Păzitoarea tainei, Kate Morton

 .....................................................................

4-7

           Dolly și-a îndreptat atenția asupra lui, dar nu a spus nimic.

   Jimmy a înghițit cu greu, alungând gândul despre tatăl său și toate lecțiile pe care i le ținuse în copilărie despre curaj și respect. Nu avea altă alegere decât să-i spună adevărul lui Dolly, ce putea fi rău în asta?
   - Era fotografia unei fetițe a cărei familie a fost ucisă nopțile trecute în bombardamentul din Cheapside. E ceva foarte trist, Doll, îngrozitor de trist, dar ea zâmbea și era îmbrăcată...
   S-a oprit brusc și a dat din mână, ghicind după expresia chipului ei că își pierduse răbdarea.
   - Dar nu asta e important, ci faptul că prietena ta o cunoștea. Vivien a recunoscut-o din poză.
   - Cum așa?
   Acesta era primul cuvânt pe care îl rostise de când li se adusese mâncarea și, deși nu exprima chiar iertarea deplină, Jimmy s-a mai luminat.
   - Mi-a spus că are un prieten doctor care conduce un mic spital particular în Fulham. Și a transformat o parte din el ca să poată să îngrijească orfanii de război și ea se duce acolo uneori ca să dea o mână de ajutor. Așa se face că o cunoaște pe Nella, fetița din fotografie. Vezi tu, fusese dusă acolo.
   Dolly îl urmărea în continuare atentă, așteptând să continue, dar el nu mai avea nimic de adăugat.
   - Asta-i tot? Nu i-ai spus nimic despre tine?
   - Nici măcar cum mă cheamă, n-am avut timp.
   De departe s-a auzit o serie de bubuituri în noaptea rece și întunecată a Londrei. Jimmy se întreba cine oare mai fusese lovit, cine mai striga acum, cuprins de durere și spaimă.
   - Și ea nu ți-a mai spus nimic altceva?
   - Despre spital, nimic... a urmat el dând din cap. Tocmai aveam de gând să o întreb dacă aș putea să merg cu ea într-o zi ca să duc ceva pentru Nella...
   - Dar n-ai întrebat-o?
   - N-am avut când.
   - Și de aia ești tu așa secretos, că Vivien ți-a spus că dă o mână de ajutor la spital unui prieten doctor?
   S-a simțit prost văzând-o atât de uimită. A zâmbit și a ridicat din umeri blestemându-se în sinea lui că lua mereu lucrurile atât de serios, că nu își dăduse seama că Vivien exagerase totul și că, de bună seamă, Dolly știa deja, iar el se frământase degeaba.
   - Păi m-a rugat să nu spun nimănui, a adăugat el, stângaci.
   - Vai, Jimmy, a exclamat Dolly, râzând și întinzând mâna peste masă ca să-i mângâie ușor brațul, Vivien nu s-a referit la mine! Ce a vrut ea să spună e să nu o dai de gol față de alții, de străini.
   - Știu, a spus Jimmy, apucându-i mâna într-a lui, ca să-i simtă degetele moi. Ce prost am fost să nu-mi dau seama. Nu știu ce e cu mine în seara asta!
   Brusc și-a dat seama că se afla dinaintea unui prag și că restul vieții lui, al vieții lor împreună, începea în partea cealaltă.
   - De fapt, a început el cu vocea ușor răgușită, tot mă țin să-ți spun ceva, Doll.

      Dolly zâmbea cu gândul aiurea, în timp ce Jimmy îi mângâia mâna.
   Un prieten doctor, un bărbat - Kitty avusese dreptate: Vivien avea un iubit și, dintr-odată, totul începea să capete sens. Toate secretele, absențele ei dese de la cantină, privirile pierdute când rămânea visătoare la geamul casei de la numărul 25 din Campden Grove.
   - Mă întreb cum s-au cunoscut, a spus ea tocmai când Jimmy rostise cuvintele de mai sus.
   Era a doua oară în seara aceea când s-au pomenit vorbind deodată.
   - Haide să nu mai facem așa! a spus ea râzând.
   Se simțea neobișnuit de strălucitoare și veselă, dispusă să râdă toată noaptea. Poate era și din pricina vinului. Băuse mai mult decât își dădea seama. Și apoi ușurarea pe care o simțea știind că Jimmy nu se dăduse de gol o făcea să se simtă într-al nouălea cer.
   - Tocmai voiam să-ți spun...
   - Nu, a vorbit el apăsându-i un deget pe buze. Lasă-mă pe mine să termin, Doll. Trebuie să termin ce aveam de spus.
   Înfățișarea lui a surprins-o de-a dreptul: nu-l văzuse deseori așa, hotărât, aproape imperios, și, deși murea de curiozitate să afle mai multe despre Vivien și prietenul ei doctor, a tăcut din gură.
   Jimmy i-a mângâiat obrazul.
   - Dorothy Smitham, a început el și Dolly a simțit că i se topește sufletul auzindu-l cum îi pronunță numele, m-am îndrăgostit de cum am dat cu ochii de tine. Îți mai aduci aminte cafeneaua aia din Coventry?
   - Cărai un sac de făină.
   - Un adevărat erou! Așa sunt eu, a râs el.
   Ea a zâmbit și a dat deoparte farfuria goală. Și-a aprins o țigară. Se făcuse frig, iar radiatorul se oprise.
   - Păi era un sac foarte mare!
   - Ți-am mai spus și altă dată că aș face orice pentru tine.
   Ea a dat din cap. Îi spusese asta de multe ori. Era tare drăguț și nu ar fi vrut să-l întrerupă, dar nu știa cât o să mai poată răbda să-și stăpânească întrebările despre Vivien.
   - Și să știi că așa este, Doll. Sunt în stare să fac orice mi-ai cere.
   - Atunci crezi că ai putea să-i spui chelnerului să vadă ce are radiatorul?
   - Vorbesc serios.
   - Și eu, s-a făcut groaznic de frig aici, a spus ea, strângându-și brațele peste mijloc. Tu nu simți?
   Jimmy nu i-a răspuns, preocupat să caute ceva în buzunarul de la pantaloni. Dolly s-a uitat după chelner, încercând să-i atragă atenția. La început părea că a văzut-o, dar apoi s-a întors și a luat-o înspre bucătărie.
   Apoi și-a dat seama că perechea cealaltă plecase și că rămăseseră doar ei în tot restaurantul.
   - Cred că ar trebui să plecăm Jimmy, e târziu.
   - Stai o clipă...
   - Dar s-a făcut frig.
   - Mai dă-l încolo de frig...
   - Bine, Jimmy, dar...
   - Eu mă tot străduiesc aici să te cer în căsătorie, a răbufnit râzând, uimit și el de curajul lui. Se pare că nu-mi prea reușește... că n-am mai făcut așa ceva niciodată și nici nu am de gând să o mai fac vreodată.
   S-a ridicat încet de pe scaun și s-a lăsat în genunchi, trăgând adânc aer în piept.
   - Dorothy Smitham, vrei să-mi faci onoarea de a fi soția mea?
   Dolly a așteptat o clipă să vadă ce urmează, să-l vadă cum se schimbă la față și pufnește în râs. Știa că glumește, căci el fusese cel care, atunci, la Bournemouth, insistase să aștepte până când vor strânge suficienți bani.
   Aștepta din clipă în clipă să înceapă să râdă și să o întrebe dacă nu vrea să comande și desertul. Dar el era serios. Nu se clintea, cu ochii ridicați spre ea.
   - Jimmy, o să-ți degere genunchii dacă mai stai mult acolo. Haide, ridică-te!
   Dar el nu s-a sculat și fără să-și mute privirile, a ridicat mâna stângă și-a dat la iveală un inel cu vârful degetelor. Era de aur, cu o pietricică prinsă în niște gheruțe de aur, destul de vechi, dar nu atât de vechi încât să fie un obiect de preț. Își adusese și recuzita, s-a gândit ea, privindu-l țintă. Era de admirat, chiar își juca rolul de minune, și ar fi vrut să spună asta și despre sine, dar fusese luată pe nepregătite. Nu era obișnuită ca Jimmy să fie cel care să se joace, asta era specialitatea ei, și nu era sigură că-i plăcea.
   - Lasă-mă să mă spăl mai întâi pe cap și-apoi am să mă mai gândesc, a ciripit ea.
   Lui Jimmy îi căzuse o șuviță de păr peste ochi și și-a mișcat capul ca să și-o dea la o parte. A rămas cu ochii pierduți la ea, fără nicio urmă de zâmbet, de parcă și-ar fi adunat gândurile.
   - Eu te cer în căsătorie, Doll, a urmat el și ceva din tonul hotărât al vocii i-a trezit lui Dolly primele bănuieli că vorbește serios.

       Lui Jimmy i-a venit să râdă când și-a dat seama că ea crezuse că glumește.
   Dar el nu glumise. Își dăduse la o parte părul din ochi, gândindu-se la felul în care îl dusese în sus pe scări, în noaptea trecută, cum îl privise în timp ce își lăsase rochia roșie să cadă la pământ, cum își ridicase bărbia privindu-l drept în ochi, cum se simțise tânăr și puternic, bucuros să fie în viață, atunci și acolo, alături de ea. Se gândea apoi la cum rămăsese treaz după aceea, urmărit de gândul binecuvântat că o fată ca ea putea să fie îndrăgostită de el, așa cum era sigur - privind-o cum doarme - că o va iubi întreaga viață... a lui și a ei, până când vor îmbătrâni împreună, așezați comod în fotolii dinaintea casei lor de la țară, servindu-se pe rând cu ceai, după ce le-ar fi crescut copiii și-ar fi plecat de acasă.
  Ar fi vrut să-i spună toate acestea, să o facă să-și închipuie imaginile acestea la fel de limpede ca și el, dar știa că Dolly era altfel, îi plăceau surprizele și nu avea nevoie să vadă sfârșitul când se aflau abia la început. Și atunci, când i s-au adunat toate gândurile, asemenea frunzelor, a spus cât a putut de răspicat:
   - Eu te cer în căsătorie. Nu sunt încă un om bogat, dar te iubesc și nu vreau să mai trăiesc nicio zi fără tine.
   Și atunci a văzut cum se schimbă la față, și, din felul cum i s-au mișcat colțurile buzelor și i s-au ridicat sprâncenele, și-a dat seama că în cele din urmă a înțeles.
   În timp ce el aștepta, Dolly a oftat adânc și îndelung. Și-a apucat pălăria de boruri, răsucind-o încruntată. Ei îi plăcuseră întotdeauna pauzele dramatice așa că nu s-a îngrijorat prea tare, mângâindu-i cu ochii conturul perfect al profilului ei, așa cum făcuse atunci, pe deal.
   - Vai, Jimmy! a exclamat ea cu o voce nefirească, întorcându-se spre el, cu o lacrimă alunecându-i pe obraz. Cum poți să-mi ceri asta, cum poți să-mi ceri ceva atât de îngrozitor într-un moment ca ăsta?
   Înainte de a apuca să o întrebe ce vrea să spună, ea s-a ridicat și-a pornit- o în iute pe lângă el, lovindu-se de masa din apropiere, grăbindu-se să iasă, să dispară în frigul și întunericul Londrei măcinate de război fără să arunce o privire înapoi.
   Doar după câteva minute bune a priceput și Jimmy ce se întâmplase. Și s-a văzut pe sine, ca și cum s-ar fi privit de sus, ca subiectul unei fotografii făcute de el, un om care a pierdut totul, rămas îngenuncheat pe podeaua murdară a unui restaurant sordid în care se făcuse brusc foarte frig.

15.

     Suffolk, 2011
   Mult timp după aceea Laurel s-a întrebat cum de a fost posibil să fi căutat atât fără să-i treacă prin minte să caute numele mamei ei pe Internet. Dar nimic din ceea ce știa ea despre Dorothy Nicolson nu o făcea să bănuiască că ar putea să o găsească acolo.
   Abia aștepta să ajungă acasă la Greenacres. Odată intrată în mașina din parcare, și-a scos telefonul și a introdus numele „Dorothy Smitham” în rubrica de căutări. Evident că s-a grăbit și l-a scris greșit, așa că a fost nevoită să o ia de la capăt. S-a îmbărbătat singură, neștiind la ce să se aștepte și a apăsat pe butonul de căutare. Au apărut 127 de articole.
   Un site genealogic din America, cineva numit Thelma Dorothy Smitham care căuta prieteni pe Facebook, o listă de nume în Pagini Albe din Australia și apoi, pe la mijlocul paginii, un articol despre arhivele de război ale emisiunii Oameni de la BBC intitulat „Amintirile despre cel de al Doilea Război Mondial ale unei telefoniste din Londra”. Laurel a apăsat pe titlul acela cu degetele tremurânde.
   Pagina conținea amintirile din război ale unei femei numită Katherine Frances Barker care lucrase ca telefonistă la Ministerul de Război din Westminster în timpul Marelui Bombardament. Fusese postat, după cum scria într-o notă, de către Susanna Barker în numele mamei ei. Era și o fotografie a unei bătrâne vioaie, într-o postură destul de cochetă pe o canapea de catifea zmeurie cu milieuri croșetate pe spătar. Sub ea scria: Katherine „Kitty” Barker relaxându-se acasă. La izbucnirea războiului, Kitty s-a mutat la Londra, unde a lucrat ca telefonistă. Ar fi dorit să se înroleze în Serviciul Femeilor Voluntare din Marină, dar comunicațiile au fost considerate un sector prioritar.
   Articolul era destul de lung și Laurel a trecut iute prin el, căutând numele mamei să se ivească undeva în text. L-a găsit la câteva paragrafe mai jos.

   „Crescusem în Midlands și nu aveam pe nimeni din familie în Londra, dar în timpul războiului existau servicii speciale care găseau locuințe pentru lucrători. Față de alții, eu am avut noroc, căci am fost repartizată în casa unei doamne din înalta societate. Era o clădire din Campden Grove, la numărul 7, în Kensington, și poate nu o să mă credeți, dar cât am stat acolo, în timpul războiului, am fost tare fericită. Mai locuiau cu noi alte trei fete și câțiva servitori ai lui lady Gwendolyn Caldicott care mai rămăseseră după izbucnirea războiului, adică o bucătăreasă și o fată pe nume Dorothy Smitham, care era un fel de doamnă de companie pentru stăpâna casei.
   Dorothyși cu mine ne-am împrietenit, dar am pierdut legătura mai târziu, după ce m-am căsătorit cu soțul meu, Tom, în 1941. În timpul războiului prieteniile se uitau repede - asta nu trebuie să vă nedumerească - și m-am întrebat adesea ce s-a ales de prietenele mele din vremea aceea.
   Sper că au supraviețuit toate.”

   Laurel tremura de încordare. Era incredibil să vadă tipărit numele mamei, cel pe care-l purta înainte. Mai ales într-un document ca acela care povestea chiar despre timpul și locul ce o interesa pe Laurel.
   A mai citit paragraful o dată și tot nu i-a trecut emoția. Dorothy Smitham existase cu adevărat, lucrase la o doamnă numită lady Gwendolyn Caldicott și locuise la numărul 7 în Campden Grove (pe aceeași stradă cu Vivien și Henry Jenkins, și-a dat seama Laurel, cutremurându-se) și avusese o prietenă numită Kitty. Laurel a căutat data când fusese postat articolul - 25 octombrie 2008, putea fi o prietenă care să mai fie încă în viață și care să vrea să vorbească cu Laurel. Orice mică descoperire era ca o stea luminoasă pe cerul întins și întunecat, formând o imagine care avea s-o conducă pe Laurel spre adevăr.

      Susanna Barker a invitat-o la ceai în după-amiaza aceea.
   A fost atât de ușor să o găsească, încât Laurel, care nu credea că lucrurile se pot obține ușor, era destul de neîncrezătoare. Nu făcuse altceva decât să introducă numele Katherine Barker și Susanna Barker în pagina de Internet cu numerele de telefon și apoi începuse să sune la numerele care îi apăruseră.
   La cel de-al treilea apel a avut noroc.
   - Mama joacă golf joia și merge la liceul din zonă vinerea să le vorbească elevelor, i-a spus Susanna. Dar ar mai fi un loc în agenda ei azi, la 4.
   Laurel urmă îndrumările minuțioase ale Susannei, conducând mașina pe o alee șerpuitoare ce străbătea câmpurile verzi și umede de la marginea Cambridge-ului.
   O femeie plinuță și voioasă cu părul arămiu zbârlit de ploaie o aștepta la poartă. Purta un jerseu vesel, galben ca soarele, peste o rochie maro și ținea umbrela cu ambele mâini, nerăbdătoare, dar politicoasă.
   Uneori, se gândea actrița din Laurel („urechile, ochii și inima, toate la un loc”), puteai să afli totul despre cineva doar dintr-un singur gest. Femeia cu umbrela era emoționată, recunoscătoare și părea demnă de încredere.
   - Bună ziua, a spus ea pe un ton cântat, zâmbind și dezvelindu-și gingiile, pe când Laurel traversa strada spre ea. Eu sunt Susanna Barker și îmi pare tare bine să vă cunosc.
   - Eu sunt Laurel. Laurel Nicolson.
   - Dar sigur că știu cine sunteți! Poftiți înăuntru, poftiți, vă rog! Groaznică vreme, nu-i așa? Mama zice că eu sunt de vină, că am omorât un păianjen în casă! Deșteaptă mai sunt, ar fi trebuit să știu asta până acum. Aduce mereu ploaia, nu-i așa?

       Kitty Barker era vioaie ca un prâsnel și iute ca sabia unui pirat.
   - Fata lui Dolly Smitham! a exclamat bătând cu pumnul ei mic în masă. Ce surpriză nemaipomenită!
   Când Laurel a încercat să se prezinte și să-i explice cum îi găsise numele pe Internet, mâna firavă a făcut un gest nerăbdător și stăpâna ei s-a repezit să spună:
   - Da, da, mi-a spus fiică-mea deja, i-ai povestit la telefon.
   Lui Laurel, care fusese nu o dată acuzată că era prea pripită, i s-a părut reconfortantă eficiența femeii. Probabil că la 92 de ani nu-ți mai permiteai să spui prea multe sau să pierzi vreo clipă.
   - Doamnă Barker, mama nu vorbea prea mult despre război - probabil că voia să uite de el. Iar acum nu este prea bine și vreau să aflu tot ce pot despre trecutul ei. Credeam că ați putea să-mi spuneți câte ceva despre Londra în timpul războiului și mai ales despre viața mamei mele pe vremea aceea.
   Kitty Barker a fost nespus de bucuroasă să-i satisfacă curiozitatea. Adică s-a năpustit să-i satisfacă prima parte a cererii, lansându-se într-o perorație despre bombardament, în timp ce fiica ei aducea ceaiul și brioșele.
   Laurel a ascultat cu mare atenție o vreme, dar concentrarea ei s-a mai risipit când i-a fost clar că Dorothy Smitham avea să joace doar un rol episodic în povestea aceasta. Așa că a studiat toate amintirile de război expuse pe pereții salonului, afișele care-i îndemnau pe oameni să nu ia și microbul risipei cu ei la cumpărături, ci să-și aducă mai degrabă aminte să cumpere legume.
   Kitty mai vorbea încă despre cum puteai să te accidentezi în timpul camuflajului și, pe când Laurel urmărea limbile ceasului arătând că trecuse deja o jumătate de oră, și-a aruncat privirile spre Susanna Barker, care nu-și dezlipea ochii de la mama ei, repetând și ea în șoaptă fiecare cuvânt. Și-a dat seama că fiica lui Kitty ascultase toate aceste povești de nenumărate ori și a înțeles cum funcționau: emoția Susannei, dorința ei de a-ți face pe plac, venerația cu care vorbea despre mama ei. Kitty era opusul mamei, își făcuse din anii de război o adevărată glorie din care nu putea scăpa nici fiica ei.
   Poate că toți copiii sunt într-un fel captivi ai trecutului părinților lor. Căci ce ar fi putut biata Susanna spera să reușească mai mult prin comparație cu poveștile de eroism și sacrificiu ale mamei sale? Laurel s-a simțit recunoscătoare că părinții ei și-au scutit copiii de o astfel de povară. (Până atunci, pe Laurel o apăsa lipsa unei povești despre mama - o ironie demnă de luat în seamă.)
   Și atunci a intervenit un moment bine-venit: tocmai când Laurel își pierduse speranța că va afla ceva mai de seamă, Kitty s-a oprit în mijlocul poveștii ca să o certe pe Susanna că turnase ceaiul prea încet. Laurel a prins ocazia ca să întoarcă vorba înapoi spre Dorothy Smitham.
   - Ce poveste extraordinară, doamnă Barker! a exclamat ea pe tonul cel mai dramatic, ca pe scenă. De-a dreptul fascinant, câtă vitejie peste tot! Dar despre mama ce știți? Ați putea să-mi povestiți câte ceva?
   Era clar că nu era obișnuită să fie întreruptă și s-a lăsat o tăcere buimăcitoare. Kitty și-a înclinat capul de parcă ar fi încercat să găsească o explicație pentru această înfruntare, în timp ce Susanna, turnând ceaiul cu stângăcie, se străduia să evite privirile lui Laurel.
   Laurel nu s-a lăsat intimidată, bucurându-se copilărește că a pus capăt monologului lui Kitty. Începuse să-i placă Susanna și-și dădea seama că maică-sa era o tirană. Iar ea fusese învățată să înfrunte orice porniri de genul acesta. Așa că a continuat veselă:
   - A dat și mama o mână de ajutor în timpul ăsta?
   - A făcut și ea ce a putut, a urmat Kitty morocănoasă. Toată lumea din casă făcea cu schimbul, mergând pe acoperiș cu o căldare de nisip și un extinctor.
   - Și altceva, din viața ei de atunci?
   - S-a distrat, ca toată lumea. Războiul era în toi, trebuia să-ți faci plăcerile cum puteai.
   Susanna i-a oferit tava cu laptele și zahărul, dar Laurel le-a îndepărtat cu o mișcare a mâinii.
   - Îmi închipui că niște fete atât de frumoase ca dumneavoastră aveau o mulțime de curtezani.
   - Desigur.
   - Știți cumva dacă și mama avea pe cineva anume?
   - Era un tip, cum să nu? a răspuns Kitty sorbind din ceaiul negru. Dar nu pot, pentru nimic în lume, să-mi aduc aminte cum îl chema.
   Lui Laurel i-a venit brusc o idee. Joia trecută, la petrecerea de ziua de naștere a mamei, sora medicală îi spusese că mama întrebase de cineva anume. Atunci Laurel se gândise că poate nu auzise bine, că ar fi fost vorba despre Gerry, dar acum, văzând cum mintea mamei oscila între prezent și trecut, Laurel și-a dat seama că nu avusese dreptate.
   - Jimmy, a spus ea. Nu cumva îl chema Jimmy?
   - Ba da, a răspuns Kitty, așa e. Îmi aduc aminte! Ce o mai tachinam și-i spuneam că are un Jimmy Stewart al ei. Dar să nu-ți închipui că l-am văzut vreodată.
   - Cum, nu l-ați văzut?
   Era ciudat, mama și Kitty fuseseră prietene, locuiau împreună, erau tinere și ar fi fost normal să-și prezinte iubiții.
   - Nici măcar o dată, ținea foarte mult la asta. Era aviator și era prea ocupat să facă vizite. Sau cel puțin așa pretindea ea, a adăugat Kitty ironic, strângându-și buzele.
   - Adică ce vreți să spuneți?
   - Păi și Tom al meu era aviator și nu era atât de ocupat ca să nu vină să mă vadă, dacă mă-nțelegi! a urmat ea cu un zâmbet răutăcios, iar Laurel a zâmbit ca să-i arate că înțelegea ce a vrut să spună.
   - Credeți că mama ar fi putut să mintă? a descusut-o ea mai departe.
   - Nu chiar să mintă, ci doar să înfrumusețeze adevărul. Nu știai niciodată ce să crezi cu Dolly, avea o imaginație nemaipomenită!
   Asta Laurel știa prea bine. Dar, în același timp, i se părea ciudat să își fi tăinuit iubitul de prietenele ei. Îndrăgostiții vor de obicei să-și trâmbițeze dragostea, iar mama nu știa să-și ascundă sentimentele.
   Sau poate Jimmy avea ceva care să impună ca identitatea lui să nu fie cunoscută. Era război, poate că era spion! Asta ar fi explicat de ce era atât de discretă, de ce nu s-a putut mărita cu omul pe care îl iubea și nevoia ei de a fugi. Mai greu era cum să facă legătura între povestea asta și Henry și Vivien Jenkins, doar dacă Henry nu aflase ceva despre Jimmy care să pună în pericol securitatea națională.
   - Dolly nu l-a invitat niciodată pe Jimmy la noi pentru că bătrâna proprietăreasă a casei nu era de acord să aducem bărbați în casă, a spus Kitty, dezumflând brusc balonul presupoziției lui Laurel. Bătrâna lady Gwendolyn avusese o soră, erau nedespărțite în tinerețea lor, trăiau împreună în casa din Campden Grove și nu umblau nicăieri una fără alta. Totul s-a dus de râpă când sora mai tânără s-a îndrăgostit și s-a căsătorit. Și-a plecat să locuiască cu bărbatul ei, iar soră-sa n-a iertat-o niciodată. S-a încuiat zeci de ani în dormitor, refuzând să mai vadă lume. Zicea că urăște oamenii, deși era clar că pe Dolly nu o ura. Erau foarte apropiate, zău așa, Dolly îi era foarte credincioasă și respecta cu strictețe regula asta. Deși nu avea nicio jenă să încalce oricare altă regulă, să știi. Nimeni nu se pricepea mai bine ca ea să facă rost pe sub mână de ciorapi de nailon și de ruj de buze. Dar regula asta o respecta cu sfințenie de parcă de ea depindea întreaga ei viață. Dar acum, dacă mă gândesc, cred că ăsta a fost începutul, a spus Kitty scrutându-și încruntată amintirile.
   - Ce început? a întrebat Laurel, înfiorându-se până în vârful degetelor.
   - Mama ta s-a schimbat. Când am ajuns noi în Campden Grove, Dolly era grozav de nostimă, dar mai târziu nu știa ce să mai facă s-o mulțumească pe hodoroaga aia.
   - Păi lady Gwendolyn era stăpâna ei, așa că trebuia să...
   - Nu, era mai mult de-atât. Începuse să bată câmpii că bătrâna o considera membră a familiei. Începuse să fie mai înfumurată, tratându-ne de parcă nu am mai fi fost de nasul ei și își făcuse alți prieteni.
   - Vivien, s-a pomenit spunând Laurel. Vreți să spuneți Vivien Jenkins!
   - Văd că mama ta ți-a povestit despre ea! a exclamat Kitty, răsucindu-și buzele înveninată. Pe noi ne-a dat uitării, dar nu și pe Vivien Jenkins. Nu mă surprinde deloc. Nu mă surprinde, bineînțeles. Era nevasta unui scriitor, locuiau peste drum. Foarte cu nasul pe sus - foarte frumoasă, desigur, trebuie să recunoaștem - dar foarte rece. Îi cădea rangul să se oprească să vorbească cu noi pe stradă. A avut o mare influență asupra lui Dolly, care se uita la ea ca la soare.
   - Erau apropiate?
   Kitty a luat o brioșă și a pus o linguriță de gem strălucitor pe ea.
   - De unde să știu eu? a răspuns cu parapon, netezind dulceața. Nu m-au invitat niciodată și pe mine, iar Dolly nu-mi mai spunea secretele ei la vremea aceea. Și de aia cred că nu mi-am dat seama că era ceva în neregulă decât când a fost prea târziu.
   - Prea târziu pentru ce? Ce s-a întâmplat?
   Kitty a mai pus o linguriță de smântână pe brioșă, privind-o pe Laurel pe deasupra ei.
   - Trebuie că s-a întâmplat ceva între Vivien și maică-ta, ceva urât. Era pe la începutul lui 1941, țin minte pentru că tocmai îl întâlnisem pe Tom al meu - și poate de-aia nici nu mi-am bătut capul cu asta. După aceea Dolly a început să aibă niște stări foarte proaste, îi sărea țandăra din orice, nu mai ieșea cu noi, îl evita până și pe Jimmy. Parcă nu era ea, zău așa, nici la cantină nu se mai ducea.
   - Cantina Serviciului Feminin Voluntar?
   Kitty a încuviințat din cap și s-a aplecat să muște delicat din brioșă.
   - Tare-i mai plăcea să se ducă acolo. Mereu o păcălea pe bătrână, nu se dădea în lături să țină locul cuiva, tare curajoasă, maică-ta, nu se temea niciodată de bombe. Dar dintr-odată nu s-a mai dus. Nu a mai vrut nici în ruptul capului.
   - De ce?
   - Nu ne-a spus, dar eu mi-am dat seama că era ceva legat de aia de peste drum. Le-am văzut împreună în ziua când s-au certat, să știi... veneam de la lucru ceva mai devreme ca de obicei, că fusese o bombă pe lângă serviciul meu, și-am văzut-o pe maică-ta ieșind din casa Jenkinșilor. Vai, să fi văzut cum arăta! a spus Kitty, clătinând din cap. Ce să mai vorbim de bombe, că ea stătea să explodeze...
   Laurel a sorbit un pic de ceai. Își putea imagina un scenariu în care o femeie să nu mai vrea să-și vadă nici prietena și nici iubitul. Oare Vivien și Jimmy aveau vreo aventură? Oare de aceea mama ei rupsese logodna și se făcuse nevăzută ca să înceapă o nouă viață? Desigur asta putea explica mânia lui Henry Jenkins - deși nu pe Dorothy trebuia să fie supărat - dar nu și faptul ca mama își exprimase regretul despre trecut. Dar nu era nimic de regretat că și-a adunat forțele și a luat-o de la capăt, era chiar un act de curaj.
   - Dar ce credeți că s-a întâmplat? a iscodit-o ea blând, punându-și ceașca jos binișor.
   Kitty și-a ridicat umerii osoși, dar gestul avea o doză de viclenie.
   - Dolly nu v-a povestit nimic despre asta?
   Pe chip i se citea o surprindere care ascundea o plăcere și mai mare.
   - Ei, a oftat ea dramatic. Presupun că ea a fost întotdeauna mai ascunsă. Unele mame nu sunt la fel de apropiate de fiicele lor, nu-i așa?
   Susanna zâmbea fericită, iar mama ei a mai mușcat încă o dată din brioșă.
   Laurel era convinsă că Kitty nu spusese totul. Cum trăise alături de alte trei surori, se pricepea de minune să scoată adevărul la iveală. Nimic nu declanșa confesiunea ca indiferența.
   - V-am răpit destul timp, doamnă Barker! a spus ea, împăturindu-și șervețelul și punând lingurița la loc. Vă mulțumesc că ați stat de vorbă cu mine. Mi-a fost de mare folos. Vă rog să mă căutați dacă vă mai aduceți aminte și altceva care să explice ce s-a întâmplat între mama și Vivien.
   Laurel s-a ridicat, împingând scaunul la loc, și a pornit-o spre ușă.
   - Știți, a început Kitty, mergând în urma ei, acum că mă gândesc la asta, ar mai putea fi și altceva.
   Laurel și-a putut cu greu stăpâni un zâmbet.
   - Da? Ce?
   Kitty și-a mușcat buzele de parcă urma să vorbească împotriva voinței ei.
   S-a răstit la Susanna să se ducă să mai umple ceainicul și, când fiica ei s-a făcut nevăzută, a condus-o pe Laurel înapoi la masă.
   - Ți-am povestit de toanele proaste ale lui Dolly, a început ea. Erau îngrozitoare. Și au durat tot timpul cât am mai stat împreună în Campden Grove. Apoi, într-o seară, la câteva săptămâni după ce mă căsătorisem, soțul meu s-a întors la regiment și eu aranjasem să merg la dans cu câteva fete de la serviciu. Era cât pe ce să nu o invit și pe Dolly, căci se purtase atât de ciudat în ultima vreme, dar am chemat-o totuși și, surprinzător, a acceptat. A ajuns la club îmbrăcată la patru ace și râzând de parcă și-ar fi făcut curaj cu un pahar de whisky. Și-a mai adus și o prietenă cu ea, o fată cu care crescuse în Coventry, Caitlin nu mai știu cum, care a fost foarte îngâmfată la început, dar și-a dat drumul iute, căci nu aveai de ales în preajma lui Dolly. Era una dintre acele persoane pline de viață care te făceau să te distrezi numai pentru că se distra ea însăși.
   Laurel a zâmbit ușor, recunoscându-și mama în această caracterizare.
   - Iar ea chiar că se distra de minune în seara aia. Avea ceva sălbatic în priviri, râdea, dansa și spunea niște lucruri destul de ciudate. Când eram pe picior de plecare, m-a apucat de mână și mi-a spus că are un plan.
   - Un plan? a întrebat Laurel, simțind cum i se zburlește părul pe ceafă.
   - Spunea că Vivien Jenkins i-a făcut o mare măgărie și că avea un plan prin care să pună totul la punct. Iar ea și cu Jimmy aveau să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. Toți aveau să să-și primească răsplata.
   Exact cum îi spusese și mama la spital. Dar planul nu i-a reușit și ea nu se mai măritase cu Jimmy. În schimb, Henry Jenkins fusese mâniat. Lui Laurel i se zbătea inima în piept, dar s-a străduit din răsputeri să nu pară emoționată.
   - Și v-a spus care îi era planul?
   - Nu, dar să-ți spun drept, nici nu am dat prea mare importanță la vremea aceea. Lucrurile erau altfel în timpul războiului. Oamenii spuneau și făceau lucruri neobișnuite. Nu știai ce-o să-ți aducă ziua de mâine, dacă o apucai - iar nesiguranța asta anihilează scrupulele. Și mama ta a avut întotdeauna o pasiune pentru dramă. Așa că mi-am închipuit că toată vorbăria aia despre răzbunare era doar... vorbărie. Doar la ceva timp după aceea am început să mă întreb dacă nu cumva o luase mai în serios decât crezusem.
   - După aceea? a iscodit-o Laurel.
   - Păi după aceea a dispărut. În noaptea aceea la club a fost ultima dată când am văzut-o. N-am mai auzit nimic de ea, nici măcar o vorbă, nu mi-a răspuns la nicio scrisoare. Am crezut că a fost lovită de vreo bombă, până-ntr-o zi, când a venit la mine o femeie mai în vârstă, imediat după ce s-a terminat războiul. Foarte secretoasă! se interesa de Doll, voia să știe dacă era ceva „mai deocheat” în trecutul ei.
  Laurel și-a amintit brusc întunericul și răcoarea din dormitorul ei de la bunica Nicolson.
   - Era cumva o femeie înaltă, arătoasă și cu o expresie acră de parcă ar fi supt numai lămâi?
   - Vreo prietenă de-a ta? a întrebat Kitty, ridicând o sprânceană.
   - Bunica mea din partea tatei.
   - Aha, a zâmbit Kitty, soacra, vasăzică... Asta nu mi-a spus, a zis doar că o angajase pe maică-ta și că voia să se intereseze despre ea. Deci tot s-au căsătorit până la urmă, maică-ta și cu taică-tău? Trebuie că a ținut foarte mult la ea!
   - De ce? Ce i-ați spus bunicii?
   - Eram jignită de-a dreptul, a răspuns ea, clipind din ochi nevinovată. Îmi făcusem atâtea griji când n-am mai avut niciun semn de la ea, ca să aflu mai pe urmă că și-a luat tălpășița fără să se deranjeze să spună o vorbă, a urmat ea, fluturând din mână. Poate c-am mai exagerat pe ici, pe colo, atribuindu-i ceva mai mulți iubiți, o plăcere mai mare pentru un păhărel în plus... nimic prea serios.
   Dar suficient cât să explice respingerea bunicii Nicolson: iubiții nu erau o laudă prea mare, dar plăcerea pentru un păhărel în plus? Era un adevărat sacrilegiu!
   Brusc, Laurel a simțit nevoia să iasă afară din casa înțesată, să rămână singură cu gândurile ei.
   - Să-i transmiți salutări mamei tale, te rog, i-a spus Kitty conducând-o până la ușă.
   Laurel i-a promis că-i va transmite și și-a pus haina.
   - Nu am apucat să ne luăm rămas-bun cum se cade, m-am tot gândit la ea în toți anii ăștia, mai ales după ce am aflat că a supraviețuit războiului. Dar nu prea aveam ce face altceva - Dolly era foarte încăpățânată, obținea întotdeauna orice își punea în minte. Dacă dorea să se facă nevăzută, n-ar fi putut nimeni să-i stea în cale sau să reușească să o găsească.
   În fără de Henry Jenkins, s-a gândit Laurel, în timp ce Kitty Barker închidea ușa în urma ei. El fusese în stare să o găsească și Dorothy se asigurase că motivul pentru care o căutase dispăruse odată cu el, acolo, la Greenacres, în ziua aceea.

         Laurel a rămas în Mini-ul verde, cu motorul pornit, în fața casei lui Kitty Barker. A dat drumul la maximum la ventilatoare, sperând că se va încălzi cât mai repede.
   Era trecut de ora 5 și întunericul începuse să se furișeze pe la ferestre. Turlele Universității Cambridge străluceau pe cerul înnorat, dar Laurel nu le vedea. Mintea îi era prea preocupată, imaginându-și-o pe mama ei - tânăra femeie din fotografia pe care o descoperise - în clubul de dans, cum o apuca pe Kitty Barker de încheieturile mâinilor și-i spunea cu voce nestăpânită că avea un plan și că va pune lucrurile la punct.
   - Ce aveai de gând să faci, Dorothy? a mormăit ea, întinzând mâna să ia o țigară. Ce Dumnezeu oi fi făcut?
   Telefonul mobil a sunat și a început scotocească în geantă. L-a găsit în cele din urmă, sperând pentru o clipă că e Gerry.
   - Laurel? Sunt eu, Rose. Phil merge în seara asta la întâlnirea ghildei Toastmaster și m-am gândit că poate ți-ar prinde bine să-ți țin de urât. Aș putea să aduc și ceva de mâncare și chiar un film, dacă vrei.
   Laurel a șovăit, dezamăgită, încercând să găsească o scuză. Nu-i plăcea să mintă, mai ales pe Rose, dar încă nu se simțea în stare să împărtășească nimănui nimic despre căutarea ei, nici măcar surorilor ei. Iar a petrece o seară întreagă sporovăind, în timp ce-și frământa mintea să dezlege tainele din trecutul mamei sale, i se părea un adevărat chin. Mare păcat, căci o parte a sufletului ei ar fi vrut să lase toată învălmășeala asta în seama altcuiva și să-i spună „Vezi cum poți să o descâlcești!”, dar povara era a ei și, deși avea de gând să le mărturisească și surorilor ei, nu putea să o facă până nu avea ceva de spus.
   Și-a răvășit părul, încercând disperată să găsească un motiv să refuze cina (și chiar îi era foame, acum că se gândea la asta). Ridicând ochii a băgat de seamă că în depărtare se zăreau turnurile mândre și maiestuoase ale universității.
   - Lol, mai ești la telefon?
   - Da, da, te aud.
   - Legătura nu e prea bună... te întrebasem dacă n-ai vrea să-ți fac ceva pentru cină.
   - Nu, a răspuns iute Laurel, căreia tocmai i se înfiripa în minte o idee nedeslușită, dar promițătoare. Îți mulțumesc, Rosie, dar nu pot. Ce-ar fi să te sun eu mâine?
   - Ești în regulă? Unde te afli?
   Telefonul a început să pârâie și mai tare și Laurel a fost nevoită să strige.
   - Sunt bine... doar că... a urmat ea zâmbind larg, pe măsură ce ideea din mintea ei prindea contur. Nu ajung acasă până târziu diseară... vin foarte târziu.
   - Da?
   - Da, tocmai mi-am amintit, Rose, că trebuie să merg să mă-ntâlnesc cu cineva.

16.

      Londra, ianuarie 1941
   Ultimele două săptămâni fuseseră îngrozitoare, iar Dolly nu putea să nu-și spună că era vina lui Jimmy. Dacă n-ar fi stricat totul, insistând așa... tocmai își pusese în minte să vorbească cu el să fie mai discreți, iar el nu avusese altceva mai bun de făcut decât să o ceară în căsătorie, făcând ca în sufletul lui Dolly să se caște o prăpastie ce nu se mai putea închide.
   Pe de o parte se afla Dolly Smitham, tânăra nevinovată din Coventry care credea că a se căsători cu iubitul ei și a trăi într-o căsuță la țară, lângă un pârâiaș era tot ce-și putea dori mai mult, iar de cealaltă parte era Dorothy Smitham, prietena superbei și bogatei Vivien Jenkins, moștenitoarea și tovarășa de suflet a lui lady Gwendolyn Caldicott - o femeie matură care nu mai avea nevoie să-și închipuie planuri fanteziste de viitor, pentru că știa cu precizie ce aventuri extraordinare o așteptau.
   Aceasta nu însemna că nu se simțise îngrozitor să fugă așa din restaurantul acela, cu chelnerii care se uitau mirați; avusese sentimentul că dacă mai stătea mult acolo ar fi acceptat, doar ca să nu îl mai vadă îngenuncheat pe podea. Și ce-ar fi realizat cu asta? Să împartă un apartament mic și înghesuit cu Jimmy și cu domnul Metcalfe și să-și bată mereu capul de unde să ia banii pentru o sticlă de lapte? Și ce s-ar fi ales de lady Gwendolyn? Bătrâna fusese atât de bună cu ea, ajunsese să o considere chiar ca pe un membru al familiei, ce s-ar fi ales de ea dacă ar fi fost părăsită a doua oară?
   Nu, Dolly procedase corect. Așa îi spusese și doctorul Rufus când i-a povestit plângând. Era tânără, a consolat-o el, avea întreaga viață înainte și nu avea niciun rost să-și lege destinul de pe acum.
   Kitty băgase de seamă (bineînțeles!) că era ceva în neregulă și nu scăpa nicio ocazie să nu-și arate captura, aviatorul din Forțele Aeriene Regale, în casa de la numărul 7, și blestematul ei inel de logodnă, punând întrebări insinuante despre Jimmy. Munca la cantină era o binecuvântare față de chinul acela. Sau ar fi putut fi dacă Vivien și-ar fi făcut apariția ca să-i mai ridice moralul. Se zăriseră de departe doar o singură dată din seara aceea când Jimmy apăruse pe nepusă masă.
   Vivien adusese o cutie cu haine și Dolly tocmai se îndrepta spre ea ca să o salute, când doamna Waddingham i-a poruncit să se ducă la bucătărie. Cotoroanța! Mai bine s-ar fi dus la Serviciul Brațelor de Muncă decât să fie nevoită să mai dea ochii cu ea. Dar nici acolo nu ar fi avut vreo șansă. Dolly primise o scrisoare de la Ministerul Muncii, dar, când a aflat lady Gwendolyn una ca asta, a făcut tot ce a putut ca să ajungă la cel mai înalt nivel că Dolly era indispensabilă în actualul ei serviciu și nu putea să lucreze la fabrica de muniție.
   Doi pompieri plini de funingine se apropiau de tejgheaua și Dolly a arborat un zâmbet larg, cu gropițe în fiecare obraz, în timp ce le turna supa în castroane.
   - Grea noapte, nu-i așa, băieți?
   - Ce gheață blestemată pe furtun! a răspuns cel mai scund. Să vezi ce-i afară! Noi ne luptam cu flăcările într-o casă, iar în cea de alături atârnau țurțurii de la apa pe care o azvârleam.
   - Ce îngrozitor! a exclamat Dolly și bărbații au dat din cap, abia târându-se până la masă, lăsând-o din nou singură.
   Ea și-a proptit cotul pe tejghea și și-a sprijinit bărbia în palmă. Vivien era, fără îndoială, ocupată cu doctorul ăla al ei. Dolly se simțise puțin dezamăgită când aflase de la Jimmy - evident că ar fi preferat să afle despre această legătură direct de la Vivien - dar îi înțelegea nevoia de a păstra secretul.
   Henry Jenkins nu era omul care să accepte ca nevasta lui să o ia razna, îți puteai da seama de asta dintr-o singură privire. Dacă ar fi auzit cineva mărturisirea lui Vivien sau ar fi văzut ceva dubios și i-ar fi povestit soțului ei, s-ar fi dezlănțuit potopul. Așa că nu era de mirare că a insistat atât de mult ca Jimmy să nu spună nimic.
   - Doamna Jenkins? Ehei... doamna Jenkins!
   Dolly și-a ridicat privirea ageră. Să fi venit Vivien fără ca ea să o fi văzut?
   - A... domnișoara Smitham, dumneavoastră erați, a auzit o voce dezamăgită.
   Maud Hoskins apăru dinaintea tejghelei, corect îmbrăcată, cu o broșă care-i strângea bluza la gât, mai ceva ca gulerul unui preot. Vivien nu se vedea nicăieri și Dolly a simțit cum i se strânge inima.
   - Sunt doar eu, doamnă Hoskins.
   - Așa se pare, a pufnit bătrâna.
   Și-a aruncat privirile în jur ca o cloșcă înfuriată ce-și deschide ciocul cu zgomot.
   - Vai de mine și de mine! N-ați văzut-o oare pe undeva? Pe doamna Jenkins, vreau să zic!
   - Să mă gândesc... a răspuns Dolly, atingându-și ușor buza cu degetul, în timp ce se străduia să-și pună din nou pantofii în picioare pe sub tejghea. Nu, nu cred că am văzut-o.
   - Ce păcat! Aveam să-i dau ceva. Cred că l-a pierdut ultima dată când a fost pe aici și eu l-am păstrat sperând că am să mă întâlnesc cu ea. N-a prea fost pe aici de câteva zile bune!
   - Da? Nu am băgat de seamă!
   - Nu a dat pe aici de vreo săptămână. Sper că nu a pățit ceva.
   Dolly s-a gândit dacă să-i spună doamnei Hoskins că ea o vede zilnic pe Vivien, vie și nevătămată, de la fereastră, dar s-a gândit că asta ar trezi și mai multe bănuieli.
   - Sunt convinsă că este foarte bine.
   - Sper să aveți dreptate... ei, cât de bine putem fi în vremuri grele ca acestea!
   - Da.
   - Doar că am o problemă... am să plec în Cornwall la sora mea pentru ceva vreme și speram să-i dau obiectul ăsta înainte de a pleca, a spus doamna Hoskins privind nesigură în jur. Dar acum n-am altceva de făcut decât să...
   - Să-l lăsați la mine? Sigur că da, s-a repezit Dolly arborând zâmbetul ei cel mai cuceritor. Și-am să fac tot posibilul să i-l înmânez.
   Doamna Hoskins a privit-o pe deasupra ochelarilor ei îngrijiți.
   - Oh... nu mă gândisem să... nu știu dacă se cuvine să-l las așa...
   - Dar vă rog, doamnă Hoskins, m-aș bucura să vă fiu de ajutor. Oricum o s-o văd curând pe Vivien.
   Bătrâna a inspirat scurt, nelăsând să-i scape felul în care Dolly folosise numele mic al lui Vivien.
   - Ei, bine atunci, a urmat ea cu o undă de admirație în voce. Dacă sunteți sigură că...
   - Sunt sigură!
   - Vă mulțumesc, domnișoară Smitham. Vă mulțumesc foarte mult. Acum sunt mult mai liniștită. E ceva destul de valoros, cred.
   Doamna Hoskins și-a deschis geanta și a scos un pachețel învelit în foiță pe care i l-a întins lui Dolly peste tejghea.
   - L-am împachetat să-l păstrez mai bine. Vă rog să aveți grijă de el, că n-am vrea să cadă pe alte mâini, nu-i așa?

         Dolly nu a desfăcut pachețelul până nu a ajuns acasă.
   A trebuit să-și adune toate forțele să se stăpânească să nu-i sfâșie ambalajul în clipa în care doamna Hoskins s-a întors cu spatele, dar nu a făcut-o. A vârât pachețelul în poșetă și l-a lăsat acolo tot timpul cât a mai rămas la cantină, după care a zbughit-o acasă, în Campden Grove.
   Până a ajuns să închidă ușa dormitorului în urma ei, curiozitatea devenise insuportabilă. A sărit în pat, fără să-și mai scoată pantofii, și a scos din poșetă pachețelul învelit în foiță. Pe când îi scotea ambalajul, i-a căzut ceva în poală. Dolly l-a ridicat, răsucindu-l între degete: era un medalion oval atârnat pe un lănțișor fin de aur. A băgat de seamă că una dintre verigi se căscase ușor, lăsând să scape veriga următoare. Cu mare grijă a trecut veriga deschisă prin cealaltă, strângând-o ușor ca să o închidă la loc.
   Gata... o reparase, chiar foarte bine, cu greu s-ar fi putut observa unde a fost ruptura. Dolly a zâmbit satisfăcută, concentrându-și atenția acum asupra medalionului. Era dintr-acelea în care se păstrează fotografii, și-a dat ea seama, mângâind cu degetul cel mare modelul îmbârligat gravat pe capacul frumos.
   Când a reușit să-l deschidă în cele din urmă, a dat de o fotografie cu 4 copii, 2 fete și 2 băieți, așezați pe niște scări de lemn, uitându-se cu ochii mijiți în lumina soarelui. Poza fusese tăiată în două ca să încapă în cele două jumătăți ale medalionului.
   Dolly a identificat-o pe dată pe Vivien, cea mai mică dintre fete, stând cu o mână pe balustrada scării și cu cealaltă așezată pe umărul unuia dintre băieții mai mici, care părea tare naiv. Și-a dat seama că erau frații ei din Australia și că fotografia fusese făcută cândva înainte ca Vivien să fie trimisă în Anglia, înainte să-l cunoască pe unchiul ei și să crească mare în turnul conacului somptuos de pe moșia familiei, loc în care îl va cunoaște într-o bună zi pe chipeșul Henry Jenkins cu care se va și căsători. Dolly s-a cutremurat de plăcere, era ca într-un basm adevărat, chiar ca în romanul lui Henry Jenkins.
   A zâmbit privind-o pe Vivien - fetița cea mică.
   - Ce bine ar fi fost să te fi cunoscut atunci! a spus ea încetișor, dar asta era o prostie, căci bineînțeles că era mult mai bine să o cunoască acum, să aibă șansa să fie o parte din cuplul Dolly și Viv din Campden Grove.
   A scrutat cu atenție chipul fetiței, redescoperind forma copilărească a trăsăturilor pe care le admira atât de mult la femeia adultă, gândindu-se cât de ciudat era că poți să iubești pe cineva atât de mult chiar dacă îl cunoști destul de puțin.
   A închis medalionul și a băgat de seamă că pe spate avea gravat un nume cu litere frumos ornamentate: „Isabel”, a citit ea cu voce tare. Să fi fost mama lui Vivien? Dolly nu-și aducea aminte să fi știut numele mamei ei, dar era genul de fotografie pe care orice mamă ar purta-o la piept: toți copiii ei adunați laolaltă, zâmbind fotografului ambulant. Dolly era prea tânără ca să se gândească la copii, dar era convinsă că, atunci când îi va avea, va purta și ea un medalion asemănător.
   Un sigur lucru era clar: medalionul trebuia să fie foarte prețios pentru Vivien dacă îi aparținuse cândva mamei ei. Dolly avea să-l păstreze la loc sigur. S-a gândit o clipă, apoi fața i s-a luminat cu un zâmbet. I-a deschis încuietoarea și și-a trecut lănțișorul după gât, închizând-o la loc. A suspinat mulțumită și bucuroasă, simțind medalionul cum alunecă pe sub bluză, iar metalul rece îi atinge pielea fierbinte.
   Dolly și-a scos pantofii și și-a aruncat pălăria pe băncuța de sub geam, prăbușindu-se la loc pe perne, cu gleznele încrucișate. Și-a aprins o țigară, aruncând rotocoale de fum spre tavan, închipuindu-și cât de bucuroasă va fi Vivien când îi va înapoia medalionul. Probabil că o va îmbrățișa, îi va spune scumpa mea și ochii ei minunați vor înota în lacrimi. O va invita în casă și o va așeza alături de ea pe canapea și vor vorbi despre tot felul de lucruri.
   Dolly avea chiar presentimentul că îi va povesti și despre prietenul ei, doctorul, după ce vor fi petrecut ceva timp împreună.
   A scos din nou medalionul din sân și i-a admirat fațetele ornamentate.
   Biata Vivien trebuie să fie nenorocită crezând că l-a pierdut pentru totdeauna. Dolly se întreba dacă nu cumva s-ar cuveni să îi spună pe dată că medalionul era în mâini bune - poate să-i lase o scrisoare la ușă? - dar s-a răzgândit imediat. Nu avea altă hârtie de scris decât cea cu monograma lui lady Gwendolyn și asta nu se cuvenea. Cel mai bine era să se ducă acolo.
   Problema era cu ce să se îmbrace.
   Dolly s-a răsucit pe burtă și a scos din ascunzătoarea de sub pat caietul cu idei. Nu dăduse 2 bani pe Manualul gospodinei al doamnei Beeton, când îl primise de la mama ei, dar cum hârtia era atât de valoroasă în vremurile acelea, paginile cărții se dovediseră locul ideal de păstrat fotografiile ei favorite din revista The Lady. De mai bine de 1 an le decupase și le lipise peste regulile și rețetele doamnei Beeton. Dolly frunzărea paginile, observând cu atenție cu ce erau îmbrăcate femeile din înalta societate, comparând cu ceea ce văzuse ea în garderoba de sus. S-a oprit când a dat de o fotografie recentă. Era Vivien, la o adunare de strângere de fonduri de la Ritz, care arăta splendid într-o rochie de mătase fină.
   Dolly a mângâiat gânditoare conturul corsajului și al fustei - văzuse una aproape la fel în dulapurile de sus. Și a zâmbit mulțumită, închipuindu-și cum va trece strada grăbită, cât de curând cu putință, ca să ia ceaiul cu Vivien Jenkins.

         Trei zile mai târziu, într-o toană neobișnuit de blândă, lady Gwendolyn a dat deoparte punga de bomboane și i-a cerut lui Dolly să tragă draperiile și să o lase singură să ațipească puțin.
   Era aproape 3 după-masa și Dolly nu a așteptat să o roage de două ori. Când s-a asigurat că bătrâna doarme dusă, s-a schimbat în rochia galbenă pregătită în dormitorul ei și s-a strecurat din casă, traversând strada.
   Ajunsă pe ultima treaptă, gata să apese butonul soneriei, Dolly își închipuia ce față va face Vivien când va deschide ușa și o va vedea în prag, zâmbetul plin de recunoștință și de ușurare când va vedea medalionul, în timp ce se vor așeza să ia ceaiul împreună. Îi venea să țopăie de nerăbdare.
   Întârziind încă o clipă ca să-și mai aranjeze părul, bucurându-se de ceea ce urma să se întâmple, în timp ce inima i se zbătea în piept, a sunat la sonerie.
   A așteptat, pândind foșnetul de cealaltă parte, când ușa s-a dat de perete și a auzit o voce spunând:
   - Bună, iubi...
   Dolly s-a dat înapoi surprinsă. Dinaintea ei se afla Henry Jenkins, care părea mult mai înalt decât îl văzuse ea de la distanță, impunător ca toți oamenii puternici. Înfățișarea lui părea aproape brutală, dar impresia asta a dispărut iute și Dolly și-a închipuit că emoția o făcea să vadă lucrurile altfel.
   La așa ceva nu se gândise în toate scenariile pe care și le închipuise. Henry Jenkins avea o slujbă importantă la Ministerul Informațiilor și rar se afla acasă în timpul zilei. A deschis gura să zică ceva, dar a închis-o la loc, intimidată de prezența lui impunătoare și de chipul lui întunecat.
   - Da?
   Era îmbujorat și lui Dolly i-a trecut prin minte că poate băuse ceva.
   - Căutați resturi de materiale? Am dat deja tot ce aveam prin casă.
   - Nu, nu, vă rog să mă scuzați, și-a regăsit Dolly vocea. Nu am venit după materiale, am venit să o văd pe Vivien... pe doamna Jenkins. Sunt o prietenă a soției dumneavoastră, a urmat ea zâmbindu-i, recăpătându-și încrederea.
   - Așa? s-a mirat el, o prietenă a soției mele... și cum o cheamă pe prietena aceasta a soției mele?
   - Dolly, adică Dorothy, Dorothy Smitham.
   - Ei, atunci, Dorothy Smitham, n-ar fi mai bine să intrați înăuntru? a întrebat el, dându-se înapoi și făcându-i semn să intre.
   De cum a trecut pragul în casa lui Vivien, lui Dolly i-a trecut prin minte că, de când locuia în Campden Grove, era prima dată când punea piciorul în casa de la numărul 25. Din câte putea să-și dea seama, era la fel ca cea de la numărul 7, cu holul de la intrare și scara care ducea la etaj, cu o altă ușă în stânga. Dar, pe când îl urma pe Henry Jenkins în salon, și-a dat seama că asemănarea se oprea acolo.
   Casa de la numărul 25 fusese de bună seamă aranjată în secolul acesta, și, spre deosebire de mobila greoaie și curbată de mahon și de pereții înțesați de vizavi, locul acesta era luminos, cu unghiuri nete.
   Era magnific: pe jos era parchet și din tavan atârna o pereche de candelabre tubulare de sticlă mată. Pe pereți se aflau fotografii spectaculoase ale unor clădiri cu o arhitectură modernă, iar pe un braț al canapelei verzi era azvârlită o piele de zebră. Totul era atât de elegant, atât de modern, încât Dolly a rămas cu gura căscată.
   - Luați loc, vă rog, a invitat-o Henry Jenkins arătându-i un scaun în formă de scoică lângă geam.
   Dolly s-a așezat, netezindu-și poala rochiei înainte de a-și pune picior peste picior. Brusc s-a simțit stânjenită de felul în care era îmbrăcată. Rochia ei era destul de potrivită, dar, stând aici, în încăperea aceasta splendidă, arăta ca un exponat de muzeu. Se crezuse atât de elegantă când se fâțâia dinaintea oglinzii, dar acum nu mai vedea decât zorzoane și volane demodate, atât de diferite de liniile simple ale îmbrăcămintei lui Vivien (cum oare nu băgase de seamă mai de mult?).
   - V-aș oferi un ceai, a început Henry Jenkins, pipăindu-și vârful mustăților cu un gest stângaci, dar destul de fermecător, dar tocmai am rămas fără servitoare săptămâna trecută. O mare dezamăgire... am prins-o furând.
   Cuprinsă de emoție, Dolly a băgat de seamă că el îi privea picioarele. Așa că a zâmbit, puțin stânjenită - doar era soțul lui Vivien - dar și măgulită în același timp.
   - Îmi pare rău să aud asta. E extraordinar de greu să găsești servitori buni în vremurile astea, nu-i așa? a adăugat ea, amintindu-și ce spunea lady Gwendolyn.
   - Aveți dreptate.
   Henry Jenkins rămăsese în picioare lângă minunatul șemineu placat cu marmură albă și neagră, ca o tablă de șah, privind-o întrebător pe Dolly.
   - Dar cum ați cunoscut-o pe soția mea?
   - Ne-am întâlnit la Serviciul Feminin Voluntar și am descoperit că avem foarte multe în comun.
   - Dar târziu mai lucrați acolo! a spus el zâmbind, cu o anume nuanță, iar pauza pe care a făcut-o după aceea, felul în care a privit-o i-au lăsat lui Dolly sentimentul că ar fi vrut să afle ceva mai mult, că s-ar fi așteptat ca ea să spună ceva.
   Neștiind ce să zică, a zâmbit și a tăcut.
   - Uite, astăzi, de exemplu, a urmat el, uitându-se la ceas. La micul dejun, soția mea mi-a spus că va termina la ora două. Așa că am venit mai devreme ca să-i fac o surpriză, dar acum e trei și un sfert și n-a dat niciun semn. Îmi închipui că o fi fost reținută, dar nu poți să nu-ți faci griji.
   I se simțea supărarea în vorbe, iar Dolly înțelegea prea bine: era un om important, care își lăsase treaba lui indispensabilă războiului ca să rămână cu ochii în soare în timp ce nevasta lui se fâțâia prin oraș.
   - Aveați întâlnire cu ea? a întrebat el dintr-odată, de parcă i-ar fi dat prin cap că și Dolly ar fi putut fi stânjenită de întârzierea lui Vivien.
   - A, nu, nicidecum, s-a grăbit ea să răspundă, dar el a părut jignit de ideea că voia să-l liniștească. Vivien nu știa că am să vin. I-am adus ceva ce a pierdut.
   - A, da?
   Dolly a scos medalionul din poșetă și l-a ridicat delicat între degete, își făcuse special unghiile cu ultimele picături din oja Coty Crimson a lui Kitty.
   - Medalionul ei, a rostit el ușor, întinzând mâna să-l ia. Îl purta când am văzut-o eu prima oară.
   - E un medalion frumos.
   - Îl poartă de când era mică. Indiferent ce i-am cumpărat eu până acum, oricât de frumos sau de scump, nu ar purta nimic altceva. Îl poartă chiar și cu șiragul de perle. Nici nu-mi închipui că l-ar fi scos vreodată, s-a mirat el, studiindu-l îndeaproape, văd că nu e rupt, așa că trebuie că l-o fi scos.
   I-a aruncat o privire piezișă lui Dolly, care a simțit că se topește toată.
   Oare așa se uita și la Vivien, când îi scotea rochia și-i dădea medalionul de-o parte ca să o sărute?
   - Spuneați că l-ați găsit? Mă întreb unde?
   - Eu... s-a bâlbâit Dolly, roșindu-se la gândurile ce-i trecuseră prin minte, mi-e teamă că nu știu, căci nu l-am găsit eu. Mi-a fost dat ca să i-l înapoiez lui Vivien. Știindu-se cât de apropiate suntem.
   El a dat încet din cap.
   - Știți, doamnă Smitham...
   - Domnișoară Smitham.
   - Bine, domnișoară Smitham, a continuat el, cu buzele tremurând a zâmbet, ceea ce a făcut-o să roșească și mai tare. Cu riscul de a părea obraznic, pot să vă întreb de ce nu i l-ați înapoiat soției mele la cantină? Cu siguranță că ar fi fost mult mai simplu pentru o doamnă atât de ocupată ca dumneavoastră?
   O doamnă ocupată! Lui Dolly îi plăcea cum sună cuvintele acelea.
   - Nu sunteți obraznic deloc, domnule Jenkins. Doar că știam cât de mult ține Vivien la el și am vrut să i-l dau cât mai iute cu putință. Turele noastre nu se potrivesc întotdeauna, să știți!
   - Ce ciudat! a spus el, strângându-și pumnul în care ținea medalionul. Soția mea merge la cantină în fiecare zi.
   Înainte de a apuca să-i spună că nimeni nu mergea la cantină în fiecare zi, că aveau un caiet în care se notau turele și că doamna Waddingham ținea socoteala foarte strict, s-a auzit o cheie răsucindu-se în broasca ușii de la intrare.
   Venise Vivien.
   Dolly și Henry au rămas cu ochii ațintiți la ușa închisă a salonului, ascultându-i pașii pe parchetul din holul de la intrare. Lui Dolly începuse să îi tresalte inima închipuindu-și cât de fericită va fi Vivien când Henry îi va arăta lănțișorul și îi va spune că i l-a adus Dolly, cum va fi cuprinsă de recunoștință și chiar de dragoste, cum i se va lumina chipul de zâmbet și va spune:
   „Henry, scumpule, mă bucur atât de mult că ai cunoscut-o, în fine, pe Dorothy. De când tot vreau să te invit la ceai, iubito, dar toate s-au aglomerat atât de tare, nu-i așa?”
   Apoi va face o glumă despre ochiul sever al turelor de la cantină și amândouă se vor prăpădi de râs, iar Henry va sugera să ia cina toți trei împreună, poate chiar la clubul lui...
   Ușa salonului s-a deschis, iar Dolly s-a îndreptat mai bine pe scaun. Henry s-a repezit să își ia soția în brațe. Îmbrățișarea era lungă, romantică, de parcă i-ar fi adulmecat parfumul și Dolly și-a dat seama, cu o undă de invidie, cât de mult își iubea Henry Jenkins soția. Știa asta deja din câte citise în romanul lui Muză fără voie, dar acolo, observându-i îndeaproape, i s-a luminat mintea. Ce era oare în capul lui Vivien, să se încurce cu doctorul acela, când era atât de iubită de un om ca Henry?
   Doctorul! Dolly îi privea chipul lui Henry, cu ochii închiși, apăsându-i capul lui Vivien cât putea de tare pe piept, ținând-o într-o strânsoare, de parcă ar fi trecut luni întregi de zile de când n-o mai văzuse și se temuse de ce era mai rău. Și-apoi și-a dat brusc seama că el știa, de fapt. Toată agitația lui că Vivien întârzia, întrebările cu tâlc pe care i le pusese, dezamăgirea cu care vorbise de iubita lui soție... Era clar că știa! Asta era, bănuia ceva. Și sperase că Dolly ar fi putut să-i confirme sau nu bănuielile.
   „Vai, Vivien, se gândea ea, frământându-și degetele, în timp ce se uita la spatele celeilalte femei, ai mare grijă!”
   Henry s-a desprins din îmbrățișare, în cele din urmă, și i-a ridicat bărbia soției să o privească drept în ochi.
   - Cum ți-a mers astăzi, iubirea mea?
   Vivien a așteptat să scape din brațele lui și și-a scos bereta uniformei Serviciului Feminin Voluntar.
   - Destul de aglomerată, a răspuns ea, aranjându-și părul pe ceafă și așezând bereta pe o măsuță, lângă fotografia înrămată de la nunta lor. Împachetăm acum fulare și cererea e îngrozitor de mare. Așa că durează mai mult decât ar trebui.
   Apoi s-a oprit, privind cu mare atenție bereta.
   - Nu credeam că ai să vii acasă atât de repede. Altfel aș fi plecat mai devreme ca să te întâmpin.
   El a zâmbit destul de trist, sau așa i s-a părut lui Dolly, și-a spus:
   - Am vrut să-ți fac o surpriză.
   - N-am știut!
   - N-aveai de unde ști. Ăsta e și rostul unei surprize, nu-i așa? Să iei pe cineva pe nepregătite.
   A prins-o de braț și i-a răsucit ușor trupul în așa fel încât să privească în încăpere.
   - Și dacă tot vorbim de surprize, iubito, ai un musafir. Domnișoara Smitham a venit în vizită.
   Dolly s-a ridicat în picioare cu inima zbătându-i-se în piept. Venise, în fine, clipa ei de glorie.
   - Prietena ta a venit să te vadă, a continuat el, tocmai vorbeam despre treaba bună pe care o faci tu la Serviciul Voluntar.
   Vivien a clipit nedumerită spre Dolly, nedând niciun semn de recunoaștere.
   - Dar eu nu o cunosc pe femeia asta!
   Lui Dolly i s-a oprit respirația, camera a început să se învârtă cu ea.
   - Cum așa, iubito, sigur că o cunoști! Uite, ți-a adus asta înapoi, a spus el scoțând lănțișorul din buzunar și punându-l în mâna soției. Cred că l-ai scos și l-ai uitat pe undeva!
   Vivien a răsucit medalionul, l-a deschis și a privit fotografiile dinăuntru.
   - De unde ai medalionul meu? a întrebat ea cu o voce înghețată care a făcut-o pe Dolly să se chircească toată.
   - Eu...
   Lui Dolly i se învârtea capul, nu înțelegea ce se întâmplă, de ce se purta așa Vivien, după toate ocheadele pe care le schimbaseră, scurte, ce-i drept, dar pline de înțeles; după cât se priviseră una pe alta de la fereastră, după tot ce-și închipuise Dolly despre viitorul lor. Oare să nu fi înțeles Vivien, să nu-și fi dat seama ce însemnau una pentru alta, să nu fi visat și ea la cuplul Dolly și Viv?
   - A fost găsit la cantină, doamna Hoskins l-a găsit și m-a rugat pe mine să-l aduc, având în vedere că...
   ...suntem suflete pereche, cele mai bune prietene, gândim la fel...
   -... că suntem vecine.
   Sprâncenele perfecte ale lui Vivien s-au arcuit și a privit-o cu băgare de seamă pe Dolly. După o clipă de gândire, chipul i s-a mai luminat.
   - A... acum știu. Femeia asta e servitoarea lui lady Gwendolyn Caldicott!
   Și a pronunțat cuvântul „servitoare” aruncându-i o privire cu înțeles lui Henry, care și-a schimbat atitudinea pe dată. Dolly și-a amintit ce-i spusese Henry despre propria lor servitoare, fata pe care tocmai o dăduseră afară pentru că furase.
   - Deci nu este o prietenă, a spus el, uitându-se la bijuteria prețioasă din palmă.
   - Cum să fie! a exclamat Vivien ca și cum doar simpla idee ar fi fost o blasfemie. Știi prea bine că nu există vreun prieten de-al meu pe care să nu-l fi cunoscut, Henry dragă.
   El și-a privit buimăcit soția și apoi a încuviințat.
   - Și mie mi s-a părut destul de ciudat, dar a insistat atât de mult...
   Apoi s-a întors către Dolly, cu fruntea încruntată de stupoare și îndoială, iar ea și-a dat seama cât de dezamăgit era și, chiar mai rău, dezgustat.
   - Domnișoară Smitham, i-a spus el, vă mulțumesc că i-ați înapoiat medalionul soției mele, dar acum este cazul să plecați.
   Lui Dolly nu i-a trecut prin minte să spună nimic potrivit. Cu siguranță că visa, nu asta își închipuise ea, nu asta merita să i se întâmple, nu așa trebuia să se desfășoare viața ei. De bună seamă că se va trezi într-o clipă și se va vedea râzând împreună cu Henry și Vivien, în timp ce beau împreună un pahar de whisky, sporovăind despre întâmplările vieții, iar ea și Vivien, așezate una lângă alta pe canapea, vor începe să râdă de doamna Waddingham de la cantină, iar Henry le va privi zâmbind tandru și se va mira ce pereche grozavă făceau ele două, cam zurlii, dar drăguțe.
   - Domnișoară Smitham?
   Ea abia a apucat să clatine din cap, și-a luat poșeta și s-a strecurat pe lângă ei îndreptându-se spre holul de la intrare.
   Henry Jenkins a urmat-o, șovăind ușor înainte de a-i deschide ușa. Cum brațul lui îi bloca drumul, Dolly nu avea de ales decât să rămână pe loc și să aștepte să o lase să iasă. Dar el părea că se gândește ce să-i spună.
   - Domnișoară Smitham? a început el, pe un ton de parcă s-ar fi adresat unui copil neastâmpărat, sau, chiar mai rău, unui servitor obraznic, care nu-și cunoaște lungul nasului, dându-și aere și visând la o viață dincolo de condiția ei socială.
   Dolly nu l-a putut privi în ochi, simțea că i se taie picioarele.
   - Haide, fugi acasă acum, ca o fată de treabă ce ești. Ai grijă de lady Gwendolyn și încearcă să nu mai intri în vreun bucluc.
   Începuse să se lase amurgul și, peste drum, Dolly a dat cu ochii de Kitty și Louisa, care se întorceau de la serviciu. Kitty și-a ridicat privirea și a rămas cu gura căscată văzând ce se întâmplă, dar Dolly nu a mai apucat să zâmbească, să le facă cu mâna sau să se prefacă că e mai veselă. Și cum ar fi putut, când știa că totul e pierdut? Când tot ceea ce își dorise, toate speranțele ei fuseseră risipite cu atâta cruzime și nepăsare?

17.

       Universitatea Cambridge, 2011
   Ploaia se oprise și luna plină, argintie străbătea printre norii zdrențuiți.
   După ce trecuse deja pe la Biblioteca Universității Cambridge, Laurel se așezase înaintea Capelei Colegiului Clare, așteptând să dea peste ea un biciclist, dar nu unul oarecare, ci cel la care se gândea ea. Vecernia era pe sfârșite, o ascultase preț de mai bine de jumătate de ceas, de pe banca de sub cireș, lăsându-se vrăjită de sunetul orgii și de vocile corului. Dintr-o clipă într-alta se vor opri și pâlcuri de oameni vor da buzna afară, îndreptându-se spre rastelul de metal de lângă ușă, unde stăteau de-a valma vreo treizeci de biciclete, și vor trece apoi în viteză pe lângă ea răspândindu-se în toate direcțiile. Iar printre ei spera să fie Gerry.
   Întotdeauna împărtășiseră aceeași dragoste pentru muzică, acel gen de muzică ce îți inspiră răspunsuri la întrebări pe care nici nu îți dai seama că ți le-ai pus vreodată, și, de îndată ce a ajuns la Cambridge și a văzut afișele cu concertul de seară, și-a dat seama că acolo era locul cel mai sigur unde putea să-l găsească pe fratele ei.
   Și așa s-a și întâmplat, la câteva minute după ce Bucurați-vă de Mielul Domnului de Britten a ajuns la finalul apoteotic și oamenii au început să iasă din biserică câte doi sau în grupuri mici prin ușile capelei, doar unul a ieșit singur. O siluetă înaltă și subțire a cărei apariție în capul scărilor a făcut-o pe Laurel să zâmbească, căci una dintre binecuvântările esențiale ale vieții era să cunoști pe cineva atât de bine încât să-l poți identifica imediat chiar și pe întuneric. Silueta s-a urcat pe bicicletă și a început să o împingă cu un picior, pornind ușor împleticit până și-a luat avânt.
   Pe când se apropia de ea, Laurel a pășit în stradă, făcându-i cu mâna și strigându-l. Era cât pe ce să dea peste ea, dar s-a oprit, clipind nedumerit.
   Fața i s-a luminat de un zâmbet dezarmant.
   - Lol! Ce cauți aici?
   - Am vrut să te văd. Am încercat să te sun, ți-am lăsat o mulțime de mesaje.
   - A tot țiuit și mașinăria aia, a spus el, clătinând din cap, iar luminița aia roșie a tot licărit și-am crezut că s-a stricat, așa că am scos-o din priză.
   Explicația era atât de tipică pentru Gerry, încât Laurel nu și-a putut stăpâni un zâmbet.
   - Ei bine, asta mi-a dat un motiv să-ți fac o vizită. Ai mâncat ceva în seara asta?
   - Să mănânc?
   - E un obicei plicticos, dar eu îl respect de câteva ori pe zi!
   El s-a scărpinat în cap, de parcă ar fi încercat să-și amintească ceva.
   - Haide, l-a îmbiat Laurel. Fac cinste.
   S-au îndreptat spre o mică pizzerie improvizată în intrândul zidului din fața Teatrului Artelor. Același loc, a băgat Laurel de seamă, unde se dusese ea în adolescență ca să vadă piesa Petrecerea a lui Harold Pinter.
   Localul era slab luminat de la lumânările ce pâlpâiau în vase de sticlă așezate pe fețele de masă cu carouri alb cu roșu. Era aglomerat, dar au fost conduși, în cele din urmă, la o masă liberă din spate, chiar lângă cuptorul de pizza. Laurel și-a scos haina și un tânăr cu bucle blonde care-i cădeau în ochi le-a luat comanda. S-a întors în câteva clipe cu o carafă de Chianti și două pahare.
   - Așa, a început Laurel, turnând vin pentru amândoi, pot să îndrăznesc să te întreb la ce lucrezi?
   - Astăzi tocmai am terminat un articol despre obiceiurile de hrană ale galaxiilor tinere.
   - Sunt flămânde, nu?
   - Oho, nici n-ai crede!
   - Și au mai mult de treisprezece ani, bănuiesc!
   - Nițel mai mult, cam trei până la cinci miliarde de ani după Big Bang!
   Laurel îl urmărea pe fratele ei vorbind pasionat despre uriașul telescop ESO din Chile („face același lucru ca microscopul pentru biologie”), explicându-i că petele acelea slabe de pe cer sunt de fapt galaxii foarte îndepărtate, iar unele („E incredibil, Lol!”) par a nu avea niciun fel de rotație a gazului - „Niciuna dintre teoriile actuale nu le poate prezice” iar ea dădea din cap cu oarecare vinovăție, căci nu îl asculta. Se gândea că, atunci când era emoționat, Gerry mânca silabele, de parcă vorbirea nu putea să țină pasul cu mintea lui strălucitoare, și vorbea pe nerăsuflate, respirând doar atunci când nu mai avea încotro, iar mâinile i se deschideau expresiv, cu mare precizie, de parcă ar fi ținut stelele cu vârful degetelor lui lungi și încordate.
   Mâinile îi semănau cu ale tatei, și-a dat seama Laurel privindu-l, ca și pomeții și ochii blânzi dindărătul ochelarilor. De fapt, fiul semăna destul de mult cu Stephen Nicolson. Dar râsul îl moștenise de la mama lor.
   Tăcuse apoi și începuse să soarbă din paharul de vin. În ciuda stânjenelii pe care o resimțea în legătură cu căutările sale și mai ales cu ceea ce avea să urmeze, se simțea atât de bine să fie cu Gerry, că tânjea după ceva ce nu putea descrie. Era un crâmpei de amintire despre ceea ce îi lega și ar fi vrut să prelungească această stare, înainte de a o risipi cu mărturisirea ei. Așa că l-a întrebat:
   - Și ce urmează după asta? Ce poate fi mai interesant decât obiceiurile de hrană ale galaxiilor tinere?
   - Păi acum fac harta la zi a Universului!
   - Aha, văd că îți stabilești țeluri mărunte, ce pot fi duse ușor la bun sfârșit!
   - Nu-i mare lucru, a răspuns el zâmbind larg, nu o să pun întreg spațiul... doar cerul. Vreo 560 de milioane de stele... niște galaxii și alte obiecte... și-o să fiu gata!
   Laurel se gândea la cifrele acelea când au apărut cele două pizza, iar mirosul de usturoi și busuioc i-a amintit că nu mâncase de dimineață, așa că s-a pornit cu lăcomia unei tinere galaxii. Gerry a întrebat-o despre proiectele ei și, cu gura plină, i-a povestit despre filmul documentar și despre Macbeth-ul pe care îl filma.
   - Adică urmează să îl filmez, căci acum mi-am luat liber.
   - Stai așa, cum adică... liber? s-a mirat Gerry, ridicând mâna.
   - Uite-așa!
   - Dar ce s-a întâmplat? a urmat el, înclinând din cap.
   - De ce se miră toată lumea?
   - Pentru că tu nu îți iei liber niciodată.
   - Vorbești prostii!
   - Asta e o glumă? a continuat Gerry, ridicându-și sprâncenele. Că mi se spune că eu nu mă prind la glume!
   - Nu, acum nu glumesc deloc.
   - Atunci trebuie să îți spun că toate dovezile empirice contrazic afirmația ta.
   - Dovezi empirice? a pufnit Laurel. Ia mai scutește-mă, uite cine vorbește! Când ți-ai luat tu liber ultima dată?
   - În iunie 1985, la nunta lui Seerjay, la Bath.
   - Păi vezi?!
   - Dar eu n-am spus că sunt mai breaz! Noi doi suntem la fel, logodiți cu munca, tocmai de aia îmi dau seama că e ceva în neregulă, a spus el, ștergându-și buzele cu șervețelul de hârtie și sprijinindu-și spatele de zidul negru de cărămidă. Ciudat moment să-ți iei liber, ciudat moment să mă vizitezi... nu pot decât să-mi dau seama că există o legătură...
   Laurel a oftat.
   - Respirație blocată! Vezi? Astea-s dovezi! Ce se întâmplă, Lol?
   Ea a împăturit șervețelul în două, o dată și-apoi încă o dată. Acum era momentul, în tot acest timp își dorise să-l aibă pe Gerry alături, iar acum venise momentul.
   - Îți mai aduci aminte când ai venit să stai cu mine la Londra? Chiar înainte de a începe treaba aici?
   - Ei, haide, ăsta se presupune că ar fi un moment fericit, nu? a răspuns Gerry, citând din Monty Python și Sfântul Graal.
   - Haide să nu ne certăm despre cine a omorât pe cine... Tare mi-a mai plăcut filmul ăla, a urmat ea, mutând o bucățică de măslină dintr-o parte a farfuriei într-alta, șovăind, încercând să aleagă cuvintele potrivite, ceea ce era imposibil, căci ele nu existau, așa că era mai bine să treacă direct la subiect. Atunci, m-ai întrebat ceva, în noaptea aia, când eram pe acoperiș; m-ai întrebat dacă s-a întâmplat ceva când eram noi mici. Ceva violent.
   - Îmi aduc aminte.
   - Da?
   Gerry a dat din cap.
   - Și-ți aduci aminte ce ți-am răspuns?
   - Mi-ai spus că nu îți amintești nimic.
   - Așa e, așa ți-am spus, a încuviința ea încetișor. Dar te-am mințit, Gerry.
   Dar nu a mai adăugat că o făcuse pentru binele lui sau că se gândise că procedează bine; ambele erau adevărate, dar ce mai conta acum? Nu voia să-și caute o scuză, nicidecum... mințise și merita orice pedeapsă i se cuvenea, nu numai pentru că ascunsese adevărul de Gerry, dar și pentru ceea ce le spusese polițiștilor acelora.
   - Am mințit.
   - Știu, a spus el, terminându-și ultima coajă de pizza.
   - Știai, cum așa? a întrebat ea clipind din ochi.
   - Păi nu ai vrut să te uiți la mine și m-ai spus G... iar asta se întâmplă când ești descumpănită. Oi fi tu cea mai mare actriță a națiunii, a urmat el, ridicând din umeri, dar nu te poți sustrage puterii mele de deducție!
   - Și lumea zice că tu nu ești niciodată atent.
   - Așa se zice? Habar n-aveam, sunt de-a dreptul zdrobit!
   Și-au zâmbit unul altuia, dar cu prudență, după care Gerry a întrebat:
   - Și-acum vrei să-mi spui?
   - Da, țin neapărat. Dar tot mai vrei să știi?
   - Sigur că da.
   - Foarte bine, atunci, a încuviințat ea din cap. Foarte bine.
   Așa că a luat-o de la început: cu fata ascunsă în căsuța din copac, într-o zi de vară din 1961, cu străinul care a apărut pe aleea dinaintea casei, cu bebelușul din brațele mamei. Cu mare atenție i-a descris cât de mult îl iubea mama pe băiețel, cum s-a oprit în prag ca să-i zâmbească și să-i adulmece parfumul de lapte și să-i gâdile bărbia dolofană și tălpile moi; dar apoi și-a făcut apariția pe scenă omul cu pălărie și toate reflectoarele s-au întors spre el. Mersul lui tiptil când a intrat pe portița de lângă casă, câinele care a știut înaintea tuturor că el va aduce întunericul, alertând-o pe mama cu lătratul lui, iar ea s-a întors și l-a văzut, sub privirile fetei din căsuța din copac, care s-a speriat brusc.
   Când a ajuns la acea parte a poveștii cu cuțitul, sângele și un băiețel care plângea pe pietriș, în timp ce privea peste masă chipul de adult al fratelui ei se gândea ce ciudat era să aibă în public această mărturisire atât de personală și cât de necesare i se păreau zgomotul și zumzetul locului aceluia ca s-o poată povesti.
   Acolo, în acea pizzerie din Cambridge, înconjurați de studenți care râdeau și glumeau, de oameni de știință tineri și deștepți, care aveau întreaga viață înainte, Laurel se simțea mult mai ocrotită și în siguranță, capabilă să rostească cuvinte pe care nu credea că le-ar fi putut rosti în liniștea camerei lui de la facultate:
   - L-a omorât, Gerry. Omul acela - se numea Henry Jenkins - a murit pe aleea din fața casei noastre.
   Gerry asculta cu atenție, cu ochii ațintiți într-un punct pe fața de masă. Nu i se clintea niciun mușchi pe chipul întunecat, doar a clătinat ușor din cap mai mult ca să marcheze sfârșitul poveștii decât ca să reacționeze la conținutul ei. Laurel a așteptat, terminându-și paharul de vin și turnând din nou pentru amândoi.
   - Cred că asta explică totul, a spus el după o vreme ridicându-și privirea.
   - Ce să explice?
   Degetele îi tremurau pe când a început să vorbească.
   - Când eram mic, vedeam scena asta uneori, așa, cu coada ochiului, ca o umbră întunecată care mă înspăimânta fără niciun motiv. Greu de descris. Mă întorceam și nu era nimic acolo, doar sentimentul îngrozitor că m-am uitat prea târziu. Inima mi se zbătea în piept fără să știu de ce. Odată chiar i-am spus mamei și ea m-a dus la doctor să-mi verifice ochii.
   - Și de-aia porți ochelari?
   - Nu, dar s-a descoperit că eram miop. Ochelarii nu m-au ajutat totuși cu umbra aceea, dar cu siguranță m-au făcut să văd mai clar chipurile oamenilor.
   Laurel a zâmbit.
   Dar Gerry a rămas serios. Omul de știință din el era ușurat, și-a dat ea seama, că găsise o explicație pentru ceva ce nu putuse înțelege până atunci, dar acea parte din el care reprezenta fiul unui părinte mult iubit nu putea să se liniștească prea ușor.
   - Oamenii buni fac și lucruri rele uneori, a spus el și și-a înfipt mâna în claia lui de păr. Doamne, Dumnezeule, ce expresie blestemată!
   - Dar e adevărat, totuși, i-a spus Laurel, dorind să-l îmbărbăteze. Uneori chiar din motive bine întemeiate.
   - Ce motive? a întrebat-o ridicându-și ochii spre ea, redevenind copilul care ar fi vrut cu disperare ca Laurel să-i lămurească totul.
   I s-a făcut milă de el: acum contempla fericit minunățiile universului, ca în clipa următoare să afle de la sora lui că maică-sa omorâse un om.
   - Și cine era tipul ăla, Lol? De ce l-a omorât?
   Laurel a început să-i povestească, cât mai direct cu putință - știind că cel mai bine era să apeleze la simțul logic al lui Gerry - tot ce știa despre Henry Jenkins: că era scriitor și că fusese căsătorit cu prietena mamei lor, Vivien, în timpul războiului. I-a povestit și ce aflase de laKitty Barker, că Vivien și Dorothy se înstrăinaseră de-a binelea pe la începutul anului 1941.
   - Și crezi că cearta lor ar fi legată de ceea ce s-a întâmplat la Greenacres în 1961, a spus el, căci altfel nu ai fi adus vorba despre asta.
   - Așa cred.
   Lui Laurel i-a revenit în minte ce-i povestise Kitty despre petrecerea la care fusese în noaptea aceea cu mama ei, despre cum se purtase atunci și ce spusese.
   - Cred că mama s-a supărat și a vrut să-și pedepsească prietena. Și cred că planul ei - oricare ar fi fost - nu i-a reușit, sau i-a ieșit mult mai rău decât se gândise, și nu a mai avut cum să îndrepte lucrurile. Mama a fugit din Londra apoi, iar Henry Jenkins a fost atât de mânios pe ceea ce se întâmplase, că nu s-a lăsat până nu a găsit-o.
   Laurel se minuna cum de putea sintetiza o teorie atât de îngrozitoare în cuvinte atât de directe, fără ocolișuri. Își dădea seama că, din afară, putea părea calmă și stăpână pe sine, gata să meargă până la capăt, fără să trădeze vreo urmă a profundei disperări care o măcina pe dinăuntru.
   - Chiar mă întreb dacă nu cumva a avut ceva de-a face cu moartea lui Vivien, a continuat ea, coborându-și vocea. Dacă nu a trebuit să trăiască cu această vinovăție tot acest timp și rezultatul să fi fost femeia pe care am cunoscut-o noi, dacă nu cumva și-a petrecut restul vieții plătind acest păcat.
   - Adică fiind o mamă perfectă pentru noi toți.
   - Da.
   - Și asta a funcționat perfect până a apărut Henry Jenkins ca să își ia revanșa.
   - Da.
   Gerry a tăcut o vreme, încruntându-și ușor sprâncenele, semn că se gândea.
   - Ei, l-a îmboldit Laurel, aplecându-se spre el. Tu ești omul de știință... teoria asta poate fi validă?
   - E plauzibilă, a răspuns Gerry, încuviințând ușor din cap. Nu e greu să crezi că remușcarea e un motiv de schimbare. Și nici că un soț ar putea să încerce să răzbune un afront adus soției sale, iar dacă ce i-a făcut ea lui Vivien a fost atât de cumplit, pot să înțeleg de ce n-a avut altă alegere decât să-l amuțească pe veci.
   Laurel a simțit că i se frânge inima, dându-și seama că în adâncul sufletului ei se agățase de speranța că el o să izbucnească în râs și o să-i facă praf teoria cu argumentele imbatabile ale minții lui extraordinare și-o să-i spună că ar fi cazul să se mai odihnească și să nu mai citească Shakespeare o vreme.
   Dar logica lui preluase frâiele:
   - Mă întreb ce o fi putut să-i facă lui Vivien dacă a regretat atât de mult după aia.
   - Nu pot să îmi închipui.
   - Orice ar fi fost, cred că ai dreptate, a urmat el, trebuie că a ieșit mult mai rău decât a intenționat. Mama nu ar fi făcut rău deliberat unei prietene.
   Laurel a dat din cap fără prea multă convingere, amintindu-și cum mama înfipsese cuțitul în pieptul lui Henry Jenkins fără să se gândească vreo clipă.
   - N-ar fi putut, Lol!
   - Nu, nici eu n-aș fi putut să cred, cel puțin la început. Dar te-ai gândit totuși că poate noi îi găsim scuze doar pentru că este mama noastră, pe care o cunoaștem și o iubim?
   - Așa o fi, a încuviințat Gerry, dar așa se și cuvine, pentru că noi chiar o cunoaștem!
   - Credem că o cunoaștem...
   Prin minte i se învârtea ceva ce auzise de la Kitty Barker despre război și felul în care pasiunile se întețeau; amenințarea cu ocupația, teama și întunericul, nopți întregi nedormite.
   - Dar dacă atunci era altfel? Dacă fusese copleșită de presiunea bombardamentului? Dacă s-a schimbat după ce s-a măritat cu tata și ne-a avut pe noi? După ce i s-a dat o a doua șansă în viață?
   - Nimeni nu se poate schimba atât de mult.
   Din senin, i-a venit în minte povestea crocodilului. „De-aia te-ai prefăcut în femeie, mami?” o întrebase ea și Dorothy îi răspunsese că se dezbărase de obiceiurile de crocodil după ce devenise mamă. Era oare prea mult să se gândească că povestea aceea ar fi putut fi o metaforă, că încă de pe atunci mama ei ar fi putut să recunoască o schimbare? Sau poate că Laurel încerca să găsească alte înțelesuri într-o poveste care era menită doar să-i facă plăcere unui copil?
   Parcă o și vedea pe Dorothy, în după-amiaza aceea, întorcându-se spre oglindă și aranjându-și bretelele rochiei ei atât de frumoase, în vreme ce Laurel, o fetiță de 8 ani, o întreba cu ochii măriți de emoție cum de putuse să se transforme.
   „Ei, acum! i-a răspuns mama, doar nu vrei să-ți spun toate tainele mele? Chiar pe toate! M-ai întreabă-mă și altă dată, când te faci mai mare!”
   Și chiar asta avea de gând să facă. Brusc i s-a făcut cald, lumea râdea, înghesuită în restaurant, și din cuptorul de pizza ieșeau valuri de căldură și miros de pâine coaptă. Laurel și-a deschis portofelul și a scos două hârtii de 20 de lire și una de 5 și le-a vârât sub nota de plată, împiedicându-l pe Gerry care voia să contribuie și el.
   - Ți-am spus că fac cinste.
   Asta era tot ce putea face să compenseze faptul că adusese obsesiile ei întunecate în lumea lui cu stele luminoase.
   - Haide, l-a îmboldit ea, trăgându-și haina, haide să facem câțiva pași.

       Au traversat curtea pătrată din King’s College, lăsând în urmă zumzetul restaurantelor și îndreptându-se spre râul Cam.
   Era liniște și Laurel auzea bărcile legănându-se ușor pe suprafața apei argintate de lumina lunii. În depărtare suna un clopot tare și nepăsător, iar într-o cameră din facultate cineva exersa la vioară. Muzica frumoasă și tristă i-a înmuiat inima lui Laurel și brusc și-a dat seama că făcuse o greșeală venind aici.
   Gerry nu vorbise prea mult de când ieșiseră din restaurant. Acum mergea tăcut pe lângă ea, împingându-și bicicleta cu o mână, cu capul plecat și privirea ațintită în pământ. Laurel se lăsase păcălită să-i împărtășească povara trecutului, se convinsese singură că Gerry ar fi trebuit să știe, căci și el avea o legătură cu monstruozitatea la care ea fusese martoră. Dar pe atunci el era un copilaș neștiutor, iar acum era un om drăguț, favoritul mamei, care nu putea să conceapă că ea a fost vreodată capabilă să facă ceva îngrozitor.
   Laurel era tocmai pe punctul de a-i spune asta și de a-și cere scuze, încercând să ia în glumă această obsesie a ei, când Gerry a întrebat-o:
   - Și ce urmează acum? Avem vreun indiciu?
   Laurel i-a aruncat o privire.
   Se oprise sub cercul de lumină galbenă a unui felinar și-și împingea ochelarii pe nas în sus.
   - Doar n-ai să lași povestea asta așa? Sigur că trebuie să aflăm ce s-a întâmplat! Face parte din viața noastră, Lol.
   Laurel nu-și aducea aminte să fi fost un alt moment în care să-l fi iubit mai tare ca atunci.
   - Mai e ceva, a spus ea, cu răsuflarea tăiată. Acum că vorbim... am fost azi-dimineață la mama și era tare confuză... i-a cerut asistentei să-l cheme pe doctorul Rufus când l-o vedea.
   - Asta nu e ceva neobișnuit într-un spital, nu-i așa?
   - Sigur că nu e, doar că pe doctor îl cheamă Cotter, nu Rufus.
   - Să-l fi confundat?
   - Nu cred. Prea a spus-o cu convingere... plus că...
   În minte i-a venit imaginea neclară a tânărului numit Jimmy, iubitul de demult al mamei, deplâns acum.
   - Și nu e prima dată când vorbește de cineva pe care l-a cunoscut. Cred că trecutul i se învălmășește în cap. Cred că vrea să aflăm răspunsurile.
   - Și-ai întrebat-o?
   - Nu, nu despre doctorul Rufus, dar am întrebat-o despre alte lucruri. Mi-a răspuns destul de deschis, dar a fost tulburată. O să mai încerc din nou, desigur, dar, dacă ar fi și o altă cale, aș fi bucuroasă să o încerc.
   - De acord.
   - Mai devreme m-am dus la bibliotecă să văd dacă aș putea să aflu ceva despre un doctor care lucra în Coventry și poate în Londra în anii ’30-’40. Cum nu aveam decât numele de familie și habar nu aveam ce fel de doctor era, bibliotecara mi-a sugerat să încep prin a căuta în baza de date a revistei medicale Lancet.
   - Și?
   - Am găsit un doctor Lionel Rufus. Gerry, sunt aproape sigură că e el: a locuit chiar în Coventry în vremea aia și a publicat lucrări de psihologia personalității.
   - Și tu crezi că a fost pacienta lui? Că mama ar fi suferit de ceva psihic la vremea aceea?
   - N-am nici cea mai vagă idee, dar am de gând să aflu.
   - Lasă că mă interesez eu... știu niște oameni pe care aș putea să-i întreb.
   - Serios?
   El a încuviințat din cap și a răspuns înghițindu-și cuvintele emoționant:
   - Du-te înapoi în Suffolk, am să-ți dau de știre de-ndată ce aflu ceva.
   Era mai mult decât sperase... de fapt, era chiar ceea ce își dorise.Gerry avea să o ajute, vor afla împreună ce se întâmplase de fapt.
   - Sper că îți dai seama că s-ar putea să descoperi ceva îngrozitor.
   Nu voia să-l sperie, dar trebuia să-l prevină.
   - Ceva ce ar putea transforma în minciună tot ceea ce credem că știm despre ea.
   - Ce fel de actriță ești tu? Nu e momentul să-mi spui că oamenii nu sunt o știință exactă, că personalitățile sunt complexe și că o variabilă nu dărâmă întreaga teoremă?
   - Te-am avertizat doar, fii pregătit.
   - Eu sunt mereu pregătit, a spus el zâmbind larg. Și eu tot mai cred în mama noastră!
   Laurel a ridicat sprâncenele, dorind să aibă și ea aceeași convingere. Dar văzuse ce se întâmplase în ziua aceea la Greenacres și știa de ce era în stare mama lor.
   - Nu e o metodă prea științifică, i-a răspuns ea aspru, cel puțin nu când totul duce spre o singură concluzie!
   - Nu ai învățat nimic de la tinerele galaxii flămânde, Lol? a întrebat-o el încetișor, apucând-o de mână.
   Laurel s-a simțit copleșită de grijă și afecțiune, văzând în ochii lui cât de mult avea nevoie să creadă că totul se va rezolva, iar ea își dădea seama cât de puțin probabil era să fie așa.
   - Să nu respingi niciodată posibilitatea de a da peste un răspuns pe care să nu-l anticipeze niciuna dintre teorii.

18.

          Londra, sfârșitul lui ianuarie 1941
   Dolly nu se simțise atât de umilită în viața ei. Dacă ar fi trăit o sută de ani, nu ar fi putut uita cum au privit-o amuzați Henry și Vivien.
   Aproape că reușiseră să o facă să se simtă servitoarea unei vecine, care venise îmbrăcată într-o rochie veche împrumutată din garderoba stăpânei. Dar Dolly era făcută dintr-o plămadă mult mai tare. Așa cum îi spunea mereu doctorul Rufus:
   „Tu ești unică într-un milion de oameni, Dorothy, zău!”
   În timpul prânzului pe care l-au luat împreună la două zile după această întâmplare, el s-a lăsat pe speteaza scaunului din restaurantul Savoy, privind-o pe deasupra țigării:
   - Ia spune-mi, Dorothy, a întrebat-o, de ce crezi că femeia asta, Vivien Jenkins, s-a purtat atât de rău cu tine?
   Dolly a dat din cap gândindu-se, după care i-a răspuns ceea ce credea acum:
   - Cred că atunci când a dat peste noi doi... adică peste domnul Jenkins și mine... stând așa, împreună, în salon...
   Apoi a privit într-o parte, ușor stânjenită, amintindu-i cum o privise Henry Jenkins.
   - Și-apoi, mă aranjasem și eu cu mare grijă în ziua aceea, să știți... și cred că asta i-a pus capac lui Vivien.
   El a încuviințat aprobator din cap, cu ochii micșorați și și-a mângâiat bărbia.
   - Dar tu cum te-ai simțit, Dorothy, când te-a umilit în așa hal?
   Lui Dolly îi era frică că va izbucni în plâns când a auzit întrebarea.
   Dar nu a făcut-o, ci a zâmbit plină de curaj, înfigându-și unghiile în palme mândră de puterea ei de stăpânire.
   - M-am simțit jignită de moarte, domnule doctor, și foarte, foarte lovită. Nu cred că am fost vreodată tratată atât de josnic, mai ales de către cineva pe care o consideram prietenă. M-am simțit de-a dreptul...
   - Stai... oprește-te!
   În încăperea inundată de soare din casa de la numărul 7 din Campden Grove, Dolly a tresărit când lady Gwendolyn și-a eliberat piciorușul, strigând din răsputeri:
   - O să-mi scoți unghia de tot dacă nu ești mai atentă, prostănaco!
   Plină de remușcare, Dolly privea triunghiul alb rămas în locul unghiei rozalii. Gândul la Vivien era de vină. Mânuise pila de unghii mai tare și mai iute de cât se cuvenea.
   - Îmi pare foarte rău, lady Gwendolyn! O să dau mai încet...
   - M-am săturat. Adu-mi dulciurile, Dorothy. Am avut o noapte groaznică! Cu rețetele astea păcătoase făcute pe rație... auzi, să mănânci la cină picioare de vițel cu varză roșie călită! Nici nu-i de mirare că m-am zvârcolit toată noaptea și-am visat numai grozăvii!
   Dolly a făcut ce i se spusese, așteptând răbdătoare ca bătrâna să scotocească în pungă să găsească bomboana cea mai mare.
   Jignirea s-a prefăcut iute în umilință și rușine, ca să se sfârșească în mânie fără seamăn. Cum au putut Vivien și Henry să o considere mincinoasă și hoață, când ea nu voise altceva decât să înapoieze prețiosul medalion? Era o ironie prea mare ca tocmai Vivien - care se ascundea de bărbatul ei, spunând tot felul de minciuni, momindu-i pe cei care nu o cunoșteau să nu-i divulge secretele - să fie cea care să o judece cu atâta asprime pe Dolly, singura care sărise în apărarea ei când alții o vorbeau de rău.
   Ei, bine - s-a încruntat Dolly hotărâtă, în timp ce punea pila de unghii în teaca ei și curăța măsuța - asta nu se va mai repeta! Își făcuse un plan. Nu-i spusese încă nimic lui lady Gwendolyn, dar, când bătrâna avea să audă ce se întâmplase - că tânăra ei prietenă fusese trădată, așa cum i se întâmplase și ei - Dolly era convinsă că își va da binecuvântarea. Când se va termina războiul, aveau să facă o mare petrecere, ceva nemaipomenit, un bal mascat cu costume și lampioane și înghițitori de flăcări. Vor fi invitați toți oamenii de vază și vor apărea fotografii în revista The Lady, ani de-a rândul se va vorbi despre asta. Dolly își și închipuia oaspeții sosind în Campden Grove, îmbrăcați la patru ace, trecând chiar pe dinaintea clădirii de la numărul 25, de unde Vivien Jenkins îi va privi de la fereastră, nefiind invitată.
   Între timp, se străduia să nu-i mai bage în seamă pe niciunul din ei. Dolly învățase că erau oameni pe care era mai bine să nu-i cunoști.
   Pe Henry Jenkins nu era greu să-l evite, căci nu-l vedea aproape niciodată, iar pe Vivien se străduise să nu o mai întâlnească, retrăgându-se de la Serviciul Feminin Voluntar, ceea ce fusese o mare ușurare: cu o singură lovitură reușise să se elibereze de hachițele doamnei Waddingham și să câștige un timp prețios pe care să i-l dedice în întregime lui Lady Gwendolyn. Și bine a făcut, după cum s-a dovedit.
   Într-o dimineață, când în mod normal ar fi trebuit să fie de serviciu la cantină, Dolly îi masa picioarele lui Lady Gwendolyn ca să-i treacă cârceii, când s-a auzit soneria la parter. Bătrâna și-a răsucit încheietura mâinii spre fereastră și i-a spus să se uite printre perdele să vadă cine le deranja la ora aceea.
   La început lui Dolly îi fusese teamă că e Jimmy - mai venise de câteva ori până atunci în timpul zilei, și slavă Domnului că nu fusese nimeni acasă și că putuse evita o scenă neplăcută - dar nu era el. Și-n timp ce Dolly se străduia să se uite prin geamul camuflat, o văzuse pe Vivien Jenkins jos, aruncând priviri furișe peste umăr, de parcă era sub demnitatea ei să sune la ușa casei cu numărul 7 și i-ar fi fost rușine să fie văzută acolo.
   Dolly a simțit că i se aprinde tot corpul, căci și-a dat seama pe dată de ce venise. Era exact ceea ce se aștepta din partea ei, un gest de mitocănie josnică: avea de gând să i se plângă lui Lady Gwendolyn de prostul obicei de a fura al „servitoarei” ei. Și-o și închipuia pe Vivien așezată elegant pe fotoliul prăfuit acoperit de creton de lângă patul bătrânei, încrucișându-și picioarele lungi și subțiri, aplecându-se conspirativ spre ea, ca să se plângă de calitatea servitorilor din vremurile acestea.
   „E atât de greu să găsești pe cineva demn de încredere, nu-i așa, Lady Gwendolyn? Și noi am avut destulă bătaie de cap chiar zilele trecute...”
   În timp ce Dolly o privea pe Vivien rămasă pe trepte, aruncând priviri furișe înapoi spre stradă, măreața doamnă striga din pat:
   „Haide, Dorothy, că n-o să trăiesc o veșnicie! Cine este?”
   Dolly și-a stăpânit emoția și i-a răspuns pe un ton cât se poate de neutru că e o femeie oarecare care adună haine pentru donații. Iar când Lady Gwendolyn s-a strâmbat și a spus:
   „Să nu-i dai drumul înăuntru! Că doar n-o să-și bage mâinile murdare în garderoba mea!”, Dolly s-a conformat cu cea mai mare plăcere.

       Dolly a tresărit auzind bufnitura. Fără să-și dea seama, se oprise în dreptul ferestrei și rămăsese cu privirea pierdută la clădirea de peste drum, de la numărul 25.
   Bufnitura s-a repetat, iar ea s-a întors și-a văzut-o pe Lady Gwendolyn privind-o fix. Obrajii bătrânei erau umflați din pricina bomboanei uriașe pe care o avea în gură și lovea salteaua cu bastonul ca să-i atragă atenția.
   - Da, Lady Gwendolyn!
   Bătrâna și-a strâns brațele în jurul corpului, dându-i de înțeles că îi era frig.
   - E un pic cam răcoare, nu-i așa?
   Bătrâna a dat din cap.
   Dolly și-a înăbușit oftatul cu un zâmbet ascultător, căci tocmai îi dăduse așternutul deoparte că îi fusese prea cald, și s-a îndreptat spre pat.
   - Ia să vedem cum pot să vă aranjez mai bine!
   Lady Gwendolyn a închis ochii și Dolly a început să-i tragă păturile, dar asta era ușor de spus, dar greu de făcut. Sucindu-se și răsucindu-se ca să-i facă semn cu bastonul, bătrâna răvășise toate așternuturile și pătura era prinsă sub un picior. Dolly a trecut de partea cealaltă a patului și a început să tragă de pătură.
   Mai târziu, când a analizat toate acestea, a dat vina pe praf pentru ceea ce a urmat. Atunci însă, era prea ocupată să tragă de pătură și să împingă ca să mai bage ceva de seamă. În cele din urmă pătura a scăpat, Dolly a scuturat-o, ridicând-o cât a putut de sus, până sub bărbia bătrânei. Și-n timp ce îi aranja marginea tivită, Dolly a strănutat neobișnuit de puternic, zgâlțâind-o pe Lady Gwendolyn atât de tare, că ochii i s-au holbat pe dată.
   Dolly și-a cerut scuze, frecându-și nasul care începuse să o mănânce. A clipit ca să-și limpezească ochii și ca prin ceață a văzut-o pe măreața doamnă agitându-și brațele, cu palmele zbătându-i-se asemenea unor păsări înspăimântate.
   - Lady Gwendolyn! a strigat-o ea, aplecându-se.
   Chipul bătrânei se făcuse stacojiu.
   - Dragă lady Gwendolyn, ce-ați pățit?
   S-a auzit un hârâit din gâtul bătrânei, iar pielea i se făcuse vineție. Arăta disperată spre gât, de parcă ceva o împiedica să vorbească.
   Bomboana! s-a gândit Dolly, trăgând aer în piept, i se oprise ca un dop în gât. Dolly nu știa ce să facă, era disperată. Fără să se gândească nicio clipă, și-a vârât degetele în gura bătrânei încercând să scoată bomboana. Dar nu ajungea la ea. Atunci s-a panicat. Poate dacă ar fi lovit-o în spate sau ar fi strâns-o peste mijloc? A încercat și una și alta, simțind cum i se zbate inima în piept și auzindu-și pulsul în urechi. A încercat să o ridice, dar lady Gwendolyn era atât de grea, iar cămașa ei de mătase atât de alunecoasă...
   - Nu vă speriați, s-a pomenit zicând, în vreme ce se străduia să își mențină calmul. O să fie bine.
   Și a repetat cuvintele asta la nesfârșit, căznindu-se din răsputeri să o ridice, în timp ce lady Gwendolyn se zbătea și dădea din mâini.
   - Nu-i nimic, o să fie bine, o să fie bine...
   Până când, în cele din urmă, a tăcut, dându-și seama că bătrâna devenise tot mai grea, că nu se mai zvârcolea și nici nu mai respira, și în jur încremenise totul.
   Apoi s-a lăsat liniștea în dormitorul grandios, nu se mai auzea decât răsuflarea lui Dolly și scârțâitul ciudat al patului când a reușit să iasă de sub trupul neînsuflețit, dar cald al stăpânei ei și l-a lăsat să se prăvălească în poziția lui obișnuită.

       Când a venit, doctorul a decretat, de la capătul patului, că era un „caz clar de deces din cauze naturale”.
   A privit-o pe Dolly care ținea mâna rece a lui lady Gwendolyn și-și ștergea ochii înlăcrimați și a adăugat:
   „A avut întotdeauna inima slabă. A făcut scarlatină când era mică”.
   Dolly s-a uitat îndelung la chipul aspru al bătrânei și a dat din cap. Nu a mai pomenit nici de bomboană, nici de strănut, nu mai avea niciun rost. Nu mai putea schimba nimic acum și ar fi fost caraghios să bată câmpii despre bomboane și praf. Bomboana se topise oricum până când reușise doctorul să străbată străzile răvășite de raidurile din noaptea trecută.
   - Haide, haide, fată dragă, i-a spus doctorul, bătând-o ușor pe mână, știu cât de mult țineai la dânsa! Și dânsa la tine, aș putea să spun!
   Apoi și-a pus pălăria pe cap, și-a luat geanta și a spus că va lăsa pe măsuța de la intrare numele companiei de pompe funebre pe care o folosea familia Caldicott.

     Testamentul lui lady Gwendolyn a fost citit în biblioteca din casa ei din Campden Grove numărul 7, la 29 ianuarie 1941.
   De fapt, nu ar fi trebuit să fie citit, cel puțin nu în public, domnul Pemberly ar fi preferat o scrisoare discretă adresată fiecărei persoane numite în document (notarul suferea grozav de trac), dar lady Gwendolyn, cu preferința ei cunoscută pentru scene dramatice, insistase să se citească. Dolly nu era surprinsă. Cunoștea ura bătrânei pentru unicul ei nepot - ce pedeapsă mai potrivită i-ar fi putut aplica de dincolo de mormânt decât să-l priveze de moștenirea atât de așteptată și să-l facă să înghită și rușinea de a vedea în public cum totul îi este dat altcuiva?
   Dolly s-a îmbrăcat cu multă grijă, așa cum și-ar fi dorit lady Gwendolyn să o vadă, dornică să fie la înălțimea rolului de moștenitoare, fără să pară că se străduiește prea mult.
   Era destul de emoționată așteptând ca domnul Pemberly să termine odată. Bietul om se poticnea și se bâlbâia citind articolele preliminare, iar semnul lui din naștere i se înroșea și mai tare, amintindu-le celor adunați acolo (Dolly și lordul Wolsey) că dorințele clientei sale, ratificate de el însuși, ca avocat obiectiv și calificat, erau definitive și obligatorii. Nepotul era un bărbat puternic, ca un buldog, și Dolly spera că ascultă cu atenție prevederile bombastice. Nu-și închipuia că va fi prea bucuros când își va da seama ce făcuse mătușa lui.
   Și avea dreptate. Lordul Peregrine Wolsey era în pragul apoplexiei pe când ajunseseră să citească testamentul. Era un om nerăbdător și începuse deja să transpire înainte ca domnul Pemberly să termine preambulul. Dolly îl auzea pufnind și foindu-se la fiecare paragraf care nu începea cu „las nepotului meu, Peregrine Wolsey...”. În cele din urmă, avocatul a tras aer în piept, a scos o batistă să-și șteargă fruntea nădușită și a trecut la împărțirea dărniciei clientei sale.
   - „Eu, Gwendolyn Caldicott, anulând toate celelalte testamente făcute mai înainte de mine, las soției nepotului meu, Peregrine Wolsey, conținutul garderobului meu, iar nepotului meu, conținutul garderobului răposatului meu tată”.
   - Cum?! a răcnit el dintr-odată, scăpându-și țigara de foi din gură. Ce blestemăție e asta?
   - Vă rog, lord Wolsey, a bâjbâit domnul Pemberly, iar semnul său din naștere a devenit și mai stacojiu. Vă r-r-r-rog să stați liniștit o clipă până s-s-s-sfârșesc.
   - Cum? Te dau în judecată, vierme blestemat! Știam eu ce-ai să faci, susurându-i la ureche mătușii...
   - Lord Wolsey, v-v-vă rog...
   Domnul Pemberly a continuat să citească, încurajat de un gest prietenesc al lui Dolly.
   - „Las restul posesiunilor și proprietăților mele de orice fel, inclusiv locuința mea din Campden Grove numărul 7, din Londra, cu excepția câtorva obiecte pe care le voi enumera mai jos, Adăpostului de Animale Kensington”, al cărui reprezentant nu a putut fi prezent astăzi, a urmat el, ridicând privirea.
   Și în acel moment Dolly nu a mai fost capabilă să audă nimic în afară de vuietul asurzitor al trădării.

      Lady Gwendolyn lăsase, desigur, ceva și pentru „tânăra mea damă de companie, Dorothy Smitham”, dar Dolly era prea șocată să mai asculte când îi venise rândul.
   Doar mai târziu în noaptea aceea, în liniștea dormitorului ei, când a citit cu atenție scrisoarea pe care domnul Pemberly i-o pusese în mâinile tremurătoare, în timp ce încerca să se ferească de amenințările lordului Wolsey, și-a dat seama că moștenirea ei cuprindea o mică selecție din hainele din garderoba de sus. Dolly a recunoscut imediat obiectele înșirate.
   Cu excepția unei haine destul de ponosite de blană albă, umpluse cu toate câteva cutii de pălării pe care le donase deja cu bucurie la coleta organizată de Vivien Jenkins la Serviciul Feminin Voluntar.
   Dolly era neagră de mânie, clocotea, se aprinsese și scotea scântei. După tot ce făcuse pentru bătrână, după toate înjosirile pe care trebuise să le îndure - tăiatul unghiilor de la picioare, curățatul urechilor, torentele de venin pe care trebuise să le suporte. Nu le răbdase bucuroasă, dar le răbdase. Renunțase la tot pentru lady Gwendolyn; crezuse că erau mai apropiate decât rudele. Domnul Pemberly îi dăduse recent de înțeles că o aștepta o mare moștenire, la fel și lady Gwendolyn însăși. Dolly nu putea să înțeleagă ce se putuse întâmpla ca să o determine să se răzgândească.
   Doar dacă... Răspunsul i-a venit ca lovitura de topor, iute și greu. Mâinile au început să-i tremure și a scăpat scrisoarea avocatului pe jos.
   Sigur că da, acum se lega totul. Femeia aceea îngrozitoare, Vivien Jenkins, venise totuși să o vadă pe lady Gwendolyn. Era singura explicație. Cu siguranță că a pândit de la fereastră, așteptând să se ivească o ocazie, vreunul dintre puținele momente când, în ultimele două săptămâni, Dolly trebuise să plece de acasă cu vreo treabă. Vivien așteptase și-apoi dăduse lovitura, umplându-i capul bătrânei cu minciuni sfruntate despre Dolly, care nu se gândise la altceva decât la binele măreței doamne.

       Prima mișcare a Adăpostului de Animale Kensington, în calitate de proprietar al clădirii din Campden Grove numărul 7, a fost să contacteze Ministerul de Război ca să insiste să se găsească alte aranjamente de locuit pentru funcționarele care erau cazate în casă la momentul respectiv.
   Clădirea urma să fie transformată imediat în spital de animale și centru de salvare. Această decizie nu le-a afectat pe Kitty și pe Louisa, căci amândouă s-au căsătorit cu piloți ai Forțelor Regale Aeriene, la câteva zile una după cealaltă, la începutul lunii februarie, celelalte două fete și-au găsit sfârșitul pe 30 ianuarie, la fel de anonim cum trăiseră, lovite de o bombă în timp ce se îndreptau braț la braț la o serată dansantă în cartierul Lambeth.
   Mai rămăsese doar Dolly. Nu era ușor de găsit o cameră în Londra, mai ales pentru cineva obișnuit cu lucruri alese în viață. Dolly vizitase 3 locuri insalubre, după care s-a reîntors la pensiunea din Notting Hill, unde locuise cu doi ani în urmă, când lucrase ca vânzătoare, iar Campden Grove era pentru ea doar un nume pe hartă, nu templul visurilor mărețe și al marilor dezamăgiri ale vieții sale.
   Doamna White, proprietara pensiunii de la numărul 4 din Rillington Place, rămasă văduvă între timp, a fost încântată să o vadă din nou pe Dolly (deși „a vedea” era un cuvânt mult prea optimist: biata băbătie era complet oarbă fără ochelari) și a anunțat-o cu mare bucurie că vechea cameră a lui Dolly ar fi încă liberă dacă i-ar da și tichetele ei de rație.
   Nu era de mirare că acea cameră era liberă. Dolly era convinsă că nu mulți oameni ar fi fost atât de disperați, chiar și în vreme de război, ca să plătească bani buni pentru o asemenea chițimie. Era mai mult o idee de cameră, doar o rămășiță dintr-un dormitor al casei originale care fusese împărțit în două încăperi inegale. Fereastra rămăsese în partea cea mai mare, așa că rezultase un fel de debara. Nu era loc decât pentru un pat îngust, o noptieră, o chiuvetă mică și cam atât. Lipsa luminii și a aerisirii făcea ca prețul să fie destul de mic și, oricum, Dolly nu avea prea multe lucruri - toată averea ei se afla în geamantanul pe care-l luase cu ea când părăsise casa părintească în pas de dans, cu 3 ani în urmă.
   De cum a ajuns, primul lucru a fost să-și așeze pe polița de deasupra chiuvetei cele două volume, Muză fără voie și caietul cu idei al lui Dorothy Smitham O parte a sufletului ei n-ar fi vrut să mai vadă niciodată cartea lui Jenkins, dar îi rămăseseră puține obiecte și-i plăceau lucrurile deosebite, așa că nu s-a îndurat să scape de ea. Cel puțin nu atunci. A întors însă cartea cu cotorul la perete. Și, cum priveliștea era destul de tristă, a mai pus și aparatul de fotografiat Leica pe care i-l dăruise Jimmy de ziua ei de naștere.
   Nu se prea omora ea după fotografiat - cerea să stai nemișcat și să aștepți prea mult timp pentru gustul ei - dar încăperea era atât de goală, că ar fi fost fericită să expună și o oală de noapte dacă ar fi avut-o. În cele din urmă și-a scos haina de blană pe care o moștenise, a pus-o pe un umeraș și a agățat-o de un cârlig după ușă: era mai bine să nu o mai vadă, indiferent în ce loc s-ar fi aflat în cămăruță. Vechea haină albă de blană devenise un fel de simbol al visurilor ei zdrobite.
   Dolly și-a luat o slujbă la o fabrică de muniție din apropiere, căci doamna White nu s-ar fi sfiit să o dea pe ușă afară dacă nu-și plătea chiria și mai ales pentru că era o treabă ce putea fi făcută fără mare atenție, lăsându-i restul minții libere ca să se gândească la toate relele ce i se făcuseră. Se întorcea seara acasă, înghițea cu noduri mâncarea de carne din conservă a doamnei White și apoi le lăsa pe celelalte fete să râdă și să sporovăiască despre iubiții lor și să strige la Lordul Haw Haw pe care-l auzeau la radio, în timp ce ea se ducea spre patul îngust, fumându-și ultimele țigări și gândindu-se la tot ce pierduse: familia, lady Gwendolyn și Jimmy... Se mai gândea și la felul în care Vivien spusese: „Nu o cunosc pe femeia asta”, nu-și putea lua gândul de la scena aceea, și-l vedea mereu dinaintea ochilor pe Henry Jenkins arătându-i ușa și simțea din nou cum o cuprind valuri fierbinți și reci de rușine și mânie.
   Și tot așa zi de zi, până într-o seară în mijlocul lui februarie, când totul s-a desfășurat altfel.
   Ziua trecuse ca oricare alta, Dolly lucrase două schimburi la fabrică și la întoarcere se oprise să mănânce la un restaurant din apropiere, căci pur și simplu nu mai putea suferi încă o porție din mâncarea groaznică făcută de doamna White. Și a rămas așezată într-un colț, la masa ei, până la ora închiderii, uitându-se prin fumul țigării la cei de la alte mese, mai ales la perechile care își mai furau câte o sărutare peste masă și râdeau de parcă lumea ar fi fost cel mai minunat loc.
   Dolly își amintea vag că tot așa simțise și ea când era veselă, fericită și plină de speranță.
   În drum spre casă, luând-o pe o scurtătură, pe o străduță îngustă, în timp ce auzea bubuitul bombelor în depărtare, s-a împiedicat pe întuneric - își uitase lanterna în Campden Grove când trebuise să plece (din vina lui Vivien) - și a căzut în groapa lăsată de o bombă. Își sucise glezna și îi sângera genunchiul, ciorapii cei buni se rupseseră, dar mândria îi era rănită cel mai tare. A fost nevoită să șchiopăteze tot drumul către pensiunea doamnei White (Dolly nu se putea gândi că era casa ei, căci aceea îi fusese furată - tot din vina lui Vivien) prin frig și întuneric și când a ajuns a găsit ușa încuiată și ferecată cu zăvorul.
   Doamna White respecta cu sfințenie camuflajul, nu atât ca să-l țină pe Hitler la distanță (deși avea temeri întemeiate că pensiunea de la numărul 24 din Rillington Place era capul listei lui de priorități), ci ca să servească o lecție pentru întârzierile dubioase ale chiriașelor. Dolly și-a strâns pumnii mânioasă și a pornit-o șchiopătând pe aleea din spate. Genunchiul o durea deja destul de rău și a trebuit să escaladeze zidul, proptindu-și piciorul pe un piron de fier. Din pricina camuflajului, era și mai întuneric decât de obicei și nu era nici lună, dar a reușit cumva să străbată învălmășeala din curtea din spate și să ajungă la ferestruica debaralei cu zăvorul mai slab.
   Dolly a împins-o cu umărul, străduindu-se să nu facă zgomot, până când zăvorul s-a mișcat și a putut să-l ridice și să se strecoare înăuntru.
   Coridorul mirosea a grăsime râncedă și carne împuțită. Dolly și-a ținut răsuflarea urcând treptele coșcovite ale scării. Ajunsă la primul etaj, a văzut o fâșie subțire de lumină răzbătând de sub ușa doamnei White. Nimeni nu știa ce se petrece în spatele acelei uși, doar că rar se întâmpla ca lumina să se stingă până nu apărea și ultima chiriașă întârziată. Lui Dolly nici nu-i păsa, din partea ei n-avea decât să comunice cu morții sau să transmită mesaje radio codificate pentru nemți. Atâta timp cât proprietăreasa era ocupată în timp ce chiriașele ei chiulangioaice se puteau strecura înapoi în casă, totul era bine.
   Dolly a înaintat mai departe pe coridor, cu mare băgare de seamă să nu scârțâie vreo dușumea, a deschis ușa camerei ei și a intrat iute la adăpost.
   Și-atunci, cu spatele sprijinit de ușă, s-a lăsat pradă durerii cumplite ce i se adunase în piept seara întreagă. Fără să-și lase din mână poșeta, a izbucnit în plâns ca un copil, cu lacrimi năvalnice de rușine, durere și mânie.
   Și-a privit hainele murdare, sângele care se amestecase cu noroiul. A clipit printre lacrimile fierbinți ca să vadă mai bine cămăruța urâtă și goală, cu cuvertura găurită, cu chiuveta pătată de murdărie în jurul scurgerii, dându-și seama că nu mai avea nimic bun, adevărat sau de preț în viață. Și mai știa de asemenea că totul era din vina lui Vivien, absolut totul.
   Pierderea lui Jimmy, alungarea ei, slujba umilă la fabrică. Până și întâmplarea nefericită din seara aceea - genunchiul julit și ciorapul rupt, neputința de a intra în pensiune, jignirea de a pătrunde pe furiș într-o casă unde plătea bani buni ca să locuiască - nu s-ar fi petrecut niciodată dacă Dolly nu ar fi dat cu ochii de Vivien, dacă nu s-ar fi oferit de bunăvoie să-i ducă înapoi lănțișorul, dacă nu ar fi încercat să fie prietenă cu o femeie atât de netrebnică.
   Privirea înlăcrimată a lui Dolly s-a oprit asupra poliței pe care se afla caietul ei cu idei și a simțit că-i plesnește pieptul de durere. S-a năpustit la el, apoi s-a așezat cu picioarele încrucișate pe podea, frunzărindu-l repede până a ajuns la cel de-al treilea capitol unde adunase și lipise cu multă dragoste fotografii de-ale lui Vivien Jenkins din revista Society. Cândva le studiase cu atenție, luând în seamă fiecare amănunt și dorindu-și să și-l însușească.
   Acum nu-i venea să creadă cât de proastă fusese.
   A smuls paginile din carte, sfâșiindu-le ca o pisică sălbatică, făcând bucățele mărunte imaginea acelei femei, vărsându-și toată mânia: felul în care Vivien Jenkins se uita la aparatul de fotografiat, rigidă și parcă pe furiș... și mai sfâșia o bucată... fără să zâmbească până la capăt... și mai rupea încă o bucată... să vadă și ea cum era să fii tratată ca un gunoi... și mai rupea încă o bucată...
   Dolly ar fi rupt hârtiile așa, la nesfârșit, toată noaptea, dar ceva i-a atras privirea. A înlemnit, uitându-se mai atent la bucățica de hârtie din mâna ei, cu răsuflarea întretăiată. Într-una dintre fotografii, medalionul îi ieșise de sub bluză și se vedea bine, așezat strâmb peste jaboul de mătase. Dolly a atins locul cu vârful degetelor și a simțit arsura zilei în care îi înapoiase medalionul.
   Azvârlind bucata de fotografie, Dolly și-a sprijini capul de saltea și a închis ochii. Simțea cum se învârtește casa cu ea, o durea genunchiul, era complet vlăguită. Cu ochii închiși, și-a scos pachetul de țigări, a aprins una și a început să fumeze abătută.
   Totul era încă viu în mintea ei: surpriza de a-i fi deschis ușa Henry Jenkins, întrebările pe care i le pusese, bănuiala evidentă despre locul unde ar fi putut fi soția lui.
   Ce s-ar fi întâmplat, se întreba ea acum, dacă ar fi avut mai mult timp împreună? Îi stătuse pe limbă să-l corecteze, în ziua aceea, să-i explice cum erau organizate schimburile la cantină. Și cum ar fi fost dacă ar fi făcut-o? Ce s-ar fi întâmplat dacă i s-ar fi lăsat șansa să spună:
   „Ba nu, domnule Jenkins, mi-e teamă că nu e chiar așa. Nu știu ce vă spune ea, dar Vivien nu vine la cantină mai mult de o dată pe săptămână”.
   Dar Dolly nu apucase să spună nimic din toate astea. Pierduse ocazia să-i spună lui Henry Jenkins că nu își închipuia nimic, că soția lui era într-adevăr băgată până peste cap în alte treburi care nu i-ar fi fost pe plac. Risipise unica ocazie de a o pune pe Vivien Jenkins față în față cu dezastrul pe care îl produsese singură. Și nici nu mai putea să-i spună acum. Henry Jenkins nu avea cum să o mai primească acum când - datorită lui Vivien - o credea că e doar o servitoare hoață, acum când condiția ei se schimbase atât de mult și când nu avea niciun fel de dovadă.
   Nu mai avea nicio șansă - se gândea Dolly scoțând un vălătuc de fum.
   Doar dacă s-ar fi întâmplat să o vadă împreună cu un bărbat care să nu fi fost soțul ei și să le poată face o fotografie împreună, o imagine care să-i confirme temerile lui Henry... Dar Dolly nu avea timp să se ascundă pe alei întunecate, să pătrundă cu vorba bună prin spate și să pândească momentul prielnic în locul nimerit. Poate că, dacă ar fi știut unde și când s-ar întâlni Vivien cu doctorul ei, ar fi o ocazie să...
   Dolly a tras adânc aer în piept și și-a îndreptat spatele. Era atât de simplu că a pufnit-o râsul. Și a râs zdravăn. Atât se frământase cât de nedrept e totul, dorind să găsească o cale de a pune lucrurile la punct, și soluția perfectă era chiar sub nasul ei.

19.

     Greenacres, 2011
   - Zice că vrea să vină acasă!
   Laurel s-a frecat la ochi cu o mână, în timp ce cu cealaltă pipăia noptiera. În cele din urmă a dat de ochelari.
   - Ce zici că vrea?
   Vocea lui Rosie s-a auzit din nou pe fir, mai tărăgănată și mai răbdătoare de parcă ar fi vorbit cu cineva care nu știe bine englezește:
   - Mi-a spus azi-dimineață. Vrea să vină acasă. La Greenacres. Nu mai vrea la spital, a adăugat ea după o pauză.
   - A!
   Laurel și-a pus brațele ochelarilor după urechi, pe deasupra telefonului și și-a căznit ochii să se uite pe fereastra dormitorului. Doamne! Ce soare strălucitor!
   - Vrea să vină acasă! Și doctorul ce zice?
   - O să vorbesc cu el când își termină vizita. Dar, Lol, a continuat ea în șoaptă. Sora mi-a spus că crede că i-a venit timpul.
   Singură în dormitorul copilăriei ei, privind soarele strecurându-se pe tapetul decolorat, Laurel a oftat. Venise timpul! Nu era nevoie să mai întrebe ce voise sora să zică cu asta.
   - Bine, atunci.
   - Da.
   - Să vină acasă!
   - Da.
   - Și-o să avem grijă de ea aici.
   Nu s-a mai auzit nicio vorbă.
   - Rose?
   - Da, te aud. Vorbești serios, Lol? O să rămâi și tu, o să stai și tu cu noi?
   - Sigur că vorbesc serios, a răspuns Laurel, cu țigara în gură, încercând să o aprindă.
   - Ai o voce ciudată. Nu cumva... plângi, Lol?
   - Nu, nu plâng, a răspuns ea stingând chibritul și eliberându-și gura.
   A urmat o altă pauză și Laurel aproape că auzea cum sora ei își frământă îndoielile ca pe un șirag pe mărgele. Așa că i-a spus ceva mai blând, de data asta:
   - Rose, n-am nimic. O să fie bine. O să facem asta împreună, ai să vezi!
   Rose a scos un mic zgomot înăbușit, probabil a încuviințare sau a îndoială, apoi a schimbat vorba:
   - Ai ajuns bine aseară?
   - Da, deși mai târziu decât m-am așteptat.
   De fapt se făcuse ora 3 dimineața când intrase în casă. După cină, se dusese cu Gerry la el acasă, petrecându-și o mare parte a nopții discutând despre mama lor și Henry Jenkins. Au căzut de acord ca Gerry să caute câte ceva despre doctorul Rufus, iar Laurel să vadă ce poate afla despre misterioasa Vivien. Ea era, de fapt, elementul esențial care o lega pe mama lor de Henry Jenkins și motivul probabil pentru care el venise să o caute pe Dorothy Nicolson în 1961.
   Sarcina asta i se păruse realizabilă atunci, dar acum, la lumina zilei, Laurel nu mai era atât de sigură. Întregul plan era la fel de evanescent ca un vis. S-a uitat la încheietura mâinii, întrebându-se unde își lăsase ceasul.
   - Cât e ceasul, Rosie? Pare târziu.
   - E doar zece!
   Zece? Doamne, ce mult dormise!
   - Rosie, trebuie să închid acum, dar vin iute la spital. Te mai găsesc acolo?
   - Da, până la prânz, când mă duc să o iau pe aia mică a lui Saddie de la creșă.
   - Perfect, ne vedem acolo... și-o să vorbim cu doctorul.

      Rose era împreună cu doctorul când a ajuns Laurel. Sora de la recepție i-a spus că o așteaptă și i-a arătat bufetul.
   Cu siguranță că Rose o aștepta, căci i-a făcut cu mâna de îndată ce a intrat. Laurel s-a îndreptat spre ei, croindu-și drum printre mese și, când s-a apropiat, și-a dat seama că Rose plânsese. Pe masă erau împrăștiate cocoloașe de șervețele, și sub ochii umezi avea pete negre. Laurel s-a așezat lângă ea și l-a salutat pe doctor.
   - Tocmai îi spuneam surorii dumneavoastră, a început el cu același ton profesionist și grijuliu pe care l-ar fi folosit și Laurel dacă ar fi jucat rolul unui cadru medical care ar fi trebuit să dea o veste proastă și inevitabilă, că, după părerea mea, am făcut toate tratamentele posibile. Nu cred că vă va surprinde să aflați că acum se pune doar problema să-i controlăm durerea și să îi ușurăm cât se poate suferința.
   Laurel a încuviințat din cap.
   - Sora mea îmi spune că mama vrea să vină acasă, domnule doctor. Se poate?
   - Nu ar fi nicio problemă, a spus el zâmbind. Evident că, dacă ar dori să rămână în spital, am putea să îi îndeplinim și această dorință, de fapt, cei mai mulți dintre pacienții noștri stau la noi până la sfârșit...
   Sfârșitul. Rose a întins mâna pe sub masă spre Laurel.
   - Dar dacă dumneavoastră sunteți dispuse să aveți grijă de dânsa acasă...
   - Suntem, a răspuns Rose iute. Sigur că suntem.
   - Atunci cred că acum e cel mai potrivit moment să discutăm despre asta.
   Lui Laurel îi ardea buza după o țigară.
   - Mama nu mai are mult de trăit?
   Era mai degrabă o afirmație decât o întrebare, un mod în care Laurel încerca să înțeleagă lucrul acesta, dar doctorul a răspuns oricum.
   - Există întotdeauna surprize, dar vă pot răspunde la întrebare. Nu, nu mai are mult.

        - La Londra? a întrebat Rose în timp ce se îndreptau împreună spre camera mamei, de-a lungul coridorului cu linoleum pestriț.
   Trecuseră 15 minute de când își luaseră rămas-bun de la doctor, dar Rose mai ținea strâns în pumn un șervețel ud.
   - Ai o întâlnire de lucru, nu-i așa?
   - De lucru? Ce lucru? Ți-am spus, Rose, că fac o pauză.
   - Tare n-aș vrea să te aud spunând asta, Lol. Mă îngrijorezi când spui lucruri dintr-astea.
   Rose a ridicat mâna ca să salute o soră care trecea pe lângă ele.
   - Ce fel de lucruri?
   - Că îți iei o pauză.
   Rose s-a oprit și s-a cutremurat, scuturându-și părul creț și neorânduit. Purta o salopetă de blugi, pe care avea, ca noutate, o broșă în formă de ou prăjit ochi.
   - Asta nu e ceva firesc, nu e normal. Știi că mie nu-mi plac schimbările... mă îngrijorează.
   Laurel a râs.
   - N-ai de ce să te îngrijorezi, Rosie. Mă duc pur și simplu până la gara Euston să caut o carte.
   - O carte?
   - Da, caut ceva.
   - Așa? a exclamat Rose, pornind din nou. Studiezi ceva! Știam eu că nu aveai cum să iei o pauză. Vai, Lol, ce ușurare! a exclamat ea, făcându-și vânt cu mâna pe fața umezită de lacrimi. Acum pot spune că mă simt mult mai bine.
   - Ei bine, a răspuns Laurel zâmbind, atunci îmi pare bine că ți-am fost de folos.
   Fusese ideea lui Gerry să înceapă să caute câte ceva despre Vivien la Biblioteca Britanică. Cât au căutat ei în toiul nopții pe Google, n-au dat decât de site-uri galeze de rugby și alte ciudățenii, dar biblioteca nu-i va dezamăgi, a insistat Gerry.
   „Sunt câte 3 milioane de intrări pe an, Lol, i-a spus el în timp ce completa datele pentru înregistrarea electronică. Asta înseamnă șase mile de rafturi, trebuie să se găsească ceva acolo”.
   Și i-a povestit entuziasmat despre serviciul on-line.
   „Îți trimit pe e mail copii”.
   Dar Laurel a hotărât (încăpățânată, a spus Gerry zâmbind) că era mai ușor să se ducă personal acolo. Oricât de condamnabilă ar fi încăpățânarea - Laurel jucase în destule seriale cu detectivi era convinsă că nimic nu funcționa mai bine decât să bați drumurile după indicii. Dacă informația pe care o găsești te conduce la altceva, e mai bine să te afli acolo decât să fii nevoit să faci altă comandă electronică și să aștepți. Mai bine să acționezi decât să aștepți.
   Au ajuns la ușa lui Dorothy și Rose a deschis-o. Mama lor dormea în pat și părea mai slabă și mai neputincioasă decât fusese cu o zi în urmă. Laurel și-a dat seama brusc că se deteriora rapid. Surorile au rămas o vreme nemișcate, urmărind cum i se ridică și cobora pieptul încetișor, apoi Rose a scos din geantă o cârpă de praf și a început să șteargă ramele fotografiilor.
   - Cred că ar trebui să împachetăm toate astea, să le ducem acasă.
   Laurel a încuviințat din cap.
   - Fotografiile astea sunt atât de importante pentru ea! A ținut mereu la ele.
   Laurel a dat din cap. Fotografiile au dus-o cu gândul la cea cu Dorothy și Vivien în timpul războiului la Londra. Avea pe ea scrisă data: mai 1941, anul când mama începuse să lucreze la pensiunea bunicii Nicolson și când Vivien Jenkins fusese ucisă de o bombă. Și cine o fi scris data? Oare fotograful era cineva cunoscut de cele două fete? Poate Henry Jenkins? Sau prietenul mamei, Jimmy? Laurel s-a încruntat. Atâtea piese din puzzle-ul acesta rămâneau necunoscute.
   Ușa s-a deschis și zgomotele lumii exterioare au pătruns odată cu asistenta care o îngrijea pe mama lor: râsul oamenilor, sunetul soneriilor, țârâitul telefoanelor.
   Laurel privea mișcările eficiente ale asistentei, cum verifica pulsul, temperatura mamei, notându-și ceva pe fișa de la capătul patului. Le-a zâmbit politicos când a terminat și le-a spus că va păstra masa de prânz pentru mama lor dacă cumva se va scula mai târziu și îi va fi foame.
   Laurel i-a mulțumit și ea a plecat, închizând ușa în urma ei, lăsând din nou camera cufundată în tăcerea și nemișcarea așteptării. Dar ce să aștepți? Nu era de mirare că Dorothy dorea să meargă acasă.
   - Rose? a strigat-o brusc Laurel, uitându-se la sora ei care aranja fotografiile șterse de praf.
   - Mmm?
   - Când ți-a cerut să-i aduci cartea aceea, aia care avea fotografia în ea... ți-a fost greu să umbli în cufărul ei?
   Adică ar fi vrut să știe dacă mai era și altceva acolo care au fi putut să ajute la dezlegarea misterului. Nu știa cum să întrebe fără să-i dezvăluie lui Rose motivul căutărilor ei.
   - Nu prea, de fapt nici nu m-am gândit prea mult, să-ți spun drept. Am căutat foarte repede, că mi-era teamă că o să vină după mine sus dacă vede că stau prea mult. Din fericire, a fost ascultătoare și a rămas în pat, așa cum am lăsat-o.
   Rose a tras brusc aer în piept.
   - Ce e? Ce-ai pățit?
   Rose a respirat ușurată, dându-și la o parte părul din ochi.
   - Nu-i nimic, a spus scuturându-și mâna. Doar că nu-mi puteam aminti pentru nimic în lume ce-am făcut cu cheia. Era destul de dificilă, să știi, când a văzut că am găsit cartea s-a agitat foarte tare. A fost mulțumită, cred... adică sigur că a fost, că doar ea mi-a cerut-o... dar era și destul de tăioasă, de irascibilă, știi și tu cum e câteodată.
   - Dar acum ți-ai adus aminte unde-ai pus-o?
   - Sigur că da, e la loc pe noptiera ei, a răspuns ea, scuturându-și capul și zâmbind nevinovată. Zău așa, mă mir și eu de ce se întâmplă cu creierul meu uneori.
   Laurel a zâmbit și ea. Dragă Rose, cât de inocentă e!
   - Iartă-mă, Lol, mă întrebai ceva... despre cufăr?
   - A, nu, vorbeam și eu așa...
   Rose și-a aruncat privirea la ceas și-apoi i-a spus că va trebui să meargă să-și ia nepoata de la creșă.
   - O să trec pe la tine mai târziu diseară. Cred că ajunge și Iris mâine-dimineață. O să reușim toate să împachetăm și să o mutăm până sâmbătă... Știi, chiar că sunt... de-abia aștept... a urmat ea, dar chipul i s-a întunecat. Cred însă că nu prea se cuvine, având în vedere situația...
   - Nu cred că există vreo regulă în astfel de cazuri, Rosie.
   - Da, poate că ai dreptate.
   Rose s-a aplecat să o sărute pe Laurel pe obraz și-apoi a plecat, lăsând în urmă o dâră de parfum de lavandă.

     Cu Rose în cameră fusese altfel, mai era o altă mișcare, o agitație, un trup care respira. Fără ea, Laurel își dădea seama cât de slăbită și de nemișcată devenise mama ei.
   Telefonul a țiuit în semn că primise un mesaj și s-a repezit să-l vadă, apucându-se strâns cu multă recunoștință de acel fir de viață ce o lega de lumea de afară. Era un mesaj electronic de la Biblioteca Britanică, care îi confirma că va putea primi a doua zi de dimineață cartea comandată și-i amintea să își aducă un document de identitate ca să își primească permisul de cititor. Laurel l-a citit de două ori și apoi cu greu s-a hotărât să bage telefonul la loc în poșetă. Mesajul fusese o diversiune bine-venită, iar acum ajunsese din nou de unde plecase, în încremenirea demobilizantă a camerei de spital.
   Simțea că nu mai suportă. Doctorul spusese că era mai mult ca sigur că mama va dormi toată după-amiaza, datorită calmantelor, dar Laurel a luat oricum albumul de fotografii, s-a așezat lângă pat și l-a deschis de la început, la fotografia făcută când Dorothy era tânără și lucra la pensiunea de la malul mării a bunicii Nicolson.
   A mers mai departe, de-a lungul anilor, repovestind istoria familiei, ascultându-și vocea, având vagul sentiment că dacă continua să vorbească pe un ton normal ar putea să mențină flacăra vieții în încăpere.
   În cele din urmă a ajuns la o fotografie de la cea de-a doua zi de naștere a lui Gerry. Fusese făcută în bucătărie, înaintea petrecerii, când adunau lucrurile pentru picnic, înainte de a pleca la râu. Laurel, adolescentă - ce breton grozav avea! - îl ținea pe Gerry în brațe, iar Rose îl gâdila pe burtică, făcându-l să gângurească și să râdă, se vedea și un deget al lui Iris care arăta ceva (supărată pe te miri ce). Mama se vedea pe fundal, cu mâna în cap, uitându-se la coșul de picnic. Iar pe masă se afla - lui Laurel i-a stat inima în loc, căci nu băgase niciodată de seamă - cuțitul! Chiar lângă vaza cu dalii.
   Pune și cuțitul. Ți-aduci aminte, mamă, s-a pomenit Laurel gândindu-se. Pune-l în coș și n-ai să mai fi nevoită să te întorci după el acasă. Și nimic nu s-ar mai fi întâmplat. Și eu m-aș fi dat jos din căsuța din copac înainte ca omul acela să aparăpe alee și nimeni n-ar fi știut că a trecut pe-acolo înziua aceea.
   Dar era o copilărie să gândească așa. De unde putea ști că Henry Jenkins nu s-ar fi întors altă dată dacă nu găsea atunci pe nimeni acasă? Și poate s-ar fi întâmplat ceva și mai grav la vizita următoare. Ar fi putut fi omorât altcineva în locul lui.

.....................................................................