Nu îți este teamă că lumea clevetește?

   Un zâmbet sfidător flutură pe buzele lui Addie.

   - Bănuiesc că-mi prefer libertatea în locul reputației.

   Madame Geoffrin râde, un sunet scurt, mai degrabă a surprindere decât a amuzament.

   - Draga mea, sunt căi de a încăleca sistemul și căi de a-l juca ppe degete. Cum te numești?

   - Marie Christine, răspunde Addie. La Tremoille, adaugă ea, savurând felul în care ochii celeilalte se măresc, drept răspuns.

   A petrecut o lună învățând numele familiilor nobile și apropierea lor de Paris, eliminindu-le pe cele care ar putea genera prea multe întrebări și găsind un copac suficient de des pentru ca o verișoară să poată trece neobservată. Din fericire, chiar dacă patroana salonului se mândrește că le știe pe toate, nu le poate ști chiar atât de bine.

   - La Tremoille. Mais non! exclamă madame Geoffrin, dar cuvintele ei nu dovedesc lipsă de încredere, ci numai surprindere. Îl voi mustra pe Charles pentru că te-a ținut ascunsă.

   - Așa ar trebui, spune Addie cu un zâmbet tâmp, știind că nu se va ajunge niciodată acolo. Ei bine, madame, continuă ea, întinzând mâna după carte. Ar tebui să plec. Nu aș vrea să fac rău reputației dumitale.

   - Prostii, zice Geoffrin, cu ochii scânteind de plăcere. Sunt imună la scandal.

   Îi întinde lui Addie cartea, dar gestul nu este unul de despărțire.

   - Trebuie să vii la salonul meu. Diderot al dumitale va fi prezent.

   Addie ezită pentru o fracțiune de secundă. Ultima dată când s-au întâlnit, a greșit, afișând un aer de falsă umilință. Dar, de atunci, a învățat că patroana preferă femeile care-și apără drepturile, și de data asta zâmbește încântată.

   - Mi-ar plăcea foarte mult.

   - Minunat, spune madame Geoffrin. Vino cam într-o oră.

   Aici țesătura trebuie să fie foarte precisă. O singură împunsătură ratată și se va destrăma.

   Addie se rivește.

   - Ah, spune ea cu dezamăgire pe chip. Mă tem că nu am timp să mă duc acasă și să mă schimb și, cu siguranță, nu sunt hainele potrivite.

   Își ține respirația, așteptând ca femeia să răspundă, iar când aceasta o face, îi întinde mâna.

   - Stai liniștită, zice ea. Sunt convinsă că se va găsi ceva și pentru dumneata.

   Străbat parcul împreună, camerista ținându-se după ele.

   - Nu ne-am întâlnit niciodată? Îi cunoaștem pe toți cei de vază.

   - Eu nu sunt de vază, spune Addie. Și sunt doar în vizită, pe timpul verii.

   - Accentul tău este parizian.

   - Timp și exercițiu, răspunde ea, și este adevărat.

   - Și totuși, ești necăsătorită?

   Alt test. De câteva ori, Addie a fost văduvă, căsătorită, dar astăzi, decide ea, este de necăsătorit.

   - Nu, răspunde. Mărturisesc că nu doresc stăpân și încă nu am găsit un egal.

   Asta o face să câștige un zâmbet din partea gazdei sale.

   Interogatoriul continuă tot drumul de-a lungul parcului și spre strada Saint-Honore, când femeia își ia, în sfârșit, la revedere, pentru a se duce să se pregătească pentru salon.

   Addie o privește plecând, cu regret.

   De aici, se descurcă singură.

   Camerista o conduce la etaj și așază pe pat o rochie din cel mai apropiat dulap. Este mătase cu brocart, cu un strat de dantelă în jurul gulerului. N-ar fi ales-o, dar este foarte potrivită. Addie a văzut o bucată de carne condimentată și gata de pus la cuptor și îi aduce aminte de moda pariziană actuală.

   Addie se așază în fața unei oglinzi și își aranjează părul, auzind cum ușile se deschid și se închid jos, cum casa se agită în mișcările oaspeților care sosesc. Trebuie să aștepte ca salonul să fie plin, camerele suficient de aglomerate, ca să se piardă printre oameni.

   Addie își mai aranjează părul o dată, își netezește fustele, iar când zgomotul devine suficient de constant și vocile se amestecă în zăngănit de pahare, coboară în camera principală.

   Când a ajuns prima dată Addie în salon, a fost din întâmplare, nu ca înscenare. A fost uluită să găsească un loc în care femeii i se permitea să vorbească sau, cel puțin, să asculte, în care se putea mișca fără să fie judecată sau privită condescendent. Îi plăcea mâncarea, băutura, conversația și compania. Putea pretinde că era cu prieteni, nu cu niște străini.

   Asta până când a cotit-o și a dat nas în nas cu Remy Laurent.

   Iată-l, pe un scăunel, între Voltaire și Rousseau, fluturând din mâini în timp ce explica. Avea degetele pătate cu cerneală.

   Să-l vadă a fost ca o treaptă ratată, ca un material prins într-un cui.

   Un moment în care și-a pierdut echilibrul.

   Iubitul ei de altădată devenise mai rigid, odată cu vârsta, iar diferența dintre 23 și 51 de ani era marcată de ridurile de pe chipul lui. Fruntea încruntată de atâtea ore de lectură, o pereche de ochelari pe nas. Dar un subiect îi aprindea apoi o lumină în ochi, iar ea îl revedea pe băiatul care fusese cândva, pe tânărul pasionat care venise la Paris să găsească minți luminate cu idei mărețe.

   Astăzi, nici urmă de el.

   Addie ia un pahar cu vin de pe o masă joasă și se mișcă dintr-o cameră în alta, ca o umbră proiectată pe un perete, neremarcată, dar în voia ei. Ascultă, face conversație și se simte inclusă în faldurile istoriei. I se pare un mod foarte plăcut de a-și petrece după-amiaza, și apoi seara - cu atât mai mult cu cât în seara asta are nevoie de orice distragere.

   Au trecut 6 ani, dar nu vrea să se gândească nici la asta, nici la el.

   Când apune soarele, iar vinul este înlocuit cu porto, ea se simte minunat, bucurându-se de compania oamenilor de știință, a literaților.

   Ar fi trebuit să știe că el va strica totul.

   Luc pășește în încăpere ca o pală de vânt rece, îmbrăcat în nuanțe de cenușiu și negru, de la cizme la cravată. Ochii lui verzi sunt singura pată de culoare.

   Șase ani, iar „ușurare” este termenul greșit pentru ce simte Addie când îl vede, și totuși este cel mai apropiat. Senzația unei poveri lăsate jos, a unei expirații, a unui trup care oftează. Nu îi face plăcere, dincolo de eliberarea simplă, fizică, ușurarea de a înlocui necunoscutul cu certitudinea.

   Aștepta, iar acum nu mai așteaptă.

   Acum se pregătește pentru necazuri.

   - Monsieur Lebois, spune madame Geoffrin, salutându-și oaspetele, iar Addie se întreabă, pentru o clipă, dacă este doar o coincidență, dacă umbra ei preferă salonul, mințile dinăuntru - însă bărbații care se înghesuie aici venerează progresul, nu pe zei.

   Atenția lui Luc s-a fixat deja asupra ei, iar chipul lui s-a luminat amenințător.

   - Madame, spune el cu o voce suficient de puternică să ajungă la ea, mă tem că v-ați deschis prea larg ușile.

   Addie simte un gol în stomac, iar madame Geoffrin se trage un pic în spate, iar conversația din cameră pare să se domolească.

   - Ce vreți să spuneți?

   Addie încearcă să dea înapoi, dar salonul este plin, iar calea îi este tăiată de picioare și de scaune.

   - Femeia de acolo.

   Capetele încep să se întoarcă în direcția lui Addie.

   -O cunoașteți?

   Firește că madame Geoffrin nu o mai cunoaște, dar este prea bine-crescută să admită un asemenea pas greșit.

   - Salonul meu este deschis multora, monsieur.

   - De gata asta, ați fost prea generoasă, spune Luc. Femeia este o escroacă și o hoață. O creatură teribilă. Iată, face el semn, poartă una dintre rochiile dumneavoastră. Ați face bine să vă verificați buzunarele și să vă asiguranți că nu a furat și altceva.

   Și iată cum a întors el jocul în favoarea sa.

   Addie pornește spre ușă, dar în jurul ei sunt bărbați în picioare.

   - Opriți-o, declamă Geoffrin, și Addie nu are de ales decât să abandoneze totul, să se grăbească spre ușă, să treacă pe lângă ei, afară din salon, în noapte.

   Nimeni nu vine după ea, firește.

   Doar Luc.

   Întunericul e pe urmele ei, chicotind. Ea se întoarce spre el.

   - Credeam că ai lucruri mai bune de făcut.

   - Și totuși, treaba asta mi se pare foarte amuzantă.

   Ea clatină din cap.

   - Nu e mare lucru. Ai stricat un moment, ai distrus o noapte, dar, datorită darului meu, am încă 1 milion de alte nopți la dispoziție. Șanse infinite de a mă reinventa. Aș putea să mă întorc chiar acum, iar vicleșugurile tale vor fi la fel de uitate ca fața mea.

   În ochii lui verzi scânteiază răutatea.

   - Cred că îți dai seama că vorbele mele nu dispar la fel de repede ca ale tale.

   Ridică din umeri.

   - Nu își vor aminti de tine, firește. Dar ideile sunt mult mai sălbatice decât amintirile și prind mult mai repede rădăcini.

   Vor trece alți 50 de ani până să-și dea seama de adevărul spuselor lui.

   Ideile chiar sunt mai sălbatice decât amintirile.

   Dar și ea le poate planta.

New York City

16 martie 2014

X

        Seara asta are ceva magic.

   Este plăcerea simplă a unui act de sfidare.

   Addie își petrece prima oră cu răsuflarea întretăiată, pregătindu-se de catastrofă, dar, undeva între salată și felul principal, între primul și al doilea pahar, expiră.

   Stând acolo, între Henry și Elise, între căldură și râsete, aproape crede că trăiește ceva real, că este o fată obișnuită lângă un băiat obișnuit la o petrecere obișnuită. Ea și Bea discută despre artă, ea și Josh discută despre Paris, ea și Elise discută despre vin, iar mâna lui Henry îi găsește genunchiul sub masă, și totul este foarte simplu. Vrea să păstreze noaptea ca pe o bomboană cu ciocolată, pe limbă, să se bucure de fiecare secundă înainte să se topească.

   Numai că Robbie pare nemulțumit, chiar dacă Josh a încercat să flirteze cu el toată noaptea. Se foiește pe scaun, un actor în căutarea reflectoarelor. Bea prea mult, prea repede, nu poae sta liniștit nici măcar câteva minute. Este aceeași energie neliniștită pe care Addie o observase la Henry, dar, în seara asta, el pare perfect în largul lui.

   Elise se duce la baie, iar Addie crede că fata e piesa de domino care le dărâmă pe celelalte. Când se întoarce la masă, Addie vede confuzia de pe chipul fetei, dar este genul de stânjeneală pe care o acoperi și nu o arăți, iar ea nu zice nimic, doar clatină din cap, parcă alungând o idee, și zâmbește, iar Addie și-o imaginează întrebându-se dacă a băut prea mult, și-o imaginează trăgând-o pe Bea deoparte, înainte de desert, și șoptindu-i că nu își poate aminti numele ei.

   Robbi și gazda, între timp, s-au adâncit în conversație.

   - Bea, se plânge el, nu am putea...

   - E petrecerea mea, sunt regulile mele. Cum a fost ziua ta, am fost într-un club sexual din Bushwick.

   Robbie își dă ochii peste cap.

   - Era o sală de concerte cu tematică exhibiționistă.

   - Era un club sexual, spun Henry și Bea în același timp.

   - Stai așa.

   Addie se apleacă în scaun.

   - Este ziua ta?

   - Nu, spune Bea cu emfază.

   - Beatrice detestă zilele de naștere, explică Henry. Nu vrea să ne spună când este ziua ei. Am ajuns la ideea că este în aprilie sau în martie. Sau în mai. Deci orice petrecere din primăvară ar putea fi cea mai apropiată de ziua ei.

   Bea soarbe din vin și ridică din umeri.

   - Nu văd rostul. Este doar o zi. De ce să pui atât accent pe ea?

   - Ca să primești cadouri, evident, spune Robbie.

   - Înțeleg, zice Addie. Cele mai frumoase zile sunt întotdeauna cele neplanificate.

   Robbie se uită urât.

   - Cum spuneai că te cheamă? Andy?

   Ea vrea să îl corecteze, doar că literele i se blochează în gât. Blestemul îi sugrumă cuvântul.

   - Addie, spune Henry. Și tu ești un ticălos.

   Un curent nervos străbate masa, iar Elise, încercând să aplaneze energiile negative, taie un petit four și spune:

   - Desertul este minunat, Henry.

   Iar el răspunde:

   - Addie a rezolvat.

   Este suficient ca Robbie să se încline pentru ca un pahar să se verse. Se ridică de la masă, pufnind.

   - Vreau să fumez.

   - Nu aici, zice Bea. Du-te pe acoperiș.

   Addie știe că acolo se termină seara aceea frumoasă, cu o ușă care se trântește, pentru că nu îi poate opri, și după ce nu o mai văd...

   Josh se ridică.

   - Și mie mi-ar prinde bine.

   - Vrei doar să scapi de spălatul vaselor, spune Bea, dar cei 2 se îndreaptă deja spre ușă, ochii care nu se văd se uită, și iată că bate miezul nopții, se gândește Addie, magia se termină și te transformi înapoi în dovleac.

   - Ar trebui să plec, spune ea.

   Bea încearcă să o convingă să rămână, îi zice să nu îi permită lui Robbie să o afecteze, iar Addie spune că nu este vina lui, că a fost o zi lungă, îi mulțumește pentru masă, pentru companie. Și chiar a avut noroc să ajungă până aici, să aibă parte de timpul acesta, de seara aceasta, de fâșia acesta de normalitate.

   - Addie, stai, spune Henry, dar ea îl sărută repede și se strecoară afară din apartament, pe scări, în beznă.

   Oftează, încetinește, plămânii o dor din cauza frigului brusc. Și, în ciuda ușilor și pereților dintre ei, simte greutatea a ceea ce a lăsat în urmă și își dorește să fi stat, își dorește ca, atunci când Henry i-a spus să stea, să îi fi răspuns „Hai cu mine”, dar știe că nu este corect să îl facă să aleagă. El este numai rădăcini, pe când ea are doar crengi.

   Aude apoi pași în urma ei și încetinește, se înfioară chiar și acum, după tot acest timp, așteptându-se să fie Luc.

   Luc, care știa mereu când era fragilă.

   Dar nu e întunericul, ci doar un băiat cu ochelari care se aburesc și haina descheiată.

   - Ai plecat foarte repede, zice Henry.

   - M-ai prins din urmă, spune ea.

   Și poate că ar trebui să se simtă vinovată, dar este recunoscătoare.

   Se pricepe la pierdut lucruri.

   Dar Henry e încă acolo.

   - Prietenii sunt problematici uneori, nu?

   - Da, zice ea, deși habar n-are.

   - Îmi pare rău, spune el, făcând semn din cap spre clădire. Nu știu ce l-a apucat.

   Dar Addie știe.

   Dacă trăiești suficient, oamenii ți se deschid ca niște cărți. Robbie este un roman de dragoste. O poveste cu inimi frânte. Este bolnav de dragoste.

   - Ai spus că sunteți doar prieteni.

   - Așa este, insistă el. Îl iubesc ca pe fratele meu, mereu îl voi iubi. Dar nu...

   Ea se gândește la fotografie, la capul lui Robbie aplecat peste obrazul lui Henry, la privirea de pe fața lui când Bea a spus că Addie îl însoțește și se întreabă cum de Henry nu își dă seama.

   - Încă este îndrăgostit de tine.

   Henry se dezumflă.

   - Da, știu, spune el. Dar nu îi pot împărtăși sentimentul.

   „Nu pot.” Nu că „nu vrea”. Nu că „n-ar trebui”.

   Addie îl privește pe Henry în ochi.

   - Mai e ceva ce vrei să-mi spui?

   Nu știe ce se așteaptă să audă, ce adevăr ar putea explica prezența aceea permanentă, dar, pentru o secundă, când Henry o privește, ea vede o tristețe adâncă, răvășitoare.

   Dar apoi el o trage mai aproape și geme și spune cu o voce moale, învinsă:

   - Sunt atât de plin!

   Iar Addie râde, împotriva voineți sale.

   Este prea frig să stea pe loc, așa că merg împreună pe întuneric, iar ea nici măcar nu își dă seama că au ajuns la el până când nu vede ușa albastră. E atât de obosită, iar el, atât de cald. Nu vrea să plece, iar el nu i-o cere.

New York City

17 martie 2014

XI

         Addie s-a trezit în sute de moduri.

   Cu pojghiță de gheață pe piele și sub un soare atât de fierbinte, că ar fi trebuit să o ardă. În locuri pustii și în locuri care ar fi trebuit să fie pustii. În război și pe ocean, izbindu-se de carenă. În șuier de sirene, în zgomot de oraș, în tăcere și, o dată, cu un șarpe încolăcit lângă cap.

   Dar Henry Strauss o trezește cu sărutări.

   Le plantează una câte una, ca e niște bulbi de flori, le lasă să înflorească pe pielea ei. Addie zâmbește și se rostogolește spre el, îi trage brațele în jurul ei ca o pelerină.

   Întunericul îi șoptește în minte: „Fără mine, vei fi mereu singură.”

   Dar ea ascultă bătăile inimii lui Henry, murmurul dulce al vocii lui în părul ei, când o întreabă dacă îi este foame.

   E târziu și el ar trebui să fie la muncă, dar îi spune că „Ultimul cuvânt” este închis lunea. Nu are de unde să știe că ea își amintește mica firmă din, orele trecute în dreptul fiecărei zile. Este închis doar joia.

..............................................................