Păzitoarea tainei, Kate Morton

 1-7
PARTEA ÎNTÂI

LAUREL

1.

                 O fermă pierdută undeva în peisajul rural al Angliei, într-o zi de vară, la începutul anilor ’60. O casă modestă, cu bârne de lemn, cu varul scorojit pe peretele dinspre apus, cu clematite cățărându-se pe tencuială.

   Pe coș iese fum și îți dai seama dintr-o privire că pe plita sobei din bucătărie aburește o mâncare bună. În spate, straturile de zarzavat sunt aranjate într-un anume fel, ferestrele cu ochiuri de plumb sclipesc mândre, iar țiglele acoperișului stau frumos așezate.
   Casa e împrejmuită de un gard simplu, cu o poartă care desparte grădina de pajiștile și de crângul din preajmă. Un pârâiaș se strecoară leneș pe pietrele dintre copacii noduroși, unduindu-se de secole când la soare, când la umbră, dar susurul lui nu se aude până aici. Casa e destul de izolată, la capătul unei alei prăfoase, ce se desprinde din drumul de țară al cărui nume îl poartă.
   Câte o boare mai tulbură peisajul tăcut și neclintit. Două cercuri, foarte la modă anul trecut, stau proptite de bolta cu glicină. Un ursuleț de catifea cu un ochi bandajat și cu un aer demn, îngăduitor stă de veghe din coșulețul cu cârlige de rufe, iar roaba încărcată cu ghivece de flori așteaptă răbdătoare lângă șopron.
   Peisajul încremenit pare încărcat de o senzație de așteptare, asemenea unei scene de teatru în clipa dinaintea intrării actorilor, când toate căile sunt deschise pentru orice și soarta nu a fost încă pecetluită de întâmplări, și-apoi...
   - Laurel! răzbate din depărtare vocea nerăbdătoare a unui copil. Laurel! Unde ești?
   Parcă s-a risipit o vrajă, luminile se aprind și cortina se ridică.
   Câteva găini își fac apariția, ciugulind printre dalele potecii dinspre grădină, o gaiță își târăște umbra în zbor peste grădină, un tractor își pornește zumzetul în poiana învecinată. Și sus, deasupra tuturor, tolănită pe podeaua căsuței din copac, o fată de 16 ani își împinge în cerul gurii acadeaua de lămâie pe care o suge, oftând.

            Își dădea seama că era nedrept din partea ei să îi lase să o caute, dar, cu toată zăpușeala asta și cu povara secretului pe care îl tăinuia, cazna unor jocuri - oricât de copilărești ar fi fost - era prea mare.
   Și, pe de altă parte, acesta era și rostul lor, așa cum spunea mereu tata, astea sunt regulile, și n-o să învețe niciodată nimic dacă nu o să încerce. Nu era vina ei dacă știa să-și găsească ascunzători mai bune. Era drept că ele erau mai mici decât ea, dar nici prunci neștiutori nu erau.
   Și, oricum, nu avea niciun chef să fie găsită. Cel puțin nu acum. Nu voia decât să stea întinsă, să-și simtă picioarele goale mângâiate de poalele rochiei de bumbac și să-și lase mintea năpădită de gânduri. Despre el.
   Billy.
   A închis ochii și numele lui i-a apărut îndărătul pleoapelor. Cu litere roșii, strălucitoare ca neonul. O furnica pielea și a răsucit acadeaua în așa fel încât gaura din mijloc i-a ajuns pe vârful limbii.
   Billy Baxter.
   Privirea aruncată peste ochelarii negri de soare, zâmbetul aspru, azvârlit dintr-un colț al gurii, părul negru, ca de dandy...
   A fost fulgerător, așa cum își imaginase că este dragostea adevărată. Cu 5 săptămâni în urmă, într-o sâmbătă, când a coborât din autobuz împreună cu Shirley, a dat cu ochii de Billy și de prietenii lui, care fumau pe treptele de la intrarea salonului de dans. Și-au încrucișat privirile și Laurel i-a mulțumit lui Dumnezeu în gând că alesese să își dea salariul pe o săptămână în schimbul unei perechi de ciorapi de nailon.
   - Haide, Laurel! a răsunat vocea lui Iris, înmuiată de căldură. De ce nu joci corect?
   Laurel a închis ochii tot mai strâns.
   Au dansat împreună toate dansurile. Orchestra și-a întețit ritmul, o șuviță de păr i s-a desprins din cocul pe care se străduise să-l copieze de pe coperta revistei Bunty, o dureau tălpile, dar a dansat înainte, oprindu-se doar când Shirley, îmbufnată că nu era băgată în seamă, și-a făcut apariția lângă ea, spunându-i pe un ton sfătos, ca de mătușă mai în vârstă, că trebuia să prindă ultimul autobuz dacă voia să ajungă acasă la ora stabilită (ei nici că i-ar fi păsat de asta). Și-atunci, în timp ce Shirley bătea din picior și Laurel își lua grăbită rămas-bun, Billy a apucat-o de mână, trăgând-o spre el și Laurel și-a dat seama că așteptase toată viața clipa aceea minunată și strălucitoare...
   - N-ai decât, s-a auzit din nou vocea lui Iris, mai tăioasă de data aceasta, dar să nu te plângi că nu ți-a mai rămas și ție tort.
   Soarele trecuse de amiază și prin fereastra căsuței din copac străbătea o rază fierbinte, luminându-i pleoapele închise. S-a ridicat în capul oaselor, fără să se clintească din ascunziș. Amenințarea era destul de serioasă - cunoscută fiind slăbiciunea ei pentru tortul făcut de mama - dar nu suficient de convingătoare. Cuțitul de tort rămăsese uitat pe masa din bucătărie, rătăcit printre toate cele trebuincioase pentru picnic: coșuri, pături, sticle de limonadă acidulată, prosoape de baie, tranzistorul cel nou, când întreaga familie ieșise din casă, năpustindu-se spre pârâu. Laurel îl văzuse când, prefăcându-se că se pune la v-ați ascunselea, intrase din nou în casa răcoroasă și întunecoasă să-și ia pachetul. Era pe masă, lângă farfuria de fructe, cu funda roșie legată de mâner.
   Cuțitul acela devenise o tradiție - tăiase toate torturile la zile de naștere, la Crăciun, la orice fel de alte ocazii din familia Nicolson și mama ținea foarte mult la tradiții. Prin urmare, până nu aveau să trimită pe cineva să-l aducă din casă, știa că mai avea ceva timp. Și de ce nu? Într-o casă ca a lor, unde clipele de liniște se numărau pe degetele de la o mână, unde dădea mereu buzna cineva pe ușă, trântind alta în urmă, era un adevărat sacrilegiu să irosești momentele de singurătate.
   Iar astăzi avea nevoie de liniște mai mult ca oricând.
   Pachetul sosise cu poșta de joia trecută și avusese noroc că Rose ieșise înaintea poștașului, și nu Daphne sau Iris sau mama - Doamne ferește!
   Laurel și-a dat imediat seama de la cine era. Cu obrajii roșii ca para focului, a bâiguit ceva despre o orchestră și un disc pe care i-l împrumuta Shirley. Dar nu merita efortul să mintă mai departe, căci atenția lui Rose, pe care nu puteai pune prea mult preț, se concentra acum asupra unui fluture oprit pe stâlpul gardului.
   Mai târziu, în seara aceea, când întreaga familie se îngrămădise la televizor să se uite la Juke Box Jury, Daphne și Iris se certau comparând meritele lui Cliff Richard și Adam Faith, iar tata deplângea prefăcutul accent american al celui din urmă și halul în care decăzuse întreg Imperiul Britanic, Laurel se făcuse nevăzută. Trăsese zăvorul ușii de la baie și se așezase pe podea, cu spatele proptit de ușă.
   Cu degetele tremurânde a rupt ambalajul și în poală i-a căzut o cărțulie. I-a citit titlul prin foița în care era împachetată: Petrecerea de Harold Pinter și a trecut-o un fior pe șira spinării, abia stăpânindu-se să nu chiuie.
   Și de atunci dormise cu ea ascunsă în fața de pernă. Nu era cel mai comod lucru, dar voia să o știe aproape. Avea nevoie să o țină lângă ea. Era important.
   Laurel era convinsă că sunt anumite momente când ajungi la o răscruce: când din senin se întâmplă ceva care îți schimbă cursul vieții. Premiera piesei lui Pinter fusese un astfel de moment. Aflase din ziar și simțise că era absolut necesar să se ducă și ea. Le spusese părinților că o invitase Shirley pe la ea și o pusese să-i jure că nu o dă de gol, după care luase autobuzul de Cambridge.
   Era prima dată când mergea singură undeva și, așezată în sala întunecată a Teatrului Artelor, uitându-se cum petrecerea de la ziua de naștere a lui Stanley se prefăcea într-un coșmar, a simțit un entuziasm nemaiîntâlnit până atunci. Părea a fi revelația ce le îmbujora în fiecare duminică dimineața, la biserică, pe domnișoarele Buxton, iar Laurel bănuia că entuziasmul lor era produs mai degrabă de tânărul preot decât de cuvântul Domnului. Așezată pe marginea locului ei ieftin, pătrunsă de fluidul dramei de pe scenă ce parcă i se revărsa în vine, Laurel își simțise chipul năpădit de fierbințeală și își dăduse seama, nu știa exact de ce anume, dar înțelesese că viața înseamnă mult mai mult și că i se așterne dinainte.
   Păstrase taina aceasta neștiind ce să facă cu ea, nesigură că ar putea s-o explice altcuiva, până când, cu câteva seri în urmă, îi mărturisise lui Billy, care o cuprinsese în brațe, apăsându-i obrazul pe pielea jachetei.
   Laurel a scos scrisoarea din carte și a citit-o din nou. Era destul de scurtă, spunea doar că o s-o aștepte cu motocicleta la capătul aleii, sâmbătă după-masă la două și jumătate - să o ducă în locul acela care-i place lui atât de mult, pe malul mării.
   S-a uitat la ceas, mai avea două ore.
   Dăduse din cap când îi povestise ce simțise la spectacolul cu piesa Petrecerea. Îi vorbise despre Londra, despre teatre și despre orchestrele pe care le văzuse într-atâtea cluburi de noapte, iar Laurel întrevăzuse atâtea posibilități sclipitoare! Și-apoi o sărutase, primul sărut adevărat, și becul electric din capul ei a explodat, năpădind totul cu o lumină albă.
   S-a dat într-o parte, spre locul unde era proptită oglinjoara de mână a lui Daphne și s-a privit îndelung, studiindu-și cozile pe care și le făcuse cu atâta grijă la ochi cu dermatograf. Mulțumită că erau cât de cât egale, și-a aranjat bretonul, străduindu-se să-și potolească senzația de greață pe care i-o dădea gândul că ar fi putut uita ceva important. Și-a amintit de prosopul de baie, costumul și-l pusese deja pe sub rochie. Le spusese părinților că doamna Hodgkins avea nevoie de ea câteva ore să măture și să mai deretice prin salon.
   Laurel s-a îndepărtat de oglindă și a început să-și roadă o unghie. Nu-i stătea în fire să se furișeze așa, era o fată cuminte, toată lumea o lăuda: profesorii, mamele prietenelor, doamna Hodgkins - dar nu avea de ales.
   Cum ar fi putut să le explice mamei și tatei?
   Căci era sigură că părinții ei nu știuseră niciodată ce înseamnă dragostea cu adevărat, oricâte povești le-ar fi înșirat despre felul în care s-au cunoscut. Se iubeau, desigur, dar în felul acela bătrânesc, cuminte, exprimat prin mângâieri prietenești pe umeri și numeroase cești de ceai. Nici pe departe - a oftat Laurel din adâncul sufletului. Putea fi convinsă că niciunul nu a simțit vreodată celălalt fel de a iubi, cu scăpărări ca focurile de artificii, cu bătăi de inimă și dorințe... fizice, se gândi ea, roșind toată.
   O adiere caldă a adus ecoul îndepărtat al râsului mamei, făcând-o să-și dea vag seama că se afla la o răscruce a vieții. Biata mama! Nu era vina ei că își irosise tinerețea în război. Că ajunsese la 25 de ani când îl cunoscuse pe tata și se măritase cu el, că mai credea că poate să-i înveselească cu bărcuțe de hârtie când vreunul dintre ei avea nevoie de îmbărbătare, că momentul cel mai frumos al verii pentru ea fusese când câștigase premiul Clubului de grădinărit și-i apăruse poza în ziar (nu doar în cel local, ci și în cele de la Londra, care preluaseră știrea la rubrica de evenimente regionale). Tatăl lui Shirley, care era avocat, o decupase cu grijă din ziar și le-o adusese să le-o arate. Mama se prefăcuse stânjenită și protestase când tata o lipise pe ușa frigiderului celui nou, dar numai cu jumătate de gură, și nu a mai dezlipit-o de acolo. Chiar era mândră de tecile ei de fasole neobișnuit de lungi și chiar la asta se gândea Laurel. A scuipat o bucată zdravănă de unghie. Parcă era mai blând să înșeli pe cineva care se mândrea cu tecile de fasole produse în grădină decât să îl silești să admită că lumea s-a schimbat.
  Laurel nu era expertă la minciuni. Familia lor era unită, toată lumea știa asta. Unii îi spuneau în față, alții vorbeau pe la spate, după cum aflase. Și, în ochii multor străini, familia Nicolson comitea păcatul foarte ciudat de a părea că se iubesc mult unii pe alții. Dar mai apoi lucrurile s-au schimbat.
   Deși Laurel trecuse prin toate stările obișnuite, simțise o înstrăinare ciudată mai nou. S-a încruntat ușor când adierea vântului de vară i-a răvășit părul peste obraji. În serile când stăteau cu toții împrejurul mesei și tata făcea glumele acelea ale lui lipsite de haz, de care râdeau oricum cu toții, se simțea de parcă i-ar fi privit de la distanță, de parcă ei ar fi fost într-un tren, bucurându-se de aceleași vechi ritualuri ale familiei, iar ea s-ar fi aflat singură pe peron, uitându-se la ei cum se îndepărtează.
   Doar că ea va fi cea care va pleca, și asta destul de curând. Se interesase de mult: la Școala Centrală de Teatru și Oratorie4, acolo trebuia să ajungă. Și se întreba ce vor spune părinții ei când îi va anunța că voia să plece. Niciunul dintre ei nu călătorise prea mult, mama ei nu se dusese nici măcar până la Londra de când se născuse Laurel, și simpla sugestie că fiica lor mai mare se gândea să se mute acolo, ca să nu mai vorbim de o existență dubioasă în lumea teatrului, le-ar fi produs o stupoare totală.
   Dedesubt rufele se clătinau umede pe sârmă. Un crac al blugilor pe care bunica Nicolson îi ura atât de mult („Arăți de doi bani îmbrăcată cu ei, Laurel, nu-i nimic mai urât decât o fată care se expune fără rost”) se lovea de celălalt, speriind găina cu o singură aripă, făcând-o să cotcodăcească și să se învârtească bezmetică. Laurel și-a pus pe nas ochelarii de soare cu rame albe și s-a proptit de peretele de lemn al căsuței din copac.
   Problema cu războiul era așa: se terminase de mai bine de 17 ani, adică aproape întreaga ei viață, și lumea mersese înainte. Totul era altfel acum. Măștile de gaze, uniformele, cupoanele de rație și toate celelalte se mai găseau doar în cufărul kaki pe care-l ținea tata în pod. Din păcate, mulți nu păreau să își dea seama de asta, aproape majoritatea celor trecuți de 25 de ani.
   Billy spunea că nici nu va putea găsi cuvintele cu care să îi facă să înțeleagă. Spunea că ăsta era „conflictul între generații” și că nu avea rost să încerce să le explice tot timpul. Că era așa cum scria în cartea aceea a lui Alan Sillitoe pe care o purta cu el peste tot: nu te puteai aștepta ca adulții să-și înțeleagă copiii, iar, dacă îi înțeleg, atunci e ceva în neregulă.
   O parte a sufletului lui Laurel - fetița cuminte, care-și asculta părinții - o făcea să nu fie de acord cu el, dar nu i-a spus nimic. Gândurile i-au zburat însă la serile din ultima vreme când reușea să fugă de surorile ei, ieșind afară, în amurgul îmbălsămat, cu tranzistorul ascuns sub bluză, și se urca în căsuța din copac.
   Ajunsă acolo, singură, se grăbea să potrivească rotița în dreptul postului Luxemburg, să se întindă pe spate, în întuneric, și să se lase cuprinsă de muzica ce năpădea peisajul neclintit de țară cu ritmurile celor mai noi cântece, furnicându-i pielea la gândul îmbătător că făcea parte din ceva deosebit: o conspirație mondială, un grup tainic. O nouă generație, care asculta în același timp, care înțelegea că avea dinainte întreaga viață, lumea, viitorul...
   A deschis ochii și imaginea a dispărut, lăsând în urmă o senzație plăcută de căldură. S-a întins mulțumită, urmărind zborul unui șoim care străbătea norii răzleți. Zboară, pasăre, zboară! Așa va face și ea, imediat ce va termina școala. S-a uitat mai departe după ea fără să clipească, până când pasărea a devenit doar un punct pierdut în albastrul cerului, spunându-și că, dacă ar reuși și ea să facă la fel, și-ar putea convinge părinții să vadă lucrurile ca ea și viitorul se va desfășura cum trebuie.
   Ochii i s-au umezit triumfători și și-a întors privirile spre casă: spre fereastra camerei ei, spre margaretele pe care le plantase cu mama pe mormântul bietului pisoi Constable, spre crăpăturile dintre cărămizi unde obișnuia, când era mică, să lase scrisori pentru zâne - ce penibil!
   Avea amintiri și mai vechi, mai de mult, când era și mai mică și aduna cochilii dintr-o baltă de pe plajă, când mânca în fiecare seară în sufrageria pensiunii de la mare a bunicii, dar păreau atât de îndepărtate, de parcă ar fi fost vise. Casa de la fermă era singurul ei cămin adevărat. Și, deși nu-și dorea și ea un fotoliu ca al părinților, îi plăcea să îi știe așezați în fotoliile lor gemene în fiecare seară, să fie convinsă că, atunci când pe ea o cuprinde somnul, ei stau acolo, în partea cealaltă a zidului și șușotesc, și că nu ar trebui decât să întindă brațul ca să dea peste vreuna dintre surorile ei.
   Ce-o să le mai ducă dorul când va pleca!
   Laurel a clipit. Chiar o să-i fie dor de ele, și-a dat ea seama brusc, de parcă ar fi avut un bolovan în stomac. Deși îi luau hainele, îi rupeau rujurile, îi zgâriau discurile, tot îi va fi dor de ele. De gălăgia și de căldura lor, de tevatura, de ciorovăiala și de veselia lor molipsitoare. Erau ca o haită de cățeluși, rostogolindu-se una peste alta în dormitorul lor comun, îi copleșeau pe străini și asta le făcea plăcere. Erau fetele Nicolson: Laurel, Rose, Iris și Daphne, o întreagă grădină, cum îi plăcea tatei să spună atunci când bea un pahar în plus. Niște adevărate belele, cum se văita bunica după vacanțele de vară petrecute la ea.
   Auzea acum chiotele și strigătele îndepărtate, plescăitul apei și simțea un nod în stomac. Parcă le vedea, ca într-un tablou de demult. Cu fustele prinse în elasticul chiloților, fugărindu-se prin băltoace: Rose, cocoțată pe o piatră, bălăngănindu-și gleznele subțiri în apă și fluturând o nuia udă, Iris, furioasă foc că se udase, Daphne cu părul numai cârlionți, prăpădindu-se de râs.
   Pătura de picnic în pătrățele era desigur întinsă pe iarba de pe mal, mama stătea cu picioarele în apă până la genunchi, acolo, la cotitura pârâului, unde era apa mai adâncă, să-și lanseze bărcuțele de hârtie, iar tata le privea dintr-o parte, cu pantalonii suflecați și cu țigara atârnată între buze. Laurel parcă-i și vedea privirea lui obișnuită, blândă și uimită de cât de norocos era că viața îl adusese acolo, tocmai atunci.
   La picioarele tatei lipăia bebelușul, țipând și râzând, cu mâinile întinse să prindă bărcuța mamei. Lumina ochilor lor...
   Bebelușul. Avea desigur și un nume, Gerald, dar nimeni nu-i spunea așa.
   Era un nume prea de om mare, iar el era doar un prunc mititel, împlinea 2 ani chiar în ziua aceea, dar avea încă fața rotundă, cu gropițe, și ochii îi sclipeau de neastâmpăr. Și mai erau și piciorușele alea dolofane, pe care Laurel de-abia se abținea să nu i le ciupească prea tare. Toți se străduiau să-i fie pe plac și toți se lăudau că pe ei îi iubea cel mai mult, dar Laurel știa prea bine că lui i se lumina chipul cel mai tare când o vedea pe ea.
   Și-atunci cum ar fi putut să piardă vreo clipă din petrecerea de ziua lui de naștere? Ce era în capul ei de se ascunsese în căsuța din copac atâta timp, mai ales când avea de gând să o șteargă mai târziu cu Billy?
   Laurel s-a încruntat și și-a alungat senzația de vinovăție, hotărâtă să îndrepte lucrurile: o să se dea jos și o să se ducă să ia cuțitul de pe masa din bucătărie să-l ducă acolo, lângă pârâu. O să fie fiica perfectă, sora cea mare și cuminte. Dacă reușea toate acestea în următoarele 10 minute, o să adune bile albe pe graficul imaginar pe care îl avea mereu în minte.
   Adierea caldă a vântului i-a atins picioarele înnegrite de soare când a pășit pe prima treaptă a scării de lemn.

       Mai târziu, Laurel se întreba dacă lucrurile s-ar fi petrecut altfel dacă s-ar fi mișcat mai încet. Dacă nu cumva toată grozăvia aceea ar fi putut fi evitată dacă ar fi avut mai multă grijă.
   Dar nu avusese cum să facă altfel. Se grăbea și din pricina asta avea să se simtă mereu de vină pentru ceea ce s-a întâmplat.
   Dar atunci nu putuse face altfel. Și, pe cât își dorise mai devreme să fie singură, acum ardea de nerăbdare să se afle în miezul întâmplărilor.
   Așa pățea mereu în ultima vreme. Parcă era girueta de pe acoperișul casei lor din Greenacres, emoțiile i se schimbau de la o adiere la alta.
   Era ciudat și uneori chiar înspăimântător. De parcă s-ar fi aventurat cu barca pe o mare agitată. Dar de data aceasta a fost și accidentată. Căci, în graba ei de a da fuga să li se alăture celor de pe malul pârâului, s-a împiedicat și și-a zdrelit genunchiul de podeaua căsuței din copac. Julitura o ustura și s-a strâmbat de durere văzând cum îi dă sângele. Așa că în loc să coboare, cum avea de gând, s-a suit la loc în căsuță să-și vadă mai bine rana.
   Se mai afla încă acolo, studiindu-și genunchiul și blestemându-și graba, întrebându-se dacă Billy va observa julitura mare și urâtă, gândindu-se cum ar putea să și-o ascundă, când a auzit un zgomot dinspre pădurice, ca un fâsâit obișnuit, dar suficient de distinct de celelalte sunete ale amiezii ca să-i atragă atenția.
   A privit pe fereastra căsuței și l-a văzut pe Barnaby rostogolindu-se prin iarba înaltă, cu urechile bălăngănindu-i-se în vânt, ca niște aripi de catifea. În urma lui venea mama, înaintând cu pași mari către
grădină, în rochie de vară, cusută de mâna ei. Ținea în brațe pruncul îmbrăcat doar în șpilhozen, care avea picioarele goale din cauza căldurii de afară.
   Deși erau destul de departe, o mișcare ciudată a vântului făcea să răzbată până la ea melodia fredonată de mama. Era un cântecel pe care li-l cântase pe rând tuturor când fuseseră mici, iar copilul râdea încântat, strigând „Mai, mai”, deși abia putea rosti „ma... ma...”, în timp ce mama își trecea iute degetele pe burtica lui, să-l gâdile sub bărbie. Erau atât de absorbiți unul de celălalt, lăsând o imagine atât de idilică în poiana scăldată de soare, încât Laurel se simțea îndoită între plăcerea de a fi fost martora acestei drăgălășenii atât de intime și invidia de a nu fi și ea părtașă.
   În timp ce mama ridica ivărul porții îndreptându-se spre casă, Laurel și-a dat seama dezamăgită că venise să ia cuțitul pentru tort. Cu fiecare pas al mamei, șansele ei de a-și fi ispășit păcatele se risipeau. Așa că s-a bosumflat toată și nici nu i-a mai strigat și nici nu a coborât din căsuță; în timp ce mama a intrat în casă, ea a rămas pe podea, cuprinsă de o toropeală ciudată, dar plăcută.
   Unul din cercuri a căzut fără zgomot, iar Laurel a luat asta ca pe un semn de solidaritate. Și s-a hotărât să rămână pe loc. Lasă-i să o mai aștepte o vreme, o să se ducă și ea la pârâu când o să fie pregătită și o să se simtă mai bine. Până atunci o să mai citească din Petrecerea, închipuindu-și cum ar putea arăta viitorul undeva departe, o nouă viață, în care ea ar fi frumoasă și sofisticată, matură și fără julituri.

       Când l-a zărit, prima dată, omul nu era mai mult decât un punct la orizont, chiar acolo, jos, la capătul aleii. Laurel nu-și dădea seama, mai târziu, ce o făcuse să-și ridice ochii. Când l-a văzut îndreptându-se spre spatele fermei, s-a speriat, crezând că era Billy, care venise mai devreme să o ia. Dar, când s-a mai apropiat și l-a putut vedea mai bine, și-a dat seama după haine că nu era el. Purta pantaloni închiși la culoare, cămașă și o pălărie neagră cu boruri demodate. A răsuflat ușurată.
   Ușurarea a fost urmată însă de curiozitate, căci la fermă veneau puțini musafiri, și aceștia rareori pe jos, deși, privindu-l cum se apropia, avea senzația unui deja-vu. Uitând cât era de supărată, profită de ascunzătoare și privi cu mare atenție, cu bărbia proptită în palme, sprijinită cu coatele pe pervazul ferestrei.
   Nu arăta prea rău pentru un om mai vârstnic. Ceva din înfățișare îi trăda hotărârea. Părea că nu avea nevoie să se grăbească. Nu îl cunoștea, cu siguranță, nu era nici vreun prieten de-al tatălui ei sau vreun muncitor de la fermă. Ar fi putut fi vreun călător rătăcit care voia să afle pe unde să o ia, dar ferma lor nu era locul nimerit, ascunsă cum se afla, departe de drumul mare.
   Să fi fost vreun țigan sau vreun vagabond? Vreunul dintre oamenii aceia care treceau pe acolo din când în când, încercându-și norocul, bucuroși dacă tata le găsea ceva de făcut? Sau poate să fi fost - și Laurel s-a înfiorat la gândul acesta cumplit - omul acela despre care citise în ziarul local și despre care cei mari vorbeau în șoaptă, pomenind că tulbura lumea la picnicuri și speria femeile care umblau singure prin locurile mai ascunse de pe malul pârâului?
  Laurel s-a cutremurat, temându-se o clipă, dar apoi a căscat. Nu era el vreun balaur, îi vedea acum și geanta de piele agățată de umăr. Trebuie că era vreun negustor ambulant care venise să îi prezinte mamei noua enciclopedie fără de care familia lor nu ar fi putut să trăiască.
   Așa că a întors capul.

         N-au trecut nici câteva minute și l-a auzit pe Barnaby mârâind la baza copacului.
   Laurel s-a repezit la fereastră, căznindu-se să zărească pe deasupra pervazului: cățelul se afla în mijlocul potecii de cărămidă, cu fața spre alee, cu ochii țintă la omul care încerca să deschidă ivărul portiței care dădea spre grădină.
   - Taci, Barnaby, i-a strigat mama din casă, stai așa că venim acum.
   Și a ieșit din holul întunecat, oprindu-se în prag ca să-i șoptească ceva la ureche celui mic, să-i sărute pe obrazul durduliu, făcându-l să râdă.
   Portița din spatele casei, care dădea în poiata găinilor, a scârțâit - balamaua aia trebuia mereu unsă! - și câinele a mârâit din nou, cu părul zburlindu-i-se pe spinare.
   - Potolește-te, Barnaby! Ce te-a apucat?
   Omul a apărut de după colțul casei și mama a dat cu ochii de el. Zâmbetul i-a pierit de pe chip.
   - Bună ziua, a spus străinul, oprindu-se să își șteargă tâmplele cu batista. Frumoasă vreme...
   Chipul băiețelului s-a luminat de plăcere și a întins mâinile durdulii spre el, bătând din palme bucuros. Era o invitație greu de refuzat, așa că omul și-a vârât batista în buzunar, a făcut un pas înainte și a ridicat o mână de parcă ar fi vrut să-l binecuvânteze pe micuț.
   Atunci mama s-a depărtat nefiresc de iute, ferind copilul, lăsându-l jos în spatele ei, pe pietriș. Pentru pruncul obișnuit doar cu blândețe și dragoste, mișcarea asta bruscă a fost prea mult și-a început să plângă dezamăgit.
   Lui Laurel i s-a înmuiat inima, dar încremenise. Simțea cum i se zbârlește părul pe ceafă. Se uita la chipul mamei, răvășit cum nu-l mai văzuse până atunci. Și-a dat seama că era înspăimântată.
  Efectul a fost instantaneu. Toate certitudinile adunate de-a lungul vieții s-au risipit ca fumul și-n locul lor s-a instaurat spaima.
   - Bună, Dorothy, a spus bărbatul, a trecut mult timp.
   Știa cum o cheamă pe mama, deci nu era chiar străin.
   A vorbit din nou, dar prea încet ca să-l poată auzi, iar mama a dat ușor din cap. Laurel a ciulit urechile, aplecându-și capul într-o parte. Și-a întors fața către soare și a închis ochii o clipă.
   Și ce a urmat s-a petrecut într-o fracțiune de secundă. Laurel avea să-și amintească mereu străfulgerarea argintie, reflexia soarelui pe tăișul de metal care, pentru o clipă, a părut nespus de frumos.
   Apoi cuțitul acela special s-a înfipt în pieptul omului. Timpul părea că și-a încetinit curgerea. Bărbatul a strigat și chipul i s-a schimonosit surprins, de durere și groază. Laurel nu-și putea lua ochii de la el, privindu-i mâinile care cuprinseseră plăselele de os ale cuțitului, în locul unde sângele îi păta cămașa, urmărindu-l cum se prăbușește, în timp ce adierea caldă a vântului îi rostogolea pălăria în țărână.
   Câinele lătra furios, copilul plângea pe pietriș de ți se rupea inima, dar toate aceste sunete păreau că se îndepărtează tot mai mult. Laurel le auzea printre zvâcnetele fluide ale sângelui care îi bubuia în tâmple și urechi.
   Funda cuțitului se desfăcuse și panglica se târâia peste pietrele care înconjurau rondurile de flori. A fost ultimul lucru pe care l-a văzut înainte ca privirea să i se împăienjenească de pâlpâitul a mii de steluțe și să leșine.

2.

       Suffolk, 2011

   Ploua în Suffolk.
   În amintirile ei din copilărie, în Suffolk nu ploua niciodată. Spitalul se afla în capătul celălalt al orașului și mașina rula încet pe High Street, plină de băltoace, înainte de a intra pe alee și de a se opri în capătul esplanadei. Laurel și-a scos pudriera, a deschis-o să se uite în oglindă, și-a ridicat cu un deget pielea obrazului, privind liniștită cum i se încrețește și se întinde la loc când îi dă drumul. A repetat gestul și pe partea cealaltă. Toți îi îndrăgeau ridurile. Așa îi spunea agenta, așa se entuziasmau regizorii, așa o alintau machiorii, fluturându-și pensulele, exhibându-și tinerețea lor uimitoare.
   Cu câteva luni în urmă, unul dintre ziarele acelea de pe Internet făcuse un sondaj, invitându-și cititorii să voteze „chipul favorit al națiunii” și ea ieșise pe locul al doilea. Se spunea că ridurile ei îi făceau să se simtă în siguranță.
   Și asta le convenea. O făceau să se simtă bătrână.
   Dar chiar era bătrână, se gândea ea, închizând pudriera cu zgomot. Dar nu ca o altă doamnă Robinson. Erau mai bine de 25 de ani de când jucase în Absolventulla Teatrul Național. Cum de fusese cu putință?
   Cineva dăduse înainte blestematul ăsta de ceas fără știrea ei, altfel nu s-ar fi putut.
   Șoferul a deschis portiera și a ajutat-o să iasă la adăpostul umbrelei mari negre.
   - Mulțumesc, Mark, a spus ea când au ajuns sub copertină. Ai adresa unde să vii să mă iei vineri?
   Șoferul i-a lăsat jos bagajul și a scuturat umbrela.
   - Da, la fermă, în partea cealaltă a orașului, pe străduța îngustă, în capătul căreia se face aleea. Rămâne tot la ora două?
   Ea a încuviințat și el a dat din cap, întorcându-se în mașină și demarând.
   Laurel a privit în urma ei, parcă părându-i rău după căldura și monotonia plăcută a unei lungi călătorii fără o țintă anume, pe o autostradă umedă. Să se ducă oriunde, numai aici nu.
   A privit ușile de la intrare, dar nu s-a clintit. Și-a scos țigările, în schimb, și și-a aprins una, inhalând fumul cu o plăcere mai mare decât s-ar fi cuvenit.
   Avusese o noapte cumplită. O visase ba pe maică-sa, ba locul acesta, ba pe surorile ei când erau mici, ba pe Gerry de-o șchioapă. Un băiețel entuziast, care ținea în mână o navetă spațială de tinichea, făcută chiar de el, spunându-i că într-o bună zi o să inventeze o capsulă a timpului și-o să o folosească pentru a se întoarce în timp și a îndrepta lucrurile. Ce fel de lucruri? îl întrebase ea în vis. Ei, tot ce fusese anapoda, desigur - și putea veni și ea cu el dacă voia.
   Și ea voia.
   Ușile spitalului s-au deschis cu zgomot și-au țâșnit afară două surori medicale. Una s-a uitat spre Laurel și a rămas cu ochii pironiți la ea, recunoscând-o. Laurel a dat ușor din cap, schițând un fel de salut, azvârlind mucul de țigară, în timp ce sora s-a aplecat să-i șoptească ceva colegei ei.

       Rose o aștepta așezată pe un scaun în hol și, pentru o fracțiune de secundă, Laurel s-a uitat la ea ca la o străină.
   Era înfășurată într-un șal roșu, croșetat, legat în față cu o fundă roz, iar părul ei bogat, argintiu de-acum, era împletit într-o coadă adusă peste umăr. Laurel s-a simțit năpădită de un val aproape dureros de afecțiune când a băgat de seamă că avea coada legată cu un șnur de la punga de pâine.
   - Rosie! a strigat-o ea pe un ton foarte afectat, necăjită pe ea însăși că-și ascundea astfel emoția. Doamne, cât de mult a trecut! Parcă am fi corăbii în noapte!
   S-au îmbrățișat și Laurel a simțit mirosul de levănțică, atât de cunoscut, dar total nepotrivit ei. Aparținea amiezilor din vacanțele de vară, petrecute în camera cea bună din pensiunea Marea Albastră a bunicii Nicolson, nu surioarei ei mai mici.
   - Ce bine îmi pare că ai venit! a exclamat Rose.
   - Dar nu se putea să nu vin!
   - Sigur că nu se putea!
   - Aș fi venit mai repede dacă n-ar fi fost interviul.
   - Știu...
   - Și aș sta mai mult dacă n-ar fi repetițiile. Începem filmările peste două săptămâni.
   - Știu...
   Rose îi strângea mâna și mai tare, de parcă ar fi vrut să-și întărească vorbele.
   - Mama o să fie fericită că ai venit. E așa de mândră de tine, Lol. Toți ne mândrim cu tine!
   Lauda din partea familiei era destul de supărătoare, așa că Laurel a râs.
   - Și ceilalți?
   - N-au sosit încă. Iris e blocată în trafic și Daphne ajunge abia după-masă. Vine direct acasă de la aeroport. O să ne sune de pe drum.
   - Și Gerry? La ce oră sosește?
   Asta era o glumă și până și Rose, cea mai blândă din familia Nicolson, care nu se prindea la tachinat cu ceilalți, nu s-a putut abține să nu chicotească.
   Fratele lor era în stare să programeze calendare cosmice ca să poată calcula coordonatele galaxiilor îndepărtate, dar dacă-l întrebai când ar putea să ajungă undeva era complet depășit.
   Au cotit pe coridor și au ajuns în dreptul unei uși pe care scria Dorothy Nicolson. Rose a pus mâna pe clanță și s-a oprit, șovăind.
   - Trebuie să te previn, Lol, a spus ea, starea ei s-a deteriorat de când n-ai mai fost aici. Are momente... o vreme poate fi ea, cea dinainte, apoi...
   Buzele i-au tremurat și și-a apucat șiragul de mărgele. Apoi a continuat cu voce joasă.
   - E confuză, Lol, se enervează câteodată, vorbește despre trecut, lucruri pe care nu le înțeleg întotdeauna, dar surorile spun că asta nu înseamnă nimic special, că se întâmplă adesea la bătrâni, mai ales când ajung în stadiul în care e mami. Când face asta, surorile îi dau niște tablete s-o mai liniștească, dar o amețesc cam tare. Așa că nu mă aștept să fie în formă astăzi.
   Laurel a dat din cap. Așa îi spusese și doctorul când îl sunase săptămâna trecută să vadă ce face. Folosise o serie întreagă de eufemisme - o cursă dusă până la capăt, a venit sorocul să răspundă la ultima chemare, somnul cel lung - pe un ton atât de grețos că Laurel nu s-a putut abține:
   - Adică vreți să spuneți, doctore, că mama e pe moarte? a întrebat ea pe un ton maiestuos, doar pentru satisfacția de a-l auzi bâlbâindu-se.
   Totuși răsplata a fost de scurtă durată, până a auzit răspunsul.
   - Da.
   Cuvântul purtător de trădare.
   Rose a deschis ușa.
   - Mami, ia te uită pe cine ți-am adus!
   Laurel și-a dat seama că își ținea respirația.

          Într-o vreme, în copilărie, lui Laurel îi era frică.
   De întuneric, de năluci, de oamenii ciudați despre care bunica Nicolson spunea că stau pitiți pe la colțuri ca să fure fetițele și să le facă lucruri greu de pomenit. (Ce fel de lucruri? Greu de pomenit... lucruri pe care le fac bărbații. Așa era mereu, amenințarea fiind mai mare prin lipsa detaliilor, prin sugerarea vagă a mirosului de tutun și sudoare și păr în locuri neobișnuite.) Iar bunica era atât de categorică, încât Laurel era convinsă că nu mai avea mult și-avea să-și întâlnească soarta.
   Uneori toate spaimele i se ghemuiau în suflet și se trezea în puterea nopții, țipând de groază că năluca din dulap se uita la ea pe gaura cheii, gata să-și dezlănțuie faptele cumplite.
   - Haide, taci cu mama, aripioară! căuta mama să o liniștească. E doar un vis. Trebuie să deosebești ce este de adevărat de ce e închipuire. Nu e întotdeauna ușor. Mie mi-a luat foarte mult timp să descopăr asta. Prea mult timp.
   Apoi se urca în pat lângă ea și îi spunea:
   - Vrei să-ți spun o poveste despre o fetiță care a fugit cu circul?
   Era greu de crezut că femeia a cărei prezență puternică putea risipi orice spaimă nocturnă era una și aceeași persoană cu ființa aceasta palidă, țintuită sub cearșafurile de spital. Laurel crezuse că era suficient de pregătită. Îi mai muriseră prieteni, știa cum arată moartea, își primise premiul BAFTA pentru că interpretase rolul unei femei bolnave de cancer în ultimul stadiu.
   Dar acum era altfel. Era vorba de mama. Îi venea să se întoarcă și să o ia la fugă.
   Dar nu a fugit. Rămasă în picioare lângă raftul cu cărți, Rose o încuraja dând din cap, iar Laurel și-a luat în serios rolul de fiică devotată aflată în vizită. S-a repezit să apuce mâna plăpândă a mamei.
   - Bună... bună, draga mea.
   Ochii lui Dorothy s-au deschis și s-au închis iute la loc. Respirația și-a continuat ritmul ușor de urcuș și coborâș, în timp ce Laurel i-a sărutat obrajii pergamentoși.
   - Ți-am adus ceva. N-am mai putut să aștept până mâine.
   Și-a lăsat bagajul jos și a scos un pachețel din geantă. După o scurtă pauză de conveniență, a început să îl despacheteze.
   - E o perie de păr, a spus ea, răsucind între degete obiectul de argint. Are perii cei mai moi, sunt de porc, cred. Am găsit-o într-un magazin de antichități în Knightsbridge. Am gravat și inițialele tale pe ea, uite-aici. Vrei să-ți perii părul?
   Nu aștepta niciun răspuns și de fapt nici nu a primit unul. Laurel a trecut peria ușor prin șuvițele albe și firave care stăteau ca o aură pe pernă, în jurul chipului ei... părul ei care fusese cândva des, șaten-închis, și-acum se topea văzând cu ochii.
   - Uite, a continuat ea, așezând peria pe raft, în așa fel încât să se vadă înfloriturile literei D. Da, uite-așa.
   Părând oarecum mulțumită, Rose i-a întins albumul luat de pe poliță și i-a făcut semn că iese pe hol să facă niște ceai.
   Ca în toate familiile, rolurile erau împărțite: iar acesta îi era destinat lui Rose. Laurel s-a așezat pe fotoliul de la capul patului și a deschis încet albumul. Prima fotografie era în alb-negru, ștearsă acum, plină de pete maronii. Pe sub mucegai se vedea o tânără cu părul legat într-o basma, prinsă pentru vecie pe nepregătite. Ridicându-și privirea de la ce făcea, își ridicase mâna ca și cum l-ar fi alungat pe fotograf. Zâmbea ușor, cu gura deschisă să rostească niște vorbe de mult uitate, supărarea amestecându-i-se cu amuzamentul.
   O glumă, așa crezuse Laurel întotdeauna, un comentariu nostim pentru cel ce mânuia aparatul de fotografiat. Probabil unul dintre musafirii de demult ai bunicii: vreun negustor ambulant, vreun turist singuratic, vreun amploaiat liniștit cu pantofii lustruiți, care aștepta să se termine războiul. În spatele ei, oricine știa țărmul mării liniștite îl putea zări.
   Laurel a sprijinit albumul de trupul înțepenit al mamei și i-a spus:
   - Uite, mamă, aici ești la pensiunea bunicii Nicolson. E în 1944 și războiul e pe sfârșite. Fiul doamnei Nicolson nu se întorsese încă, dar avea să vină. În mai puțin de o lună ea are să te trimită la oraș cu cupoanele de rație și, când ai să te întorci cu cumpărăturile, ai să dai de un soldat așezat la masa din bucătărie, un bărbat pe care nu-l mai văzuseși până atunci, dar pe care l-ai recunoscut după fotografia de pe polița șemineului. E mai matur decât în fotografie și mai trist, dar e îmbrăcat la fel, în uniforma kaki, și el îți zâmbește și tu îți dai seama pe loc că el e cel pe care îl așteptai de atâta timp.
   Laurel întoarce pagina, netezind cu degetul cel mare foița protectoare îngălbenită, devenită casantă cu timpul.
   - Și te-ai măritat într-o rochie făcută de tine dintr-o perdea de dantelă din camera de oaspeți de sus, pe care ați convins-o pe bunica Nicolson să o sacrifice. Bravo, mamă! Nu-mi închipui că ți-a fost ușor, doar știm cu toții cât ținea bunica la podoabele ei. În noapte dinaintea nunții a fost furtună și te-ai temut că-ți va ploua la nuntă. Dar n-a plouat. A apărut soarele, s-au risipit norii și lumea a spus că ăsta e semn bun. Totuși, tu n-ai vrut să riști, așa că l-ați pus pe domnul Hatch, coșarul, să stea pe treapta de jos a bisericii ca să vă poarte noroc. Și el a făcut-o foarte bucuros, mai ales pentru banii pe care îi dăduse tata, cu care-i cumpărase pantofi fiului său celui mare.
   În aceste ultime 4 luni, nu era sigură că mama o auzea, deși asistenta cea mai drăguță spunea că nu aveau de ce să se îndoiască de asta și, uneori, când frunzărea albumul cu fotografii, Laurel își îngăduia să mai înflorească pe ici, pe colo în timp ce dădea paginile – nimic prea radical, se lăsa atrasă doar atunci când imaginația o abătea de la acțiunea principală către detaliile secundare. Iris nu era de acord, spunând că pentru mama povestea ei era importantă și nu avea dreptul să o înflorească, dar doctorul a ridicat doar din umeri când i s-a pomenit despre aceste abateri și a spus că important era să i se vorbească, indiferent dacă i se spune adevărul sau nu. Și s-a întors către Laurel, făcându-i cu ochiul și spunându-i:
   - Dar dumneavoastră sunteți ultima de la care ne-am aștepta să respectați adevărul, domnișoară Nicolson.
   Chiar dacă a fost de partea ei, lui Laurel nu i-a plăcut complicitatea doctorului. Se gândea să-i spună că există o distincție între jocul pe scenă și minciuna din viață, să-i arate doctorului ăstuia obraznic cu părul lui prea negru și dinții lui prea albi că adevărul contează în ambele cazuri, dar avea suficientă minte să nu se certe cu un om care purta în buzunarul de la piept al cămășii un pix în formă de crosă de golf.
   A dat pagina mai departe și a ajuns la fotografiile de când era ea mică. A trecut iute cu povestea peste primii ei ani - micuța Laurel dormind în coșuleț cu stele și zâne pictate pe peretele din preajmă; clipind nedumerită în brațele mamei; ceva mai măricică, ținându-se pe picioare în băltoacele de pe malul mării, până când a ajuns la punctul în care recitarea poveștii era înlocuită cu amintirea întâmplărilor. Dădea paginile stârnind protestele zgomotoase și râsul celorlalți.
   Era o coincidență că propriile ei amintiri erau legate atât de mult de momentul apariției acestor surori devenite adevărate repere: rostogolindu-se în ierburile înalte, făcând cu mâna de la fereastra căsuței din copac, înșirate dinaintea casei Greenacres, căminul lor, pieptănate și ferchezuite pentru a pleca în vreo vizită de mult uitată?
   Coșmarurile lui Laurel au încetat după apariția surorilor ei. Sau, mai bine zis, s-au schimbat. Nu mai visa năluci, monștri sau oameni răi pitiți în dulap în timpul zilei, ci mai degrabă un val care venea peste ea, și că se termina pământul sau că izbucnea un război și că rămăsese doar ea singură să le ducă pe cele mici la adăpost. Își aducea foarte bine aminte acum ce-i spusese mama când era mică: Să ai grijă de surorile tale. Tu ești cea mai mare, să nu le scapi din mână. La vremea aceea nu-i trecuse prin minte că mama ar fi putut vorbi din proprie experiență, că în vorbele ei se ascundea durerea ei de zeci de ani pentru pierderea fratelui mai mic în timpul unui bombardament din al Doilea Război Mondial. Așa sunt copiii, pot fi egoiști, mai ales cei fericiți. Iar copiii Nicolson fuseseră într-adevăr mai fericiți decât alții.
   - Uite-aici suntem la Paște, asta e Daphne în scaunul de bebeluș, deci trebuie să fi fost prin 1956. Da, așa e, vezi, Rose are mâna în ghips, stânga de data asta. Iris se joacă de-a capra, uite-o cum se hlizește din spate, dar n-o s-o țină mult. Îți mai aduci aminte? După-masa aia când a dat iama în frigider și a mâncat toți crabii pe care-i pescuise tata cu o zi în urmă. Fusese singura dată când îl văzuse cu adevărat supărat. Se sculase năuc de somn, pârlit de soare, fiindu-i poftă de un pic de carne dulce de crab, dar în frigider dăduse doar peste cojile goale. Parcă o și vedea pe Iris ascunsă după canapea - singurul loc unde n-o putea ajunge tata care o amenința că o jupoaie, afirmație fără niciun fundament, desigur, dar destul de înspăimântătoare, oricum - și nu voia să mai iasă de acolo. Și cum se milogea de oricine trecea pe acolo să aibă milă de ea și să-i strecoare și ei acolo volumul ei cu Pippi Șosețică.
   Laurel s-a emoționat amintindu-și întâmplarea acesta. Uitase cât de nostimă putea fi Iris când nu era prea ocupată să fie supărată pe toată lumea.
   Din album a căzut o poză și Laurel s-a aplecat s-o ridice. Era o fotografie pe care nu o mai văzuse până atunci, un instantaneu vechi, alb-negru, cu două tinere braț la braț. Râdeau către ea, stând în picioare într-o încăpere, cu pânze atârnând deasupra capului, scăldate de lumina soarelui care se revărsa printr-o fereastră nevăzută. A întors-o să vadă dacă nu are vreo însemnare, dar nu era nimic scris pe spate decât data: mai, 1941. Ce ciudat!
   Laurel știa albumul pe dinafară, dar fotografia aceasta nu era de acolo. S-a deschis ușa și a apărut Rose cu două cești desperecheate clătinându-se pe farfurioare.
   - Ai văzut asta, Rosie? a întrebat-o, ridicând fotografia.
   Rose a pus una din cești pe noptieră, a privit fotografia cu ochii mijiți și-apoi a zâmbit:
   - A, da! A apărut acum câteva luni la Greenacres, credeam că ai să o poți tu potrivi undeva în album. E frumoasă, nu-i așa? E grozav să descoperim ceva nou despre ea tocmai acum.
   Laurel s-a mai uitat încă o dată la fotografie: tinerele cu părul răsucit în bucle mari, prinse de o parte și de alta a frunții, cu rochiile până la genunchi, una cu o țigară în mână. Era chiar mama lor. Era machiată diferit. Arăta cu totul altfel.
   - Ce ciudat! Nu mi-am închipuit-o niciodată așa.
   - Cum adică?
   - Tânără, cred. Distrându-se cu o prietenă.
   - Da’ de ce nu? a întrebat ea, deși gândea la fel.
   În mintea ei, ca și în a celorlalți, mama lor a căpătat viață doar când a răspuns la anunțul dat în ziar de bunica Nicolson, care căuta o femeie bună la toate și a început să lucreze la pensiune. Știau, în mare, ce fusese înainte: că se născuse și crescuse în Coventry, că plecase la Londra imediat după ce izbucnise războiul și că familia ei fusese omorâtă într-un bombardament.
   Laurel mai știa și că dispariția familiei o afectase foarte mult. Dorothy Nicolson nu scăpa nicio ocazie să le reamintească copiilor ei că familia era totul: asta fusese tot ce auzise în copilărie. Când Laurel trecea printr-o fază dificilă în adolescență, mama o luase de mână și îi spusese cu o asprime neobișnuită: „Să nu faci aceeași greșeală pe care am făcut-o eu, Laurel! Să n-aștepți prea mult ca să-ți dai seama ce e important! Poate că familia te calcă pe nervi uneori, dar înseamnă mult mai mult decât îți dai seama”.
   Cât despre viața ei dinainte de a-l fi cunoscut pe Stephen Nicolson, nu le împărtășise nimic copiilor și nici ei nu se gândiseră să o întrebe. Nu era nimic neobișnuit, își spunea Laurel oarecum stânjenită. Copiii nu au pretenția ca părinții lor să aibă un trecut și li se pare de necrezut, aproape rușinos, când îi aud susținând că au avut o existență a lor înainte de nașterea progeniturilor. Iar acum, privind-o pe această necunoscută din timpul războiului, Laurel resimțea această lipsă.
   La începutul carierei ei de actriță, un regizor faimos se aplecase peste text, potrivindu-și mai bine ochelarii cu lentile groase ca fundul de borcan, și îi spusese că înfățișarea ei nu o ajută să joace roluri principale. Asta o usturase peste măsură, se înfuriase și bocise, petrecând apoi ore nesfârșite dinaintea oglinzii, după care își ciopârțise părul, într-un acces de bravadă, stimulată de ceva alcool. Dar acesta s-a dovedit a fi un moment de răscruce în cariera ei. Era o actriță care știa să dea viață personajelor.
  Regizorul a distribuit-o în rolul surorii eroinei principale și așa și-a câștigat primele cronici superlative. Lumea se mira de capacitatea ei de a construi personajele din interior, de a se scufunda și disipa complet în pielea personajului, dar asta nu era niciun secret, ea doar încerca să afle tainele personajului, pentru că știa că ele dau consistența oamenilor adevărați, care se ascundeau în spatele umbrelor lor.
   - Îți dai seama că n-am văzut-o niciodată atât de tânără ca aici? a întrebat Rose, așezându-se pe brațul fotoliului lui Laurel să ia fotografia, răspândind un parfum de levănțică parcă și mai puternic.
  - Crezi? s-a mirat Laurel, întinzând mâna după o țigară, dar, amintindu-și că era într-un spital, a apucat ceașca de ceai în schimb. S-ar putea.
   Atât de multe aspecte din viața mamei lor le erau cu totul necunoscute.
   De ce nu se gândise niciodată la asta? S-a uitat din nou la fotografie, cele două tinere păreau că râd de neștiința ei.
   - Unde ziceai că ai găsit-o, Rosie? a întrebat ea, străduindu-se să nu-și trădeze curiozitatea.
   - Într-o carte.
   - O carte?
   - De fapt, o piesă de teatru... Peter Pan.
   - Să fi jucat mama într-o piesă?
   Mama se pricepea, într-adevăr, să se joace de-a costumele și de-a „hai să zicem că...”, dar Laurel nu-și aducea amine să o fi văzut jucând într-o piesă adevărată.
   - Nu cred că e vorba de așa ceva. Cartea e un cadou de la cineva, e și o dedicație pe prima pagină... știi, cum îi plăcea ei să ne pună să facem la cadouri când eram mici.
   - Și ce scrie?
   - „Pentru Dorothy, a început Rose, împreunându-și degetele, străduindu-se să-și aducă aminte, un prieten adevărat e o lumină în întuneric, Vivien”.
   Vivien.
   Numele i-a produs o reacție stranie, s-a simțit năpădită de fierbințeală, urmată de un val de gheață și și-a simțit pulsul zbătându-i-se în tâmple. I-au trecut prin minte un șir de imagini năucitoare: un tăiș lucios, chipul speriat al mamei, panglica roșie desfăcută. Amintiri vechi, amintiri urâte, pe care numele acelei femei le scosese la iveală.
   - Vivien? a repetat ea prea tare. Cine o fi Vivien?
   Rose și-a ridicat ochii surprinsă, dar răspunsul ei s-a pierdut în vâlva pe care a stârnit-o Iris, năvălind pe ușă, cu tichetul de parcare în mână. Ambele surori și-au concentrat atenția asupra ei, fără să bage de seamă că, auzind numele lui Vivien, Dorothy a tras brusc aer în piept, cu o grimasă de durere intensă.
   Dar, când cele 3 surori Nicolson s-au apropiat de patul mamei lor, Dorothy dormea liniștită, fără ca trăsăturile chipului ei să dea de bănuit că-și lăsase trupul sleit și fiicele îngrijorate în spital, refugiindu-se înapoi în timp, în noaptea întunecată a anului 1941.

3.

           Londra, mai 1941

   Dorothy Smitham a coborât în fugă scările, luându-și grăbită la revedere de la doamna White, pe când își trăgea haina pe ea.
   Proprietăreasa a clipit mirată pe sub lentilele groase când a văzut-o, dornică să-i împărtășească lista nesfârșită a comentariilor despre ciudățeniile chiriașilor ei, dar Dolly nu s-a oprit. A încetinit pasul doar în dreptul oglinzii din hol, ca să-și ciupească un pic obrajii, să capete puțină culoare. Mulțumită de înfățișarea ei, a deschis ușa și s-a avântat afară, în bezna camuflajului. Se grăbea foarte tare, nu avea chef să se înfrunte cu gărzile, Jimmy ajunsese probabil la restaurant și nu-i plăcea să-l facă să o aștepte. Aveau atâtea de vorbit: ce să ia cu ei, ce vor face după ce vor ajunge acolo, când se vor decide să plece...
   Dolly a zâmbit nerăbdătoare, afundându-și mâna în buzunar să mângâie cu vârful degetelor figurina sculptată. O văzuse zilele trecute într-o vitrină a unui magazin de amanet. Știa prea bine că era un fleac, dar o făcuse să se gândească la el, și, acum când Londra se prăbușea în jurul lor, era important să spui cuiva cât de mult înseamnă pentru tine. Dolly de-abia aștepta să i-o dea, își închipuia chipul lui când o să o vadă, cum o să zâmbească, o să întindă brațele spre ea și-o să-i spună cât de mult o iubește. Figurina de lemn cu micuțul domn Punch poate că nu însemna mare lucru, dar era perfectă; lui Jimmy îi plăcuse întotdeauna marea, amândurora le plăcea.
   - Vă rog să mă scuzați, s-a auzit pe neașteptate o voce de femeie.
   - Da? a răspuns Dolly, surprinsă de propria ei voce.
   Probabil că femeia o văzuse în lumina ce se strecurase iute afară când deschisese ușa.
   - Vă rog să-mi dați o mână de ajutor, caut numărul 24.
   În ciuda imposibilității de a fi văzută în camuflaj, Dolly a arătat cu mâna spre ușa din spatele ei:
   - Aveți noroc, e chiar aici. Dar nu sunt camere libere deocamdată, poate c-o să se elibereze în curând.
   Se gândea la camera ei, dacă ar fi putut s-o numească astfel. Și-a scos o țigară și a aprins chibritul.
   - Dolly?
   S-a căznit să vadă prin beznă, o auzea pe posesoarea vocii mișcându-se iute spre ea.
   - A, tu erai, slavă Domnului! Eu sunt, Dolly! Sunt...
   - Vivien?
  I-a recunoscut vocea pe dată, i-o știa atât de bine, dar avea totuși ceva diferit în ea.
   - Credeam că nu te mai găsesc, că am venit prea târziu.
   - Prea târziu pentru ce? a întrebat Dolly nedumerită, căci nu vorbiseră să se întâlnească în seara aceea. Ce s-a întâmplat?
   - Nimic... a spus Vivien cu un râs metalic, enervant, care îi dădea fiori. Adică o mulțime de...
   - Ai băut ceva?
   Dolly nu o mai văzuse pe Vivien purtându-se așa, fără eleganța ei obișnuită și stăpânirea perfectă de sine.
   Cealaltă femeie nu i-a răspuns. Pisica vecinilor a sărit cu o bufnitură de pe zidul din apropiere drept pe cușca iepurilor doamnei White. Vivien a tresărit și i-a spus în șoaptă:
   - Trebuie să vorbim... repede!
   Dolly a tras adânc din țigară. I-ar fi plăcut să stea de vorbă amândouă, să-și descarce sufletele, dar nu acum, în seara asta. De-abia aștepta să plece.
   - Nu pot... tocmai plecam.
   - Dolly, te implor!
   Dolly și-a vârât mâna în buzunar și a atins figurina de lemn, probabil că Jimmy era deja acolo, întrebându-se de ce nu a ajuns și ea, uitându-se spre ușă ori de câte ori se deschidea, așteptându-se să o vadă intrând. Nu-i plăcea să-l facă să aștepte, mai ales acum. Dar uite că a apărut Vivien la ea acasă, atât de speriată, uitându-se mereu înapoi, rugându-se de ea să stea de vorbă despre ceva important...
   Dolly a trebuit să accepte, oftând, nu avea cum să o lase pe Vivien acolo, în drum, atât de speriată.
   S-a gândit că Jimmy va înțelege, căci ajunsese și el să o îndrăgească. Și-atunci a luat hotărârea ce se va dovedi fatală pentru amândouă.
   - Haide, a spus, stingându-și țigara și apucând-o ușor pe Vivien de brațul plăpând. Să mergem înăuntru.

            În timp ce urcau scările, Dolly se gândea că s-ar putea ca Vivien să fi venit să-și ceară scuze. Altfel cum s-ar fi explicat nervozitatea ei, lipsa stăpânirii de sine?
   Ținând cont de averea și de clasa ei socială, Vivien nu era genul care să-și ceară scuze. Și asta o stânjenea teribil pe Dolly. Din partea ei, întâmplarea aceea neplăcută aparținea trecutului și ar fi preferat să nu mai vorbească despre ea.
   Au ajuns la capătul coridorului și Dolly a descuiat ușa. A răsucit comutatorul, iar becul fără abajur a răspândit o lumină palidă, dând la iveală patul îngust, dulapul micuț, chiuveta crăpată cu robinetul care picura. Dolly s-a simțit stânjenită gândindu-se ce o fi zicând Vivien în sinea ei, ce ponosită i s-o fi părând în comparație cu locuința ei, acea casă splendidă din Campden Grove cu candelabre de cristal și cuverturi din piele de zebră.
   Și-a scos haina și s-a întors să și-o agațe în cuiul de pe ușă.
   - Îmi pare rău că e așa de cald aici, a spus ea străduindu-se să pară relaxată, nu am geamuri, dar nu-i nicio pagubă, că e mai ușor cu camuflajul, dar nu prea ajută la aerisire.
   Încerca să glumească, sperând să mai destindă atmosfera, să-și recapete buna dispoziție, dar nu reușea. Nu se putea gândi la altceva decât că Vivien stătea în picioare, în spatele ei, căutând ceva pe care să se așeze.
   - Nici scaun nu am.
   La început își pusese în gând să facă rost de ceva pe care să se poată sta, dar, în vremurile acestea atât de grele, ea și cu Jimmy hotărâseră să pună deoparte orice bănuț, așa că se putea descurca și fără scaune.
   S-a întors spre Vivien și când i-a văzut chipul a uitat de tot.
   - Doamne, Dumnezeule! a exclamat ea, când a dat cu ochii de obrazul ei învinețit. Ce-ai pățit?
   - Nimic, a răspuns Vivien, fluturându-și nerăbdătoare mâna și plimbându-se de colo-colo. M-am lovit din greșeală de un felinar, așa-mi trebuie, că mă grăbesc prostește!
   Asta era adevărat, Vivien mergea întotdeauna foarte repede. Așa era felul ei și lui Dolly chiar îi plăcea cum doamna aceasta atât de rafinată și elegantă dădea buzna cu mersul ei copilăresc. Dar în seara aceasta era altceva.
   Hainele nu-i mai erau asortate ca de obicei, avea ciorapii rupți și părul răvășit...
   - Haide, a îmbiat-o Dolly, conducând-o spre pat, bucuroasă că îl făcuse cu mare grijă în dimineața aceea. Haide, stai jos.
  În clipa aceea s-a pornit sirena care anunța un nou raid aerian și Dolly a blestemat în gând. Asta îi mai lipsea. Adăpostul era cumplit: înghesuiți cu toții ca sardelele, așternuturile umede, duhoarea insuportabilă, istericalele doamnei White, și cu Vivien în halul ăsta...
   - Las-o să sune, a spus Vivien de parcă ar fi ghicit la ce se gândea. Stai aici, e mult mai important ce am să-ți spun, a continuat ea pe un ton poruncitor, redevenind stăpâna deprinsă să dea ordine.
   Mai important decât să ajungă în adăpost? Lui Dolly i-a sărit inima în piept.
   - E vorba de bani? a întrebat ea în șoaptă. Îi vrei înapoi?
   - Nu, lasă asta!
   Sunetul sirenei era asurzitor și-i stârnea o groază pe care nu și-o putea stăpâni. Îi era frică, fără să știe exact de ce anume. Nu voia să fie acolo, nici măcar cu Vivien. Ar fi vrut să o ia la fugă pe străzile întunecate către locul în care știa că o așteaptă Jimmy.
   - Eu și cu Jimmy... a început ea, dar Vivien a întrerupt-o.
   - A, da, a spus și chipul i s-a luminat de parcă și-ar fi adus aminte de ceva. Da, Jimmy!
   Dolly a clătinat din cap, nedumerită. Ce putea fi cu Jimmy? Nu înțelegea nimic de la Vivien. Poate ar fi fost mai bine să o ia cu ea, ar fi putut să se strecoare printre lumea care fugea către adăpost și să meargă amândouă la Jimmy, el ar fi știut ce să facă.
   - Jimmy! a strigat Vivien din nou, Dolly, Jimmy s-a dus...
   Sirena a început să răsune chiar atunci, acoperindu-i glasul. Dolly aștepta ca Vivien să spună ceva mai departe, dar s-a auzit o bătaie puternică în ușă.
   - Doll, ești aici? Noi ne ducem în adăpost!
   Era Judith, una dintre chiriașe, care venise în fugă de sus. Dolly nu a răspuns și nici ea, nici Vivien nu s-au clintit. A așteptat să se îndepărteze pașii pe coridor și s-a dus să se așeze lângă Vivien.
   - Nu, le încurci tu, a spus ea iute, l-am văzut chiar ieri și mă întâlnesc cu el chiar acum, în seara asta. Plecăm împreună, n-avea cum să plece fără mine...
   Ar mai fi avut multe de spus, dar s-a oprit. Ceva din privirea lui Vivien îi strecura o undă de îndoială, șubrezindu-i încrederea. A dibuit o țigară din poșetă și și-a aprins-o cu degete tremurătoare.
   Vivien a început să vorbească și, în timp ce primul bombardier se făcea auzit deasupra casei, Dolly începea să se întrebe dacă nu cumva cealaltă femeie avea dreptate. Părea de necrezut, dar tonul imperativ al vocii, comportamentul ciudat și lucrurile pe care le spunea acum... Dolly simțea că amețește, era prea cald acolo și abia putea să-și mai stăpânească respirația.
   Trăgea cu nesaț din țigară și unele părți din povestea lui Vivien se amestecau cu gândurile ei care o luaseră razna. Undeva prin apropiere a căzut o bombă, un șuierat pătrunzător a umplut camera, lovindu-i timpanele și zburlindu-i părul pe ceafă. Fusese o vreme când îi plăcea să se afle pe stradă în timpul bombardamentului - i se părea că e palpitant, nicidecum înspăimântător. Dar acum nu mai era o fetiță fără minte și zilele acelea lipsite de griji trecuseră de mult.
   Și-a aruncat ochii spre ușă, dorindu-și ca Vivien să se oprească. Ar fi mai bine să se ducă în adăpost sau la Jimmy, n-ar trebui să stea aici. Îi venea să fugă, să se ascundă, ar fi vrut să se facă nevăzută.
   Dar, pe măsură ce panica lui Dolly creștea, Vivien părea să se calmeze.
   Vorbea tot mai rar și mai încet, încât Dolly abia o auzea, despre o scrisoare și o fotografie, despre oameni răi și periculoși, care au pornit pe urmele lui Jimmy. Planul eșuase, spunea Vivien, el se simțise umilit, Jimmy nu putuse să ajungă la restaurant, îl așteptase, dar el nu venise și atunci își dăduse seama că a dispărut cu adevărat.
   Și, dintr-odată, fragmentele disparate s-au așezat laolaltă și Dolly a înțeles.
   - E vina mea, a șoptit ea. Dar nu-mi dau seama cum a fost cu putință... fotografia... ne înțeleseserăm să nu... nu mai era nevoie...
   Cealaltă femei știa despre ce e vorba, schimbaseră planul din pricina lui Vivien. Dolly a întins mâna spre ea.
   - N-am vrut să se întâmple așa ceva, și-acum Jimmy...
   - Ascultă-mă, a spus Vivien clătinând din cap, cu chipul răvășit de milă, e foarte important să mă asculți. Ei știu unde stai și o să vină după tine.
   Lui Dolly nu-i venea să creadă, era înspăimântată. Lacrimile i se scurgeau pe obraji.
   - E vina mea, s-a pomenit spunând din nou. E doar vina mea.
   - Dolly, te rog, a strigat Vivien, căci se auzeau alte avioane tot mai tare, sunt și eu la fel de vinovată ca tine! Dar asta nu mai contează acum. O să vină și după tine. Sunt pe drum chiar acum, de aceea am venit...
   - Dar eu...
   - Trebuie să fugi din Londra chiar acum și să nu te mai întorci niciodată. Te vor căuta peste tot, mereu...
   O nouă explozie a zgâlțâit clădirea din toate încheieturile, alte bombe cădeau tot mai aproape și, deși nu avea nicio fereastră, o lumină ciudată a inundat camera, mult mai strălucitoare decât cea a becului chior ce se legăna din tavan.
   - Nu ai rude la care te-ai putea duce?
   Dolly a clătinat din cap și i-a trecut prin minte imaginea familiei ei: mama și tata, și bietul ei frățior, și viața lor de demult. S-a auzit din nou șuieratul unei bombe și răpăitul unei mitraliere din preajmă.
   - Nici prieteni? a strigat Vivien ca să acopere zgomotul.
   Dolly a clătinat din nou din cap. Nu-i mai rămăsese nimeni pe care să se poată bizui, nimeni în afară de Vivien și Jimmy.
   - Nu te-ai putea duce într-altă parte?
   O altă bombă i-a acoperit vorbele, iar explozia a fost atât de puternică, încât abia și-a dat seama ce mai spunea Vivien.
   - Haide, Dolly, gândește-te bine!
   Și-a închis ochii, mirosea a ars, probabil că ceva luase foc undeva prin apropiere, ofițerii de la paza antiaeriană sigur dădeau fuga să stingă incendiul cu pompele. Auzea pe cineva țipând și se căznea să-și țină privirile ațintite să vadă mai bine. Gândurile i se risipeau ca bucățile de dărâmături, mintea i se încețoșa, nu mai vedea nimic. Podeaua i se frângea sub picioare, aerul devenea irespirabil.
   - Dolly?
    Se auzeau acum și avioane de luptă, nu numai bombardiere, și Dolly își închipuia că se afla pe acoperișul casei din Campden Grove, privindu-le cum plonjau și se ridicau pe cer, lăsând în urmă luminile verzi ale trasoarelor și flăcările incendiilor din depărtare. Ce grozav i se păruse atunci!
   Își amintea de seara aceea petrecută cu Jimmy la Clubul 400 când dansaseră și râseseră și se întorseseră acasă, doar ei 2 printre bombe. Ce n-ar fi dat să se întoarcă la momentul acela, să stea unul lângă altul, șușotind pe întuneric, în timp ce bombele cădeau în jur, să facă planuri de viitor: copiii, casa de la fermă, malul mării. Malul mării...
   - Am făcut cerere pentru o slujbă, și-a amintit ea dintr-odată, ridicând capul. Acum câteva săptămâni, Jimmy a găsit-o.
   Scrisoarea de la doamna Nicolson, de la pensiunea Marea Albastră, se afla pe măsuța de lângă pat, și Dolly a apucat-o grăbită, întinzându-i-o lui Vivien.
   - Da, e perfect, a spus Vivien, citind oferta, acolo trebuie să te duci.
   - Dar nu vreau să merg singură. Noi...
   - Dolly...
   - Trebuia să mergem împreună. Nu trebuia să iasă așa. Trebuia să mă aștepte, a izbucnit ea în plâns.
   Vivien și-a întins brațele spre ea, dar amândouă au pornit în același timp, izbindu-se una de alta. Vivien nu și-a cerut scuze, chipul îi era împietrit.
   Dolly își dădea seama că îi era și ei frică, dar își ascundea teama, așa cum ar fi făcut o soră mai mare, vorbindu-i cu tonul blând, dar foarte ferm de care chiar avea nevoie în clipa aceea:
   - Dorothy Smitham, trebuie să pleci imediat din Londra, cât mai repede!
   - Nu pot.
   - Eu știu că poți! Ești o luptătoare.
   - Dar Jimmy...
   O altă bombă a căzut șuierând și a explodat în apropiere. Dolly a scos un țipăt îngrozit.
   - Ajunge!
   Vivien i-a luat fața în mâini și de data asta n-a mai durut-o deloc. Ochii îi erau plini de blândețe.
   - Știu că îl iubești pe Jimmy, și el te iubește la fel, Doamne, știu asta prea bine. Dar trebuie să mă asculți.
   Avea ceva atât de liniștitor în privire, că a făcut-o să nu mai audă zgomotul avioanelor și nici zăngănitul mitralierelor, alungându-i gândurile îngrozitoare despre clădiri și oameni făcuți praf și pulbere. S-au ghemuit una lângă alta și Dolly a luat aminte la ce îi spunea Vivien:
   - Du-te la gară în seara asta și cumpără-ți bilet. N-ai încotro...
   O bombă a căzut undeva pe aproape cu un zgomot asurzitor și Vivien s-a oprit o clipă, după care a continuat iute:
   - Urcă-te în tren și mergi până la capătul liniei, fără să te mai uiți înapoi. Ia-ți slujba aia și vezi-ți de viața ta!
   Viața ei... tocmai asta tot plănuiseră ea și cu Jimmy, despre viitor, casa de la fermă, copiii neastâmpărați și găinile zburdalnice... Lacrimile îi scăldau obrazul.
   - Trebuie să pleci, Dolly! i-a strigat Vivien, plângând, știind că și ei avea să-i fie dor de Dolly. Nu pierde ocazia asta, e o nouă șansă, după toate câte ți s-au întâmplat, după câte ai pierdut...
   Și-n clipa aceea Dolly și-a dat seama că, oricât de greu îi era să accepte, Vivien avea dreptate, trebuia să plece. O parte a sufletului ei ar fi vrut să urle, să se facă ghem și să bocească pentru tot ce nu-i ieșise în viață așa cum își dorise, dar nu avea să facă asta. Dolly era o luptătoare, așa spusese și Vivien, și ea știa ce vorbește - doar trecuse peste greutățile de la început și își făcuse o viață nouă. Și, dacă Vivien a putut face asta, Dolly de ce n-ar fi putut? Suferise prea mult, dar tot mai avea de ce să trăiască, va găsi alte motive să-și ducă viața mai departe. Acum era momentul să fie curajoasă, să fie mai bună ca oricând.
   Făcuse lucruri de care îi era rușine să-și amintească, visele înfumurate fuseseră doar iluzii prostești, i se scurseseră ca cenușa printre degete, dar oricine merita o a doua șansă, să fie iertat, chiar și ea, așa spusese Vivien.
   - Am să plec, a spus ea în timp ce tot mai multe bombe cădeau cu zgomot asurzitor, am să mă duc.
   Becul a pâlpâit, dar nu s-a stins, s-a legănat agățat de firul din tavan, aruncând umbre mișcătoare pe pereți. Dolly a tras un geamantan micuț de sub pat, neluând în seamă zgomotul asurzitor de afară, fumul care se strecura înăuntru de la focul de pe stradă, înțepându-i și încețoșându-i ochii.
   Nu avea prea multe de luat, nu avusese niciodată prea multe lucruri. Știa prea bine că nu va putea avea singurul lucru pe care și l-ar fi dorit. Dolly a șovăit la gândul că va pleca fără Vivien, și-a amintit ce îi scrisese pe volumul cu Peter Pan - „Un prieten adevărat e o lumină în întuneric” - și-au podidit-o din nou lacrimile.
   Dar nu avea de ales, trebuia să plece. Viitorul i se arăta înainte: o nouă șansă, o nouă viață. N-avea altceva de făcut decât să profite. Să se ducă la malul mării, așa cum plănuise, să înceapă o viață nouă.
   Aproape că nu mai auzea avioanele de afară, bombele care cădeau și răpăitul mitralierelor. Pământul se cutremura la fiecare explozie și din tavan se cernea molozul. Lanțul de la ușă a zăngănit, dar Dolly nu a băgat de seamă. Geamantanul era gata, putea pleca.
   S-a ridicat în picioare, a privit-o pe Vivien și, în ciuda pornirii avântate, a întrebat-o șovăind:
   - Dar tu ce-ai să faci?
   Pentru o clipă i-a trecut prin cap că ar fi putut pleca împreună, că poate Vivien ar fi vrut să vină cu ea. Era ciudat, dar părea a fi rezolvarea cea mai potrivită, singurul lucru pe care îl puteau face - fiecare își jucase rolul și, dacă ele nu s-ar fi întâlnit, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat.
   Era o prostie, de bună seamă Vivien nu avea nevoie de o a doua șansă. Ea avea tot ce-și putea dori chiar aici: o casă minunată, avere, frumusețe...
   Vivien i-a întins scrisoarea cu oferta doamnei Nicolson și și-a luat rămas-bun cu ochii înlăcrimați. Știau amândouă că se vedeau pentru ultima oară.
   - Nu-ți face griji pentru mine, i-a spus Vivien pe când un bombardier huruia deasupra casei, o să mă descurc. Mă duc acasă.
   Apucând scrisoarea și dând din cap cu hotărâre, Dolly s-a avântat spre noua ei viață, pregătită să-și înfrunte viitorul, fără să-și închipuie ce i-ar putea aduce.

4.

      Suffolk, 2011

   Surorile Nicolson au plecat de la spital cu mașina lui Iris.
   Deși era cea mai mare și se bucura de obicei de dreptul de a sta pe scaunul din față, Laurel s-a așezat pe bancheta din spate plină de păr de câine. La faptul că era mai în vârstă decât surorile ei se adăuga faima ei de artistă și nu se cuvenea să le facă să creadă că i se suise la cap. Oricum prefera să stea în spate. Scutită de obligația de a face conversație, putea să se afunde în propriile gânduri.
   Ploaia se oprise și ieșise soarele. Laurel murea de nerăbdare să o întrebe pe Rose despre Vivien... Mai auzise numele acela cândva, era sigură, și, mai mult decât atât, știa că avea cumva legătură cu întâmplarea aceea îngrozitoare din 1961, dar și-a ținut gura. Odată stârnită, curiozitatea lui Iris putea deveni sufocantă și Laurel nu era în stare să facă față unui interogatoriu.
   În timp ce surorile ei vorbeau despre lucruri neînsemnate, ea privea cum se perindă câmpurile pe lângă care treceau. Deși geamurile erau închise, parcă simțea mireasma fânului proaspăt cosit și strigătul stăncuțelor. Peisajele din copilărie sunt întotdeauna cele mai vii. Indiferent unde s-ar fi aflat sau cum ar fi arătat, acele priveliști și sunete se înregistrau diferit de cele întâlnite mai târziu. Făceau parte din tine, nu puteai scăpa de ele.
   Dând la o parte ultimii 50 de ani, Laurel se și vedea zburând pe lângă tufele de pe marginea drumului pe bicicleta ei verde Malvern Star, cu una din surori așezată pe ghidon. Cu pielea arsă de soare, cu puful blond pe picioare, cu genunchii zgâriați. Trecuse atâta timp. Parcă a fost ieri.
   - O să se dea la televizor?
   Laurel și-a ridicat privirea și-a văzut-o pe Iris clipind curioasă în oglinda retrovizoare.
   - Ce-ai spus?
   - Interviul... ăla din cauza căruia n-ai putut veni?
   - A, da... De fapt, e o serie de interviuri. Mai am de filmat doar unul luni.
   - Da, spunea Rose că trebuie să te întorci la Londra mai iute. Se dă la televizor?
   Laurel a scos un sunet de încuviințare.
   - Da, e un fel de biografie filmată, de vreo oră și ceva, cu interviuri ale altora... regizori, actori cu care am lucrat, amestecate cu secvențe din filmări mai vechi, amintiri din copilărie...
  - Auzi, Rose? s-a repezit Iris, îndreptându-se mai bine pe scaun, ca să se strâmbe la Laurel în oglinda retrovizoare. Chestii din copilărie... Ți-aș fi recunoscătoare dacă te-ai abține să scoți la iveală fotografii de familie în care eu sunt aproape dezbrăcată sau chiar goală pușcă.
   - Ce păcat! a spus Laurel, scuturându-și un fir de păr de pe pantalonii ei negri. Am să rămân fără materialul cel mai bun. Ce-o să-mi mai rămână de vorbit?
   - Ei, lasă, doar să îndrepte o cameră de luat vederi spre tine, că găsești tu ceva de zis.
   Laurel abia și-a stăpânit un zâmbet. De o vreme, lumea o trata cu atâta respect, că era de-a dreptul minunat să te cerți cu un expert.
   Dar Rose, căreia întotdeauna îi plăcuse buna înțelegere, începuse să-și piardă răbdarea.
  - Ia uitați-vă! a spus, arătând cu amândouă mâinile spre un loc viran de la marginea orașului. Acolo o să construiască un nou hipermarket. Vă închipuiți? De parcă nu ne ajungeau celelalte 3!
   - Ei, asta mai lipsea...
   Supărarea lui Iris fiind îndreptată cu atâta grijă în altă parte, Laurel a putut să se relaxeze și să se uite din nou pe geam. Au străbătut orașul, ținând-o drept pe High Street, până când s-a prefăcut într-o uliță șerpuitoare de țară. Totul îi era atât de cunoscut, că ar fi putut închide ochii și spune exact unde se află.
   Conversația surorilor din față a încetat, copacii de pe marginea aleii s-au îndesit, până când Iris a semnalizat și-au luat-o pe aleea din dreptul indicatorului „Greenacres Farm”.

        Casa se ridica pe culmea dealului, cu fața spre poiană, așa cum fusese întotdeauna. Cum e și firesc, casele au obiceiul să rămână pe loc.
   Iris a parcat mașina în locul neted unde stătuse vechiul Morris Minor al tatei până când mama se învoise să-l vândă în cele din urmă.
   - Streșinile alea s-au cam dărăpănat, a spus ea.
   - Fac să arate casa și mai tristă, nu ți se pare? a încuviințat Rose. Haideți să vă arăt pe unde a mai curs apa în ultima vreme.
   Laurel a închis portiera, dar nu s-a dus după surorile ei. Și-a vârât mâinile în buzunare și și-a îndreptat spatele, scrutând peisajul de la grădină la hornurile crăpate și la tot ce se afla între ele. Balustrada peste care o treceau pe Daphne ca să o pună în coșuleț, balconul de care atârnau draperiile vechi din dormitor ca să închipuie o scenă, camera din pod unde Laurel învățase să fumeze.
   Și-atunci i-a venit în gând că și casa o recunoștea. Laurel nu era o fire romantică, dar sentimentul acesta era atât de puternic, încât pentru o clipă nu i-a fost greu să creadă că acea combinație de scânduri de lemn și cărămizi roșii ale hornurilor, de țigle decolorate și ferestruici în unghiuri ascuțite era capabilă să-și aducă aminte. Simțea cum o privește prin fiecare ochi de geam, străduindu-se să potrivească imaginea acestei femei vârstnice îmbrăcate în costum elegant cu cea a adolescentei care ofta dinaintea fotografiilor lui James Dean. Oare ce părere o fi având despre ce s-a ales de ea?
   O prostie, desigur... Casele nu se gândesc la nimic, nu-și aduc aminte de oameni și de nimic. Ea și-a amintit despre casă, și nu invers. Doar fusese singurul ei cămin de când avea doi ani și trăise acolo până la șaptesprezece ani. Trecuse, într-adevăr ceva timp de când nu mai venise - în ciuda vizitelor destul de regulate la spital, nu știa cum se făcuse că nu găsise timp să meargă până la Greenacres, dar așa era viața, ocupată.
   Laurel și-a aruncat privirea spre căsuța din copac. A avut ea grijă să-și facă mereu de lucru.
   - Doar n-a trecut atâta timp de când n-ai mai fost aici ca să uiți pe unde e ușa! i-a strigat Iris din hol, intrând în casă. Să nu-mi spui că aștepți valetul să-ți care bagajul, i s-a mai auzit vocea.
   Laurel a dat ochii peste cap ca o adolescentă, și-a ridicat geamantanul și s-a îndreptat spre casă, pășind pe aceeași potecă pietruită pe care o descoperise mama ei într-o zi însorită de vară cu peste 60 de ani în urmă...

       Din prima clipă când a dat cu ochii de ea, Dorothy Nicolson a văzut casa Greenacres drept locul ideal pentru a-și crește copiii. Nici nu se punea problema să caute vreo casă.
   Războiul se terminase abia de câțiva ani, bani nu aveau deloc și soacra ei acceptase cu bunăvoință să le închirieze o cameră în pensiunea ei în schimbul acelorași servicii, bineînțeles, că doar nu era o instituție de binefacere! Dorothy și Stephen ieșiseră doar la un picnic.
   Era una dintre puținele zile libere la mijlocul lui iulie și mama lui Stephen se oferise să aibă grijă de micuța Laurel, ceea ce nu-i stătea în fire. Se sculaseră în zori, aruncaseră o pătură și un coș cu merinde pe bancheta din spate și porniseră spre vest în mașinuța Morris Minor fără alte gânduri decât să se piardă pe vreo uliță de țară. Ceea ce au și făcut o bună bucată de vreme - ea, cu mâna pe piciorul lui, el cuprinzându-i umerii cu brațul, lăsând aerul cald să intre prin geamurile deschise - și-ar fi mers așa mult și bine dacă nu ar fi avut o pană de cauciuc.
   Au oprit pe marginea drumului să vadă ce s-a întâmplat. Era foarte clar: un cui cât toate zilele împunsese cauciucul.
   Erau tineri și foarte îndrăgostiți și nu li se întâmpla mereu să aibă timp să fie împreună, așa că nu era chiar totul pierdut. În timp ce soțul ei repara cauciucul, Dorothy a pornit-o pe coama plină de iarbă a dealului să caute un loc neted unde să întindă pătura. Și-așa s-a făcut că a dat cu ochii de casa de la ferma Greenacres.
   Asta nu era vreo închipuire de-a lui Laurel. Copiii Nicolson știau pe de rost povestea cumpărării casei Greenacres. Cu bătrânul fermier scărpinându-se nedumerit în creștet când Dorothy i-a bătut la ușă, cu păsările care se cuibăreau în șemineul din salon în timp ce el își bea ceaiul, cu găurile din podele acoperite cu scânduri ca niște podețe. Dar, mai presus de orice, nimeni nu punea la îndoială convingerea mamei lor că trebuia să-și ducă viața în locul acela.
   Casa îi vorbise, iar ea o ascultase - le explicase ea de nenumărate ori - și se pare că se înțeleseseră de minune. Greenacres se dovedea a fi fost asemenea unei bătrâne doamne impunătoare, un pic ofilită, desigur, cam șubredă, cum altfel? Dorothy își dădea seama că decăderea ei ascundea o măreție trecută. Casa avea mândria ei și era singuratică, era genul de loc ce își trăgea forța din râsul copiilor și din dragostea unei familii, din aroma fripturii de miel cu rozmarin care se cocea în cuptor. Avea mădulare zdravene și era hotărâtă să privească mai degrabă înainte decât înapoi, să primească o nouă familie cu brațele deschise și să crească odată cu ea, să învețe alte obiceiuri și tradiții.
   Iar Laurel și-a dat seama abia acum că, vorbind despre casă, mama se descria de fapt pe sine.

       Laurel și-a șters picioarele pe preșul de la intrare și a pășit înăuntru.
   Podeaua a scârțâit cu același sunet dintotdeauna, mobilele erau toate la locul lor, și totuși era ceva diferit. Aerul era greu și se simțea un miros neobișnuit. Era firesc: de când intrase Dorothy în spital, casa fusese închisă.
   Rose venea să mai vadă ce era pe acolo doar când îi permiteau nepoții de care avea grijă, iar soțul ei, Phil, făcea și el ce putea, dar nimic nu se compara cu o casă locuită permanent. Laurel se gândea, cutremurându-se, cât de tulburător era că prezența cuiva putea fi ștearsă atât de iute, cât de ușor civilizația putea lăsa loc sălbăticiei.
   S-a străduit să-și alunge tristețea și și-a alăturat, din obișnuință, bagajele în maldărul adunat sub masa din hol. Apoi s-a îndreptat, fără să se gândească prea mult, spre bucătărie. Era locul unde se făcuseră lecții, se lipiseră abțibilduri, se vărsaseră lacrimi pentru inimi zdrobite, primul loc spre care se îndreptau când intrau în casă. Rose și Iris se aflau deja acolo.
   Rose a răsucit întrerupătorul de lângă frigider și circuitele electrice au început să zumzăie.
   - Să facem niște ceai? a întrebat ea, frecându-și mâinile veselă.
   - Nici nu se poate ceva mai bun! a exclamat Iris, scoțându-și pantofii și mișcându-și degetele sub ciorapii negri, asemenea unei balerine nerăbdătoare.
   - Am adus niște vin, a spus Laurel.
   - Atunci, nu se poate ceva mai bun decât vinul. Lasă ceaiul...
   Și-n timp ce Laurel s-a dus să ia sticla de vin din geamantan, Iris a scos pahare din bufet.
   - Rose? a întrebat ea, ridicând un pahar și clipind rapid pe deasupra ramelor gri, ovale ca ochii de pisică.
   Iar ochii ei aveau aceeași culoare cenușiu-închis ca și părul tuns scurt.
   - Ei, știu și eu, a ezitat Rose, răsucindu-și ceasul pe încheietura mâinii, e abia c5.
   - Haide, Rose dragă, a început Laurel, scotocind printr-un sertar plin cu tacâmuri ușor slinoase, în căutarea unui tirbușon. E plin de antioxidanți, a urmat ea, scoțând tirbușonul și gesticulând spre ea cu degetele împreunate, e practic un aliment sănătos.
   - Ei, bine, dacă ziceți voi...
   Laurel a scos dopul și a început să toarne vinul. Din obișnuință, a aliniat paharele să fie sigură că pune la fel în toate trei și a zâmbit când și-a dat seama cât de ușor poți să te întorci înapoi în copilărie. Oricum Iris va fi foarte mulțumită. Corectitudinea împărțelii poate fi importantă pentru frați, în general, dar este o obsesie a celor mijlocii.
   „Nu mai număra atâta, floricica mea”, îi spunea mama, „nimănui nu-i place o fetiță care vrea mereu să primească mai mult decât ceilalți”.
   - Doar un strop, Lol, a spus Rose grijulie. Nu vreau să mi se urce la cap până sosește Daphne.
   - Asta înseamnă că a dat un semn? a întrebat Laurel, întinzându-i lui Iris paharul cel mai plin.
   - Tocmai când plecam de la spital, nu v-am spus? Uite cum mă lasă memoria, zău așa! O să ajungă pe la 6, dacă nu e prea aglomerat.
   - Atunci, cred că ar fi cazul să văd ce pot face pentru cină, dacă vine așa de repede, a spus Iris deschizând ușa cămării, sprijinindu-și genunchiul pe un taburet ca să poată studia mai bine data expirării alimentelor. Dacă las în seama voastră, n-o să mâncăm decât ceai cu pâine prăjită.
   - Haide că-ți dau și eu o mână de ajutor, a spus Rose.
  - Nu, nu-i nevoie, a protestat Iris, îndepărtând-o cu o fluturare a mâinii fără să-și întoarcă măcar capul.
   Rose i-a aruncat o privire lui Laurel, care i-a întins paharul de vin și i-a făcut semn spre ușă. Nu avea niciun rost să se ciorovăiască acum.Așa era regula în familie: Iris se sacrifica și gătea întotdeauna, iar ceilalți o lăsau să se bucure de acest martiraj, căci așa erau micile drăgălășenii între surori.
   - Ei bine atunci, dacă insiști... a pus capăt discuției Laurel, mai turnându-și ceva vin.

       În timp ce Rose a mers să vadă dacă mai trebuie ceva în dormitorul lui Daphne, Laurel s-a dus să-și bea vinul afară.
   Aerul se împrospătase de ploaia căzută mai devreme și ea a respirat adânc. A zărit leagănul din grădină și s-a dus să se dea în el. Leagănul era un cadou din partea tuturor când mama împlinise optzeci de ani și Dorothy a hotărât pe loc că trebuie să fie pus sub stejarul cel bătrân. Nimeni nu a mai îndrăznit să spună că erau și alte locuri cu priveliști mult mai frumoase în grădina lor. Ce se vedea de sub stejar ar fi putut să nedumerească pe oricine, căci era doar o poiană goală, dar cei din familia Nicolson știau că locul nu era pustiu. Acolo, printre firele mlădioase de iarbă, era locul unde tatăl lor își dăduse sufletul.
   Cât de lunecoasă e și amintirea asta! Parcă se și vedea tot în locul ăsta, în după-amiaza aceea, cu mâna la ochii ei nerăbdători de adolescentă, să se ferească de soare, așteptând să-l zărească întorcându-se de la lucru, grăbită să-i alerge în întâmpinare, să-l apuce de braț și să vină cu el înapoi spre casă.
   Îl vedea în gând cum pășea prin iarbă, cum se oprea să mai privească încă o dată soarele ce apunea, bucuros să vadă marginile rumenite ale norilor și să spună, așa cum făcea întotdeauna:
   „Seara, rumenirea norilor, bucuria ciobanilor!”, când trupul i-a înțepenit dintr-odată, și-a dus mâna la inimă, s-a împiedicat și-a căzut.
   Dar nu fusese așa. Când s-a întâmplat, ea era la capătul celălalt al lumii, avea 56 de ani, și nu 17. Se dichisea pentru o gală de premiere la Los Angeles, întrebându-se dacă ea va fi singura a cărei față nu era ajustată de bisturiu sau rotunjită de o doză zdravănă de botox. Nu a aflat despre moartea tatălui ei decât mai târziu, când a citit un mesaj lăsat de Iris pe telefonul ei.
   Dar văzuse un om căzând și dându-și sufletul acolo, într-o după-amiază pe când avea 16 ani.
   Laurel a scos un chibrit și și-a aprins o țigară, încruntându-se pe când băga cutia de chibrituri la loc în buzunar. Casa și grădina mai erau încă luminate de soare, dar câmpurile de dincolo de poiană, aproape de pădure, începuseră să se întunece. Și-a ridicat privirea printre barele de fier forjat ale leagănului spre locul unde se zărea printre frunze căsuța din copac.
   Scara era tot acolo, bucăți de lemn atârnau bătute în cuie pe trunchiul copacului, unele destul de scorojite de-acum. Un șirag de mărgele strălucitoare roz și violet atârna de o treaptă a scării, pus probabil de vreunul dintre nepoții lui Rose.
   Laurel coborâse cu mare băgare de seamă în ziua aceea.
   A tras adânc din țigară, aducându-și aminte. Era în căsuța din copac, își revenise din amețeală, respirând profund și amintindu-și pe loc de bărbatul acela, de cuțit și de chipul îngrozit al mamei și-apoi s-a târât până la capătul scării.
   Când a ajuns jos, a rămas cu mâna agățată de treapta din dreptul, ochilor, sprijinindu-și fruntea de scoarța aspră a copacului, simțindu-se în siguranță în nemișcarea clipei aceleia, neștiind încotro să se ducă și ce să facă mai apoi. În mod ciudat, i-a dat prin cap să se îndrepte spre pârâu, la surorile și frățiorul ei, la tata cu clarinetul și cu zâmbetul lui nedumerit...
   Și poate tocmai atunci și-a dat seama că nu-i mai aude deloc. Așa că s-a îndreptat spre casă, ferindu-și privirile și călcând cu grijă cu tălpile goale pe pietrele fierbinți ale aleii. Pentru o clipă i s-a părut că zărește ceva mare și alb lângă rondul de flori din grădină, ceva ce n-ar fi trebuit să fie acolo, dar și-a plecat capul și s-a uitat în altă parte, iuțind pasul, mânată de gândul copilăresc că, dacă nu se uită și nu vede, poate ajunge în casă, trece pragul și totul va fi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
   Era încă în stare de șoc, desigur, dar nu își dăduse seama. Era doar cuprinsă de un calm nefiresc, de parcă ar fi purtat o haină, o mantie fermecată care îi îngăduia să se izoleze de viața reală, ca un personaj desprins dintr-o poveste care sosește și găsește întreg castelul adormit.Înainte de a intra, s-a aplecat să ridice cercul de pe jos.
   În casă era neobișnuit de liniște. Soarele trecuse de partea cealaltă a casei și era întuneric în hol. S-a oprit o clipă în prag să-și obișnuiască privirea. Burlanele trosneau răcorindu-se, scoțând sunete ce întruchipau în mintea ei vara, vacanța, apusurile lungi și calde cu fluturi rotindu-se în jurul lămpilor.
   Și-a ridicat privirile spre scara acoperită cu mochetă, bănuind că surorile ei nu erau în camerele de sus. Pendula din hol ticăia, măsurând trecerea secundelor, și s-a întrebat dacă nu cumva plecaseră cu toții: mama, tata, până și frățiorul cel mic, lăsând-o singură cu ce-o fi fost acolo, afară, sub cearșaful alb. Gândul ăsta îi dădea fiori pe șira spinării. Apoi a auzit o bufnitură dinspre camera de zi, și-a întors capul și l-a văzut pe tata în picioare, lângă șemineul fără foc.
   Stătea neobișnuit de țeapăn, cu o mână lăsată pe lângă corp și cu cealaltă bătând în polița șemineului, spunând:
   - Pentru numele lui Dumnezeu, nevasta mea a avut noroc că a scăpat cu viață!
   De undeva, de după ușă, s-a auzit o voce bărbătească:
   - Îmi dau seama de asta, domnule Nicolson, dar vă rog să țineți cont că noi ne facem doar meseria.
   Laurel s-a apropiat tiptil, oprindu-se înainte de a ajunge în dreptul luminii ce ieșea din cameră prin ușa deschisă. Mama stătea în fotoliu, cu pruncul adormit în brațe. Laurel îi vedea profilul de înger, cu obrazul lipit strâns de umărul mamei.
   În încăpere mai erau doi bărbați, unul chel, pe sofa, și altul mai tânăr, lângă fereastră, care scria. Erau polițiști, și-a dat ea seama. Sigur că erau polițiști. Se întâmplase ceva groaznic... cearșaful alb din grădina însorită.
   - Îl cunoșteați, doamnă Nicolson? Era cineva pe care l-ați mai întâlnit și altă dată? a întrebat bărbatul mai vârstnic. L-ați mai văzut vreodată, măcar de la distanță?
   Mama lui Laurel nu a răspuns, sau cel puțin nu s-a auzit nimic. Șoptea ceva, cu gura proptită de capul copilului, buzele mișcându-i-se ușor peste părul lui ca un puf. Dar a răspuns tata cu voce tare în locul ei:
   - Sigur că nu-l cunoștea. V-a mai spus că nu l-a văzut în viața ei. Dacă mă-ntrebați pe mine, ar trebui să comparați înfățișarea lui cu descrierea tipului ăluia din ziare, cel care atacă lumea la picnicuri.
   - O să cercetăm toate indiciile, domnule Nicolson, să fiți sigur de asta! Dar până una, alta, avem un cadavru în grădina dumneavoastră și doar mărturia soției dumneavoastră despre cum s-a întâmplat de a ajuns acolo.
   - Omul ăla a atacat-o pe soția mea, s-a zburlit tata, a fost în legitimă apărare!
   - Ați văzut asta cu ochii dumneavoastră, domnule Nicolson?
   Din vocea polițistului mai în vârstă a răzbătut o nerăbdare care a speriat-o pe Laurel. A făcut un pas înapoi. Nimeni nu știa că e acolo și nici nu era nevoie să afle. Ar fi putut să se strecoare în sus pe scări, să pășească cu grijă peste scândura aceea a dușumelei care scârțâia și să se bage în pat. Să-i lase să-și vadă mai departe de mașinațiile ciudate ale lumii celor mari, să-i lase să dea de ea doar când vor fi terminat și să-i spună că s-a rezolvat totul.
   - V-am întrebat, domnule Nicolson, ați fost acolo? Ați văzut ce s-a întâmplat?
   Dar se simțea atrasă de încăperea aceea, de lumina lămpii proiectată în holul întunecat, de tabloul acela ciudat, de tonul imperios din vocea tatei și de vehemența lui. Iar ea avusese întotdeauna dorința de a se simți inclusă, de a dori să ajute chiar când nu i-o cerea nimeni, de a refuza să doarmă de teamă să nu fie lăsată pe dinafară.
   Era încă în stare de șoc. Nu putea să stea singură. Așa că nu s-a putut stăpâni. A ieși din culise și-a pășit până în mijlocul scenei.
   - L-am văzut eu, am fost acolo!
   Tata și-a ridicat ochii, surprins. A aruncat o privire iute spre soția lui și-apoi spre ea.
   - Ajunge, Laurel, a spus el cu vocea schimbată, răgușită și șuierată.
   Toată lumea se uita spre ea: mama, tata, ceilalți doi bărbați. Laurel își dădea seama că vorbele pe care le va rosti vor atârna greu. Așa că a evitat privirea intensă a tatei și a început să povestească:
   - Omul ăla a apărut de după casă și a încercat să-i smulgă copilul din brațe.
   Încercase, nu-i așa? Era sigură.
   - Laurel... s-a încruntat tata către ea.
   Dar ea a vorbit mai departe, ceva mai repede. (Și de ce n-ar fi făcut-o? Nu mai era copil, să se furișeze în dormitor și să aștepte ca oamenii mari să rezolve totul, era și ea ca ei, avea un rol de jucat, era la fel de importantă.)
   Lumina a părut că se întețește și Laurel a întâlnit privirea polițistului mai vârstnic.
   - S-au luptat, omul ăla a atacat-o pe mama și-apoi a... apoi a căzut pe jos.
   Toți amuțiseră. Laurel s-a uitat către mama, care nu mai vorbea în șoaptă cu pruncul, ci privea țintă pe deasupra capului lui, undeva dincolo de umărul lui Laurel. Cineva făcuse ceai. Laurel avea să-și amintească mereu amănuntul acesta. Cineva făcuse ceai, dar nimeni nu-l băuse. Ceștile stăteau neatinse pe măsuțele din jur, ba chiar și pe pervazul ferestrei. Se auzea ticăitul ceasului din hol.
   Bărbatul cu părul rar s-a foit pe canapea și și-a dres glasul.
   - Laurel, așa te cheamă, nu?
   - Da, domnule.
   Tata a răsuflat zgomotos, de parcă ar fi fost un balon dezumflat. A făcut semn cu mâna spre ea și a spus, înfrânt parcă:
   - E fiica mea cea mare.
   Omul de pe canapea s-a uitat spre ea, iar buzele i s-au lărgit într-un zâmbet care nu i-a străbătut și în privire.
   - Cred c-ar fi bine să vii înăuntru, Laurel. Stai jos și ia-o de la început.
   Spune-ne tot ce ai văzut.

5.

        Laurel i-a spus polițistului adevărul.
   S-a așezat cu grijă la celălalt capăt al canapelei, așteptând încurajarea silită a tatei, și a pornit să povestească ce făcuse în după-amiaza aceea. Tot ce văzuse, așa cum se întâmplase. Stătea și citea în căsuța din copac și l-a văzut pe omul acela apropiindu-se.
   - Dar de ce l-ai urmărit? Avea ceva neobișnuit? a întrebat polițistul, ale cărui voce și chip nu lăsau să se întrevadă nimic.
   Laurel s-a încruntat, străduindu-se să-și amintească fiecare amănunt, să se dovedească un martor de nădejde. Da, credea că fusese ceva neobișnuit.
   Nu că ar fi alergat, ar fi strigat sau s-ar fi purtat în vreun fel ciudat, dar părea totuși... - și aici și-a ridicat ochii spre tavan, căutând să găsească cuvântul potrivit - părea sinistru. Și a repetat cuvântul, mulțumită de găselnița ei. Era sinistru și i se făcuse frică. Nu, n-ar fi putut spune de ce anume, dar îi  fusese teamă.
   Nu cumva credea că ceea ce se întâmplase mai apoi ar fi putut să-i deformeze prima impresie? Să facă ceva obișnuit să pară mai periculos decât era de fapt?
   Nu, era sigură. Avea cu siguranță ceva înspăimântător.
   Polițistul cel tânăr scria de zor în carnețelul lui. Laurel a respirat adânc.
   Nu îndrăznea să se uite la părinții ei, de teamă să nu se piardă cu firea.
   - Și, când a ajuns în dreptul casei, ce s-a întâmplat?
   - S-a strecurat de după colț, mult mai încet decât ar fi făcut-o un musafir obișnuit, mergând tiptil, și-apoi mama a ieșit cu băiețelul din casă.
   - Îl ținea în brațe?
   - Da.
   - Mai avea și altceva în mână?
   - Da.
   - Ce anume?
   Laurel și-a mușcat obrazul, amintindu-și strălucirea tăișului.
   - Ținea cuțitul de tăiat tort.
   - Cum de l-ai recunoscut?
   - Îl folosim doar la ocazii speciale. Are o panglică roșie legată de mâner.
   Nimic nu s-a schimbat în atitudinea polițistului, deși s-a oprit o clipă, înainte de a întreba mai departe.
   - Și-apoi ce s-a întâmplat?
   Laurel era pregătită.
   - Bărbatul s-a repezit la ei.
   O mică îndoială nu-i dădea pace, ca o rază de soare ce acoperă un detaliu dintr-o fotografie, pe măsură ce povestea cum omul se repezise la copil. A șovăit o clipă, studiindu-și genunchii, căznindu-se să reconstituie scena în minte. Și-apoi a povestit mai departe. Omul a întins mâna spre Gerry, asta își amintea bine, era sigură că își întinsese mâinile spre el, să-l smulgă din brațele mamei. Și-atunci mama l-a pus jos, în spate, să-l ferească. Atunci omul a dat să apuce cuțitul, și-a urmat o luptă...
   - Și după aceea?
   Stiloul polițistului celui tânăr scârțâia pe hârtie în timp ce-și nota tot ce spusese ea până atunci. Sunetul era pătrunzător și ei îi era cald, camera se încălzise peste măsură, de bună seamă. Se mira de ce tata nu deschisese o fereastră.
   - Și-atunci mama a lăsat cuțitul în jos, a spus ea înghițind în sec, cu gura uscată.
   În casă era liniște, se auzea doar scârțâitul stiloului. Laurel vedea întreaga scenă limpede în minte: omul acela îngrozitor, cu chipul întunecat și mâinile mari, apucând-o pe mama, încercând să-i facă rău, ca apoi să-l lovească și pe copilaș...
   - Și omul a căzut imediat?
   Stiloul s-a oprit din scârțâit. Polițistul cel tânăr de lângă fereastră o privea pe deasupra carnețelului.
   - Spune, a căzut imediat pe jos?
   Laurel a dat din cap, șovăind.
   - Cred că da.
   - Doar crezi?
   - Nu-mi mai aduc aminte nimic altceva. După aia am leșinat, cred. Mi-am revenit mai târziu, în căsuța din copac.
   - Când s-a întâmplat asta?
   - Chiar acum, de-aia am intrat acum în casă.
   Polițistul mai vârstnic a tras aer în piept încet, cu destul zgomot, și i-a dat drumul afară.
   - Mai e și altceva ce crezi că ar trebui să știm? Ceva ce-ai auzit sau ai văzut? a întrebat el, trecându-și palma peste creștetul pleșuv.
   Avea ochii de un albastru deschis, aproape gri.
   - Nu te grăbi, orice amănunt oricât de mic poate fi important.
   Era ceva ce uitase, mai văzuse sau auzise și altceva? Laurel s-a gândit îndelung înainte de a răspunde. Nu credea să mai fie și altceva. Nu, asta fusese totul.
   - Nimic altceva?
   Spusese că nu mai era nimic. Tata își înfundase mâinile în buzunare și o străpungea cu privirea pe sub sprâncene. Polițiștii s-au consultat iute din priviri, cel mai în vârstă a clătinat ușor din cap, iar cel tânăr și-a închis carnetul. Interogatoriul luase sfârșit.

        Ceva mai târziu, așezată pe pervazul ferestrei din dormitorul ei, rozându- și unghia de la degetul cel mare, Laurel îi privea pe cei 3 bărbați ieșind pe poartă.
   Nu vorbeau prea mult, dar din când în când polițistul mai vârstnic părea că întreabă ceva și tata îi răspunde, arătând spre diverse lucruri în zarea întunecată. Conversația lor ar fi putut fi despre orice, cum se ară pământul, vremea toridă, exploatarea tradițională a pământului din comitatul Suffolk, dar Laurel se îndoia că vorbeau despre așa ceva.
   Pe alee și-a făcut apariția o camionetă huruind din toate încheieturile, iar polițistul mai tânăr i-a ieșit în întâmpinare, înaintând cu pași mari prin iarba înaltă, arătând către casă. Un bărbat a coborât de la volan, a scos o targă din spatele camionetei. Cearșaful (care nu era chiar atât de alb, după cum îl vedea acum, pătat cu sânge care se înnegrise) flutura, purtat iute prin grădină. Au urcat targa la loc și camioneta a plecat. Au plecat și polițiștii și tata a intrat în casă, închizând ușa de la intrare. A auzit-o trântindu-se prin podele. A auzit cum și-a scos și cizmele, întâi una, apoi pe cealaltă, și-apoi a distins pașii picioarelor încălțate doar în șosete care se îndreptau spre mama, în salon.
   Laurel a tras draperiile și s-a întors cu spatele la geam. Polițiștii plecaseră. Spusese adevărul, descrisese cu precizie tot ce era în mintea ei, tot ce se întâmplase. Atunci de ce se simțea așa? Ciudat și copleșită de nesiguranță.
   S-a ghemuit în pat cu palmele împreunate ca de rugăciune, strânse între genunchi. A închis ochii, dar i-a deschis iute la loc, să nu mai vadă străfulgerarea argintie, cearșaful alb, chipul mamei atunci când bărbatul acela a strigat-o pe nume.
   Laurel a încremenit. Bărbatul știa cum o cheamă pe mama. Asta nu-i spusese polițistului. El o întrebase dacă își mai aduce aminte și altceva din ce văzuse sau auzise, iar ea spusese că nu mai e nimic. Dar uite că mai era, mai fusese ceva.
   Ușa s-a deschis și Laurel a sărit în capul oaselor, așteptându-se parcă să îl vadă pe polițistul mai vârstnic, întors să o interogheze mai departe. Dar era doar tata, care venise să-i spună că se duce să le aducă pe surorile ei de la vecini. Pruncul fusese dus la culcare și mama se odihnea. A mai șovăit o vreme în pragul ușii, lovind ușor cantul cu palma.
   - Ne-am speriat cu toții în după-amiaza asta. A fost o spaimă mare.
   Laurel și-a mușcat buza, simțind cum din adâncul sufletului îi stă să izbucnească un suspin.
   - Maică-ta e tare vitează.
   Laurel a încuviințat din cap.
   - E o luptătoare, ca și tine. Te-ai descurcat bine cu polițiștii ăia.
   - Mulțumesc, tăticule, a îngăimat ea, simțind cum o podidesc lacrimile.
   - Polițiștii au spus că era probabil omul acela din ziar, cel care a făcut tot soiul de probleme pe malul râului. Descrierea se potrivește... și cine altcineva ar fi putut avea ceva cu mama?
   Așa se gândise și ea. Când dăduse prima dată cu ochii de el, nu crezuse și ea că ar fi putut fi omul acela din ziar? Laurel s-a simțit brusc ușurată.
   - Uite ce-i, Lol, a început tata, vârându-și mâinile în buzunare și legănându-se un pic, ne-am sfătuit, mama și cu mine, și credem că ar fi bine să nu le spunem celor mici ce s-a întâmplat. N-ar înțelege. Dacă ar fi după mine, aș fi preferat să fi fost și tu cât mai departe de-acolo, dar nu a fost să fie și nu avem ce face.
   - Îmi pare rău.
   - N-are de ce să-ți pară rău. Nu a fost vina ta. Acum s-a sfârșit. A venit peste noi un om rău, dar totul e bine acum. Totul va fi în regulă de acum încolo.
   Deși nu era o întrebare, sunase ca și cum ar fi fost și Laurel a răspuns:
   - Da, tată, totul va fi în regulă.
   - Ești o fată de ispravă, Laurel, a spus el, zâmbind într-o parte. Acum mă duc să le aduc acasă pe surorile tale. Și ce s-a întâmplat o să rămână între noi, nu-i așa, fata mea?

       Și așa a și fost, întâmplarea rămăsese marele secret în istoria familiei lor.
   Fetele nu aveau să afle, iar Gerry era oricum mult prea mic să își poată aminti, deși se înșelau cu toții, după cum avea să iasă la iveală.
   Surorile celelalte înțelegeau, de bună seamă, că se întâmplase ceva neobișnuit, căci fuseseră luate pe sus de la petrecere fără nicio explicație și depuse înaintea televizorului Decca nou-nouț al vecinilor, iar părinții lor rămăseseră mohorâți săptămâni de-a rândul, doi polițiști începuseră să vină regulat și se ferecau cu toții îndărătul ușilor închise și vorbeau în șoaptă. Dar totul s-a limpezit când tata le-a spus despre omul acela fără adăpost care murise în poiană chiar de ziua lui Gerry. Era trist, dar astfel de lucruri se întâmplă uneori.
   Între timp, Laurel a început să-și roadă unghiile cu și mai mult spor.
   Cercetările poliției s-au încheiat în câteva săptămâni, vârsta și înfățișarea omului aceluia se potriveau cu descrierea celui care tulbura picnicurile, iar poliția a precizat că în astfel de cazuri nu era neobișnuit să apară și violențe, iar declarația lui Laurel, ca martor ocular, a dovedit că mama ei a acționat în legitimă apărare. O încercare dejucată de tâlhărie, o rezolvare norocoasă, nu era nimic de câștigat dacă ar mai fi apărut și prin ziare. Din fericire, în vremurile acelea discreția era la mare preț, iar buna înțelegere putea muta un titlu de ziar de la pagina întâi la cea de-a treia. Cortina s-a lăsat, povestea s-a încheiat.
   Și totuși nu a fost chiar așa. În vreme ce viața familiei ei s-a reîntors la normal, viața lui Laurel a rămas încremenită. Sentimentul că era diferită de ceilalți frați i s-a accentuat și a devenit neobișnuit de agitată, îi reveneau mereu în minte întâmplarea și rolul pe care îl avusese în cercetările poliției, iar lucrurile pe care le spusese și, mai rău chiar, cele pe care nu le spusese îi accentuau panica atât de tare, încât simțea că se sufocă. Indiferent unde se afla la Greenacres - în casă sau în grădină - se simțea prizonieră a ceea ce văzuse și făcuse. Nu putea scăpa de amintiri care deveneau și mai obsedante, căci întâmplarea care le produsese era complet inexplicabilă.
   Când a dat examen la actorie și a reușit, Laurel nu a luat în seamă rugămințile părinților de a rămâne acasă, de a amâna cu un an ca să-și poată da bacalaureatul, să se gândească la surorile ei, la frățiorul pe care îl iubea mai presus decât orice. Și-a făcut bagajele, luându-și cât mai puține lucruri, și-a plecat fără să se uite îndărăt.
   Viața ei a luat o turnură neașteptată, la fel ca o giruetă care se răsucește pe timp de furtună neașteptată.

         Laurel a sorbit ultimele picături de vin, uitându-se la cele două ciori care zburau jos, deasupra poienii tatei. Părea că cineva răsucise întrerupătorul de la lumina zilei și întunericul se lăsa treptat.
   Toți actorii au cuvinte preferate și „amurg” era unul dintre favoritele ei. Era o plăcere să-l pronunți, să simți cum se lasă întunericul și împrejmuirea inerentă ce răzbate din sunetele lui și totuși era atât de aproape de „rug”, că parcă o parte din strălucirea acestuia se răsfrângea și asupra lui.
   Era acea parte a zilei pe care o asocia îndeosebi cu copilăria, cu viața ei dinainte de a pleca la Londra: întoarcerea tatei acasă după o zi petrecută muncind la fermă, mama, care-l ștergea pe Gerry cu prosopul lângă sobă, surorile ei râzând sus în timp ce Iris își prezenta repertoriul de imitații (ce ironie a sorții ca Iris să fie cea care să devină cea mai ușor de imitat dintre toate personajele copilăriei, ea, doamna directoare de școală!), momentul acela când se aprind luminile în casă, miroase a săpun și se pun tacâmurile pentru cină pe masa cea mare de stejar. Chiar și acum Laurel simțea fără să-și dea seama când se stingea lumina zilei, făcându-i-se dor de casă.
   Ceva mai încolo, pe poteca din poiană pe unde venea tata în fiecare zi, s-a mișcat ceva. Laurel s-a încordat toată, dar nu era decât o mașină albă care venea pe alee. S-a ridicat în picioare, sorbind ultimele picături de vin din pahar. Se lăsase răcoarea și Laurel și-a strâns brațele pe lângă corp, luând-o încet spre portiță. Farurile semnalizau cu lumini puternice și nerăbdătoare care arătau că șoferul nu putea fi altcineva decât Daphne. Laurel a ridicat mâna să-i facă semn.

6.

       Laurel și-a petrecut cea mai mare parte a mesei studiind chipul surorii ei mai mici.
   Își făcuse ceva și-i venea bine, iar rezultatul era de-a dreptul fascinant. „O cremă nouă, absolut minunată” ar fi răspuns dacă ar fi fost întrebată, ceea ce Laurel – neplăcându-i să fie mințită – nu avea de gând să facă. Clătina în schimb din cap pe când Daphne își flutura buclele blonde și le vrăjea cu povești din studioul Matinalului LA, unde citea prognoza meteo și flirta cu un tip pe nume Chip în fiecare dimineață. Pauzele era rare în torentul acestui monolog și, când în fine, s-a ivit una, Rose și Iris s-au năpustit să spună și ele ceva.
   - Haide, spune tu mai întâi, a tranșat Laurel, arătând cu paharul iarăși gol spre una dintre ele.
   - Voiam să spun că poate ar trebui să vorbim un pic despre petrecerea mamei.
   - Așa cred și eu, a spus Iris.
   - M-am gândit că... a început Daphne.
   - Sigur că da...
   - Evident...
   - Noi...
   - Eu...
   - Dar spune tu ce crezi, Rosie.
   - Ei, bine, a început cu o voce întretăiată de tuse Rose, care fusese întotdeauna strivită de voința surorilor ei, va trebui să o facem la spital, din păcate, dar mă gândeam că am putea să găsim ceva mai deosebit, știți și voi cum a fost ea mereu cu zilele de naștere.
   - Tocmai asta voiam să spun și eu, a intervenit Daphne, oprindu-și un mic sughiț cu degetele cu unghii rozalii ca de bebeluș. Mai ales că asta va fi chiar ultima.
   S-a lăsat brusc tăcerea, zădărnicită doar de ceasul elvețian, până când Iris s-a stropșit la ea:
   - Ești cam... neobrăzată, nu crezi? a întrebat-o, mângâindu-și vârfurile tăiate scurt ale părului ei cărunt cu reflexe de oțel. Mai ales de când te-ai mutat în State...
   - N-am vrut să zic decât că...
   - Lasă că știm noi ce-ai vrut să zici...
   - Dar ăsta e adevărul.
   - Păi tocmai de aceea cred că nu mai era nevoie să ne reamintești.
   Laurel și-a privit surorile așezate în jurul mesei: Iris pufnind furioasă, Daphne clipind întristată cu ochii ei albaștri, Rose răsucindu-și mânioasă părul împletit în coadă, gata parcă să-l rupă în două. Dacă ar fi închis un pic ochii, parcă le-ar fi auzit când erau mici.
   - Poate să-i ducem câteva dintre lucrurile ei favorite, a oftat ea deasupra paharului. Să-i punem niște discuri dintr-ale tatei, cred că la asta te gândeai și tu, Rosie, nu-i așa?
   - Așa e, a răspuns Rose, recunoscătoare, da, ar fi minunat. Mă gândeam că am putea să povestim chiar și unele dintre poveștile pe care le născocea pentru noi.
   - Ca aia cu portița din fundul grădinii care ducea către tărâmul zânelor!
   - Și aia cu ouăle de balaur pe care le găsise în pădure.
   - Și cea despre cum a fugit să joace la circ.
   - Vă mai aduceți aminte de circul pe care l-am făcut chiar aici?
   - Circul meu! a sărit Daphne zâmbind victorioasă în dreptul paharului cu vin.
   - Ei da, a sărit și Iris, asta numai pentru că...
   - Pentru că eu aveam pojarul ăla groaznic și n-am putut să merg când a venit în oraș circul adevărat, și-a adus aminte Daphne râzând. Mai țineți minte cum l-a pus pe tata să facă un cort în poiană, iar pe voi v-a îmbrăcat în clovni? Laurel era tigru, iar mama a mers pe sârmă.
   - A fost chiar reușit, a spus Iris, fusese cât pe ce să cadă, trebuie că exersase săptămâni întregi pentru asta...
   - Sau poate că povestea ei era adevărată și chiar fugise să joace la un circ, a spus Rose, o cred în stare pe mama de una ca asta.
   - Am avut noroc să avem o astfel de mamă, a oftat mulțumită Daphne, nu-i așa? Atât de năstrușnică, de parcă nu ar fi crescut mare pe de-a-ntregul, nu ca mamele bătrâne și plicticoase ale altora. Eram destul de mândră de ea când veneau colegele de școală pe la noi.
   - Tu, mândră? a sărit Iris, prefăcându-se surprinsă. Asta-i bună...
   - Cât despre petrecerea mamei, a intervenit Rose, cu un gest categoric, străduindu-se să evite o altă ceartă, mă gândeam să fac un tort, preferatul ei...
   - Vă mai aduceți aminte, a întrerupt-o Daphne înveselindu-se brusc, de cuțitul ăla, cu fundă?
   - Da, cu fundă roșie!
   - Și mâner de os. Știți cât ținea la el, insista să-l folosim la fiecare zi de naștere.
   - Zicea că e fermecat, că poate îndeplini orice dorință.
   - Să știți că eu am crezut asta multă vreme, a oftat Daphne, proptindu-și bărbia în podul palmei. Oare ce s-o fi ales de cuțitul ăla nostim?
   - A dispărut, a răspuns Iris, îmi aduc aminte perfect. Într-un an nu a mai apărut și, când am întrebat-o unde era, mi-a spus că s-a pierdut.
   - O fi avut aceeași soartă ca miile de creioane și agrafe absente de la datorie, a spus iute Laurel, schimbând vorba. Eu mor de sete, mai vrea cineva niște vin?
   - Ce grozav ar fi dacă l-am găsi, a auzit în urma ei, pe când traversa holul.
   - Ce idee minunată! Am putea să-i tăiem tortul cu el...
   Ajunsă în bucătărie, Laurel a fost scutită de entuziasmul de a porni în căutarea cuțitului. („Unde ar fi putut să se rătăcească, la urma urmei?” perora Daphne înflăcărată.)
   A răsucit întrerupătorul și încăperea s-a trezit la viață asemenea unui bătrân servitor credincios care și-a slujit stăpânii mult peste termenul de pensionare. Fără lume, în lumina slabă a tubului de neon, bucătăria părea mai tristă decât și-o amintea Laurel; chitul dintre dalele pardoselii era cenușiu, iar capacele cutiilor erau acoperite de o peliculă lipicioasă și prăfuită. Avea sentimentul stânjenitor că aceasta era dovada că mamei îi slăbise vederea. Ar fi trebuit să aducă pe cineva să facă curat. De ce nu se gândise la asta? Și-n timp ce-și făcea astfel de reproșuri se gândea că ar fi trebuit să vină să o vadă mai des, să deretice chiar ea prin casă.
   Frigiderul, cel puțin, era nou. Laurel avusese grijă să-l schimbe. Când vechiul Kelvinator își dăduse obștescul sfârșit, comandase unul nou prin telefon, de la Londra: cu consum scăzut de energie și cu un dispozitiv de făcut cuburi de gheață foarte sofisticat pe care mama nu-l folosise niciodată.
   Laurel a scos sticla de chablis pe care o adusese și a trântit ușa frigiderului un pic cam tare, căci a auzit un magnet căzând, împreună cu o hârtie care a dispărut sub frigider. S-a lăsat pe vine, bombănind, să o caute prin colăceii de praf de dedesubt.
   Era o tăietură din ziarul Sudbury Chronicle cu o fotografie a lui Iris, în postură de directoare, îmbrăcată în costum de tweed maro, cu ciorapi negri, dinaintea școlii ei. Meritase osteneala, și acum Laurel căuta un locșor pe ușa frigiderului unde să o fixeze. Dar asta nu era lucru ușor, căci frigiderul Nicolsonilor fusese întotdeauna folosit ca avizier cu mult timp înainte de inventarea magneților de frigider: orice fotografie, carte poștală, scrisoare de laudă sau mai ales articol de ziar demn de atenție erau lipite cu scotch pe ușa mare și albă a frigiderului, la vederea întregii familii.
   Și dintr-odată i-a venit în minte dimineața aceea din iunie 1961 - cu o lună înainte de petrecerea de ziua de naștere a lui Gerry - când erau toți șapte așezați la micul dejun, întinzând gem de căpșuni pe pâinea cu unt, iar tata a decupat un articol din ziarul local cu o fotografie a luiDorothy zâmbind, arătându-și mândră tecile de fasole pentru care fusese premiată.
   După ce s-au sculat de la masă, tata a lipit articolul pe ușa frigiderului.
   - Ai pățit ceva?
   Laurel s-a întors și a dat cu ochii de Rose în prag.
   - Nu, de ce?
   - Păi nu mai veneai... a spus ea, privind-o atent, cu nasul încrețit. Pari un pic cam trasă la față.
   - E din cauza luminii, îți dă un aer încântător de tuberculos, a urmat Laurel, făcându-și de lucru cu tirbușonul și întorcându-se cu spatele, ca Rose să nu îi poată vedea fața. Să înțeleg că planurile pentru expediția de căutare a cuțitului sunt deja aranjate!
   - Ei, da! Știi și tu cum e când se adună amândouă...
   - Dacă am putea folosi energia asta la ceva mai bun!
   - N-ar fi rău.
   Rose a deschis cuptorul să verifice prăjitura cu zmeură, preferata mamei, lăsând să se răspândească o mireasmă plăcută, dulceagă de fructe caramelizate. Laurel a închis ochii.
   Îi trebuiseră luni întregi să-și ia inima în dinți să întrebe despre întâmplarea aceea. Părinții ei erau atât de hotărâți să meargă mai departe, să nege orice, încât nu ar fi adus vorba despre asta dacă nu ar fi început să îl viseze pe omul acela în fiecare noapte. Apărea la colțul casei, chemând-o pe mama pe nume...
   - Arată destul de bine, a spus Rose, trăgând grătarul cuptorului, poate nu așa grozavă ca a ei, dar nu trebuie să vă așteptați la cine știe ce minune.
   Cu câteva zile înainte de a pleca la Londra, Laurel o găsise pe mama singură în bucătărie, chiar în locul acesta, și-a întrebat-o de-a dreptul:
   - Cum se face că omul acela știa cum te cheamă, mamă?
   Simțea cum i se strânge stomacul pe când rostea întrebarea și-n timp ce aștepta răspunsul își dădea seama că o parte a sufletului ei tare ar fi vrut ca ea să-i spună că se înșelase. Că nu auzise bine și că omul nu-i pronunțase numele.
   Dorothy nu i-a răspuns pe dată, s-a dus la frigider, a deschis ușa și a început să umble printre lucrurile dinăuntru. Laurel a rămas cu ochii la ea și i s-a părut că a trecut o veșnicie; își pierduse speranța când mama ei a vorbit, în cele din urmă.
   - Din ziar... poliția a spus că trebuie să fi aflat din articolul apărut în ziar. L-au găsit în geanta lui. De acolo trebuie să fi știut unde să vină.
   Era perfect logic.
   Adică Laurel voia cu tot dinadinsul să fi fost așa. Omul citise ziarul, văzuse poza mamei și pornise să o caute. Și chiar dacă o voce firavă din adâncul minții ei a îmboldit-o să se întrebe de ce, a alungat-o pe dată. Era nebun, cine ar fi putut ști ce motive a avut? Și oricum, la ce ar mai fi contat acum? Se terminase. Și, atâta timp cât Laurel nu trăgea prea tare de firele șubrede ale urzelii, țesătura rămânea intactă.
   Cel puțin așa fusese până acum. Și era incredibil că, după 50 de ani, simpla apariție, de te miri unde, a unei fotografii vechi și pronunțarea numelui unei femei au fost suficiente să înceapă să destrame țesătura închipuită a poveștii lui Laurel.
   - Încă 5 minute, a spus Rose, împingând la loc tava în cuptor.
   - Rosie, a început Laurel, turnându-și vin în pahar, străduindu-se să pară detașată.
   - Mmmm...
   - Fotografia aia de azi de la spital... a femeii care i-a dat cartea mamei...
   - Vivien?
   - Da, a spus Laurel, punând sticla jos și cutremurându-se toată, căci numele îi stârnea o senzație ciudată. A pomenit-o mama vreodată?
   - Parcă... după ce am găsit poza. Au fost prietene.
   - În timpul războiului, a spus Laurel, amintindu-și data înscrisă pe fotografie.
   Rose a dat din cap, împăturind șervetul de bucătărie.
   - Nu mi-a povestit prea multe. Doar că era australiancă.
   - Australiancă?
   - Și a venit aici când era mică. Nu știu exact din ce motiv.
   - Și cum s-au cunoscut?
   - Nu mi-a spus.
   - Și noi de ce n-am cunoscut-o?
   - Habar n-am!
   - Ce ciudat că n-a pomenit de ea niciodată, a spus Laurel, sorbind o gură de vin. Oare de ce?
   S-a auzit soneria de la ceasul cuptorului.
   - Poate s-or fi certat, sau n-or mai fi păstrat legătura, de unde să știu? Dar de ce te interesează?
   - Ei, întrebam și eu...
   - Atunci haide să mâncăm, a spus Rose, apucând tava cu prăjitură. Arată minu...
   - A murit, a rostit convinsă Laurel, Vivien a murit.
   - Dar de unde știi?
   - Adică, s-ar putea să fi murit, și-a retras iute cuvintele Laurel. Era doar în timpul războiului, nu? S-ar fi putut.
   - Orice era posibil, a mormăit Rose, încercând prăjitura cu o furculiță. Uită-te, de exemplu, la rumeneala asta onorabilă. Ei, ești gata să le înfrunți pe celelalte?
   - De fapt, aveai dreptate, nu mă simt prea bine, a spus Laurel împinsă de dorința imperioasă de a merge imediat sus ca să-și verifice o frântură de amintire.
   - Nu vrei prăjitură?
   - Mi-e teamă că am să mă retrag mai devreme, a clătinat Laurel din cap, ajungând aproape de ușă. Altminteri risc să-mi fie rău mâine.
   - Vrei să-ți dau ceva: un paracetamol, un ceai?
   - Nu, mulțumesc. Aș vrea numai...
   - Ce?
   - Piesa.
   - Ce piesă?
   - Peter Pan... cartea în care ai găsit fotografia. O ai la îndemână?
   - Știi că ești nostimă? a spus Rose, zâmbind strâmb. Trebuie să răscolesc după ea. Dar mai târziu... a adăugat ea, arătând cu capul spre prăjitură.
   - Sigur că da, nu-i nicio grabă. Eu doar mă întind un pic. Poftă bună! Și... Rosie...
   - Ce-i?
   - Îmi pare rău că te las singură în vâltoare!

           Pomenirea Australiei a declanșat totul.
   Pe când Rose povestea ce aflase de la mama, în mintea lui Laurel s-a aprins un beculeț și și-a dat seama de ce era atât de importantă Vivien. Și și-a amintit și când dăduse, cu mulți ani în urmă, pentru prima dată de numele acesta.
   În timp ce surorile ei mâncau prăjitura, căutând un cuțit pe care nu aveau să-l găsească niciodată, Laurel s-a aventurat în pod, să-și caute cufărul.
   Fiecare avea câte unul. Dorothy ținuse foarte mult la asta. Tata le mărturisise că ea pierduse, din pricina războiului, tot ce iubise mai mult pe lume, când căzuse o bombă peste casa familiei ei din Coventry și se alesese praful de tot trecutul ei. Și își pusese în minte ca asta să nu li se întâmple niciodată copiilor ei. Chiar dacă nu ar fi putut să-i cruțe de toate loviturile vieții, putea măcar să se asigure că vor ști unde să se ducă să-și caute fotografia de la absolvirea școlii oricând ar avea chef să o vadă. Pasiunea mamei de a aduna obiecte, de a avea lucruri care puteau fi ținute în mâini și îmbogățite cu semnificații adânci devenise o obsesie, iar entuziasmul cu care le aduna era atât de mare, încât era greu să nu o urmezi. Totul se ținea cu grijă, nu se arunca nimic, iar tradițiile erau păstrate cu sfințenie. Cum era și cuțitul de tort.
   Cufărul lui Laurel era dosit în spatele radiatorului stricat pe care tata nu mai apucase să-l repare. A ghicit că era al ei înainte de a citi numele scris pe capac, după curelele de piele bej și catarama ruptă. Inima i-a săltat în piept când a dat cu ochii de el, știind ce va găsi înăuntru. Ce ciudat ca un obiect la care nu se gândise de zeci de ani să-i vină în minte cu atâta iuțeală! Știa exact ce căuta, cum va fi atingerea lui și ce sentimente îi va trezi. O umbră palidă a celei care umblase în cufăr ultima dată a îngenuncheat alături de ea pe când desfăcea curelele.
   Cufărul mirosea a praf și mucegai și a parfumul cel vechi al cărui nume îl uitase, dar care o făcea să se simtă din nou de șaisprezece ani. Era plin de hârtii: jurnale, fotografii, scrisori, rapoarte școlare, câteva tipare de pantaloni trei sferturi... dar Laurel nu și-a pierdut vremea să se uite la ele, ci a scos pachet după pachet, căutând altceva.
   Pe la mijlocul cufărului, mai spre stânga, a dat peste ceea ce se aștepta: o cărțulie subțire, banală, dar plină de amintiri importante pentru ea.
   Cu câțiva ani în urmă i se oferise rolul lui Meg din Petrecerea, o ocazie de a juca la Teatrul Lyttelton, dar Laurel refuzase. Era pentru prima dată când își pusese viața personală mai presus decât cariera. Dăduse vina pe programul încărcat de filmări, ceea ce nu era complet fals, dar nici întru totul adevărat. Nu ar fi putut să joace în piesa asta care era atât de mult legată de vara anului 1961. O citise de atâtea ori după ce i-o dăduse băiatul acela - ce caraghios, nici nu-și mai amintea cum îl chema, și cât de îndrăgostită fusese de el! Învățase pe de rost replici întregi, punând în ele toată mânia și frustrarea ei înăbușită. Și după aceea s-a ivit omul ăla pe aleea din fața casei lor și totul i s-a învălmășit în minte și în suflet, încât i se făcea rău de-a dreptul să se mai gândească la vreun amănunt din piesă.
   O treceau sudorile și acum și i se întețea pulsul. Era bucuroasă că nu de piesa aceea de teatru avea nevoie, ci de ceea ce ascunsese în carte. Mai erau și acum acolo, își dădea seama după marginile zdrențuite ale hârtiilor care se iveau dintre pagini. Erau două articole: primul un anunț destul de vag dintr-o foaie locală despre moartea unui om în Suffolk în vara aceea, al doilea un anunț mortuar în ziarul The Times, rupt pe furiș din ziarul adus zilnic de la Londra de tatăl prietenei ei. „Ia te uită aici, a spus el într-o seară, pe când Laurel se afla în vizită la Shirley, un articol despre tipul ăla care a murit lângă casa voastră, Laurel!” Era un articol destul de lung, căci se dovedise că omul acela nu era oarecine. Cu mult înainte să-și facă apariția la Greenacres, fusese cunoscut. Nu rămăseseră copii de pe urma lui, dar avusese cândva o nevastă.
   Becul ce se legăna ușurel deasupra nu era suficient de puternic să poată citi, așa că Laurel a închis cufărul și a luat cartea cu ea.
   I se atribuise dormitorul lor de când erau mici (încă unul dintre favorurile complicatei ierarhii între frați) și patul era înfățat cu cearșafuri proaspete. Cineva (Rose, cu siguranță) îi adusese și geamantanul sus, dar Laurel nu a început să-și scoată lucrurile din el, ci a deschis larg fereastra și s-a așezat pe pervaz.
   Cu țigara aprinsă între degete, Laurel a scos articolele dintre filele cărții.
   A trecut iute peste notița din ziarul local, oprindu-se pe îndelete la anunțul mortuar, scrutând rândurile, așteptând să dea de ceea ce știa cu siguranță că stătea scris acolo.
   Cam la o treime din text, numele i-a sărit în ochi.
   Vivien!
   Laurel a reluat fraza de la început: Jenkins s-a căsătorit în 1938 cu domnișoara Vivien Longmeyer, născută în Queensland, Australia, dar crescută de un unchi în Oxfordshire. Iar ceva mai jos, scria: Vivien Jenkins a fost ucisă într-un atac aerian în Notting Hill, în 1941.
   A tras adânc din țigară și și-a dat seama că-i tremurau degetele.
   S-ar fi putut, de bună seamă, să fie două femei pe nume Vivien, ambele australience. S-ar fi putut ca prietena mamei din vremea războiului să nu aibă nicio legătură cu australianca Vivien al cărei soț murise în pragul casei lor. Dar era foarte puțin probabil, nu?
   Iar dacă mama o cunoștea pe Vivien Jenkins, atunci îl cunoștea, cu siguranță, și pe Henry Jenkins. „Bună, Dorothy. A trecut mult timp”, spusese el, iar Laurel văzuse frica întipărită pe chipul mamei ei.
   - Cum te simți? a întrebat Rose, intrând pe ușă și strâmbându-se la mirosul fumului de țigară.
   - E pe post de medicament, a răspuns Laurel, arătându-i țigara cu degete tremurătoare, înainte de a o scoate afară pe fereastră. Dar să nu le spui părinților, nu-mi place să mă pedepsească!
   - Știi că eu pot ține un secret, a urmat Rose, apropiindu-se și întinzându-i o cărțulie. Mi-e teamă că e cam jerpelită.
   Jerpelită era puțin spus, coperta cărții abia se mai ținea în câteva ațe, iar cartonul verde era îmbâcsit de murdărie și, judecând după mirosul de fum, chiar de cenușă. Laurel a deschis-o cu grijă, întorcând ușurel paginile până la cea care purta titlul. Acolo, o dedicație scrisă de mână:
   Pentru Dorothy. Un prieten adevărate o lumină în întuneric. Vivien.
   - Trebuie să fi ținut mult la ea, a spus Rose, nu era în bibliotecă, printre celelalte cărți, ci în cufărul ei. A ținut-o acolo atâția ani.
   - Cum, te-ai uitat în cufărul ei?
   Mama fusese foarte strictă asupra păstrării intimității.
   - Nu te uita așa la mine, Lol! a izbucnit Rose roșindu-se, că doar nu m-am apucat să sparg lacătul cu pila de unghii. Mi-a cerut chiar ea să-i aduc cartea acum câteva luni, chiar înainte de a intra în spital.
   - Și ți-a dat cheia?
   - Fără prea multă tragere de inimă și numai după ce am prins-o când încerca să se urce pe scara de la pod.
   - Cum așa? A vrut să se urce în pod?
   - Da.
   - Incorigibilă!
   - Exact ca tine, Lol!
   Rose încerca să fie blândă, dar vorbele ei au făcut-o pe Laurel să se cutremure, amintindu-și seara în care le-a spus părinților că pleacă la Londra, la Școala Centrală. Au rămas înmărmuriți și amărâți, jigniți că s-a dus la examen fără știrea lor, declarând cu tărie că e prea mică să plece de acasă, îngrijorați că nu-și va termina liceul și nu-și va lua bacalaureatul. Au stat de vorbă cu ea, așezați la masa din bucătărie, încercând, pe rând, să-i aducă argumente rezonabile, pe un ton exagerat de calm.
   Laurel se străduia să pară plictisită și, când au terminat, în cele din urmă, le-a trântit-o cu toată vehemența îmbufnată de care era capabilă o adolescentă confuză și ofensată:
   - Și totuși am să mă duc. Nu mă răzgândesc, orice ați spune. Asta vreau eu să fac!
   - Dar ești prea mică să știi ce vrei cu adevărat, a spus mama, oamenii se mai schimbă, după ce se maturizează iau decizii mai bune. Eu te cunosc prea bine, Laurel...
   - Ba nu mă cunoști!
   - Știu că ești îndărătnică. Știu că ești încăpățânată și ți-ai pus în minte să fii diferită, că ai tot felul de vise, așa cum am avut și eu...
   - Dar eu nu sunt deloc ca tine! i-a strigat Laurel, cuvintele ei dure lovind-o din plin pe mama și așa zdruncinată. Eu n-am să fac niciodată ce faci tu!
   - Haide, ajunge! a spus Stephen Nicolson, cuprinzându-și soția în brațe.
   I-a făcut semn lui Laurel să se ducă sus la culcare, avertizând-o însă că discuția nu era nicidecum încheiată.
   Laurel se răsucea furioasă în pat de ore întregi, nu știa unde sunt surorile ei, ci doar că fuseseră duse în altă parte, ca să o izoleze de tot. Era pentru prima dată când se certa cu părinții și se simțea bucuroasă și zdrobită deopotrivă. Avea impresia că nimic nu avea să mai fie la fel.
   Stătea tot acolo, pe întuneric, când s-a deschis ușa și cineva a pășit încet spre ea. A simțit cum se îndoaie salteaua când s-a așezat, apoi a auzit vocea mamei. Plânsese, și, dându-și seama că era numai din pricina ei, lui Laurel îi venea să o strângă tare în brațe și să nu-i mai dea drumul.
   - Îmi pare rău că ne-am certat, a spus Dorothy, cu chipul luminat de o rază de lună strecurată prin fereastră. Ce ciudat se întorc lucrurile! Eu n-am crezut niciodată că am să mă cert cu fiica mea. Când eram și eu ca tine am avut o mulțime de probleme cu părinții mei, mereu gândeam altfel. Îi iubeam, desigur, dar nu cred că știau cum să mă ia. Eu credeam că știu cel mai bine și nu am ascultat nimic din ce-mi spuneau.
   Laurel a zâmbit vag, nedându-și seama unde voia să ajungă, bucuroasă însă că nu mai clocotea de mânie.
   - Noi două semănăm mult, a continuat mama, și tocmai de aceea nu vreau să faci și tu aceleași greșeli pe care le-am făcut eu.
   - Dar eu nu fac o greșeală! a strigat Laurel ridicându-se de pe pernă. Nu-ți dai seama? Vreau să mă fac actriță și școala de teatru e locul ideal pentru asta.
   - Laurel...
   - Închipuiește-ți că ai avea și tu 17 ani și că ai avea viața toată înainte. Ți-ai închipui un loc mai bun să te duci decât Londra?
   Dar nu ăsta era argumentul cel mai convingător, căci mama nu fusese niciodată interesată să se ducă la Londra.
   A urmat o pauză și-afară s-a auzit trilul unei mierle.
   - Nu, a spus în cele din urmă Dorothy, încetișor și trist, întinzând mâna să-i mângâie părul. Nu cred că e altul.
   Abia acum i-a trecut prin cap lui Laurel că fusese prea preocupată de sine ca să se gândească sau chiar să o întrebe pe mama cum fusese ea la 17 ani, ce își dorise, ce greșeli pe care nu voia să le repete fiica ei făcuse.

          Laurel a ridicat cartea pe care i-o dăduse Rose și a spus pe un ton mult mai șovăitor decât ar fi vrut:
   - Ce ciudat e să vezi ceva de-al ei de dinainte, nu-i așa?
   - Dinainte de ce?
   - Dinainte de noi, de locul ăsta. Dinainte de a fi mama noastră.Închipuie- ți, atunci când a primit cartea asta, când a făcut fotografia aia cu Vivien, nu avea nici cea mai mică idee că noi eram undeva, așteptând să căpătăm o existență.
   - Nu-i de mirare cât de fericită arăta în fotografia aia!
   - Te gândești vreodată la ea, Rose? a întrebat Laurel, fără să râdă.
   - La mama? Sigur că da!
   - Nu la mama. La tânăra aceea, vreau să zic, pe vremea aia era cu totul altcineva, cu o viață despre care noi nu știm nimic. Te gândești vreodată la ea, la ce voia, la ce simțea, a urmat Laurel, aruncându-i o privire surorii sale, la secretele pe care le-o fi avut?
   Rose a zâmbit șovăind și Laurel a dat din cap.
   - Nu-ți bate capul cu mine, sunt cam sentimentală în seara asta. Cred că de aici mi se trage, de la camera asta veche. Ți-aduci aminte cum sforăia Iris? a încheiat ea, sforțându-se să pară veselă.
   - Mai rău decât tata, a râs Rose, mă întreb dacă și acum tot așa face.
   - Păi o să vedem curând. Te duci să te culci?
   - Mă gândeam să fac o baie până termină celelalte și nu mai încap la oglindă de Daphne. Oare crezi că...? a întrebat ea în șoaptă, ridicându-și cu degetele pielea de deasupra pleoapelor.
   - Așa se pare.
   - Ce ciudați mai sunt unii oameni, a spus Rose strâmbându-se și închizând ușa în urma ei.
   Lui Laurel i-a dispărut zâmbetul de îndată ce pașii surorii ei s-au pierdut pe coridor. S-a întors să privească cerul întunecat. S-a auzit ușa de la baie închizându-se și apa a început să șuiere prin țevile din perete.
   Cu 50 de ani în urmă, Laurel a mărturisit dinaintea unor stele îndepărtate: „Mama mea a omorât un om. S-a spus că fusese legitimă apărare. Dar am văzut cu ochii mei. A ridicat cuțitul și l-a înfipt în el, iar bărbatul a căzut pe spate în locul acela cu iarba tocită, unde creșteau violetele. Ea îl cunoștea și îi era frică... nu știu de ce”.
   Și-atunci Laurel s-a gândit că toate lipsurile din propria ei viață, toate pierderile și tristețile, toate coșmarurile din întuneric, toate melancoliile inexplicabile luau forma tainică a aceleiași întrebări fără răspuns, care persistase de când era o adolescentă de 16 ani: taina neîmpărtășită a mamei ei.
   - Cine ești tu, Dorothy? a întrebat ea încetișor. Cine ai fost înainte de a deveni mama noastră?

7.

         Trenul Londra-Coventry, 1938

     Dorothy Smitham avea 17 ani când s-a convins că fusese un copil furat. Altă explicație nu putea fi.
   Și-a dat seama de asta cu precizie, într-o sâmbătă pe la ora 11 dimineața, uitându-se la tatăl ei cum își răsucea creionul între degete, umezindu-și buza de sus cu limba și notând în caiețelul lui negru suma exactă plătită șoferului de taxi ca să-i ducă la gară pe toți din familie (3 șilingi și 5 penny) și geamantanul (încă 3 penny). Iar lista aceasta i-a ocupat cea mai mare parte a timpului cât au stat la Bournemouth și, la întoarcerea familiei la Coventry, a petrecut o seară foarte veselă, la care au trebuit să asiste cu toții, de voie, de nevoie, când i-a studiat conținutul îndeaproape. A făcut tabele și comparații cu anul trecut, promițând să se descurce mai bine data viitoare, înainte de a se reîntoarce, refăcut după concediu, să se înhame la încă un an de trudă la postul lui de contabil la fabrica de biciclete H.G. Walker Ltd.
   Mama lui Dolly stătea într-un colț al compartimentului, ștergându-se la nas cu o batistă. Și o făcea pe furiș, cu batista ascunsă în palmă, aruncând din când în când câte o privire cochetă spre soțul ei ca să se asigure că nu fusese deranjat și că își studia mulțumit, în continuare, carnețelul cu socoteli. Căci, într-adevăr, numai Janice Smitham era în stare să răcească cu o regularitate atât de surprinzătoare în ajunul plecării în vacanța de vară. Consecvența ei era de-a dreptul admirabilă și Dolly ar fi putut să-i recunoască devotamentul față de acest obicei dacă nu ar fi fost și strănutul care îl însoțea - atât de slab, de parcă și-ar fi cerut scuze - încât îi venea să-și vâre în urechi creionul ascuțit al tatei.
   Iar vacanța la mare urma să fie la fel ca întotdeauna: să-l facă pe tata să se simtă mai ceva ca un rege al castelelor de nisip, să se agite dacă croiala costumului de baie al lui Dolly nu era cum trebuie și să-și facă griji dacă Cuthbert se împrietenea cu „băieții de familie bună”.
............................................