...............................................................
6-9
Își găsesc un ritm plăcut, apoi mama lui își drege glasul.
................................................................Își găsesc un ritm plăcut, apoi mama lui își drege glasul.
- Îmi pare rău pentru Tabitha, spune ea încet, de parcă ar ști că este un subiect tabu. Îmi pare rău că ai pierdut atât de mult timp cu ea.
- N-a fost așa, zice el, deși nu crede asta.
Ea clătește o farfurie.
- Vreau doar să fii fericit. Meriți.
Ochii ei sclipesc și nu e sigur dacă de vină este pojghița aceea stranie sau sunt doar lacrimi de mamă.
- Ești puternic, deștept și plin de succes.
- Nu știu ce să zic, spune Henry, ștergând o farfurie. Tot simt că sunt o dezamăgire.
- Nu vorbi așa, zice mama, părând jignită.
Îi ia obrajii îi mâini.
- Te iubesc, Henry, așa cum ești.
Ia farfuria.
- Termin eu, zice ea. Du-te la sora ta.
Henry știe precis unde se află fata.
Iese pe veranda din spate, o vede pe Muriel în leagăn, fumând un cui și privind copacii, într-o poziție gânditoare. Mereu stă așa, parcă așteptând să îi facă cineva o poză. De câteva ori, i-a făcut, dar mereu par rigide, studiate. Muriel are talentul să facă un instantaneu să pară regizat.
Scândurile îi trosnesc sub picioare, iar ea zâmbește fără să ridice privirea.
- Salut, Hen.
- De unde ai știut că sunt eu? întreabă el, așezându-se lângă ea.
- Pășești cel mai ușor, spune ea dându-i cuiul.
Henry inhalează prelung, ține fumul în piept până când simte că i se urcă la cap, ca o ceață moale. Își trec cuiul de la unul la altul, studiindu-și părinții prin geam. Părinții și pe David, care adoptă aceleași poziții ca tatăl lui.
- Sunt creepy, spune Muriel.
- Supranatural.
Ea chicotește.
- De ce nu petrecem mai mult timp împreună?
- Ești ocupată, zice el, pentru că este mai politicos decât să-i amintească faptul că nu au o relație cordială.
Ea își sprijină capul de umărul lui.
- Am mereu timp pentru tine.
Fumează în tăcere până când nu mai au ce fuma, iar mama lor strigă că va servi desertul. Henry se ridică. Capul i se învârte în mod plăcut.
- Bomboană mentolată? îl întreabă ea, întinzându-i o cutiuță, dar, când o deschide, vede pilulele rozalii.
Umbreluțele. Se gândește la ploaia care cădea, la străinul de lângă el, complet uscat, și o închide.
- Nu, mersi.
Intră din nou în casă, servesc desertul, vorbesc o oră verzi și uscate, și totul este atât de plăcut, atât de agresiv de plăcut, atât de liber de remarci urâcioase, de certuri meschine, de dezaprobare pasivă, că Henry simte că își ține respirația, că încă plutește, că îl dor plămânii, dar e fericit.
Se ridică, lăsându-și cafeaua deoparte.
- Ar trebui să plec.
- Ai putea să rămâi, îi spune mama.
Și, pentru prima dată în 10 ani, este tentat, se întreabă cum ar fi să se trezească așa, în căldură, în senzația de familie, dar adevărul e că a fost o seară prea perfectă. Simte că a mers pe o dungă subțire între o distracție plăcută și o noapte pe podeaua băii și nu vrea să dezechilibreze situația.
- Trebuie să mă întorc, spune el, pentru că trebuie să deschid librăria la 10.
- Muncești din greu, a zis mama lui, ceea ce până azi nu a mai spus.
David îl ia de umăr și îl privește cu ochi încețoșați.
- Te iubesc, Henry. Mă bucur că-ți merge atât de bine.
Muriel îi înconjoară talia cu brațele.
- Nu te mai înstrăina.
Tatăl lui îl conduce la mașină, și când Henry îi întinde mâna, îl trage într-o îmbrățișare și spune:
- Sunt mândru de tine, fiule.
O parte din el vrea să întrebe de ce, să arunce momeala, să testeze limitele vrăjii, să insiste ca tatăl lui să greșească, dar nu se poate convinge să facă asta. Știe că nu e real, nu în sens strict, dar nu îi pasă.
Se simte bine.
New York City
18 martie 2014
XI
Dinspre High Lane se revarsă râsete.
Construit de-a lungul unei șine scoase din uz, parcu duce până la liziera vestică a Manhattanului, de pe strada 30 pe strada 12. De obicei, e un loc plăcut, cu tarabe cu mâncare și grădini, tuneluri, bănci, cărări întortocheate și peisaje citadine.
Astăzi e cu totul altceva.
Artefactul a consumat o porțiune a șinei ridicate, a transformat-o într-o junglă desprinsă din vis, făcută din culoare și lumină. Este un peisaj tridimensional de fantezie și uimire.
La intrare, o fată voluntar le dă brățări din cauciuc colorate. Un curcubeu pe piele, fiecare oferind acces la o lucrare diferită din expoziție.
- Asta vă duce spre Cer, spune ea, de parcă operele de artă ar fi curse dintr-un parc de distracții. Asta la Voce. Asta la Memorie.
Îi zâmbește lui Henry în timp ce vorbește, cu ochii de un albastru lăptos. Dar, în timp ce ei se mișcă prin carnavalul de exponate gratuite, artiștii se întorc cu toții către Addie. El o fi soarele, dar ea este o cometă sclipitoare, care le atrage atenția ca un duș de meteoriți căzând.
În apropiere, un tip sculptează bucăți de vată de zahăr, apoi întinde spre trecători lucrările comestibile. Unele sunt forme recognoscibile - un câine, o girafă, un dragon - dar altele sunt abstracte - un apus, un vis, o nostalgie.
Lui Henry i se pare că toate au gust de zahăr.
Addie îl sărută. Și ea are gust de zahăr.
Brățara verde îl duce la Memorie, care este un soi de caleidoscop tridimensional făcut din sticlă colorată - o sculptură ce se ridică în fiecare parte și se rotește la fiecare pas.
Se țin unul de altul câtă vreme lumea se înclină, se îndreaptă și se înclină iar în jurul lor, și niciunul n-o zice, dar amândoi, crede el, se bucură când ies de acolo.
Arta se revarsă în spațiul dintre exponate. Un câmp de floarea-soarelui metalice. O piscină de creioane topite. O perdea de apă, subțire ca hârtia, care nu lasă decât abur pe ochelarii lui, o clipire iridescentă pe pielea lui Addie.
Cerul locuiește într-un tunel.
Făcut de un artist al luminilor, este o serie de camere conectate. De afară nu par mare lucru, ramele din lemn sunt doar cochilii goale, construcții de bază din cuie și șuruburi, dar interiorul este totul.
Se mișcă ținându-se de mână, să nu se rătăcească. Un spațiu este orbitor de luminos, următorul atât de întunecos, că lumea pare să plonjeze în neant, și Addie se cutremură lângă el, cu degetele înfipte în brațul lui. Următorul este palid, ca o ceață, ca interiorul unui nor, iar în următorul filamente subțiri ca ploaia se ridică și coboară de ambele părți. Henry își trece degetele prin câmpul de picături argintii și ele sună ca niște clopoței.
Ultima cameră este plină de stele.
Este o cameră neagră, la fel ca cea dinainte, doar că, de data asta, o mie de lumini cât gămăliile de ac pătrund obscuritatea, sculptând o Cale Lactee suficient de aproape să poată fi atinsă, o maiestuozitate de constelații. Și chiar și în bezna aproape deplină Henry vede chipul încântat al lui Addie și zâmbetul ei.
- 300 de ani, șoptește ea, și tot găsesc lucruri noi.
Când ies de partea cealaltă, clipind ca să se obișnuiască iar cu lumina după-amiezii, ea îl trage deja mai departe, afară din Cer și sub următoarea arcadă, prin următorul set de uși, grăbită se descopere ce îi așteaptă acolo.
New York City
19 septembrie 2013
XII
Henry ajunge mai devreme, pentru prima dată.
Asta e mai bine decât să întârzie, crede el, însă nu vrea să ajungă nici prea devreme, pentru că ar fi mai rău, mai ciudat și... trebuie să nu se mai gândească atât.
Își netezește cămașa, își verifică părul în geamul unei mașini parcate și intră.
Taqueria este luminoasă și gălăgioasă, o peșteră în beton, cu ferestre cât ușile de garaj și o camionetă cu mâncare parcată în colțul încăperii, și nu contează că a ajuns mai devreme, pentru că Vanessa este deja înăuntru.
A schimbat șorțul de barmaniță cu niște colanți și o rochie imprimată, iar părul ei blond, pe care l-a văzut doar prins, îi înconjoară în onduleuri lejere fața, și când îl vede, îi zâmbește.
- Mă bucur că m-ai sunat, zice ea.
Henry îi zâmbește la rândul lui.
- Și eu.
Comandă amândoi folosindu-se de hârtiuțe și creionașe cum Henry nu a mai văzut de când a jucat minigolf, pe când avea 10 ani. Degetele lor se ating când ea arată spre tacos și completează comanda. Mâinile li se ating iar peste cartofii prăjiți, picioarele se mișcă sub masa metalică, și de fiecare dată în pieptul lui explodează o luminiță.
Pentru prima dată, nu analizează fiecare replică, nu se mustră pentru fiecare mișcare, nu se convinge că trebuie să spună lucrul potrivit - nu are nevoie să găsească vorbele corecte, dacă nu există unele greșite. Nu trebuie să mintă, nu trebuie să încerce, nu trebuie să fie decât el însuși, fiindcă este suficient.
Mâncarea este excelentă, dar locul e zgomotos, vocile răsună din tavanele înalte, și Henry se crispează când se trage câte un scaun pe podeaua din beton.
- Scuze, spune el. Știu că nu e un loc elegant.
El l-a ales, știe că ar fi trebuit să meargă doar să bea ceva, dar, fiind în New York, cocktailurile costă de două ori mai mult decât mâncarea, și de-abia-și poate permite chiar și asta din salariul de librar.
- Omule, zice ea, amestecând o agua fresca, lucrez într-o cafenea.
- Măcar primești bacșiș.
Vanessa se preface șocată.
- Ceee, librarii nu primesc?
- Nu.
- Nici dacă recomanzi o carte bună?
El scutură din cap.
- Ce odios! zice ea. Ar trebui să pui un borcan pe tejghea.
- Ce să zic?
Bate cu degetele în masă.
- Cărțile hrănesc mințile curioase. Bacșișul hrănește pisica?
Vanessa râde brusc.
- Ești atât de amuzant!
- Sunt?
Ea scoate limba.
- Pescuiești complimente?
- Nu, spune el. Sunt doar curios. Ce vezi la mine?
Vanessa zâmbește, dintr-odată timidă.
- Ești... ăăă, sună siropos, dar ești exact ce căutam.
- Adică?
Dacă ar fi spus real, sensibil, atent, ar fi crezut-o.
Dar nu o spune.
Spune, în schimb, extrovertit, simpatic, ambițios, și cu cât vorbește mai mult despre el, cu atât i se îngroașă ceața din ochi, cu atât se răspândește mai mult, până când el abia mai vede culoarea de dedesubtul ei.
Și Henry se întreabă cum de fata mai vede, însă nu vede, de fapt.
Asta e și ideea.
Peste o săptămână, el, Bea și Robbie sunt la „Negustor”, cu 3 beri și un coș cu cartofi prăjiți între ei.
- Ce face Vanessa? întreabă ea, în timp ce Robbie își analizează băutura.
- Bine, spune Henry.
Chiar face bine. Și el. Și ei.
- Te vezi des cu ea.
Henry se încruntă.
- Tu ești cea care mi-a zis să mi-o scot pe Tabitha din minte.
Bea ridică mâinile.
- Da, știu, știu.
- E ceva nou. Știi cum stau lucrurile. Este...
- O copie, mormăie Robbie.
Henry se întoarce spre el.
- Ce-ai zis? întreabă el, iritat. Vorbește mai tare. Știu că ai fost învățat să-ți proiectezi vocea.
Robbie ia o dușcă zdravănă de bere, părând nemulțumit.
- Zic doar că este trasă la indigo după Tabby. Blondă, subțire...
- Femeie?
Este un subiect dureros care stă de multă vreme între ei, fraptul că Henry nu e gay, că e atras întâi de persoană și apoi de gen. Robbie se crispează, dar nu se scuză.
- În plus, adaugă Henry, nu eu am curtat-o pe Vanessa, ci ea pe mine. Mă place.
- Tu o placi pe ea? întreabă Bea.
- Bineînțeles, spune el, cam repede.
O place. Sigur că o place și ea îl place pe el (pe el, cel pe care-l vede) și s-a creat o diagramă Venn între cele două, un loc în care se suprapun. Este sigur că se află în zona suprapusă. Nu se folosește de ea, nu? Cel puțin, nu e singurul superficial - și ea se folosește de el, pictând altă persoană pe pânza vieții ei. Dacă este reciproc, nu e vina lui... nu?
- Vrem doar să fii fericit, spune Bea. După tot ce s-a întâmplat... nu o lua prea repede.
Dar, pentru prima dată, nu el este cel care trebuie să-și măsoare pașii.
În dimineața aceea, Henry s-a trezit și a dat de clătite cu fulgi de ciocolată și un pahar cu suc de portocale, alături de un bilețel lângă farfurie, cu o inimioară și un V. Fata a dormit la el în ultimele 3 nopți și, de fiecare dată, a lăsat ceva în urmă. O bluză. O pereche de pantofi. O periuță de dinți în suportul de lângă chiuvetă.
Prietenii lui îl privesc, cu ochii încă încețoșați, și știe că le apsă, că îl iubesc, să îi vor doar binele. Acum sunt nevoiți să-i vrea binele, grație târgului.
- Nu vă faceți griji, zice el sorbind din bere. O iau încet.
- Henry...
E aproape adormit, când simte că-l atinge cu unghia vopsită pe spate.
O lumină slabă, cenușie, se revarsă prin ferestre.
- Hm? spune el, întorcându-se.
Vanessa își sprijină capul într-o mână, cu părul blond revărsându-se pe pernă, și el se întreabă de câtă vreme stă ea așa, așteptându-l să se trezească.
- Vreau să-ți spun ceva.
Se uită la el, cu ochii acoperiți de pojghița aceea lăptoasă. Începe să urască sclipirea aceea, fumul palid care-l urmărește de pe fiecare chip.
- Ce este? spune el, ridicându-se într-un cot. Ce s-a întâmplat?
- Nimic. Doar că...
Ea zâmbește.
- Te iubesc.
Ce-l sperie e că pare să vorbească serios.
- Nu trebuie să-mi spui același lucru. Este devreme. Dar voiam să știi.
Se gudură pe lângă el.
- Ești sigură? întreabă Henry. A trecut doar o săptămână.
- Și ce? Când știi, știi. Iar eu știu.
Henry înghite în sec și o sărută pe tâmplă.
- Mă duc la duș.
Rămâne cât poate de mult sub apa fierbinte, întrebându-se ce ar trebui să îi răspundă, dacă și cum o poate convinge că nu e iubire, ci obsesie, dar firește că nici asta nu e tocmai adevărat. El a încheiat târgul. El a pus condițiile. Asta și-a dorit.
Dar chiar și-a dorit asta?
Oprește apa, își înfășoară prosopul în jurul taliei și simte miros de fum.
Nu este mirosul unui chibrit care aprinde o lumânare și nici ceva ce fierbe pe aragaz, ci mirosul de cărbune al lucrurilor care nu ar trebui să ardă, dar ard.
Henry iese repede pe hol și o vede pe Vanessa în bucătărie, lângă blat, cu o cutie de chibrituri în mână și cutia cu lucrurile Tabithei arzând în ciuvetă.
- Ce faci? întreabă el.
- Te agăți de trecut, spune ea, aprinzând încă un chibrit și aruncându-l în cutie. Literalmente. Ai cutia asta de când te știu.
- Ne știm doar de o săptămână! strigă el.
- Meriți mai mult. Meriți să fii fericit. Meriți să trăiești în prezent. Este un lucru bun. Să pui punct. Este...
El o lovește peste mână și o dă la o parte, deschizând robinetul. Apa curge peste cutie, care scoate un nor de fum.
- Vanessa, spune el printre dinți, vreau să pleci.
- Acasă?
- Pleacă.
- Henry, zice ea, atingându-i brațul. Ce am făcut?
Ar putea să arate spre rămășițele fumegânde din chiuvetă, sau să îi spună că lucrurile avansează prea repede, sau că, atunci când îl privește, vede pe altcineva. Dar zice:
- Nu e vorba despre tine, ci despre mine.
- Nu-i așa, zice ea, cu lacrimi pe obraji.
- Am nevoie de spațiu, bine?
- Îmi pare rău, suspină ea. Îmi pare rău. Te iubesc.
Brațele ei îi înconjoară talia, capul i se ascunde într-o parte, și, pentru o secundă, crede că va trebui să o desprindă fizic din jurul lui.
- Vanessa, dă-mi drumul.
Pare distrusă. Arată așa cum s-a simțit el în noaptea târgului și i se rupe inima că ea va pleca simțindu-se atât de pierdută și de singură.
- Țin la tine, spune el, apucând-o de umeri. Chiar țin la tine.
Ea se luminează puțin, ca o plantă veștedă pe care o uzi.
- Deci, nu ești supărat?
Bineînțeles că este.
- Nu, nu sunt supărat.
Își îngroapă fața la pieptul lui, iar el îi mângâie părul.
- Ții la mine.
- Da.
El se desprinde.
- Te sun, promit.
- Promiți, repetă ea, în timp ce el o ajută să își adune lucrurile.
- Promit, spune el, conducând-o pe hol și apoi afară.
Ușa se închide între ei, și Henry se sprijină de ea, chiar când începe să sune alarma de incendiu.
New York City
23 octombrie 2013
XIII
- Seară de filme!
Robbie se aruncă pe canapeaua lui Henry ca o meduză, cu membrele lungi atârnându-i peste spătar și brațe. Bea își dă ochii peste cap și îl împinge.
- Dă-te.
Henry scoate punga din cuptorul cu microunde, agitând-o să scape de abur. Toarnă popcornul în castron.
- Ce film vedem?
- „Strălucirea”.
Henry icnește. N-a fost niciodată un iubitor de filme horror, dar Robbie adoră să aibă motive de urlat și tratează totul ca pe un spectacol. E rândul lui să aleagă, oricum.
- Este Halloween! se apără Robbie.
- Suntem pe 23, răspunde Henry, dar Robbie tratează și sărbătorile ca pe zilele de naștere, întinzându-le zile și săptămâni în șir, uneori chiar și anotimpuri întregi.
- Anunțăm costumele, spune Bea.
Să te costumezi, se gândește Henry, e ca și cum te-ai uita la desene animate, ceva ce ți-a plăcut când erai copil, înainte să treci prin zona nedefinită a anxietății adolescentine, vârsta ironică a primilor ani după 20. Apoi, cumva, miraculos, redevine autentic și nostalgic, un loc al minunilor.
Robbie ia poziție pe canapea.
- Ziggy Stardust, anunță, și are sens.
Și-a petrecut ultimii ani lucrând la diverse personaje ale lui Bowie. Anul trecut a fost Thin White Duke.
Bea spune că va fi Cumplitul Pirat Roberts, iar Robbie se întinde și ia un aparat de pe măsuța de cafea a lui Henry, un Nikon vintage cu rol actual de prespapier. Își lasă capul pe spate și se uită la Henry invers, prin obiectiv.
- Și tu?
Lui Henry i-a plăcut mereu Halloween. Nu partea cu speriatul, ci pretextul pentru schimbare, pentru a fi altcineva. Robbie spune că ar fi trebuit să se facă actor, că așa s-ar fi putut costuma tot timpul, dar ideea de a-și petrece viața pe o scenă îi dă amețeli. A fost Freddie Mercury, Pălărierul Nebun, Mascatul în frac și Joker.
Acum însă se simte deja altcineva.
- Sunt deja costumat, spune el, arătând spre blugii lui negri și tricoul strâmt. Știți cine sunt?
- Peter Parker? întreabă Bea.
- Un librar?
- Harry Potter în plină criză a vârstei mijlocii?
Henry râde și scutură din cap.
Bea mijește ochii.
- N-ai ales nimic, nu-i așa?
- Nu, recunoaște el, dar voi alege.
Robbie se joacă mai departe cu aparatul. Îl răsucește, strânge din buze, face o poză. Scoate un țăcănit sec. Nu are film. Bea i-l ia din mâini.
- De ce nu mai faci fotografii? Ești talentat.
Henry ridică din umeri, neștiind sigur dacă ea vorbește serios.
- Poate în altă viață, spune el, dându-le câte o bere.
- Ai putea, să știi, zice ea. Nu e târziu.
Poate. Dar dacă ar începe acum, fotografiile ar fi autonome, ar fi privite după propriile merite? Sau fiecare i-ar duce dorința mai departe? Persoanele ar vedea fotografiile pe care ar dori să le vadă, în loc de cele făcute de el? Ar avea încredere în ele?
Începe filmul și Robbie insistă să stingă toate luminile, înghesuindu-se toți 3 pe canapea.
Îl obligă pe Robbie să lase castronul cu popcorn pe masă, ca să nu-l răstoarne în primul moment în care acțiunea filmului îl va speria, ca Henry să nu fie nevoit să adune boabele împrăștiate după ce pleacă ei, și își petrece următoarea oră ferindu-și ochii de fiecare dată când coloana sonoră geme un avertisment.
Când băiatul merge cu tricicleta pe hol, Bea mormăie „Nu, nu, nu”, iar Robbie se apleacă, pregătindu-se de sperietură, și Henry își ascunde fața în umărul lui. Apar gemenele, ținându-se de mână, și Robbie îl apucă pe Henry de picior.
După ce trece momentul, mâna lui Robbie e tot pe coapsa lui. E ca o ceașcă spartă care se lipește la loc, cu marginile crăpate aliniindu-se - și nu e bine.
Henry se ridică, ducând castronul gol în bucătărie.
Robbie își ia piciorul de pe spătarul canapelei.
- Te ajut.
- E popcorn, spune Henry peste umăr. Rupe ambalajul din plastic, scutură punga. Sunt convins că pot să pun punga în cuptor și să apăs pe buton.
- Mereu îl lași prea mult, se plânge Robbie, din spatele lui.
Henry vâră punga în cuptorul cu microunde și închide ușița. Apasă pe Start, apoi se întoarce.
- Acum ești poliția popc....
Dar nu reușește să termine fraza, pentru că gura lui Robbie o astupă pe a lui. Henry inspiră brusc, surprins de sărut, dar Robbie nu se desprinde. Îl lipește de blatul din bucătărie, presându-i șoldurile cu ale lui, cu degetele alunecându-i pe maxilar, adâncind sărutul.
Este mai bine decât în oricare altă noapte.
Este mai bine decât atenția de la o mie de străini.
Este diferența dintre un pat de hotel și acasă.
Îl simte pe Robbie întărindu-se, lipit de el, și pieptul lui Henry pulsează de dorință, și ar fi atât de ușor să se întoarcă la căldura familiară a săruturilor lui, la trupul lui, la confortul simplu al unui lucru real.
Dar asta e problema.
A fost real. Ei au fost reali. Dar, ca toate lucrurile din viața lui Henry, s-a sfârșit. A eșuat.
Întrerupe sărutul când primele grăunțe încep să pocnească în cuptor.
- Aștept de săptămâni să fac asta, șoptește Robbie, cu obrajii arzând, cu ochii febrili.
Dar nu sunt limpezi. Ceața îi cuprinde, întunecând albastrul viu.
Henry expiră întretăiat și își freacă ochii, în dosul ochelarilor.
Popcornul se zgâlțâie și pocnește, iar Henry îl trage pe Robbie pe hol, departe de Bea și de coloana sonoră a filmului. Robbie se lipește iar de el, luând-o ca pe o invitație, însă Henry îl apucă de mână și îl ține la distanță.
- Este o greșeală.
- Nu este, spune Robbie. Te iubesc. Mereu te-am iubit.
sună atât de sincer, de real. Henry trebuie să închidă ochii ca să se concentreze.
- Atunci de ce te-ai despărțit de mine?
- Ce? Nu știu. Erai diferit. Nu ne potriveam.
- Cum? insistă Henry.
- Nu știai ce voiai.
- Te voiam pe tine. Voiam să fii fericit.
Robbie clatină din cap.
- Nu poate fi totul despre celălalt. Trebuie să fii și tu cineva. Trebuie să știi cine ești. Atunci nu știai.
Zâmbește.
- Acum știi.
Dar asta e problema.
Nu știe.
Henry habar n-are cine este, iar acum nimeni altcineva nu are.
Se simte pierdut. Dar pe drumul ăsta nu are de gând s-o ia.
El și Robbie au fost prieteni înainte să fie mai mult de atât, apoi au fost din nou prieteni ani întregi, după ce Robbie se despărțise de el, cât Henry era încă îndrăgostit de el, și acum rolurile s-au inversat, iar Robbie va trebui să găsească o cale să meargă mai departe sau măcar o cale prin care îndrăgostirea să se transforme în afecțiune, așa cum s-a descurcat și Henry când lucrurile erau invers.
- Cât durează popcornul ăla? strigă Bea.
Dinspre cuptor se simte un miros, iar Henry trece pe lângă Robbie și intră în bucătărie, apasă pe Stop și scoate punga.
A ajuns prea târziu.
Popcornul s-a ars iremediabil.
New York City
14 noiembrie 2013
XIV
Slavă Cerului că în New York sunt nenumărate cafenele.
Henry nu a mai fost la Roast de la Marele Incendiu din 2013, cum numește Robbie incidentul cu Vanessa. Ajunge în față și comandă un latte de la un tip simpatic, pe nume Patrick, care, din fericire, este straight și care îl privește cu ochi încețoșați, dar vede numai clientul perfect, pe cineva prietenos și...
- Henry?
Simte un gol în stomac. Știe vocea aia, sonoră, dulce, știe cum i se pliază în jurul numelui, și este iar în noaptea aceea, în care a îngenuncheat și ea a spus nu.
„Ești minunat. Chiar ești. Dar nu ești...”
Se întoarce și iat-o.
- Tabitha.
I-a mai crescut părul, bretonul e o chică blondă pe fruntea ei, i se ondulează pe lângă obraji, și are grația unei dansatoare. Henry n-a mai văzut-o de atunci, a reușit să o evite, să evite momentul revederii. Vrea să plece, să pună cât mai multă distanță între ei. Dar picioarele lui refuză să se miște.
Ea îi zâmbește larg. El își amintește că fusese îndrăgostit de zâmbetul ei, căi se părea o victorie de fiecare dată când obținea o fărâmă din el. Acum i-l oferă direct, cu ochii căprui pierduți în ceață.
- Mi-a fost dor de tine, spune ea. Mi-a fost foarte dor de tine.
- Și mie, zice el, fiindcă e adevărat.
Doi ani de viață împreună, înlocuiți de o viață despărțiți, și va exista mereu un spațiu gol cu forma ei.
- Aveam o cutie cu lucruri de-ale tale, dar a avit loc un incendiu.
- Doamne.
Îi atinge brațul.
- Ești bine? Au fost răniți?
- Nu, nu, scutură el din cap, gândindu-se la Vanessa aplecată peste chiuvetă. A fost... stins.
Tabitha se leagănă spre el.
- Ah, ce bine.
De aproape, miroase a liliac. A durat o săptămână ca mirosul ei să se risipească dintre așternuturile lui, încă una să dispară din pernuțele de pe canapea, din prosoape. Vine spre el și lui i-ar fi atât de ușor să îi răspundă, să cedeze aceleiași atracții gravitaționale care-l trăgea spre Robbie, atracția familiară a cuiva iubit, pierdut, revenit.
Dar nu este real.
- Tabitha, spune el, ai pus capăt relației.
- Nu, scutură ea din cap. Doar că nu eram pregătită pentru pasul următor. Dar nu am vrut niciodată ca lucrurile să se termine. Te iubesc, Henry.
În ciudat celor întâmplate, el cedează. Pentru că o crede. Sau, cel puțin, crede că ea e convinsă de ce spune, și este chiar mai rău, pentru că asta tot nu face ca lucrurile să fie reale.
- Putem încerca din nou? întreabă ea.
Henry înghite în sec și clatină din cap.
Vrea să o întrebe ce vede, să înțeleagă abisul dintre cine era și ce dorea ea. Dar nu întreabă.
Pentru că nu contează.
Ceața se răsucește în ochii ei. El știe că, pe oricine ar vedea, nu este el.
N-a fost niciodată.
Nici nu va fi.
Așa că îi dă drumul.
New York City
18 martie 2014
XV
Henry și Addie își oferă brățările din cauciuc Artefactului, sacrificând fiecare culoare, pe rând.
Pentru cea mov, merg prin bălți de 2 centimetri adâncime, care li se unduiesc în jurul picioarelor. Sub apă, pământul este făcut din oglinzi, care reflectă totul și pe toată lumea. Addie se uită la panglicile de mișcare, la undele care mor, și e greu de spus dacă a ei se încheie cu o clipă mai devreme decât a lui.
Pentru galben, sunt invitați în cuburi izolate fonic, de dimensiunea unor dulapuri. Unele amplifică zgomotele, iar altele par să înghită fiecare respirație. Este o sală a oglinzilor, dacă suprefațele ar contorsiona o voce, nu o imagine.
Primul mesaj le spune să ȘOPTEASCĂ. Cuvântul este imprimat pe un zid, cu font mic, negru, și Addie șoptește „Am un secret”, iar cuvintele se pliază și se cntorsionează în jurul lor.
Al doilea le comunică să ȚIPE, un cuvânt mare cât zidul pe care este scris. Henry nu poate striga mai tare decât îi permite jena, însă Addie inspiră adânc și răcnește, așa cum ai face sub un pod, când trece trenul pe deasupra, și ceva din libertatea neînfricată a sunetului îi dă și lui curaj și, dintr-odată, își golește plămânii, cu un sunet gutural, frânt, sălbatic ca un urlet.
Addie nu dă înapoi. Își ridică vocea și, împreună, urlă până când nu mai pot, până când răgușesc și părăsesc cuburile amețiți, cu capul învârtindu-li-se. Plămânii îi vor durea mâine, dar va fi meritat.
Când se împleticesc afară, zgomotul le asaltează din nou urechile, iar soarele apune și norii au luat foc. E una dintre serile acelea ciudate, care îmbracă totul în lumină portocalie.
Merg până la șina cea mai apropiată și se uită la oraș, la lumina reflectată de clădiri, la apusul care se revarsă peste oțel, și Henry o trage spre el, îi sărută gâtul, îi zâmbește în guler.
Este îndopat cu zahăr și se simte beat, mai fericit decât a fost vreodată.
Addie este mai bună decât o umbreluță roz.
Este mai bună decât whisky-ul tare într-o noapte de iarnă.
Mai bună decât orice a simțit vreodată.
Când Henry e cu ea, timpul aleargă, și asta nu îl sperie.
Când este cu Addie, se simte viu și nimic nu doare.
Ea se sprijină de el, de parcă el ar fi umbrela, iar ea cea care are nevoie de ajutor. Henry își ține respirația, de parcă asta ar păstra cerul deasupra lor. De parcă asta ar face zilele să nu mai treacă.
De parcă asta ar împiedica totul să se prăbușească.
New York City
9 decembrie 2013
XVI
Bea spune mereu că revenirea în campus este ca o întoarcere acasă.
Dar Henry nu simte așa. Însă el nu s-a simțit niciodată acasă nici măcar la el acasă, a simțit doar o groază vagă, un mers ca pe coji de ouă al cuiva pândit constant de pericolul de a dezamăgi. Așa se simte și acum, așa că, poate, ea are dreptate.
- Domnule Strauss, spune decanul de dincolo de birou. Mă bucur că ai ajuns.
Își strâng mâinile, iar Henry se așază pe scaun. E același pe care stătea cu 3 ani în urmă, când decanul Melrose l-a amenințat că-l pică dacă nu avea bunul-simț să plece singur. Acum...
„Vrei să fii suficient.”
- Scuze că am întârziat, spune el, dar decanul flutură din mână.
- Ești un om ocupat, cu siguranță.
- Da, zice Henry, foindu-se.
Costumul îl irită. A stat prea multe luni printre molii, în fundul dulapului. Nu știe cum să-și țină mâinile.
- Deci, spune el jenat, ați zis că ar fi un post liber la școala de teologie, dar nu mi-ați spus dacă este vorba despre adjunct sau asistent.
- Titular.
Henry se uită la decan și trebuie să se străduiască să nu îi râdă în față. O poziție de titular de catedră nu este doar râvnită, ci provoacă rivalități crunte. Oamenii tânjesc ani întregi după asemenea posturi.
- Și v-ați gândit la mine.
- Din clipa în care te-am văzut în cafenea, zice decanul, cu un zâmbet menit să colecteze fonduri.
„Vrei să fii ce își doresc ei.”
- Întrebarea, domnule Strauss, este ce-ți dorești tu, spune decanul.
Cuvintele îi răsună în minte, cu o simetrie cumplită, cu ecou.
Este aceeași întrebare pe care i-a pus-o Melrose în ziua de toamnă în care l-a chemat în același birou, la 3 ani de când își începuse doctoratul, și i-a spus că se terminase. Cumva, Henry știa ce urmează. Se transferase deja de la seminarul teologic la programul de studii religioase mai vast, concentrarea lui se plimba între subiectele explorate deja de sute de persoane, nu găsea nimic nou, nu credea în nimic.
- Ce îți dorești? întrebase decanul.
Atunci Henry se gândise să răspundă „mândria părinților”, dar nu i se păruse un răspuns potrivit, așa că spusese următorul lucru adevărat - că nu era sigur. Că anii trecuseră pe lângă el și toată lumea își săpase deja șanțurile, își pavase drumurile, iar el încă se afla în mijlocul unui câmp și se gândea de unde să înceapă.
Decanul ascultase, se sprijinise cu coatele de birou și îi spusese că era bun.
Dar nu suficient de bun.
Ceea ce însemna, firește, că el nu era suficient.
- Ce îți dorești? întreabă decanul acum, iar Henry tot nu are alt răspuns.
- Nu știu.
Decanul ar trebui să dea din cap, să își dea seama că Henry Strauss este la fel de pierdut ca întotdeauna, doar că firește că nu procedează așa. Zâmbește doar și spune:
- Este în regulă. E bine să fii deschis. Dar vrei să te întorci, nu-i așa?
Henry tace. Cumpănește întrebarea.
I-a plăcut mereu să învețe. A adorat studiul. Dacă și-ar fi putut petrece viața într-o sală de curs, luând notițe, dacă ar fi putut pluti de la o catedră la alta, încercând diverse direcții, absorbind limbi străine și istorie și artă, poate că ar fi fost fericit.
Așa își petrecuse primii 2 ani.
Fusese fericit. Îi avea pe Bea și pe Robbie, și tot ce trebuia să facă era să învețe. Să construiască o bază. Problema era casa pe care se presupunea că trebuia să o clădească deasupra acelei suprafețe netede.
Era atât de... permanentă.
Să aleagă un curs se transformase în alegerea unei discipline, iar alegerea unei discipline în alegerea unei cariere, iar să aleagă o carieră a devenit alegerea unei vieți, și cum să faci asta, când tu ai doar una la dispoziție?
Dacă ar fi predat, ar fi putut obține ce-și dorea.
Predarea este o extensie a învățării, un mod de a fi veșnic student.
- Nu sunt pregătit, domnule.
- Este o alegere neconvențională, recunoaște decanul, dar asta nu înseamnă că este alegerea greșită.
Doar că, în cazul lui, exact asta înseamnă.
- Nu mi-am luat doctoratul.
Pojghița se întinde ca o peliculă de gheață peste ochii decanului.
- Ai o perspectivă nouă.
- Nu există exigențe?
- Ba da, însă avem o oarecare libertate, pentru a justifica fondurile diferite.
- Nu cred în Dumnezeu.
Cuvintele se rostogolesc ca niște pietre, aterizând cu zgomot pe biroul dintre ei. Henry își dă seama, acum că le-a rostit, că nu sunt tocmai adevărate. Nu știe în ce crede, n-a știut multă vreme, dar este greu să descurajeze total prezența unei puteri superioare, ținând cont că, recent, și-a vândul sufletul uneia inferioare.
În încăpere domnește încă tăcerea.
Decanul îl privește lung și Henry crede că până aici i-a fost.
Dar Melrose se apleacă spre el și spune, pe un ton măsurat:
- Nici eu.
Se lasă pe spate.
- Domnule Strauss, suntem o instituție academică, nu o biserică. Dezacordul stă la baza diseminării.
Dar tocmai asta e problema. Nimeni nu este în dezacord. Henry se uită la decanul Melrose și își imaginează că ar vedea aceeași acceptare oarbă pe chipul fiecărui membru al facultății, al fiecărui student. Îi vine rău. Se vor uita la el și vor vedea exact ce vor. Pe cine vor. Dacă dă peste cineva care vrea contradicție, care se bucură de conflict, de o dezbatere, nu va fi real.
Nimic nu va mai fi vreodată real.
De partea cealaltă a biroului, ochii decanului sunt de un cenușiu lăptos.
- Poți avea tot ce-ți dorești, domnule Strauss. Poți fi oricine dorești. Ne-am bucura să te avem aici.
Se ridică și îi întinde mâna.
- Gândește-te.
- Așa voi face.
Și chiar se gândește.
Se gândește cât străbate campusul, în metrou, cu fiecare stație ducându-l mai departe de viața aceea. Cea care a fost și cea care nu a fost. Se gândește în timp ce descuie librăria, în timp ce-și dă jos jacheta nepotrivită și o aruncă pe cel mai apropiat raft și își desface cravata. Se gândește cât timp hrănește pisica, despachetează cea mai recentă cutie de cărți, strângându-le până când îl dor degetele, dar măcar ele sunt solide, sunt reale, și simte norii de furtună formându-i-se în minte, așa că se duce în spate, găsește sticla de whisky a lui Meredith, în care au mai rămas câteva degete, de a doua zi după târgul lui, și o ia cu el în față.
Nu e nici măcar ora prânzului, dar nu îi pasă.
Scoate dopul și umple o cană, în timp ce clienții intră și ies, așteptând să îi arunce careva o privire urâtă, să clatine din cap a dezaprobare, să mormăie ceva sau chiar să plece. Dar toți își continuă cumpărăturile, zâmbesc mai departe, îl privesc pe Henry de parcă n-ar putea greși cu nimic.
În sfârșit, intră un polițist în civil, iar Henry nici măcar nu încearcă să ascundă sticla de lângă tejghea. Se uită direct la omul acela și bea îndelung din cană, convins că încalcă legea, fie pentru că recipientul este desfăcut, fie pentru că ar consuma alcool în public.
Dar polițistul zâmbește și ridică un pahar imaginar.
- Noroc, spune el, cu ochii acoperiți de pojghiță.
Bea de fiecare dată când auzi o minciună.
Gătești minunat.
(Spun ei, când tu ai ars pâinea prăjită.)
Ești atât de amuzant!
(N-ai făcut niciodată o glumă.)
Ești atât de...
...chipeș.
...ambițios.
...plin de succes.
...puternic.
(Bei sau ce faci?)
Ești atât de...
...fermecător.
...deștept.
...sexy.
(Bea.)
Atât de încrezător.
Atât de timid.
Atât de misterios.
Atât de deschis.
Ești imposibil, un paradox, ești o colecție de lucruri contradictorii.
Ești totul pentru toți.
Fiul pe care nu l-au avut.
Prietenul pe care și l-au dorit.
Un străin generos.
Un fiu de succes.
Gentlemanul perfect.
Partenerul perfect.
Perfect...
Ești perfect.
(Bea.)
Îți adoră corpul.
Abdomenul.
Râsul.
Mirosul.
Sunetul vocii.
Te doresc.
(Nu pe tine.)
Au nevoie de tine.
(Nu de tine)
Te iubesc.
(Nu pe tine.)
Ești cine vor ei să fii.
Ești mai mult decât suficient, pentru că nu ești real.
Ești perfect, pentru că nu exiști.
(Nu tu.)
(Niciodată tu.)
Se uită la tine și văd ce vor ei...
Pentru că pe tine nu te văd.
New York City
31 decembrie 2013
XVII
Secundele trec - sunt ultimele din anul care tocmai a trecut.
Toată lumea îți spune să trăiești momentul, să îl savurezi, dar e greu când momentul înseamnă 100 de persoane înghesuite într-un apartament închiriat din Bed-Stuy, pe care Robbie îl împarte cu alți 2 actori. Henry este captiv într-un colț, unde cuierul pentru haine se unește cu o debara. Are o bere într-o mână și cealaltă i se agață de cămașa unui tip care-l sărută, un tip care nu-i de nasul lui, sau care nu ar fi, dacă Henry ar mai funcționa după asemenea categorii.
Crede că tipul se numește Mark, dar i-a fost greu să înțeleagă în acel vacarm. Ar putea fi Max sau Malcom. Henry nu știe. Vrea să pretindă că e prima persoană sărutată în noaptea aceea, sau măcar primul tip, dar nici asta nu știe sigur. Nu știe nici cât a băut sau dacă gustul care i se topește acum pe limbă e de zahăr ori de altceva.
A băut prea mult, prea repede, încercând să spele totul, și sunt prea mulți oameni în Castel.
Castelul - așa îi spun apartamentului lui Robbie, deși Henry nu își amintește precis când l-au botezat așa sau de ce. O caută pe Bea, nu a văzut-o de când s-a îndreptat spre bucătărie, cu o oră în urmă, când se sprijinea de blat, făcea pe barmanița și avea o suită de femei în jur, și...
Dintr-odată, tipul își face de lucru la cureaua lui.
- Stai, spune el, dar muzica e prea tare și trebuie să strige, trebuie să apropie urechea lui Max/Mark/Malcolm de gura lui, lucru pe care acesta îl ia drept semn că ar trebui să-l sărute mai departe. Așteaptă! strigă el, împingându-l. Asta vrei, de fapt?
Întrebare stupidă. Sau greșită.
Fumul palid se răsucește în ochii tipului.
- De ce nu? întreabă el, lăsându-se în genunchi.
Dar Henry îl prinde de cot.
- Oprește-te. Te rog.
Îl trage în picioare.
- Ce vezi în mine?
O întrebare pe care acum o pune tuturor, sperând să audă ceva aproape de adevăr. Dar tipul se uită la el, cu ochii încețoșați, și spune mecanic:
- Ești superb. Sexy. Deștept.
- De unde știi? strigă Henry să acopere muzica.
- Ce?
- De unde știi că sunt deștept? N-am apucat să vorbim.
Dar Max/Mark/Malcolm zâmbește, cu pleoapele lăsate în jos, cu gura înroșită de săruturi, și spune:
- Uite-așa, știu eu.
Dar nu mai e suficient, nu e OK, și Henry vrea să se desprindă, fix când apare Robbie de după colț și îl vede pe Max/Mark/Malcolm practic călare pe Henry. Robbie îl privește de parcă i-ar fi aruncat o bere pe față.
Se întoarce și pleacă, iar Henry mârâie, și tipul care se freacă de el pare să creadă că sunetul îi este destinat, și aici e prea cald ca Henry să poată gândi sau respira.
Camera începe să se învârtă, iar Henry murmură ceva despre pipi, dar trece pe lângă toaletă și intră în camera lui Robbie, trântind ușa după el. Se duce la geam, îl deschide și îl izbește în față un val de frig.
Inspiră aerul înghețat, îl lasă să-i ardă plămânii, trebuie să se sprijine de fereastră ca să o închidă la loc, dar în clipa aceea lumea tace.
Nu este liniște - în New York nu e niciodată - și Anul Nou a trimis un curent care străbate orașul, dar măcar poate respira, poate gândi, poate uita noaptea, anul, într-o pace relativă.
Vrea să ia o dușcă de bere, dar sticla este goală.
- Futu-i, mormăia de unul singur.
Îngheață. Haina lui e îngropată undeva într-o grămadă de alte haine, lângă patul lui Robbie, dar nu se poate convinge să se întoarcă înăuntru, să-și ia haina sau o băutură. Nu poate suporta valul de capete care se întorc, ceața care le umple ochii, nu vrea atenția lor apăsătoare. Și vede ironia.
Acum ar da orice pentru una dintre umbreluțele roz ale lui Muriel, dar nu mai are, așa că se așază pe treptele din metal înghețate, își spune că e fericit, își spune că asta și-a dorit.
Pune sticla goală lângă un ghiveci care a fost cândva casa unei plante. Acum în el se află doar un munte de mucuri de țigară.
Uneori, Henry își dorește să fie fumător, doar ca să aibă pretexte să ia aer. A încercat de câteva ori, dar n-a putut trece peste gustul de gudron, peste mirosul pe care i-l lăsa în haine. Când era mic, o mătușă de-a lui fumase până când unghiile i se îngălbeniseră și pielea i se crăpase, până când fiecare tuse suna de parcă ar fi avut monede care i se zguduiau în piept. De fiecare dată când trăgea un fum se gândea la ea și i se făcea rău, și nu știa dacă de la amintire sau de la gust, știa doar că nu merită.
Mai era și iarba, firește, dar iarba era ceva ce trebuia să împarți cu alții, nu să te strecori să o fumezi singur, și îi provoca oricum foame și tristețe.
Își amintește încă acea ocazie când el, Bea și Robbie s-au făcut praf, în ultimul an de facultate, și au zăcut într-o încâlceală de membre, în centrul campusului universități Columbia, la ora 3 dimineața. complet duși, privind cerul. Chiar dacă trebuiau să mijească ochii ca să deosebească stelele, și poate că stelele erau doar rodul efortului de a vedea ceva pe întinderea întunecată, Bea și Robbie au vorbit la nesfârșit despre cât de mare era cerul, cât de minunat, cât de calmi erau când se știau atât de mici, iar Henry nu a zis nimic, ocupat să-și țină respirația ca să nu urle.
- Ce naiba faci aici?
Bea se apleacă peste geam. Își trece un picior peste pervaz și i se alătură pe treaptă, icnind când colanții ei ating metalul rece. Stau câteva momente în tăcere.
- Robbie este îndrăgostit de mine, zice el.
- Robbie a fost mereu îndrăgostit de tine.
- Asta e problema, zice el scuturând din cap. Nu era îndrăgostit de cine eram. Era îndrăgostit de cine aș fi putut fi. Voia să mă schimb, iar eu nu m-am schimbat și...
- De ce să te schimbi?
Se întoarce să se uite la el, cu ceața aceea în priviri.
- Ești perfect așa cum ești.
Henry înghite în sec.
- Altceva ce mai sunt?
I-a fost frică să întrebe, frică să afle ce însemna strălucirea din ochii ei, ce vede ea când îl privește. Chiar și acum își dorește să își retragă cuvintele. Dar Bea zâmbește și îi spune:
- Ești cel mai bun prieten al meu, Henry.
Pieptul i se relaxează puțin. Pentru că asta e adevărat.
Dar ea continuă.
- Ești amabil, sensibil și un ascultător minunat.
Ultima parte îi sapă un gol în stomac, pentru că Henry nu s-a priceput niciodată să asculte. A pierdut deja șirul certurilor care au fost generate de lipsa lui de atenție.
- Ești mereu acolo când am nevoie de tine, continuă ea, iar pe el îl doare în piept, pentru că știe că nu este așa, și nu e ca orice altă minciună, nu e ca pătrățelele de pe abdomen, ca maxilarul dăltuit sau ca vocea profundă, nu este farmecul poznaș, nu este ca mia de alte lucruri pe care i le spun oamenii când îl privesc, lucruri pe care nu le poate controla. Aș vrea să te vezi și tu cum te văd eu.
Ce vede Bea este un prieten bun.
Henry nu are nicio scuză că nu este un prieten bun.
Își ia capul în mâini, își lipește palmele de ochi, apăsând până vede stele, și se întreabă dacă poate repara măcar asta, dacă poate deveni prietenul pe care-l vede Bea, dacă va face pojghița de pe ochii ei să dispară iar, dacă măcar ea îl va vedea limpede.
- Îmi pare rău, șoptește el.
O simte trecându-i degetele prin păr.
- Pentru ce?
Ce ar putea să-i spună.
Henry scoate un suspin și ridică privirea.
- Dacă ai putea avea orice, ce ai alege? întreabă el.
- Depnde, zice ea. Care-i prețul?
- De unde știi că e un preț?
- Nu se poate altfel.
- OK, spune Henry. Dacă ți-ai vinde sufletul pentru ceva, pentru ce-ai face-o?
Bea își mușcă buza.
- Pentru fericire.
- Ce-i aia? Adică, te refer doar la a te simți fericit fără motiv? Sau să facă alți oameni fericiți? Să fii mulțumit la job, cu viața ta, sau...
Bea râde.
- Mereu analizezi prea mult, Henry.
Se uită spre scara de incendiu.
- Nu știu. Cred că vreau să fiu mulțumită de mine însămi. Tu?
Se gândește să o mintă. Nu o face.
- Aș vrea să fiu iubit.
Bea îl privește și, chiar și prin pojghiță, pare dintr-odată nespus de tristă.
- Nu-i poți face pe oameni să te iubească, Hen. Dacă nu e o alegere, nu e ceva real.
Lui Henry i se usucă gura.
Normal că are dreptate.
Iar el este un idiot, blocat într-o lume ireală.
Bea îl lovește cu umărul.
- Hai înăuntru, zice ea. Găsește pe cineva de sărutat înainte de miezul nopții. Aduce noroc.
Se ridică, dar Henry nu se poate convinge să i se alăture.
- Du-te tu, spune el.
Și el știe că e vorba despre târgul încheiat, știe că este despre ce vede ea, și nu despre ce este el, dar tot e ușurat când Bea se așază iar, se sprijină de el, și este cea mai bună prietenă care rămâne alături de el în beznă.
Curând, muzica scade, vocile cresc, și Henry aude cum se numără secundele.
„Zece, nouă, opt.”
Doamne.
„Șapte, șase, cinci.”
Ce a făcut?
„Patru, trei, doi.”
Trece prea repede.
„Unu.”
Aerul se umple de fluierături, și urale, și dorințe. Bea își lipește buzele de ale lui, un moment de căldură în atâta frig. Anul a trecut, ceasul s-a întors, un 3 a fost înlocuit de un 4, iar Henry știe că a comis o greșeală teribilă.
A cerut zeului lucrul greșit, iar acum el e suficient pentru că nu e nimic. E perfect, pentru că nu este acolo.
- Va fi un an bun, prezice Bea. Simt asta.
Oftează, o dâră de abur în aerul dintre ei.
- Futu-i, înghețăm.
Se ridică, își freacă mâinile.
- Hai înăuntru.
- Du-te înainte, că vin și eu imediat.
Ea îl crede. Pașii îi răsună când străbate scara de incendiu și se strecoară iar pe fereastră, lăsând-o deschisă pentru el.
Henry stă pe întuneric până nu mai poate suporta frigul.
New York City
iarna lui 2014
XVIII
Henry se dă bătut.
Se resemnează cu târgul încheiat, pe care îl privește acum ca pe un blestem. Încearcă: să fie un prieten mai bun, un frate mai bun, un fiu mai bun, încearcă să uite de semnificația ceții din privirea oamenilor, să pretindă că totul este real, că el este real.
Într-o zi, întâlnește o fată.
Intră în librăria lui și fură o carte, iar când o prinde și ea se întoarce să îl privească, nu vede în ochii ei nicio pojghiță, nicio peliculă. Doar ochi căprui, limpezi, pe o față în formă de inimă, cu 7 pistrui împrăștiați pe obraji, ca niște stele.
Iar Henry crede că-i o iluzie optică, însă ea revine a doua zi, și iat-o din nou, absența. Nu doar o absență, ci și ceva în locul ei. O prezență, o greutate, prima atracție solidă pe care a simțit-o de luni întregi. Forța atracției gravitaționale a altei persoane.
A altei orbite.
Și când fata asta îl privește nu vede perfecțiune. Vede pe cineva căruia îi pasă prea mult, care simte prea mult, care e pierdut, flămând și care se risipește, captiv în blestemul său.
Vede adevărul, iar el nu știe cum sau de ce, știe doar că nu vrea să se termine.
Pentru prima dată în luni, ani, poate chiar în întreaga lui viață, Henry nu se mai simte blestemat.
Pentru prima dată, simte că îl vede cineva.
New York City
18 martie 2014
XIX
A mai rămas un singur exponat.
Lumina se subțiază, iar Henry și Addie își întind brățările albastre și intră într-un spațiu făcut din plexiglas. Pereții transparenți se ridică în șiruri. Îi amintesc lui Henry de teancurile de cărți de la bibliotecă sau de la anticariat, dar aici nu sunt cărți, ci doar o indicație deasupra lor, pe care scrie:
TU EȘTI ARTA.
Recipiente pline cu vopsea neon se află pe rafturile din jurul lor, și pereții sunt plini de urme. Semnături, scrijelituri, amprente, modele.
Unele se întind pe toată lungimea zidului, altele se cuibăresc, ca niște secrete, în interiorul semnelor mai mari. Addie își înmoaie degetul în vopsea verde și îl pune pe zid. Desenează o spirală, un singur semn care tot crește. Dar, când ajunge la a patra buclă, prima se duce deja, căzând ca o pietricică în apă adâncă.
Imposibilă, ștearsă.
Fața ei nu se schimbă, nu renunță, dar el îi vede tristețea înainte să dispară și aceasta.
„Cum reziști?” vrea să o întrebe.
În schimb, își înmoaie mâna în vopseaua verde, trece pe lângă Addie, dar nu desenează nimic, doar așteaptă.
- Pune-ți mâna peste a mea, spune el, iar ea ezită doar o clipă, înainte să-și lipească palma pe dosul mâinii lui, cu degetele suprapuse. Așa, adaugă el, acum putem desena.
Cu mâna peste a lui, ea îi ghidează arătătorul pe sticlă, și lasă doar o urmă, o dungă verde. Simte cum aerul i se blochează în piept, simte rigiditatea bruscă a membrelor ei, cât așteaptă ca urma să dispară.
Dar nu dispare.
Rămâne, privindu-i cu nuanța aceea neînfricată.
Ceva se frânge înăuntrul ei.
Face al doilea semn, al treilea, râde, apoi, cu mâna ei pe a lui și a lui pe sticlă, Addie începe să deseneze. Pentru prima dată în 300 de ani, desenează păsări, copaci, o grădină, un atelier, un oraș, o pereche de ochi.
Imaginile se revarsă din ea, prin el, pe peretele din sticlă, cu o nevoie frenetică și stângace. Ea râde, cu lacrimi pe obraji, iar el vrea să i le șteargă, dar mâinile lui sunt ale ei, și ea desenează.
Apoi îi înmoaie degetul în vopsea și îl duce spre panoul din sticlă, și, de data asta, scrie cu litere cursive, una câte una.
Numele ei.
Acesta rămâne acolo, cuibărit între multele desene.
Addie LaRue.
Zece litere, două cuvinte. Nu e diferit, își spune el, de sutele de alte însemne făcute - dar este. Știe că este.
Mâna ei cade de pe a lui, iar se ea întinde, își trece degetele printre litere și, pentru o clipă, numele e distrus, devine pete de verde pe sticlă. Dar, când ea își retrage degetele, iată-l neatins, neschimbat.
Atunci ceva se schimbă în ea. O cuprinde, așa cum furtunile îl acaparează pe el, dar este diferit, căci nu e întuneric, ci o claritate amețitoare, bruscă și pătrunzătoare.
Îl trage pe Henry după ea. Departe de labirint, de oamenii sub noaptea fără stele, de carnavalul artei și de insulă, și își dă seama că nu fug de ceva, ci spre ceva.
Spre peron.
Spre metrou.
Spre Brooklyn.
Spre casă.
Tot drumul îl ține pe Henry de mână, cu degetele împletite, pătate de vopsea verde, cât urcă scările, cât el deschide ușa, iar apoi ea îi dă drumul și țâșnește pe lângă el.
O găsește în dormitor, scoțând un carnețel albastru de pe raft, apucând un pix de pe masă. I le pune pe ambele în mână, iar Henry se așază pe marginea patului, deschide unul din duzina de carnețele nefolosite, iar ea îngenunchează lângă el.
- Fă-o din nou, spune ea.
Iar el așază vârful rotunjit al pixului pe pagina albă și îi scrie numele, cu grijă, cu literele adunate.
Addie LaRue.
Nu dispare, nu se șterge, ci rămâne scris, singur, în mijlocul paginii. Henry o privește, așteptând ca ea să continue, să dicteze ce urmează, dar ea se uită dincolo de el, la cuvinte.
Addie își drege glasul.
- Așa începe totul, spune ea.
Iar el începe să scrie.
PARTEA A CINCEA
UMBRA CARE ZÂMBEȘTE ȘI
FATA CARE-I RĂSPUNDE
Villon-sur-Sarthe, Franța
29 iulie 1764
I
Addie se îndreaptă spre biserică.
E aproape de centrul satului Villon, mediocru, cenușiu, neschimbat, cu câmpul de lângă el înconjurat de un zid jos de piatră.
Nu durează mult să găsească mormântul tatălui său.
Jean LaRue.
Mormântul este simplu - nume, ani, un verset biblic - „Oricine va chema numele Domnului se va mântui”. Nicio mențiune despre bărbatul care fusese tatăl ei, despre meșteșugul său, despre bunătatea sa.
O viață redusă la un bloc din piatră, la un petic de iarbă.
Pe drum, Addie a cules o mână de flori sălbatice, de pe marginea cărării, care seamănă cu niște buruieni albe și galbene. Îngenunchează să le pună pe mormânt și se oprește când vede anii deasupra numelui tatălui ei.
1670-1714
Este anul în care a plecat ea.
Caută în memorie și încearcă să-și amintească orice semne de boală. Tusea care îi chinuia pieptul, umbra slăbiciunii în membre. Amintirile din a doua ei viață sunt captive în ambră, perfect conservate. Dar cele de dinainte, de când era Adeline LaRue, acelea se pierd. Cei 23 de ani trăiți înainte de pădure, marea învoială, au rămas simple contururi.
Mai târziu, Addie își va putea aminti perfect aproape 300 de ani, iar fiecare moment din fiecare zi va rămâne în mintea ei.
Dar uită deja cum râdea tatăl ei.
Nu își amintește precis ce culoare aveau ochii mamei sale.
Nici cum arăta Estele când era hotărâtă.
Ani întregi va sta trează și își va spune povești despre fetița care fusese, sperând să poată păstra orice fragment care piere, dar va avea efectul opus: amintirile vor fi talismane pe care le atingi prea des. Ca niște monede cu sfinți, din care mai rămân doar argintul plat și niște urme slabe de chipuri.
Cât despre boala tatălui, probabil că se strecurase între două anotimpuri și, pentru prima dată, Addie este recunoscătoare pentru proprietățile blestemului ei, pentru că a încheiat târgul - nu de dragul ei, ci de al mamei sale. Marthe LaRue a jelit o singură pierdere, și nu două.
Jean este îngropat printre ceilalți membri ai familiei lor. O surioară care a trăit doar 2 ani. Un tată și o mamă care au dispărut înainte ca Addie se împlinească 10 ani. Un rând mai încolo, propriii lor părinți și frați necăsătoriți. Parcela de lângă el este goală și îi așteaptă soția.
Addie nu are un loc păstrat, firește. Dar șirul acesta de morminte, ca o cronologie, din trecut în viitor, este ceea ce a atras-o în pădure în noaptea aceea, teama de o viață ca aceea, care ar fi dus spre parcela acoperită de iarbă.
Privind mormântul tatălui ei, Addie simte tristețea grea a sfârșitului, greutatea unui obiect care se odihnește. Durerea a venit și a plecat - l-a pierdut acum 50 de ani, a jelit deja, și deși doare, durerea nu e nouă. A devenit de mult doar un ghimpe, rana s-a cicatrizat.
Așază florile pe mormântul tatălui și se ridică, adâncindu-se printre parcele, atrasă înapoi în timp cu fiecare pas, până când nu mai e Addie, ci Adeline. Nu mai e o stafie, ci e făcută din carne și oase, muritoare. Legată de acel loc, cu rădăcini care dor așa cum dor membrele fantomă.
Studiază numele de pe pietrele de mormânt, le cunoaște pe fiecare, dar diferența este că, odată, și numele acelea o cunoșteau pe ea.
Roger, îngropat lângă prima sa soție, Pauline.
Isabelle și fiica ei cea mică, Sara, dispărute în același an.
Iar aici, aproape de centrul cimitirului, este numele care contează cel mai mult. Este cel care a ținut-o de mână de atâtea ori și i-a arătat că viața înseamnă mai mult.
Estele Magritte, scrie pe piatră. 1642-1719.
Anii sunt ciopliți deasupra unei cruci simple, iar Addie aproape că o aude pe bătrână șuierând.
Estele, îngropată în umbra unei case pe care nu o venera.
Estele, care spunea că un suflet nu e decât o sămânță întoarsă în pământ, care nu dorea decât un copac deasupra oaselor sale. Ar fi trebuit să se odihnească la liziera pădurii sau printre legumele din grădina sa. Ar fi trebuit să fie îngropată măcar într-un colț, unde ajung crengile unei sălcii bătrâne, peste zidul jos, să facă umbră.
Addie se apropie de magazia micuță de la marginea curții bisericii, găsește o lopată printre unelte și pornește spre pădure.
Este miezul verii, dar aerul e răcoros la umbra copacilor. Chiar dacă e ora prânzului, mirosul nopții încă persistă pe frunze. Mirosul acestui loc este universal, și totuși specific. Cu fiecare respirație, simte pe limbă gustul pământului, amintirea disperării, vede o fată care-și înfigea mâinile în tină, rugându-se.
Acum vâră lopata și scoate o mlădiță. Este fragilă și probabil va cădea la prima furtună puternică, însă o duce în curtea bisericii, în brațe, ca pe un copil, și dacă i se pare cuiva ciudat, vor uita de asta cu mult înainte să se gândească să spună cuiva. Iar dacă vor observa copacul crescând deasupra mormântului bătrânei, poate se vor opri și se vor gândi iar la vechii zei.
Când Addie lasă biserica în urmă, clopotele încep să răsune, chemându-i pe săteni la slujbă.
Ea merge pe drum, în timp ce ei se revarsă din case, copii agățați de mâinile mamelor, bărbați și femei unii lângă alții. Unele fețe sunt noi, altele cunoscute.
Îi vede pe George Therault și pe fiica cea mare a lui Roger, pe cei 2 fii ai lui Isabelle și, următoarea dată când va veni aici, vor fi cu toții morți - ultimele frânturi din vechea ei viață, prima ei viață, îngropate în acel spațiu de 10 metri pătrați.
Coliba zace la marginea pădurii, abandonată.
Gardul scund s-a prăbușit, iar grădina lui Estele este sălbăticită. Casa cedează și ea lent, doborâtă de vechime și de neglijență. Ușa este închisă, iar obloanele atârnă în balamale rupte, expunând sticla unei singure ferestre, crăpată ca un ochi obosit.
Data viitoare când Addie va veni aici, structura casei se va fi pierdut sub verdeață, iar după o vreme pădurea va înghiți orice urmă de ea. Dar azi e încă în picioare, și ea își croiește drum printre buruieni, cu felinarul furat într-o mână. Se tot așteaptă ca bătrâna să iasă din pădure, cu brațele ridate pline de plante tăiate, dar singurul foșnet e cel făcut de coțofene și de propriile picioare.
Înăuntru, coliba este umedă și goală, spațiul întunecos e plin de resturi - cioburile de lut ale unei căni sparte, o masă pe ducă - dar nu se mai văd castroanele în care-și amesteca salviile, toiagul pe care-l folosea când era vreme umedă, sau legăturile de ierburi care atârnau de bârne, sau oala din fier de pe vatră.
Addie este sigură că lucrurile lui Estele au fost luate după moartea ei, împărțite prin sat, așa cum fusese și viața ei, considerată proprietate publică doar entru că nu era măritată.
Se duce în grădină și culege ce poate de pe parcela sălbăticită, duce recolta amărâtă de morcovi și păstăi înăuntru și pregătește masa. Deschide obloanele și se trezește față în față cu pădurea.
Copacii sunt aliniați într-un șir întunecat, cu crengile încâlcite îndreptate spre cer.
Soarele apune și, chiar dacă e vară, umezeala s-a strecurat prin spațiile de pe acoperișul din paie, printre pietre și pe sub ușă, și un fior de frig scutură structura micuței cocioabe.
Addie apropie felinarul furat de vatră. A fost o lună ploioasă, iar lemnul este umed, dar ea are răbdare și convinge flacăra să aprindă vreascurile.
Cincizeci de ani, și ea încă învață contururile blestemului.
Nu poate crea un lucru, dar îl poate folosi.
Nu poate sparge un lucru, dar îl poate fura.
Nu poate face focul, dar îl poate înteți.
Nu știe dacă este un soi de îndurare sau doar o fisură în mortarul blestemului, una dintre puținele găsite în zidurile noii sale vieți. Poate că Luc nu a remarcat. Sau poate că le-a pus acolo intenționat, să o scoată afară, să o facă să spere.
Addie scoate o rămurică fumegândă din vatră și o apropie de rogojina destrămată. Este suficient de uscată ca să aprindă și să ardă, dar nu arde. Se răcește prea repede, chiar lângă siguranța oferită de cămin.
Se așază pe podea, murmurând încet în timp ce hrănește flacăra cu mai multe bețe, până când acestea ard și alungă frigul, ca un suflu care împrăștie praful.
Îl simte ca pe un curent de aer.
Nu adie.
Nu adie niciodată.
Acum e singură și imediat după aceea nu mai e.
- Adeline.
Detestă felul în care o face să se simtă când îl aude rostindu-i numele, detestă felul în care se agață de cuvânt, ca un trup care-și caută adăpost pe timp de furtună.
- Luc.
Se întoarce, așteptându-se să îl vadă ca la Paris, îmbrăcat cu eleganță de salon, dar este la fel ca în noaptea în care s-au întâlnit prima dată, bătut de vânt și înconjurat de umbre. Poartă o tunică simplă, închisă la culoare, cu șnururile desfăcute la guler. Lumina flăcărilor îi dansează pe chip, îi întunecă marginea maxilarului, obrazului și tâmplelor, precum cărbunele.
Ochii lui alunecă peste recolta slabă de pe pervaz, înainte să revină la ea.
- Înapoi de unde ai plecat...
Addie se ridică în picioare, ca el să nu o poată privi de sus.
- Cincizeci de ani, spune el. Ce repede au trecut!
Nu au trecut deloc repede, cel puțin nu pentru ea, iar el știe asta.
- Da, într-o clipă, repetă ea cu răceală. Cum să crezi că o viață ar putea fi de ajuns?
Luc zâmbește vag.
- Ce imagine, cu tine controlând focul. Ai putea fi Estele.
Este prima dată când aude numele ei pe buzele lui și o spune aproape nostalgic. Luc se îndreaptă spre fereastră și privește liziera pădurii.
- Câte nopți a stat ea aici, șoptind spre pădure!
Privește peste umăr, cu un rânjet plimbându-i-se pe buze.
- Cât de mult a vorbit ea despre libertate, la final tot singură a fost.
Addie scutură din cap.
- Nu.
- Ar fi trebuit să-i fii aproape, spune el. Să îi ușurezi suferința, când a fost bolnavă. Să o ajuți să treacă la cele veșnice. Îi datorai asta.
Addie se dă înapoi, ca lovită.
- Ai fost egoistă, Adeline. Din cauza ta, ea a murit singură.
„Toți murim singuri.”
Asta ar fi zis Estele - sau, cel puțin, așa crede Addie. Speră. Cândva, ar fi fost sigură, dar încrederea ei a scăzut odată cu amintirea vocii femeii.
De cealaltă parte a camerei, întunericul se mișcă. Acum e la geam, în clipa următoare e în spatele ei, cu vocea împletindu-i-se în păr.
- Era atât de pregătită să moară, spune Luc. Atât de disperată pentru locul acela la umbră. Stătea la fereastră, implora și implora. Aș fi putut să o ajut.
O amintire, degete bătrâne strânse în jurul încheieturii lui Addie.
„Să nu te rogi niciodată la zeii ce-ți răspund după lăsarea întunericului.”
Addie se întoarce spre el.
- Nu s-ar fi rugat niciodată la tine.
Un zâmbet fugar.
- Nu. Dar gândește-te cât ar întrista-o să știe că tu ai făcut-o.
Addie se înfurie. Mâna ei lovește înainte să se gândească și, chiar și așa, se așteaptă să nu nimerească decât aer și fum. Dar Luc e luat prin surprindere, așa că palma ei lovește pielea - sau ceva asemănător.
Capul lui se întoarce ușor, ca urmare a forței loviturii. Nici urmă de sânge pe buzele perfecte, firește, iar pielea lui rece nu se încălzește, dar măcar i-a șters zâmbetul de pe buze.
Sau așa crede.
Până când el începe să râdă.
Sunetul este ireal, nefiresc, iar când își întoarce din nou fața spre ea, Addie încremenește. Nu are nimic uman. Oasele lui sunt prea ascuțite, umbrele prea adânci, ochii prea sclipitori.
- Uiți cine ești, spune el. Uiți cine sunt eu.
Durerea îi săgetează picioarele, bruscă și ascuțită. Privește în jos, căutând rana, dar durerea o arde din interior. Este surdă, adâncă, lăuntrică, este forța fiecărui pas pe care l-a făcut vreodată.
- Poate că am fost prea milostiv.
Durerea i se răspândește prin membre, infectând genunchi și șold, încheietură și umăr. Picioarele îi sunt secerate și abia se abține să nu țipe.
Întunericul o privește zâmbind.
- Am făcut ca lucrurile să fie prea ușoare.
Addie privește îngrozită cum mâinile încep să i se veștejeascăă și să se subțieze, iar venele albastre i se reliefează sub pielea ca de pergament.
- Ai cerut doar viață. Ți-am dat și sănătate, și tinerețe.
Părul i se desface din coc și îi atârnă peste ochi, șuvițele se usucă, devin fragile și încărunțesc.
- Asta te-a făcut arogantă.
Vederea îi slăbește, încețoșându-se până când încăperea devine doar pete și forme vagi.
- Poate că trebuie să suferi.
Addie închide ochii strâns, cu inima bătându-i panicată.
- Nu, spune ea și aproape că imploră.
Îl simte mișcându-se mai aproape. Simte umbra lui deasupra ei.
- Îți voi lua durerile. Te voi lăsa să te odihnești. Chiar îți voi ridica un copac să-ți facă umbră oaselor. Tot ce trebuie să faci - vocea lui pătrunde întunericul din jurul ei - este să cedezi.
La cuvântul acela, vălul se rupe. Cu toată durerea și groaza momentului, Addie știe că nu va ceda.
Când își găsește suflu să vorbească, cuvintele ies afară într-o șoaptă întretăiată.
- Du-te dracului.
Se întreabă dacă va decide să o putrezească până-n măduva oaselor, să îi transforme corpul într-un cadavru și să o lase acolo, ca pe o coajă uscată, pe podeaua colibei bătrânei. Dar aude hohote adânci și apoi nimic. Noaptea se întinde în jurul ei, tăcută.
Addie se teme să deschidă ochii, dar, când o face, se trezește singură.
Oasele nu o mai dor. Părul și-a recăpătat nuanța castanie. Mâinile ei distruse sunt din nou tinere, netede și puternice.
Se ridică tremurând și se întoarce spre vatră.
Dar focul, atât de bine vegheat, s-a stins.
În noaptea aceea, Addie se ghemuiește pe scânduri mucegăite, sub o pătură destrămată, și se gândește la Estele.
Închide ochii și inhalează până când aproape poate simți mirosul ierburilor care atârnau în părul bătrânei, grădina și seva de pe pielea ei. Se agață bine de amintirea zâmbetului strâmb al lui Estele, a râsului ei ca un croncănit, a vocii pe care o folosea când se adresa zeilor și a vocii cu care îi vorbea lui Addie. Își amintește de perioda când era tânără, când Estele o învăța să nu îi fie teamă de furtuni, de umbre, de zgomotele nopții.
New York City
19 martie 2014
II
Addie se sprijină de fereastră și se uită cum răsare soarele peste Brooklyn.
Își ține degetele în jurul unei căni de ceai și savurează căldura care-i pătrunde palmele. Geamul se aburește, de la frig, rămășițele iernii se agață de marginea zilei. Poartă una dintre bluzele de trening ale lui Henry. Este din bumbac și are sigla Universității Columbia. Are mirosul lui. A cărți vechi și cafea proaspătă.
Se întoarce desculță în dormitor, unde Henry este întins cu fața în jos, cu brațele îndoite sub pernă, cu obrazul întorc. Seamănă atât de bine cu Luc, și totuși deloc.
Asemănarea dintre ei se încețoșează, de parcă ar vedea dublu. Buclele lui, împrăștiate ca un penaj negru pe suprafața albă a pernei, se transformă într-un puf la ceafă. Spatele lui se ridică și coboară, într-un somn liniștit, ușor.
Addie pune cana pe noptieră, între ochelarii lui Henry și un ceas cu brățară din piele. Trasează conturul ramei metalice. Numerele aurii sunt imprimate pe un fundal negru. Se clatină sub atingerea ei și dezvăluie inscripția de pe spate.
„Trăiește bine.”
O străbate un scurt fior și vrea să ia ceasul în mână, când Henry geme în pernă, un protest scurt adus dimineții.
Addie abandonează ceasul și se urcă iar în pat, lângă el.
- Bună.
El bâjbâie după ochelari, și-i pune și o privește zâmbind. Aceasta e partea de care ea nu se plictisește niciodată. Recunoașterea. Prezentul, continuând trecutul, în loc să îl șteargă, să îl înlocuiască. O trage spre el.
- Bună, șoptește în părul ei. Cât e ceasul?
- Aproape 8.
Henry icnește și o strânge mai tare în brațe. Este cald, și Addie își dorește cu voce tare să poată rămâne așa toată ziua. Dar el s-a trezit, iar energia lui neliniștită îl cuprinde ca o frânghie. O simte în tensiunea brațelor, în greutatea care i se schimbă subtil.
- Ar trebui să plec, zice ea, pentru că presupune că asta spui când ești în patul altcuiva.
Dar nu zice „Ar trebui să plec acasă”, iar Henry simte cuvântul omis.
- Unde locuiești.
„Nicăieri”, se gândește ea.
- Mă descurc. Orașul este plin de paturi.
- Dar nu ai un loc al tău.
Addie se uită la bluza împrumutată. Tot ce posedă în prezent este aruncat pe un scaun.
- Nu.
- Atunci poți sta aici.
- După 3 întâlniri îmi ceri să mă mut cu tine?
Henry râde, pentru că este absurd. Dar nu e nici pe departe cel mai ciudat lucru din viețile lor.
- Ce spui dacă-ți propun să rămâi deocamdată?
Addie nu știe ce să răspundă. Înainte să se gândească la ceva, el a coborât din pat și deschide sertarul de jos. Împinge lucrurile la o parte, creând spațiu.
- Poți să-ți pui lucrurile aici.
Se uită la ea, nesigur.
- Ai lucruri?
Ea îi va explica, în cele din urmă, detaliile blestemului ei, felul în care acesta se răsucește în jurul ei. Dar el nu le cunoaște încă și nici nu e nevoie. Pentru el, povestea ei abia a început.
- Nu are sens, sincer, să am mai mult decât pot duce, când nu am un loc al meu.
- Dacă obții lucruri - dacă le vrei - le poți pune aici.
Cu asta, el se îndreaptă somnoros spre duș, iar ea se uită la spațiul creat în sertar și se întreabă ce s-ar întâmpla dacă ar avea lucruri de pus la el. Ar dispărea pe loc? Ar începe să lipsească încet, încet, ca niște șosete furate de pe uscător?
Nu a reușit să păstreze nimic prea multă vreme. Doar geaca din piele și inelul din lemn, iar despre ele a știut mereu că Luc a vrut să le aibă pe amândouă, că a legat-o de ele, prezentându-i-le drept daruri.
Se întoarce și se uită la hainele azvârlite pe scaun.
Sunt pătate cu vopsea de la High Lane. Are verde pe bluză, o pată mov pe genunchiul blugilor. Ghetele ei sunt stropite cu alb și galben. Știe că vopseaua va păli, va fi spălată de bălți sau de timp, dar așa ar trebui să funcționeze amintirile.
Să existe acum, apoi să dispară încetul cu încetul.
Se îmbracă în hainele de ieri, ia geaca din piele, dar, în loc să o îmbrace, o împăturește atentă și o pune în sertar. Rămâne acolo, înconjurată de spațiul care așteaptă să fie umplut.
Addie înconjoară patul și aproape calcă pe carnețel.
Zace deschis pe podea - probabil a alunecat de pe pat, în timpul nopții - și ea îl ridică grijulie, de parcă ar fi legat în cenușă și iță de păianjen, nu cu hârtie și lipici. Se așteaptă să se sfarme la atingere, dar rezistă, și când riscă să dea coperta la o parte, găsește primele pagini scrise.
„Așa începe totul”, a scris el sub numele ei.
„Primul lucru pe care și-l mai amintește este călătoria la târg. Tatăl ei, pe capră, lână ea, căruța plină cu lucrările lui...”
Își ține respirația, citind, în timp ce dușul umple camera de un susur domol.
„Tatăl ei îi spune povești. Nu își amintește cuvintele, ci doar felul în care le spunea...”
Addie se așază să citească, până când rămâne fără cuvinte, iar scrisul înlocuiește paginile goale, ce așteaptă să fie umplute.
Când îl aude pe Henry oprind apa, se obligă să închidă carnețelul și îl așază înapoi pe pat cu blândețe, aproape cu respect.
Fecamp, Franța
29 iulie 1778
III
Când se gândește că ar fi putut trăi și muri fără să vadă marea!
Dar nu contează. Addie este aici acum, la dreapta ei se ridică stâncile palide, santinelele din piatră la marginea plajei pe care se află, cu fustele adunate pe nisip. Se uită la spațiul vast din jurul ei, la coasta care devine apă, la apa care devine cer.
Va dura 1 secol până să treacă Atlanticul, iar când o va face se va întreba dacă hărțile erau greșite, va începe să se îndoiască de existența pământului - dar aici și acum Addie este pur și simplu încântată.
Odată, lumea ei se limita la un sătuc din centrul Franței. Dar acum se tot mărește. Harta vieții ei se desfășoară, revelând văi și coline, târguri, orașe și mări. Dezvăluind Le Mans. Paris. Asta.
Este în Fecamp de aproape o săptămână, petrecându-și zilele între doc și mare, iar dacă o observă cineva pe femeia ciudată, singură pe nisip, nu consideră necesar să o deranjeze.
Addie privește vapoarele venind și plecând și se întreabă încotro se îndreaptă. Se întreabă ce s-ar întâmpla dacă ar urca pe unul dintre ele, unde ar duce-o.
La Paris, mâncarea este tot mai puțină, pedepsele se înăspresc, totul este din ce în ce mai rău. Tensiunea s-a revărsat și în afara orașului, o energie nervoasă care ajunge până aici, pe coastă. Cu atât mai mult ar fi cazul să plece, își spune Addie.
Și totuși...
Ceva o reține, mereu.
Astăzi este furtuna care se apropie. Plutește peste mare, învinețind cerul. Ici și colo apare soarele, o dungă de lumină arsă care cade pe apa cenușie, lucioasă. Ia din nou cartea care stă lângă ea în nisip și începe să citească.
„Actorii, cum ți-am spus au fost doar duhuri
Și toate s-au topit acum în aer:
Aidoma acestei năluciri...”
Este „Furtuna” lui Shakespeare. Când și când, se împiedică de ritmul dramaturgului, stilul i se pare straniu, rima și ritmul englezești îi sunt încă străine. Dar învață și ici, colo se trezește absorbită.
„Palatele și turnurile-nalte,
Și templele, și însuși globu-acesta
Cu tot ce-i viu pe el - se vor topi...”
Ochii încep să o doară, din cauza luminii care pălește.
„Făr-a lăsa vreo urmă, ca și-această
Părelnică serbare: viața noastră
E din plămada viselor făcută...”
- E din plămada viselor făcută, aude un glas familiar în spate. Și somnul o-mpresoară.
Un sunet blând, ca un hohot brusc.
- Mă rog, nu toate viețile.
Luc se înalță deasupra ei, ca o umbră.
Ea nu l-a iertat pentru violența acelei nopți din Villon. Se pregătește și acum pentru acea violență, deși s-au mai văzut de câteva ori între timp și au făcut un soi de armistițiu.
Dar ea știe că nu e cazul să se încreadă în el, când se așază pe nisip, lângă ea, cu un braț înconjurându-i leneș genunchiul, imaginea grației languroase.
- Eram acolo, să știi, când a scris versurile acelea.
- Shakespeare?
Nu își poate ascunde mirarea.
- Pe cine crezi că a chemat în miez de noapte, când nu-i veneau cuvintele?
- Minți.
- Mă laud, spune el. Nu e același lucru. William al nostru căuta un protector, iar eu m-am oferit.
Furtuna se apropie acum, o perdea de ploaie care alunecă spre coastă.
- Așa te vezi? întreabă ea, scuturând nisipul de pe carte. Ca pe un binefăcător?
- Nu te bosumfla doar fiindcă ai ales prost.
- Serios? remarcă ea. În fond, sunt liberă.
- Și uitată.
Dar ea e pregătită de înțepătură.
- Majoritatea lucrurilor sunt uitate.
Addie privește marea.
- Adeline, o mustră el, cât de încăpățânată ești! Și totuși, nici o sută de ani nu au trecut. Mă întreb cum te vei simți după încă o sută.
- Nu știu, spune ea sec. Să mă întrebi atunci.
Furtuna ajunge la coastă. Primele picături încep să cadă, iar Addie strânge cartea la piept, protejând paginile.
Luc se ridică.
- Hai cu mine, spune el întinzându-i mâna.
E mai mult o poruncă decât o invitație, dar ploaia se transformă repede din promisiune în potop, iar ea e îmbrăcată doar cu o rochie. Se ridică fără ajutorul lui, scuturându-și nisipul de pe rochie.
- Pe aici, continuă el.
O conduce prin orășel, spre silueta unei clădiri, cu acoperișul-cupolă trăpungând norii joși. Dintre toate lucrurile, e taman o biserică.
- Glumești.
- Nu eu mă ud, spune el.
Așa este. Ea este murată până la piele când ajung la adăpostul cornișei, dar Luc este uscat. Ploaia nici măcar nu l-a atins. Zâmbește și se întinde spre ușă.
Nu contează că biserica este încuiată. Dacă ar fi fost ferecată în lanțuri, tot s-ar fi deschis pentru el. Asemenea limite, a aflat ea, nu înseamnă nimic pentru întuneric.
Înăuntru, aerul este sufocant, zidurile din piatră rețin căldura verii, și este prea beznă să vadă mai mult decât contururile stranelor, silueta de pe cruce.
Luc își desface brațele.
- Iată Casa Domnului.
Vocea lui răsună în încăpere, ușoară și sinistră.
Addie s-a întrebat meseu dacă Luc poate pătrunde într-un loc sacru, dar zgomotul pantofilor săi pe podeaua bisericii îi servește drept răspuns.
Ea își croiește drum spre altar, dar locul acela continuă să i se parcă ciudat. Fără clopote, orgă, trupuri care se înghesuie pentru slujbă, biserica pare abandonată. Mai puțin loc de adorație, mai mult mormânt.
- Vrei să-ți mărturisești păcatele?
Luc s-a mișcat cu ușurința umbrelor pe întuneric. Nu mai este în spatele ei, ci stă în primul rând, cu brațele întinse pe spătarul stranei, cu picioarele încrucișate în dreptul gleznelor.
Addie a fost crescută să îngenuncheze în micuța capelă de piatră din Villon, și-a petrecut zile ghemuită în strane pariziene. A ascultat clopotele și orga și chemările la rugăciune. Și totuși, nu a înțeles niciodată atracția.
Cum te duce un tavan mai aproape de ceruri? Dacă Dumnezeu e atât de mare, de ce ai construi ziduri ca să-L reții?
- Părinții mei erau credincioși, spune ea, cu degetele mângâind stranele. Vorbeau mereu despre Dumnezeu. Despre puterea Lui, despre milostenia Lui, despre lumină. Spuneau că este peste tot, în toate.
Addie se oprește în fața altarului.
- Credeau orice atât de ușor...
- Și tu?
Addie ridică privirea spre panourile de vitralii, imagini ceva mai clare decât niște stafii, fără un soare care să le lumineze. Voia să creadă. Asculta și aștepta să Îi audă vocea, să Îi simtă prezența, cum simțea razele soarelui pe umeri sau grâul sub degete. Cum simțea prezența vechilor zei, preferații lui Estele.
Dar acolo, în casa din piatră rece, nu simțise niciodată nimic.
- Nu am înțeles niciodată de ce ar trebui să cred în ceva ce nu simt, nu văd și nu aud.
Luc ridică o sprânceană.
- Cred, spune el, că se numește credință.
- Asta spune diavolul în Casa Domnului.
Addie se uită la el când rostește cuvintele și surprinde o scânteie galbenă în irișii verzi.
- O casă este doar atât: o casă, zice el iritat. Aceasta aparține tuturor sau nimănui. Acum mă crezi diavolul? În pădure nu erai atât de sigură.
- Poate că m-ai făcut să cred, spune ea.
Luc își lasă capul pe spate, cu un zâmbet malițios pe buze.
- Și tu crezi că, dacă eu sunt real, așa e și el. Lumină pentru umbra mea, zi pentru întunericul meu? Ești convinsă că, dacă te rugai Lui, și nu mie, ți-ar fi arătat bunătate și îndurare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu