Păzitoarea tainei, Kate Morton

 .................................................................

6-7

             Ben a zâmbit compătimitor și Laurel era gata să se târască înapoi la masa de lucru când a străfulgerat-o un gând:

   - Jurnalele!
   - Ce vreți să spuneți?
   - Jurnalele ei. Katy Ellis a ținut jurnale, vorbește de ele în memorii. Nu știți dacă fac parte din colecție?
   - Sigur că știu, da, fac parte și vi le-am adus și pe acestea, a spus el, arătându-i un vraf de cărți puse pe jos lângă masă.

   Lui Laurel îi venea să-l sărute. S-a abținut însă, așezându-se imediat la loc și luând primul volum legat în piele. Era datat 1929, anul în care, după câte își amintea Laurel, Katy Ellis o întovărășise pe Vivien Longmeyer în lunga călătorie pe mare din Australia în Anglia. Prima pagină conținea o fotografie alb-negru, inserată cu grijă, folosind colțare aurii, pătate acum de timp. Era portretul unei tinere, cu fustă lungă și bluză frumoasă, cu părul - a cărui culoare era greu de deslușit, dar lui Laurel i se părea că ar fi fost roșu - pieptănat într-o parte, cu bucle atent ondulate. Îmbrăcămintea ei era modestă și pedantă, dar ochii îi erau luminați de îndârjire. Își ridicase bărbia privind în obiectivul aparatului de fotografiat și nu zâmbea prea mult, dar părea a fi foarte mulțumită de sine.

   Lui Laurel i-a plăcut pe dată domnișoara Katy Ellis, mai ales după ce a citit explicația din josul paginii:
   „Ca un mic semn de vanitate nesăbuită, autoarea include aici această fotografie, făcută la studioul Hunter & Gould din Brisbane, a unei tinere în pragul unei mari aventuri în anul Domnului una mie nouă sute și douăzeci și nouă.”

   Laurel a deschis la prima pagină scrisă frumos de mână, datată 18 mai 1929, intitulată „Prima săptămână - Un nou început”. A zâmbit văzând tonul destul de pompos, dar apoi a tras aer în piept când a dat cu ochii de numele lui Vivien. Într-o descriere sumară a vaporului - cabinele, ceilalți pasageri și (cel mai detaliat) mâncarea - Laurel a citit următoarele:

   Tovarășa mea de călătorie este o fată de 8 ani, cu numele de Vivien Longmeyer. Este un copil foarte neobișnuit, chiar uluitor. Destul de plăcută la înfățișare - cu părul închis la culoare, cu cărare la mijloc și împletit (de mine) în două cozi lăsate pe spate, cu ochi foarte mari și căprui, cu buzepline, de culoarea cireșelor, pe care le ține atât de strânse, încât lasă impresia ori de susceptibilitate, ori de tărie de caracter - încă nu mi-am dat seama care din ele. Îmi dau seama că este mândră și are o voință puternică după felul în care ochii ei căprui mă sfredelesc. Mătușa ei m-a informat despre ascuțimea limbii și iuțeala pumnilor ei, totuși până acum nu am văzut nicio dovadă a forței fizice despre care mi s-a vorbit și nici nu am auzit-o rostind mai mult de cinci cuvinte, mânioase sau de altă natură, în prezența mea. Cu siguranță este neascultătoare și, fără îndoială, prost crescută, dar are o personalitate care te face, în mod ciudat, să o îndrăgești.

   Mă atrage chiar și atunci când nu face nimic altceva decât să stea pe punte și să se uite la marea învolburată. Nu este vorba doar de frumusețea fizică, deși fără îndoială trăsăturile chipului ei sunt foarte atrăgătoare, ci și de un aspect al firii ei care vine dinăuntru și se exprimă inconștient, încât nu ai de ales decât să-l privești.

   Ar trebui să mai adaug că dă dovadă de o liniște tulburătoare. Pe când alți copii ar prefera să alerge și să se zbânțuie pe punte, ea preferă să se ascundă și să stea aproape nemișcată. Este o stare nefirească pentru care nu am fost pregătită.

   Vivien Longmeyer se pare că a continuat să o fascineze pe Katy Ellis, căci, alături de alte comentarii despre călătorie și notițe pentru planurile de lecții pe care intenționa să le folosească atunci când va ajunge în Anglia, paginile jurnalului său conțineau referiri similare pentru următoarele câteva săptămâni. Katy Ellis o observa pe Vivien de la distanță, interacționând cu ea doar atât cât era nevoie, până când, în cele din urmă, într-o notă datată 5 iulie 1929, intitulată „Săptămâna a șaptea”, se pare că a intervenit o deschidere:

   „Era foarte cald azi-dimineață și dinspre nord adia o briză blândă. Stăteam împreună pe puntea  principală după micul dejun, când s-a întâmplat ceva foarte deosebit. I-am spus lui Vivien să se ducă în cabină să-și ia caietul ca să mai facem niște lecții - îi promisesem mătușii înainte de plecare că nu o să neglijăm lecțiile în timpul călătoriei pe mare (se temea, cred, că, dacă nivelul intelectual al fetei va fi socotit nesatisfăcător de unchiul ei englez, acesta o va trimite imediat înapoi în Australia).

   Lecțiile noastre sunt o șaradă interesantă care se desfășoară întotdeauna după următorul model: eu desenez și îi arăt pe caiet, explicându-i diferite principii până simt că mă dor creierii de efortul de a explica clar, iar Vivien privește plictisită la fructele strădaniei mele.

   Totuși am făcut o promisiune și, prin urmare, insist să mi-o țin. În dimineața aceasta, Vivien nu a făcut ceea ce i-am spus și nu se întâmpla pentru prima dată. Nici măcar nu a catadicsit să se uite în ochii mei și am fost nevoită să repet nu de două, ci de trei ori pe un ton din ce în ce mai dur.
   Totuși, copila nici nu m-a luat în seamă, până când, în cele din urmă, (cu lacrimi în ochi) i-am cerut să-mi spună de ce se comportă atât de des ca și cum nu m-ar auzi.
   Poate că simțindu-mă atât de enervată, copilul a fost impresionat, căci a oftat și mi-a spus motivul. M-a privit în ochi și mi-a explicat că, socotind că eu eram doar o parte a visului ei, produsul propriei ei imaginații, nu vedea niciun rost să mă asculte, decât dacă subiectul „sporovăielii” (termenul folosit chiar de ea) mele prezenta vreun interes.
   Alt copil ar fi fost bănuit de obrăznicie și plesnit peste urechi pentru un astfel de răspuns, dar Vivien nu e un copil oarecare. În primul rând, nu minte - în ciuda tuturor criticilor aspre pe care i le-a adus, mătușa ei a recunoscut că nu voi auzi vreun neadevăr din gura ei („E sinceră până la bădărănie”), așa că am fost foarte mirată. Străduindu-mă să îmi stăpânesc vocea, am întrebat-o, cu aceeași indiferență cu care aș m-aș fi interesat cât era ceasul, ce a vrut să spună când a zis că sunt o parte a unui vis. Ea a clipit, cu ochii aceia mari, căprui ai ei și mi-a spus: „Am adormit acolo, pe malul pârâului, acasă, și nu m-am trezit încă”.
  Și a mai adăugat că tot ce i s-a întâmplat de atunci - vestea despre accidentul de mașină al familiei ei, expedierea ei în Anglia, asemenea unui pachet nedorit, această călătorie lungă pe mare doar în tovărășia unei profesoare - nu era nimic altceva decât un vis urât și lung.

   Am întrebat-o cum se face că nu se trezise, cum era posibil ca cineva să doarmă atât de mult timp, și mi-a răspuns că asta era vraja preriei. Că adormise sub niște ferigi la marginea golfulețului vrăjit (cel cu luminițe, mi-a spus ea, și cu tunelul care treceprin sala mare a motoarelor și ajunge pe partea cealaltă a pământului) și de aceea nu se trezise cum ar fi trebuit de fapt să se întâmple. Și-am întrebat-o atunci cum va ști când se va trezi de-adevăratelea. Iar ea a ridicat din cap, arătându-mi cât de prostănacă sunt, și a spus: „Când am să deschid ochii și-am să văd că sunt din nou acasă”. E simplu, așa i se citea pe chipul ei micuț, dar hotărât.”

   Laurel a frunzărit jurnalul mai departe, până când, trei săptămâni mai târziu, Katy Ellis reia subiectul.
   „Am tot iscodit-o cu delicatețe despre această lume de vis a ei, căci mi se pare foarte interesant că un copil ar alege să înțeleagă un eveniment traumatic în acest fel. Din puținele lucruri pe care mi le spune, deduc că și-a construit o lume de himere în jurul ei, un loc întunecat prin care trebuie să hălăduiască ca să poată reveni la propriul său eu adormit din „lumea reală” de pe malulpârâului din Australia. Mi-a spus că i se pare că uneori este cât pe ce să se trezească; dacă rămâne foarte, foarte liniștită, susține ea, poate să zărească prin văl, poate să-și urmărească familia văzându-și de îndeletnicirile obișnuite, fără să știe că ea este în partea cealaltă și-i privește.
   Cel puțin acum am aflat de ce copila rămâne atât de tăcută și nemișcată.

   Teoria fetei despre visul ei mișcător este una, pot înțelege instinctul cuiva de a fi nevoit să se retragă într-o lume imaginară care-i oferă siguranță. Dar ceea ce mă tulbură mai mult este ușurința aparentă cu care Vivien acceptă pedepsele. Sau dacă nu ușurință, căci nu chiar despre asta e vorba, resemnarea vecină cu ușurarea atunci când este certată. Mai zilele trecute am fost martora unui mic incident în care a fost acuzată pe nedrept că ar fi luat pălăria unei doamne vârstnice de pe puntea de sus.
   Ea nu era vinovată, lucru de care eram sigură, căci văzusem cum clopotul acel oribil fusese luat de vânt și fluturat de colo-colo, până a căzut peste bord. Și, în timp ce priveam scena, rămasă mută de uimire pentru o clipă, Vivien s-a prezentat să-și primească pedeapsa, sub forma unei săpuneli teribile și când a fost amenințată și cu o bătaie cu cureaua, fata părea pregătită să accepte.
   În timp ce era certată, i se putea citi în ochi o expresie de ușurare. Atunci mi-am regăsit curajul și am intervenit ca să opresc înfăptuirea unei nedreptăți, informându-i cât se putea de rece despre soarta pălăriei, înainte de a o duce pe Vivien la adăpost. Dar privirea din ochii fetei m-a urmărit mult timp după aceea. De ce ar dori un copil să accepte o pedeapsă de bunăvoie, mai ales pentru ceva ce nu a făcut?”

   Cu câteva pagini mai încolo, Laurel a citit:
   „Cred că am găsit răspunsul la una dintre întrebările cele mai insistente.

   Uneori am auzit-o pe Vivien țipând în somn; de obicei episoadele erau foarte scurte și se terminau imediat ce se răsucea pe partea cealaltă, dar noaptea trecută a fost mult mai rău și am sărit din pat ca să o liniștesc. Vorbea foarte repede în timp ce se agăța de mine - era pentru prima dată când o vedeam atât de plină de efuziune - și am dedus din ceea ce spunea că ajunsese să creadă că moartea familiei ei era oarecum vina ei. Ceea ce este o idee ridicolă, dacă este gândită prin prisma unui adult, căci înțeleg că toți membrii familiei ei au fost uciși într-un accident de mașină, la multe mile depărtare de ea, dar lumea copiilor nu are aceeași logică și într-un anume fel (nu pot să nu mă gândesc că mătușa fetei ar fi putut contribui și ea la ideea asta) gândul acesta a rămas.”

   Laurel și-a ridicat privirea din jurnalul lui Katy Ellis. Ben își strângea lucrurile și ea s-a uitat înspăimântată la ceas. Fir-ar să fie! Era unu fără zece și fusese avertizată că biblioteca se închide zilnic pentru o oră la prânz.
   Laurel se agăța de orice referire la Vivien, simțind că dă de un fir, dar nu era timp să citească totul. A frunzărit mai departe relatarea călătoriei pe mare, până când a dat de un pasaj scris mai tremurat decât restul - Laurel și-a închipuit că fusese scris în trenul de York, unde Katy Ellis urma să fie angajată ca guvernantă.

   „Controlorul se apropie, așa că notez repede câte ceva, ca să nu uit, despre comportarea ciudată a tinerei mele protejate tocmai când coboram de pe vapor la Londra ieri. Nici nu am ieșit bine de pe estacadă, iar eu mă uitam în toate părțile să-mi dau seama ce ar trebui să fac în clipa următoare, când ea s-a trântit pe jos în patru labe - fără să-i pese de rochia pe care eu o spălasem ca să o poarte când se va întâlni cu unchiul ei - și și-a pus urechea la pământ. Eu nu sunt dintr-aceia care să mă rușinez prea ușor, dar se vede că emoția ce mi-a stârnit-o nu a fost deloc neglijabilă dacă am strigat când am văzut-o, mai degrabă de grijă ca fata să nu fie călcată în picioare de cei ce veneau din spate sau de copitele vreunui cal cabrat.

   Fără să mă pot stăpâni, i-am strigat alarmată:
   - Ce faci acolo? Scoală-te imediat!
   La care nu am primit un răspuns, ceea ce nu e deloc de mirare.
   - Nu aud nimic, a spus ea iute, scuturând din cap.
   - Ce să auzi?
   - Cum se mișcă roțile.
   Mi-am adus aminte ce îmi spusese despre camera motoarelor din miezul pământului și despre tunelul care ar duce-o înapoi acasă.
   - Nu le mai aud deloc.

   Atunci începea să-și dea seama, desigur, că ceea ce se întâmpla era definitiv, căci, asemenea mie, nici ea nu-și va revedea patria mulți ani de-aici încolo, și-atunci, cu siguranță că nu va mai arăta așa cum și-ar fi dorit. Deși mi se rupea inima de copila aceea încăpățânată, nu am încurajat-o în niciun fel fără rost, căci ar fi bine, desigur, să se poată dezbăra, cu timpul, de fantasme. Și, într-adevăr, nu aveam altceva de spus sau de făcut decât să o iau de mână cu blândețe și să o conduc către locul unde mătușa ei aranjase să ne întâlnim cu unchiul englez.
   Constatarea lui Vivien m-a necăjit totuși, pentru că îmi dădeam seama câtă tulburare îi va produce și știam de asemenea că se apropia cu repeziciune clipa când va trebui să-mi iau rămas-bun și să-i dau drumul.
   Poate că m-aș simți mai puțin îngrijorată acum dacă aș fi văzut vreo dovadă de căldură din partea unchiului. Dar din păcate nu a fost nici pe departe așa. Noul ei protector este directorul școlii Nordstrom din Oxfordshire și poate că o fi fost și o oarecare mândrie profesională (bărbătească?) ce a ridicat o barieră între noi, căci a părut hotărât să nu ia în seamă prezența mea, rezumându-se doar să inspecteze copila, înainte de a-i spune să îl urmeze, fără să mai irosească nicio secundă.

   Nu, nu mi s-a părut să fie genul de om care să-și deschidă casa cu căldura și înțelegerea de care să aibă nevoie o fetiță sensibilă a cărei viață recentă fusese atinsă de atâta nenorocire.

   I-am scris mătușii din Australia împărtășindu-i grijile mele, dar nu am nicio speranță că va sări în ajutorul fetei și va cere să fie trimisă imediat înapoi. Între timp, i-am promis lui Vivien că o să-i scriu regulat în

Oxfordshire, ceea ce am de gând să și fac. Dacă noul meu post nu m-ar fi dus în celălalt capăt al țării, aș fi luat-o bucuroasă sub aripa mea ca să o feresc de alte rele. În ciuda firii mele și a teoriilor profesiei mele - dea observa fără a te implica - recunosc că am ajuns să am sentimente foarte puternice față de ea. Sper din tot sufletul ca timpul și împrejurările - poate cultivarea vreunei prietenii favorabile undeva în preajmă? - să ajute la închiderea rănii adânci produse de suferința ei recentă. S-ar putea ca emoția prea puternică să mă determine să exagerez și să mă gândesc cu teamă la viitor, căzând victimă propriei mele imaginații, dar mi-e teamă că nu se va întâmpla așa.
   Vivien riscă să se cufunde adânc în siguranța visului pe care și l-a creat, rămânând străină de lumea reală a oamenilor, devenind astfel, pe măsură ce va crește, o pradă ușoară pentru cei care vor căuta să tragă vreun folos din chinuirea ei. Am putea să ne întrebăm (cu o minte nespus de bănuitoare) care au fost motivele ce l-au determinat pe unchi să o ia în grija sa. Datoria?
   Ar fi posibil. Dragostea de copii? Mi-e teamă că nu. Cu frumusețea pe care o va avea cu siguranță și cu averea considerabilă pe care am aflat că o va moșteni când va ajunge la maturitate, mă tem că alții se  vor strădui să-i răpească multe dintre aceste daruri.”

   Laurel s-a lăsat pe spătarul scaunului și a rămas cu privirile pierdute, fără să vadă zidul medieval din partea cealaltă a geamului. Își rodea unghia în timp ce îi umblau prin minte vorbele: mă tem că alții se vor strădui săi răpească multe dintre aceste daruri. Vivien Jenkins avea o moștenire. Asta schimba totul. Era o femeie bogată, cu o fire care o va transforma în victima perfectă (sau cel puțin așa se temea confidenta ei) a celor care ar dori să profite de ea.
   Laurel și-a scos ochelarii, închizându-și ochii în timp ce-și freca urmele dureroase de o parte și de alta a nasului. Banii. Unul dintre cele mai vechi imbolduri, nu-i așa? A oftat. Atât de josnic, atât de previzibil, dar asta era. Mama ei nu părea genul care să-și dorească mai mult decât avea, darămite să plănuiască să ia de la altcineva, dar așa era acum. Dorothy Nicholson pe care o cunoștea ea se afla la zeci de ani depărtare de fata hămesită de altă dată - o tânără de 19 ani care își pierduse familia în bombardamentul de la Coventry și fusese nevoită să se descurce în timpul războiului la Londra.

   Prin urmare, remușcările se potriveau de minune cu ipoteza aceasta. Și cum erau vorbele acelea pe care obișnuia să i le spună lui Iris? Nimănui nu-i place o fată care așteaptă mereu mai mult decât altele. Să fi fost o lecție pe care o învățase din proprie experiență? Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât mai sigură era. Mama ei avusese nevoie de bani, cu siguranță, și încercase să-i obțină de la Vivien Jenkins, dar totul luase o întorsătură extrem de greșită. Și se mai întreba dacă fusese implicat și Jimmy și dacă nereușita planului dusese la distrugerea relației lor. Se mai întreba, de asemenea, ce rol avusese acest plan în moartea lui Vivien. Henry susținea că Dorothy era vinovată de moartea soției lui: poate că ea s-ar fi retras într-o viață de ispășire, dar soțul îndurerat al lui Vivien nu încetase să o caute și o găsise în cele din urmă. Și ce a urmat Laurel a văzut cu ochii ei.
   Ben apăruse în spatele ei, dregându-și ușor vocea, în timp ce minutarul ceasului de pe perete lunecase peste ora fixă. Laurel s-a prefăcut că nu-l aude, întrebându-se ce se petrecuse cu planul eșuat la mamei. Oare Vivien își dăduse seama ce se punea la cale și curmase totul, sau fusese altceva, mult mai rău, care dusese totul de râpă?
   Și-a aruncat privirea la maldărul de jurnale, căutând pe cotoarele lor până a dat de anul 1941.
   - V-aș lăsa aici, credeți-mă, a spus el, doar că arhivistul-șef ar fi în stare să mă spânzure cu capul în jos. Sau chiar mai rău.

   Fir-ar să fie! Laurel își simțea inima grea. Trebuia să fiarbă în suc propriu timp de cincizeci și șapte de minute, în timp ce cartea care ar fi putut cuprinde răspunsurile pe care le căuta adăsta acolo, într-o încăpere ferecată.

25.

   Londra, aprilie 1941
   Jimmy a rămas cu piciorul în ușa mansardei spitalului, uitându-se după Vivien. Era de-a dreptul uluit. Nu era nicidecum locul întâlnirii extraconjugale la care se așteptase. Peste tot se aflau copii, jucându-se cu puzzle-uri pe podea, alergând și țopăind în cerc, unul chiar stând în mâini.
   Și-a dat seama că se afla în camera copiilor din vechea casă, iar copiii aceștia erau probabil pacienții orfani ai doctorului Tomalin. Fără să vorbească între ei, și-au îndreptat cu toții atenția, ridicându-și ochii să vadă dacă Vivien se afla printre ei. Sub privirile lui Jimmy, s-au năpustit cu toții spre ea, cu brațele depărtate, ca avioanele. Și ea radia de fericire, cu un zâmbet larg pe chip, în timp ce se lăsa în genunchi cu brațele întinse ca să cuprindă cât mai mulți.
   Apoi s-au pornit să vorbească toți dintr-odată, iute și foarte agitați, despre zboruri și vapoare și frânghii și zâne, și Jimmy și-a dat seama că ceea ce auzea era continuarea a ceva ce mai vorbiseră și altă dată. Vivien părea că știe despre ce e vorba și dădea din cap cu înțeles, nu prefăcut, așa cum fac de obicei adulții când au de-a face cu copiii - asculta și se gândea, iar încruntarea ușoară a frunții arăta că încearcă să găsească soluții. Și arăta cu totul altfel acum față de cum fusese când vorbise cu el pe stradă: mult mai degajată, nu atât de crispată. Și după ce toți au terminat ce aveau de spus și zgomotul s-a stins – dintr-odată, așa cum se întâmplă uneori - ea și-a ridicat mâinile și le-a spus:

   - Ce-ar fi să începem și rezolvăm fiecare problemă pe măsură ce ajungem la ea?

   Ei au fost de acord, sau cel puțin așa a dedus Jimmy, căci fără să protesteze câtuși de puțin s-au împrăștiat din nou, apucându-se cu râvnă să tragă scaune și alte obiecte aparent fără rost - pături, cozi de mătură, păpuși cu ochii bandajați - îngrămădindu-le în mijlocul încăperii într-o formă ce părea a avea o oarecare noimă. Apoi, dându-și seama ce era, a râs cu o plăcere neașteptată.
   Chiar sub ochii lui, se întrupa un vapor - prora, catargul și o scândură proptită la un capăt de un taburet, iar la celălalt de o băncuță de lemn. S-a ridicat și o pânză - un cearșaf împăturit în triunghi, legat la capete cu frânghii ce o țineau mândră și bine întinsă.
   Vivien se așezase pe o ladă răsturnată și scosese de undeva o carte - probabil din poșetă, bănuia Jimmy. A deschis-o, netezindu-i marginile cu degetele și a spus:
   - Să începem cu Căpitanul Hook și Băieții rătăciți - dar unde e Wendy?
   - Aici sunt! a strigat o fetiță de vreo 11 ani cu brațul legat de gât.
   - Bine! Ai grijă că-ți vine rândul. Nu mai e mult!

   Un băiat cu un papagal pe umăr, meșterit de mână, și un cârlig făcut dintr-un fel de carton lucios în palmă a început să se îndrepte spre Vivien umblând legănat și făcând-o să izbucnească în râs.

   Jimmy și-a dat seama că repetau o piesă, Peter Pan. Cândva, când era mic, mama îl dusese să o vadă. Merseseră până la Londra și după aceea s-au dus să ia ceaiul la Liberty. Ce ceai ciudat a mai fost... Jimmy stătea tăcut și stingherit, aruncându-i priviri furișe mamei care se uita peste umăr la rafturile cu haine. În ultima vreme părinții lui se cam certau din pricina banilor (ce alt motiv ar fi avut?) și Jimmy auzise din dormitor cum se spărgea ceva pe podele. Și-a închis ochii și gândul l-a purtat din nou la piesă, la scena lui favorită, când Peter și-a deschis larg brațele și, adresându-se tuturor celor prezenți în public, care ar fi putut visa la Țara de Nicăieri, a strigat:
   - Credeți în zâne, voi, băieți și fete? Dacă credeți, bateți din palme! Să nu o lăsăm să moară pe Tink!
   Și Jimmy se sculase de pe scaun, cu picioarele lui subțiri tremurând de speranță, în timp ce-și lovea palmele și striga „Da” crezând cu putere că dacă face așa o readuce pe Tinkerbell la viață și salvează tot ce e bun și magic pe lume.
   - Nathan, ai adus lanterna?

   Jimmy a revenit brusc în prezent.
   - Nathan? Avem nevoie de lanternă acum.
   - Păi, nu vedeți că am aprins-o, a întrebat un băiețel cu părul roșu cârlionțat și cu brațul într-o atelă.

   Stătea pe jos și ațintea lanterna spre pânza vaporului.
   - A, da! a spus Vivien, Așa, foarte bine!
   - Dar noi nu vedem! a strigat un alt băiețel, rămas în picioare, cu mâinile în șold.
   Se tot căznea să se înalțe către pânză, mijindu-și ochii prin lentilele ochelarilor ca să vadă raza slabă de lumină.
   - Păi, la ce ne folosește dacă nu putem să o vedem pe Tinkerbell? a spus băiatul care îl interpreta pe Căpitanul Hook. Nu merge!
   - Ba da! i-a replicat Vivien hotărâtă. Sigur că o să meargă. Puterea sugestiei este extraordinară. Dacă zicem cu toții că putem vedea zâna, atunci și publicul o va vedea.
   - Dar eu n-o văd!
   - N-o vezi, dar dacă noi zicem că o vedem...
   - Adică să mințim?
   Vivien și-a ridicat ochii în tavan, căutându-și cuvintele cu care să-i explice, iar copiii s-au pornit să se ciorovăiască.

   - Scuzați-mă, a spus Jimmy din pragul ușii.
   Cum nimeni nu părea să îl și auzit, a repetat ceva mai tare:
   - Scuzați-mă!
   Toți s-au întors spre el. Vivien a tras aer în piept, apoi s-a încruntat.
   Jimmy a simțit o oarecare bucurie să o necăjească, să-i demonstreze că lucrurile nu ies întotdeauna pe placul ei.

   - Tocmai mă întrebam, a urmat el, dacă n-ar fi mai bine să folosiți o lampă fotografică. E tot un fel de lanternă, dar mult mai puternică.
   Copiii fiind așa cum sunt, niciunul nu a fost bănuitor sau surprins că un străin venise după ei în mansardă și se băgase în treaba lor. Așa că s-a lăsat tăcerea în timp ce toți se gândeau la sugestia lui, apoi au început să vorbească între ei în șoaptă ca în cele din urmă unul dintre băieți să strige, sărind emoționat în picioare:
   - Daaa!
   - Perfect! a strigat și altul.
   - Dar de unde s-o luăm? a întrebat băiatul cel trist, cu ochelari.
   - Pot să vă aduc eu una, a spus Jimmy. Lucrez la un ziar și am un studio plin cu lămpi.
   Copiii au chiuit, sporovăind emoționați.
   - Dar cum s-o facem să arate ca o zână, care să zboare și să facă alte chestii d-astea? a întrebat același băiat trist, străduindu-se să se ridice deasupra celorlalți.
   Jimmy a trecut pragul și a intrat în încăpere. Toți copiii se întorseseră spre el; furioasă, Vivien rămăsese cu cartea în poală. Jimmy nu a luat-o în seamă.

   - Cred că trebuie s-o puneți undeva sus. Da, așa o să meargă. Și, dacă o țineți tot timpul ațintită spre scenă, atunci se va vedea o lumină mai mică și mai puternică, decât una mare și împrăștiată și poate că, dacă ați face și un cornet...

   - Dar niciunul dintre noi nu e destul de înalt ca să umble cu ea, a urmat din nou băiatul cu ochelari.
   Cât o fi fost el de orfan, lui Jimmy începea să îi displacă băiatul acela.
   Vivien urmărise acest schimb de replici cu o expresie dură, dorindu-și ca Jimmy să-și fi amintit ce îi spusese ea - să lase orice fel de sugestii și să se facă nevăzut - dar el n-a făcut-o. Parcă și vedea cât de strălucitor va arăta și își putea închipui sute de feluri în care ar fi reușit. Dacă ar fi pus o scară într-un colț, sau dacă ar fi fixat lampa în vârful unei cozi de mătură - legată bine - și ar fi mișcat-o asemenea unei undițe sau ar mai fi...
   - Lăsați pe mine, a spus el dintr-odată. Mă ocup eu de lumină.
   - Nu! a strigat Vivien, ridicându-se în picioare.
   - Ba da! au strigat copiii.
   - Nu se poate, l-a străfulgerat ea cu privirea. Nici vorbă!
   - Ba da. Trebuie s-o facă! a strigat droaia de copii într-un glas.
   Apoi Jimmy a zărit-o pe Nella, așezată pe podea. Fetița i-a făcut cu mâna, aruncând priviri în jur, cu o sclipire neîndoielnică de mândrie și posesiune în ochi. Cum ar mai fi putut refuza? Jimmy și-a ridicat palmele spre Vivien, în semn de scuză, nu neapărat sinceră, ca apoi să zâmbească larg către copii.
   - S-a făcut, atunci! V-ați găsit o nouă Tinkerbell!

        Mai târziu a fost greu de crezut, dar când Jimmy s-a oferit să joace el rolul lui Tinkerbell în piesa de la spital, nici nu-i trecuse prin minte că ar fi trebuit de fapt să-și aranjeze o întâlnire cu Vivien.
   Fusese doar luat pe sus de planul entuziast de a reprezenta zâna cu lampa lui fotografică. Oricum lui Dolly tot nu-i păsa.
   - Vai, Jimmy, ce deștept ești! a exclamat ea, trăgând adânc din țigară. Știam eu că o să inventezi tu ceva.
   Jimmy a acceptat lauda și a lăsat-o să creadă că asta făcea parte din planul lui. În ultima vreme ea era mulțumită și era o mare ușurare să o vadă redevenind Dolly a lui cea dinainte.
   - Mă tot gândesc la casa de pe malul mării, a spus ea într-una dintre serile când îl băgase pe furiș prin gemulețul de la cămara doamnei White și stăteau unul lângă altul în patul îngust, cu groapă la mijloc.

   - Îți închipui cum o să fie, Jimmy? Să îmbătrânim împreună, cu copiii pe lângă noi, ba chiar și cu nepoții care-o să vină să ne vadă cu mașinile lor iuți. O să ne putem lua și un balansoar cu două locuri... ce zici?
   - Sigur că da, mulțumesc, i-a răspuns Jimmy, sărutând-o din nou pe gâtul gol, făcând-o să râdă și mulțumind lui Dumnezeu pentru această nouă căldură și intimitate.

   Da, își dorea ceea ce povestea ea, voia cu atâta tărie, încât simțea că-l doare. Dacă ea era mulțumită să-și închipuie că el și Vivien lucrau împreună și se împrieteneau, atunci el era mulțumit să o lase să creadă această poveste.

   Realitatea însă era destul de diferită, după cum prea bine știa el. În următoarele săptămâni, pe când Jimmy s-a străduit să fie la toate repetițiile la care a putut, a fost surprins de ostilitatea lui Vivien. Nu-i venea să creadă că era aceeași persoană pe care o întâlnise la cantină în seara aceea, care văzuse fotografia Nellei și îi povestise despre munca ei la spital; acum se purta de parcă ar fi fost sub demnitatea ei să schimbe mai mult decât câteva cuvinte cu el. Jimmy era convins că l-ar fi ignorat cu desăvârșire dacă ar fi putut.
   Se așteptase ca ea să fie rece într-o anumită măsură, căci Doll îl avertizase cât de crudă putea fi Vivien când îi cășuna pe cineva, dar ceea ce l-a surprins a fost cât de personală era ura ei. Abia se cunoșteau și, mai mult decât atât, nu avea cum să bănuiască că există o legătură între el și Dolly.
   Într-o zi, când râdeau amândoi de ceva caraghios făcut de unul dintre copii, Jimmy și-a aruncat privirea spre ea, așa cum fac adesea oamenii mari, dorind doar să se bucure împreună de acel moment. Ea i-a simțit privirea și s-a uitat spre el, dar, în clipa când l-a văzu zâmbind, și-a schimbat pe dată bucuria de pe chip. Dușmănia lui Vivien îl punea între ciocan și nicovală. Pe de o parte, îi convenea că îl ura – căci el nu se împăca cu ideea de șantaj, așa că se simțea mai ușurat să-și pună planul în aplicare, atâta timp cât Vivien îl trata de parcă ar fi fost un gunoi dar, fără să-i fi câștigat încrederea, dacă nu chiar afecțiunea, nu putea să-l ducă la îndeplinire.
   Așa că s-a străduit mai departe. Nu a luat în seamă resentimentul față de ostilitatea lui Vivien și față de trădarea lui Doll, concentrându-se, în schimb asupra felului în care se purta ea cu orfanii din spital, cum reușea să creeze un univers în care să se scufunde cu toții când pășeau acolo, lăsându-și problemele în saloanele de jos ale spitalului.

   Când se terminau repetițiile, toți o priveau vrăjiți când începea să le depene povești despre tunele prin miezul pământului, pâraie fără fund, întunecate și fermecate, cu luminițe în adâncuri care îi ademeneau pe copii să se apropie...

   Și, în cele din urmă, pe măsură ce repetițiile progresau, Jimmy începuse să bănuiască că antipatia lui Vivien se mai înmuiase, că nu-l mai ura atât de mult. Lol se ferea să stea de vorbă, arătându-i că prețuia contribuția lui doar printr-o simplă înclinare a capului, dar uneori a surprins-o privindu-l pe furiș și i s-a părut că pe fața ei nu se mai putea citi atât ură, ci mai degrabă curiozitate, atenție. Poate asta a fost greșeala lui. Începuse să deslușească ceva - poate nu chiar o încălzire a relațiilor, dar cu siguranță o îmbunătățire și, pe la mijlocul lui aprilie, când copiii fugiseră la masă și el rămăsese cu Vivien să strângă vaporul, o întrebase dacă are și ea copii.
   Avusese de gând doar să deschidă vorba despre lucruri obișnuite, dar Vivien a înlemnit brusc și el și-a dat seama că făcuse o greșeală și că era prea târziu să își mai retragă cuvintele.

   - Nu, a răspuns ea tăios de parcă l-ar fi lovit cu o piatră. Eu nu pot avea copii, a urmat ea, dregându-și glasul.
   În clipa aceea Jimmy și-ar fi dorit să se scufunde într-un tunel dincolo de miezul pământului. A mormăit o scuză la care Vivien a dat ușor din cap și a continuat să strângă pânza vaporului, după care a ieșit din mansardă, lăsând ușa deschisă în urma ei, ca un reproș.
   Se simțise groaznic. Nu că uitase motivul real al prezenței lui acolo - ce fel de om era ea și ce îi făcuse lui Doll - doar că nu-i plăcea să facă pe nimeni să sufere. Felul în care se crispase la întrebarea lui îl făcea să se înfioare, așa că se gândea mereu la momentul acela ca pedeapsă că putuse să fie atât de lipsit de tact.
   În noaptea aceea, când se afla pe străzi și fotografia distrugerile lăsate de ultimul bombardament, îndreptându-și obiectivul spre cei rămași fără adăpost și fără familie, mintea lui se străduia să găsească un mod de a se revanșa față de ea.

      A doua zi a ajuns la spital mai devreme și a așteptat-o peste drum, fumând nervos. S-ar fi așezat pe treptele de la intrare, dar presimțea că, dacă l-ar fi văzut, s-ar fi întors din drum.
   Când s-a ivit înaintând grăbită pe stradă, și-a aruncat țigara și i-a ieșit în întâmpinare, întinzându-i o fotografie.
   - Ce e asta?
   - Nimic, a spus el, privind-o cum răsucea fotografia în mâini. Am făcut-o pentru dumneata azi-noapte. Mi-am amintit de povestea aceea a dumitale, știi, cu golfulețul și cu luminițele din fundul apei, și cu oamenii... cu familia de dincolo de văl.
   Ea a privit fotografia din nou.
   O făcuse când se crăpa de ziuă. Lumina soarelui făcea cioburile din ruine să strălucească și prin fumul ce se ridica se puteau vedea siluetele unei familii care tocmai ieșeau din adăpostul care le salvase viețile. După ce o făcuse nu mai putuse să se ducă să se culce, alergând în schimb la redacție să developeze fotografia pentru Vivien.
   Ea nu a spus nimic, dar expresia de pe chip l-a făcut să creadă că va izbucni în plâns.
   - Mă simt îngrozitor de prost, a spus el. Despre ceea ce am spus ieri, v-am supărat și îmi pare rău.
   - Nu aveai de unde să știi, a răspuns ea ridicându-și privirea spre el și punând fotografia în poșetă.
   - Totuși...
   - Nu aveai de unde să știi.
   Și apoi aproape că a zâmbit sau cel puțin așa i s-a părut. Dar era greu de deslușit, căci s-a întors iute spre ușă și a intrat grăbită.

   Repetiția a trecut iute în ziua aceea. Copiii au dat buzna în încăpere, umplând-o cu lumină și zgomot, și-apoi a sunat clopoțelul anunțând masa și s-au făcut nevăzuți la fel de repede cum apăruseră. Jimmy parcă s-ar fi simțit tentat să se ducă cu ei, ca să evite stânjeneala de a rămâne singur cu Vivien, dar nu și-ar fi putut ierta o astfel de slăbiciune, așa că a rămas ca să o ajute să strângă decorul cu vaporul.

   Pe când aduna scaunele stivuindu-le unele peste altele, a simțit că îl privește, dar nu s-a uitat într-acolo. Nu știa ce va mai vedea pe chipul ei și nu voia să se simtă și mai prost.
   - Jimmy Metcalfe, ce căutai în seara aceea la cantină? l-a întrebat ea cu vocea schimbată.
   Jimmy și-a ferit privirile, ea își îndreptase atenția spre fundalul pe care picta palmieri și plaja cu nisip pentru piesă. Faptul că îi folosise numele întreg crea un soi de formalitate stranie, ce îi provocase un fior nu total neplăcut de-a lungul spinării. Știa prea bine că nu putea să-i mărturisească despre Dolly, dar nici nu putea să mintă. Așa că a spus:
   - Trebuia să mă întâlnesc cu cineva.
   Ea l-a privit din nou și un zâmbet abia vizibil i s-a înfiripat pe buze.
   Jimmy nu știa niciodată când să tacă din gură.
   - Trebuia să ne întâlnim într-altă parte, dar eu m-am dus la cantină.
   - De ce?
   - De ce?
   - De ce nu te-ai ținut de planul inițial?
   - Nu știu, dar am simțit că așa trebuie să fac.
   Vivien îl cântărea din priviri, dar chipul nu-i trăda gândurile, apoi s-a întors la frunza de palmier pe care o picta.
   - Îmi pare bine, a spus ea, cu o ascuțime neobișnuită în voce. Îmi pare bine că s-a întâmplat așa.

        Lucrurile s-au schimbat din ziua aceea.
   Nu era atât ceea ce spusese ea, deși fusese destul de măgulitor, ci sentimentul acela inexplicabil, când l-a privit, că există o legătură între ei care îi revenea mereu în minte când își amintea acele vorbe mai târziu. Nu era nimic deosebit în fiecare detaliu, dar întreaga scenă căpătase însemnătate. Jimmy simțea asta și își dăduse seama și mai târziu, când Dolly îi ceruse să-i povestească ce mai făcuseră. El nu îi pomenise despre asta. Știa că ar fi bucurat-o – ar fi socotit că era o dovadă că începe să-i câștige încrederea lui Vivien –, dar nu i-a spus nimic. Discuția cu Vivien îi aparținea numai lui, îi părea o dovadă că a progresat într-un anume fel, dar nu așa cum ar fi vrut Doll. Nu voia să o împărtășească cu nimeni, căci nu voia să-și strice bucuria.
   A doua zi, Jimmy și-a făcut apariția la spital cu pasul mai vioi. Dar când a deschis ușa și i-a oferit în dar Myrei o portocală minunată (era ziua ei de naștere), ea i-a spus că Vivien nu venise.
   - Nu se simte bine. A telefonat azi-dimineață și ne-a spus că nu se poate da jos din pat. Și se întreba dacă ai putea dumneata face repetiția în locul ei.
   - Sigur că pot, a răspuns Jimmy, întrebându-se în sinea lui dacă absența lui Vivien are legătură cu ce se întâmplase între ei, dacă nu cumva regreta că se îmblânzise.
   El s-a încruntat privind în podea, apoi și-a ridicat ochii.
   - Spuneai că e bolnavă?
   - Nu suna bine deloc, mititica. Dar nu-i nevoie să te întristezi, se face ea bine! Așa se întâmplă întotdeauna. O să-i păstrez și ei jumătate din asta, ce zici? a urmat ea arătându-i portocala. O să i-o dau când vine data viitoare.
   Doar că Vivien nu a venit nici la repetiția următoare.
   - E tot în pat, i-a spus Myra când Jimmy a intrat pe ușă, mai spre sfârșitul săptămânii. Ăsta e leacul cel mai bun.
   - E chiar așa de rău?

   - Nu cred. Se pare că are ghinion de data asta, biata de ea, dar vine înapoi de îndată ce se pune pe picioare, că nu poate să stea prea mult departe de copii.

   - Dar s-a mai întâmplat așa și altă dată?
   Myra a zâmbit, cu o reținere ce dovedea și altceva, ca și cum ar fi fost conștientă și ar fi lăsat să se întrevadă o grijă plină de înțelegere.
   - Toți ne simțim mai prost câteodată, nu-i așa, domnule Metcalfe? Doamna Jenkins are și ea căderile ei, dar care dintre noi nu le are?
   A șovăit o clipă, apoi a continuat să vorbească, cu o voce blândă dar foarte hotărâtă.
   - Uite, Jimmy dragă, îmi dau seama că îți pasă ce se întâmplă cu ea și asta e foarte frumos din partea dumitale. Dumnezeu mi-e martor că e un înger, cu tot ce face pentru copiii de aici. Dar sunt convinsă că nu trebuie să-ți faci griji pentru ea, iar soțul ei va avea destulă grijă de ea. Haide, nu te mai gândi atâta la ea, a urmat ea, cu un zâmbet matern.
   Jimmy a promis că așa va face și a pornit-o în sus pe scări, dar sfatul Myrei l-a făcut să se oprească. Dacă Vivien era bolnavă era firesc să se gândească la ea, atunci de ce insistase Myra atât de mult să și-o scoată din minte? Și cum accentuase când spusese „soțul ei”!
   Asta ar fi trebuit să-i spună cuiva de teapa doctorului Tomalin, care pusese ochii pe soția altcuiva.

       Nu avea textul piesei, dar s-a străduit cât a putut să facă repetiția.
   Copiii se simțeau bine cu el, spunându-și rolurile, ciorovăindu-se din când în când, și totul mergea bine. Chiar începea să se simtă mulțumit, până când au terminat de strâns decorul și s-au așezat pe podea în jurul cutiei răsturnate pe care stătea el, rugându-l să le spună o poveste. Jimmy le-a spus că nu știe niciuna, dar ei nu l-au crezut, așa că s-a străduit, fără succes, să le spună o poveste de-a lui Vivien, înainte de a-și aminti de Steaua privighetorii - la timp, ca să evite o răzmeriță a copiilor. L-au ascultat cu ochii măriți și Jimmy și-a dat seama, mai mult ca oricând, cât de multe avea în comun cu pacienții din spitalul doctorului Tomalin.
   În tot acest timp, uitase de comentariile Myrei, și numai după ce o pornise înapoi pe scări în jos a început să se gândească cum ar fi mai bine să o asigure că își închipuia tot felul de lucruri. Așa că, odată ajuns în hol, s-a îndreptat spre biroul ei, dar, înainte de a apuca să rostească ceva, Myra i-a spus:
   - Uite c-ai apărut, Jimmy! Doctorul Tomalin vrea să te salute, a rostit ea pe un ton plin de respect, de parcă însuși regele s-ar fi hotărât să treacă pe-acolo și și-ar fi exprimat interesul să-l întâlnească.
   Apoi a întins mâna să-i scuture o scamă de pe guler.

   Jimmy a rămas pe loc, așteptând, simțind cum i se adună în suflet aceeași amărăciune pe care o mai avusese atunci când, copil fiind, își închipuia că l-ar fi înfruntat pe bărbatul care le-o luase pe mama de lângă ei. Minutele s-au scurs cu greu până s-a deschis ușa din spatele biroului și a apărut un domn impozant. Mânia lui Jimmy s-a topit, lăsând loc unei nedumeriri profunde.

   Bărbatul avea părul alb, îngrijit și ochelari cu lentile atât de groase, încât îi făceau ochii albaștri din spatele lor să pară cât niște farfurioare. Avea peste 80 de ani!

   - Așa, deci, dumneata ești Jimmy Metcalfe! a exclamat el, întinzându-i mâna lui Jimmy. Sper că vă descurcați destul de bine.
   - Da, vă mulțumesc, domnule, s-a bâlbâit Jimmy, încercând să deslușească ce voise să spună.
   Vârsta înaintată nu-l scuza să fi avut o aventură cu Vivien Jenkins, dar totuși...

   - Ești destul de tare ținut în frâu, îmi închipui... a continuat doctorul, între Myra și doamna Jenkins. Știți, tânăra Vivien e nepoata unui vechi prieten de al meu.

   - Nu știam.
   - Nu? Ei bine, acum știi.
   Jimmy a încuviințat din cap, încercând să zâmbească.
   - Oricum, faci o treabă grozavă aici, ajutându-ne să lucrăm cu copiii. Foarte frumos din partea dumitale. Îți suntem recunoscători.
   Și cu asta a înclinat bățos din cap și s-a retras în biroul lui, trăgându-și ușor piciorul stâng după el.

   - Se vede că te place, i-a spus Myra cu ochii măriți, în timp ce ușa s-a închis în urma lui.
   - Crezi? a întrebat Jimmy, ale cărui gânduri se învălmășeau, încercând să-și dea deoparte bănuielile.
   - Sigur că da.
   - Dar de unde știi?
   - Păi, ți-a dat un semn... nu are de obicei timp și pentru adulți. Preferă întotdeauna copiii!
   - Îl cunoști de mult?
   - Lucrez cu el de 30 de ani, a spus ea, pufnind mândră și îndreptându-și cruciulița pe decolteu. Să știi de la mine, a urmat ea, țintuindu-l pe Jimmy cu privirea peste ochelarii ei cu jumătăți de lentile, nu sunt mulți adulți pe care să-i tolereze în spital. Dumneata ești singurul pe care l-am văzut străduindu-se să-l bage în seamă.

   - În afară de Vivien, desigur, a stârnit-o Jimmy, sperând că Myra îi va da un indiciu. Adică, de doamna Jenkins, voiam să spun.

   - A, da, a fluturat Myra din mână, bineînțeles, dar pe ea o cunoaște de când era mică, și nu e același lucru. I-a fost ca un bunic. De fapt, pun pariu că ei i se datorează faptul că te-a băgat în seamă acum. Trebuie să fi pus ea o vorbă bună! Oricum, se vede că te place. Asta e minunat. Și-acum, nu mai ai nimic de fotografiat pentru ziarul meu de mâine-dimineață?
   Jimmy i-a smuls un zâmbet, salutând-o militărește, în glumă, și și-a văzut de drum.

   În drum spre casă simțea că i se învârtește capul. Dolly nu avea dreptate - indiferent cât de sigură era. Nu era niciun fel de legătură amoroasă între ea și doctorul Tomalin, bătrânul îi era mai apropiat ca un bunic. Iar ea - Jimmy scutura din cap, îngrozit de ceea ce crezuse, de felul cum o judecase - nu își înșela soțul, era doar o femeie bună, care-și dăruia din timp ca să aducă un strop de fericire unor orfani care pierduseră totul.
   Când tot ceea ce crezuse cu atâta convingere se dovedise a fi o minciună, era ciudat să se simtă ușurat și vesel. Abia aștepta să-i spună și lui Dolly, acum nu mai avea rost să-și urmeze planul, căci Vivien nu era vinovată cu nimic.
   - În afară de a fi fost mojică față de mine, i-a tăiat-o Dolly când i-a spus toate acestea. Dar presupun că asta nu are nicio importanță, acum când sunteți atât de buni prieteni.

   - Încetează, Doll! Nu e deloc așa. Uite... a urmat el, întinzând mâinile peste masă să i le apuce pe ale ei, cu o voce blândă care sugera că totul fusese o mică glumă, dar acum era cazul să se oprească. Știu că s-a purtat necuviincios cu tine și o disprețuiesc pentru asta. Dar planul ăsta... nu o să meargă. Nu e vinovată. O să citească scrisoarea, dacă o să i-o trimiți, și o s-o dea deoparte râzând. Poate că o să i-o arate și soțului ei și o să se prăpădească amândoi de râs.
   - Nu, n-o să i-o arate! l-a contrazis ea, retrăgându-și mâinile și încrucișându-și-le la piept.
   Era încăpățânată sau poate doar disperată, uneori e greu să vezi diferența între cele două stări.

   - Nicio femeie nu vrea ca bărbatul ei să bănuiască măcar că ea ar avea o aventură cu un alt bărbat. Ai să vezi că tot o să ne dea banii!
   Jimmy a scos o țigară și a aprins-o, studiind-o pe Dolly de după flacăra chibritului. Altă dată s-ar fi repezit să o înduplece, iubirea lui nemăsurată făcându-l să nu-i ia defectele în seamă. Dar acum lucrurile stăteau altfel.
   Avea o fisură în inimă care îi apăruse în seara aceea când Dolly îi spusese că nu vrea să se căsătorească cu el și îl lăsase îngenuncheat acolo, pe dușumeaua restaurantului. De cele mai multe ori nici nu o mai simțea, dar asemenea vazei pe care mama lui o izbise de pământ în ziua când fuseseră la Liberty și pe care tata o lipise la loc, urmele tot ieșeau la iveală sub o lumină mai puternică.
   Jimmy o iubea pe Dolly, asta nu se va schimba niciodată - căci pentru Jimmy fidelitatea era un dat natural, ca și respirația - dar, când o privea acum peste masă, își dădea seama că în clipa aceea nu-i mai plăcea deloc.

        Vivien se întorsese. Nu lipsise nicio săptămână și, când Jimmy a dat colțul să deschidă ușa mansardei și a văzut-o în mijlocul grămezii de copii guralivi, s-a întâmplat ceva neașteptat. A fost bucuros să o vadă. Nu doar bucuros, ci a simțit că lumea se luminase un pic mai mult decât cu câteva clipe în urmă.
   S-a oprit în loc.
   - Vivien Jenkins! a strigat-o, făcând-o să-și ridice capul și să-i întâlnească privirile.
   Ea i-a zâmbit și Jimmy i-a surâs și el și în momentul acela și-a dat seama că a dat de bucluc.

26.

       Biblioteca New College, Oxford, 2011
   Laurel și-a petrecut următoarele 57 de minute chinuitoare umblând de colo-colo prin grădină.
   Când s-au deschis din nou ușile, s-a năpustit înăuntru, de parcă ar fi fost un cumpărător grăbit la deschiderea sezonului de reduceri, așa de iute a trecut pe lângă ceilalți cititori ca să ajungă la masa ei de lucru, dându-l gata pe Ben, care a întrebat-o:
   - Ia te uită! Nu cumva v-am uitat pe-aici din greșeală? spus el în glumă.
   După ce l-a asigurat că nu fusese așa, s-a avântat să citească primul jurnal al lui Katy din 1941, căutând vreun indiciu care să-i dovedească de ce dăduse greș planul mamei ei. În primele luni ale anului nu a găsit prea multe referiri la Vivien, în afară de câte o notiță întâmplătoare că ar fi scris sau primit o scrisoare sau de formulări discrete de genul „totul pare să fie la fel pentru doamna Jenkins”, dar apoi, pe data de 5 aprilie, lucrurile au luat o altă întorsătură.
   „Poșta de azi mi-a adus vești de la tânăra mea prietenă, Vivien. Era o scrisoare destul de lungă, contrar obiceiurilor ei, și mi-a atras atenția imediat că se schimbase ceva în tonul ei. La început am fost bucuroasă, căci mi se părea că își găsise în fine pacea. Dar, din păcate, nu era așa, căci scrisoarea nu descria un atașament mai marefață de căminul ei, ci îmi prezenta pe larg și în detaliu munca ei voluntară la spitalul doctorului Tomalin, cerându-mi, ca de obicei, să-i distrug scrisorile și să nu mă refer la lucrul acela în corespondența mea ulterioară.
   Mă voi conforma, desigur, dar intenționez să îi cer, din nou, în termenii cei mai categorici să înceteze orice legătură cu locul acela, cel puțin până îi pot găsi o soluție viabilă pentru problemele ei. Nu e de-ajuns că insistă să facă donații pentru administrarea spitalului? Oare nu îi pasă de propria ei sănătate? Dar știu că ea nu se va opri. Deși are 20 de ani acum, Vivien a rămas același copil încăpățânat pe care l-am cunoscut pe vas, care refuză să-mi urmeze sfatul dacă nu-i este pe plac. Am să-i scriu oricum. Nu mi-aș putea ierta dacă s-ar întâmpla ceva mai rău și eu nu mi-aș face datoria să o îndrept pe calea cea bună.”

   Laurel s-a încruntat. Ce-ar fi putut însemna „mai rău”? Era clar că îi scăpa ceva - oare de ce Katy Ellis, profesoara și prietena copiilor traumatizați de pretutindeni și-ar fi dorit atât de tare ca Vivien să nu mai lucreze la spitalul pentru orfani ai doctorului Tomalin? Oare doctorul Tomalin însuși era cauza? Asta să fi fost? Sau pentru că spitalul se găsea într-o zonă a Londrei care atrăgea bombardierele germane?

   Laurel s-a gândit la asta câteva clipe, după care a decis că era imposibil să își dea seama de ce anume se temea Katy. Întrebarea era interesantă, dar irelevantă pentru ceea ce-și pusese ea în minte să facă. Așa că a continuat să citească mai departe:
   „Motivul îmbunătățirii stării de spirit a lui Vivien mi s-a arătat pe pagina a doua a scrisorii. Se pare că întâlnise pe cineva, un tânăr, și, deși se străduiește să-l pomenească doar în treacăt - „Sunt ajutată în proiectul meu cu copiii de un alt voluntar, un bărbat care pare că știe tot atât de puține despre limite pe cât știu eu despre cum să prefaci luminile în zâne” - eu îmi cunosc prea bine tânăra prietenă și bănuiesc că acest ton glumeț este abordat doar de dragul meu și e menit să ascundă ceva mai adânc. Dar ce anume e acel „ceva” nu-mi pot da seama, doar că nu-i stă în fire să dedice atâtea rânduri unei persoane pe care o cunoaște de foarte puțin timp. Și mă tem. Pe mine nu m-a înșelat instinctul niciodată, și vreau să-i scriu imediat să o determin să acționeze în consecință.”

    Și Katy Ellis i-a scris de bună seamă, căci în următoarea pagină din jurnal transcria un pasaj întreg dintr-o scrisoare a lui Vivien Jenkins, ca răspuns la temerile ei.

   „Cât de dor îmi este de tine, Katy. A trecut mai bine de un an de când ne-am întâlnit, dar par a fi zece. Scrisoarea ta m-afăcut să-mi doresc să fim din nou sub copacul acela de la Nordstrom, de lângă lac, unde am mâncat la iarbă verde, când ai venit să mă vezi. Îți mai aduci aminte noaptea aceea când ne-am strecurat afară din casa cea mare și am agățat lampioane de copacii din crâng? Și i-am spus unchiului că trebuie să le fi pus țiganii, iar el și-a petrecut toată ziua următoare străbătând moșia cu pușca la umăr și cu bietul lui cățel înțepenit de bătrânețe - bietul Dewey! - umblând după el. Ce ogar credincios!

   M-ai certat mai apoi că am făcut năzbâtii, dar parcă îmi aduc bine aminte, dragă Katy, că tu ai fost cea care ai descris cu lux de amănunte, a doua zi, la micul dejun, zgomotele „înspăimântătoare” pe care le-ai auzit în timpul nopții, când „țiganii” s-ar fi năpustit asupra „tărâmurilor sfinte” ale Nordstromului. Dar n-a fost minunat să înotăm în lumina argintie a lunii?
   Cât de mult îmi place să înot! E ca și cum m-aș prăvăli pe partea cealaltă a lumii, nu ți se pare? Căci eu nu am încetat să cred că aș putea descoperi gaura aceea din fundul pârâului prin care m-aș putea întoarce.

   Vai, Katy! Mă întreb la ce vârstă ar trebui să ajung ca să nu-mi mai porți de grijă. Ce povară trebuie să fiu pe capul tău! Crezi că vei avea grijă de mine să nu-mi murdăresc rochia și să mă șterg la nas și când voi îmbătrâni și voi clămpăni din andrele, legănându-mă în balansoar? Cât de bine mi-ai purtat de grijă în toți anii aceștia, și cât de mult ți-am îngreunat eu uneori această sarcină! Cât de norocoasă sunt că tu ai fost cea care m-ai așteptat la gară în ziua aia îngrozitoare.

   Sfaturile tale sunt foarte înțelepte și te rog, scumpa mea, să fii sigură că și eu sunt la fel de înțeleaptă în ceea ce fac. Nu mai sunt copil și îmi cunosc îndatoririle – asta nu te convinge prea tare, nu-i așa? Parcă te și văd citind aceste rânduri și clătinând din cap, gândindu-te cât de obraznică pot fi. Ca să-ți potolesc temerile, te asigur că aproape nici n-am vorbit cu bărbatul acela (îl cheamă Jimmy, haide să-i spunem pe nume, căci expresia „bărbatul acela” are ceva sinistru) și că, într-adevăr, m-am străduit mereu să descurajez orice legătură, uneori fiind de-a dreptul nepoliticoasă, ori de câte ori a fost nevoie.
   Îmi cer scuze, dragă Katy, știu că nu ți-ai dori ca tânăra ta protejată să-și dobândească faima că e lipsită de bune maniere, iar, în ceea ce mă privește, urăsc din tot sufletul să-ți fac numele de râs.”

   Laurel a zâmbit. Îi plăcea Vivien, răspunsul era destul de impertinent, dar fără să fie nepoliticos cu cloșca Katy și cu obiceiul ei sâcâitor de a se îngrijora de toate. Chiar și Katy remarcase asta, notând sub acel paragraf:
   „Îmi pare bine să văd că tinerei mele prietene i-a revenit năstrușnicia, care mi-a lipsit în toți acești ani.”
   Mai puțin însă i-a plăcut când a dat de numele lui Jimmy, care lucra voluntar împreună cu Vivien la spital. Să fi fost același Jimmy de care era îndrăgostită mama ei? Desigur că era! Să fi fost o coincidență că lucra cu Vivien la spitalul doctorului Tomalin? Desigur că nu era! Laurel a simțit umbrele unor premoniții pe măsură ce planul celor doi îndrăgostiți începea să prindă contur în mintea ei.
Era clar că Vivien nu avea habar de legătura dintre acest om drăguț de la spital și Dorothy, care îi fusese cândva prietenă. Kitty Barker îi povestise cât de atentă era mama să nu le povestească celor din Campden Grove despre prietenul ei. Și îi mai vorbise cât de intense erau emoțiile la vremea aceea și cum slăbeau valorile morale, ceea ce oferea momentul potrivit, a realizat Laurel dintr-odată, ca doi îndrăgostiți, urmăriți de o zodie norocoasă, să se lase pradă unei folie a deux.

   Notițele din săptămâna următoare nu pomeneau nimic nici de Vivien Jenkins și nici de „chestiunea tânărului”, Katy Ellis concentrându-se, în schimb, asupra subiectelor mai arzătoare legat de politica de învrăjbire a mai marilor zilei și despre cele auzite la radio despre invazie. Pe 19 aprilie și-a manifestat îngrijorarea că nu primise răspuns de la Vivien, așa cum se așteptase, dar a notat a doua zi că primise un telefon de la doctorul Tomalin care îi spusese că Vivien nu se simțea bine.
   Aici era ceva interesant: se părea că cei doi se cunoșteau, de fapt, deci nu persoana doctorului o determinase pe Katy să se pronunțe atât de vehement împotriva spitalului. Iar 4 zile mai târziu scria:

   „Am primit o scrisoare astăzi care mă surprinde peste măsură. Nu am cum să rezum tonul ei și nici n-aș ști de unde să încep și unde să termin să citez părțile care mă tulbură. Așa că am să încalc, pentru o dată, dorințele dragei (și exasperantei!) mele prietene și nu am să arunc această scrisoare în foc.”

   Laurel a întors pagina cu mare nerăbdare. Și, iată, acolo, hârtia albă, fină, umplută cu un scris destul de dezordonat - scrisă în mare grabă, după cum se părea - scrisoarea lui Vivien Jenkins care Katy Elliot datată 23 aprilie 1914. Cu o lună înainte de a muri, a observat Laurel încruntată.

   „Îți scriu din restaurantul unei gări, scumpă Katy, pentru că mi-e teamă că, dacă nu pun de îndată pe hârtie, totul va dispărea și mă voi trezi mâine-dimineață gândind că am visat. Nimic din ceea ce-ți voi scrie nu-ți va face plăcere, dar tu ești singura persoană căreia îi pot povesti. Iartă-mă deci, dragă Katy, și acceptă în avans scuzele mele cele mai profunde pentru neliniștea pe care știu că ți-o va produce această mărturisire. Doar că, dacă trebuie să mă judeci, fă-o cu blândețe și adu-ți aminte că sunt totuși micuța ta tovarășă de călătorie pe vapor.

   Astăzi mi s-a întâmplat ceva. Tocmai plecam de la spitalul doctorului Tomalin și m-am oprit pe scări să îmi aranjez eșarfa - tu mă cunoști mult prea bine ca să crezi că nu mint, îți jur, Katy, că nu am făcut-o deliberat, și totuși, când am auzit ușa deschizându-se în spatele meu, mi-am dat seama, fără să mă întorc, că era tânărul acela (cred că ți-am mai pomenit de el o dată sau de două ori în scrisorile mele), care apăruse în prag.”

   Katy Ellis subliniase această frază și notase ceva pe margine, dar scrisese atât de mic, încât Laurel nu putuse decât să-și imagineze figura dezaprobatoare a celei care scrisese:
   „Am mai pomenit de el o dată sau de două ori! Nu contenesc să mă mir de amăgirile îndrăgostiților! Îndrăgostiți?”
   Stomacul lui Laurel s-a strâns de îngrijorare pe când și-a îndreptat mai departe atenția asupra scrisorii lui Vivien. Să se fi îndrăgostit de Jimmy? Oare aceasta să fie cauza răsturnării planului „nevinovat”?
   „Era chiar el și a rămas alături de mine pe trepte cât am schimbat câteva cuvinte despre o întâmplare hazlie care se petrecuse între copii. M-a făcut să râd - are simțul umorului, Katy - și mie îmi plac oamenii cu umor, ție nu-ți plac? Tata era foarte nostim, mereu ne făcea să râdem. Apoi m-a întrebat destul de firesc dacă putem merge împreună spre casă, văzând că ne îndreptam în aceeași direcție, iar eu am acceptat, împotriva oricărui imbold la rațiune.

   Acum, parcă te văd clătinând din cap, Katy (mi te imaginez așezată la măsuța din dreptul ferestrei despre care mi-ai povestit - mai ai și ciuboțica-cucului proaspătă în vaza din colț? Bineînțeles că ai, sunt sigură). Să-ți spun de ce am făcut asta. Săptămâni întregi am făcut cum m-ai sfătuit și m-am străduit să nu-l bag în seamă, dar mai zilele trecute mi-a dat ceva - un dar în semn de scuză, pentru ceva ce nu am să-ți povestesc acum, după ce am avut o mică altercație. Darul era o fotografie. Nu am să ți-o descriu acum, am să-ți spun doar că descriindu-mi-o, el a arătat căparcă văzuse în sufletul meu universul pe care îl tăinuiesc încă de când eram mică.

   Am luat fotografia cu mine, păstrând-o ca un copil, cu multă grijă, uitându-mă la ea ori de câte ori am avut ocazia, scrutând fiecare amănunt, oricât de mic, înainte de a o încuia în seiful ascuns în peretele din dormitor, în spatele portretului bunicii - ca un copil care ar ascunde ceva de preț, fără alt motiv decât că, ascunzând-o, păstrând-o doar pentru mine, îi spoream valoarea.

   Mă auzise spunând povești copiilor de la spital și nu vreau să sugerez că acel dar ar fi avut ceva „magic” în el, dar m-a mișcat.”

   Cuvântul „magic” era subliniat și lângă el se afla un alt comentariu al lui Katy Ellis:
   „Asta este exact ceea ce sugerează, de fapt: o cunosc bine pe Vivien și știu cât de ferme sunt convingerile ei. Unul dintre lucrurile pe care le-am descoperit în munca mea este că sistemul de convingeri dobândit din copilărie nu dispare niciodată pe de-a întregul. Poate să se dea la fund pentru o vreme, dar reapare mereu la nevoie, punând din nou stăpânire pe sufletulpe care l-a modelat.”

   Laurel s-a gândit la propria ei copilărie, întrebându-se dacă ceea ce spunea Katy Ellis era adevărat. Mai presus decât orice alt sistem religios, părinții lor le inoculaseră valorile familiei, mai ales mama ei, care le spunea mereu cu tristețe că ea își dăduse seama mult prea târziu cât de importantă este familia. Și Laurel recunoștea că, în ciuda ciondănelilor lipsite de răutate, Nicolsonii săreau în ajutor la nevoie, așa cum fuseseră învățați când erau mici.

   „Poate că și recenta mea indispoziție m-a făcut mai nesăbuită ca de obicei - după o săptămână petrecută în dormitorul întunecat, cu avioanele germane huruind deasupra, cu Henry care ședea lângă pat, ținându-mă de mână și dorindu-mi să mă fac bine - e minunat să ies din nou, să trag în piept aerul proaspăt de primăvară al Londrei. (Ca o paranteză, nu ți se pare remarcabil, Katy, că în timp ce toată lumea este cuprinsă de nebunia asta pe care o numim război, florile și albinele și anotimpurile fac tot ceea ce trebuie să facă, cu înțelepciune și fără teamă, așteptând ca omenirea să-și revină în simțiri și să-și amintească de frumusețea vieții? E ciudat, dar dragostea și dorul meu de lume sunt adâncite de absența mea din ea; nu crezi că e minunat să poți trece cu repeziciune de la disperare la o lăcomie fericită, și că până și în aceste zile întunecate poți găsi fericirea în cele mai mărunte lucruri?)

   Oricum, indiferent de motiv, mi-a cerut să merg cu el și eu am acceptat, așa că am pornit-o pe jos și mi-am permis să râd. Am râs pentru că mi-a povestit lucruri nostime și era totul așa de ușor și de luminos. Mi-am datseama de când nu mă mai bucurasem de plăcerile cele mai simple: companie și conversație într-o după-amiază însorită. Îmi doresc cu nerăbdare astfel de plăceri, Katy. Nu mai sunt copil, sunt o femeie în toată firea și vreau și eu anumite lucruri pe care nu o să le am niciodată; dar este omenește, nu-i așa, să tânjești la ceea ce îți este interzis.”

   Ce lucruri? Ce îi era interzis lui Vivien? Nu era pentru prima dată când Laurel avea senzația că-i lipsește o piesă importată din acest puzzle. A dat mai departe paginile cu notițele din următoarele două săptămâni, până a dat din nou de Vivien, sperând că se va lămuri.
   „Continuă să se întâlnească cu el - la spital, ceea ce este destul de rău, dar și în alte părți, atunci când se presupune că lucrează la cantina Serviciului Feminin Voluntar sau merge după tot felul de treburi gospodărești. Îmi spune să nu-mi fac griji, căci este „doar un prieten, nimic mai mult”. Și drept dovadă o pomeneștepe logodnica tânărului: „Este logodit, Katy, și amândoi sunt foarte îndrăgostiți, plănuiesc să se mute la țară când se termină războiul, vor căuta o casă mare și veche pe care să o umple de copii, așa că vezi că nu sunt în pericol de a-mi încălca propriile mele jurăminte matrimoniale, așa cum te temi tu”.
   Citind aceasta, Laurel a simțit că amețește, recunoscând că Vivien se referea la Dorothy.
   Întrepătrunderea între acum și atunci, între istoria învățată și experiența trăită era copleșitoare. Și-a scos ochelarii și și-a frecat fruntea, privind zidul de piatră de afară.
   „Ea știe că nu mă tem doar de asta; fata îmi interpretează cu bună știință îngrijorarea. Nici eu nu sunt chiar atât de inocentă; știu că logodna acestui tânăr nu este o piedică pentru inima omenească. Nu-i cunosc sentimentele, dar le știu prea bine pe ale lui Vivien.”

   Câtă grijă din partea lui Katy Ellis, și totuși Laurel nu înțelegea de ce: Vivien lăsa să se înțeleagă că temerile lui Katy izvorau din concepțiile ei rigide despre comportamentul matrimonial decent. Oare Vivien avea obiceiul să fie necredincioasă? Nu prea avea pe ce se baza, dar, în meditațiile mai romantice și mai înflăcărate despre viață ale lui Vivien, Laurel deslușea o tendință către dragostea liberă... sau pe-aproape.
   Apoi Laurel a dat peste o altă notiță, peste alte două zile, care a făcut-o să se întrebe dacă nu cumva Katy intuise tot timpul că Jimmy reprezenta o amenințare pentru Vivien.

   „Groaznice știri de război - Palatul Westminster a fost bombardat azi-noapte și Catedrala și Parlamentul; la început s-a crezut că fusese doborât și Big Ben!
   Decât să iau ziarul sau să ascult la radio, m-am hotărât, în seara asta, să fac curat în bufetul din salon ca să îmi fac loc pentru planurile de lecții. Mărturisesc că sunt un fel depasăre-grădinar - o trăsătură de care îmi este rușine. Căci aș prefera să fiu la fel de eficientă în organizarea casei așa cum sunt în organizarea minții. Așa că am găsit acolo cea mai uimitoare colecție de nimicuri. Printre altele, o scrisoare pe care am primit-o cu 3 ani în urmă de la unchiul lui Vivien.

   Îmi descria „flexibilitatea ei plăcută” (am fost la fel de intrigată acum ca și atunci când am citit aceste cuvinte – cât de puțin reușise să o cunoască pe adevărata Vivien!) și mi-a trimis și o fotografie, pe care am găsit-o în scrisoarea împăturită. Vivien avea șaptesprezece ani în acea fotografie și era o frumusețe, îmi amintesc că atunci când am văzut-o cu atâția ani în urmă m-am gândit că arată ca un personaj dintr-opoveste, poate chiar ca Scufița-Roșie, cu ochii mari, buzele ca bobocul de trandafir și cu privirea deschisă și nevinovată de copil. Îmi aduc aminte că speram atunci că nu se va ivi vreun lup rău care s-o pândească în pădure.

   Faptul că acea scrisoare și fotografia au ieșit la iveală tocmai astăzi mi-a dat de gândit. Nu m-am înșelat ultima dată când am avut unul dintre „gândurile” mele. Nu am făcut nimic atunci, spre veșnica mea părere de rău, dar acum n-am să stau deoparte ca să o las pe tânăra mea prietenă să facă o nouă greșeală. Dat fiind că nu pot să-mi exprim în scris temerile după cum aș dori, voi merge eu însămi la Londra să o întâlnesc.”

   Și chiar s-a dus, imediat, căci după patru zile nota din nou în jurnal:
   „Am fost la Londra și este chiar mai rău decât m-am temut. Mi-e foarte clar că draga mea Vivien s-a îndrăgostit de tânărul acela, Jimmy. Nu mi-a spus-o direct, desigur, căci este prea reținută, dar o cunosc de când era copil și mi-am putut da seama din fiecare mișcare a feței, din fiecare vorbă nerostită.
   Mai rău, se pare că a lăsat deoparte orice precauție, a mers de nenumărate ori acasă la el, unde locuiește cu tatăl lui suferind. Ea susține că toate acestea sunt „nevinovate”, la care i-am replicat că nu există așa ceva și că această deosebire nu ar scuti-o de vină dacă ar trebui să dea o explicație pentru aceste vizite. Mi-a spus că „nu va renunța la el” - copilă încăpățânată - la care mi-am adunat toată asprimea de care sunt în stare și i-am spus: „Dar ești măritată, draga mea!” I-am amintit apoi de jurământul pe care i-l făcuse soțului ei în biserica din Nordstrom că îl va iubi, îl va cinsti și îl va asculta până când moartea îi va despărți... etc. etc. Vai, n-am să pot uita cu ușurință privirea pe care mi-a aruncat-o - dezamăgirea din ochi atunci când mi-a spus că nu înțeleg.

   Înțeleg prea bine cum e să iubești ce este interzis, și i-am spus-o, dar ea este tânără, și la vârsta asta te crezi singurul care poate avea sentimente puternice. Mărturisesc cu părere de râu că nu ne-am despărțit în termenii cei mai buni.

   Am făcut o ultimă încercare de a o convinge să renunțe la munca de la spital, dar a refuzat. I-am reamintit că trebuia să se gândească și la sănătatea ei, dar nu a luat în seamă temerile mele. Când dezamăgești pe cineva ca ea, te simți la fel de vinovat ca și cum ai distruge toată bunătatea din lume. Totuși, n-am să renunț - mai am încă o carte de jucat. Știu că risc să o înfurii, dar, pe când trenul pleca din Londra, m-am hotărât să îi scriu lui Jimmy Metcalfe și să-i explic cât rău îi face.
   Poate că el va da dovadă de prudența necesară.”

   Soarele începuse să apună și în sala de lectură se făcea tot mai frig și mai întuneric. Laurel simțea cum i se împăienjenesc ochii citind scrisul ordonat, dar foarte mărunt al lui Katy Ellis. S-a lăsat pe spătarul scaunului și a închis ochii, prin minte umblându-i spusele lui Katy. Oare îi scrisese lui Jimmy? Oare asta să fi dejucat planul mamei? Oare ceea ce îi va fi scris Katy - ceva ce i se părea suficient de convingător ca să-l facă pe Jimmy să renunțe la această prietenie de care Vivien nu voia să se desprindă - fusese îndeajuns ca să provoace și despărțirea mamei de Jimmy?

   Asta s-ar întâmpla într-un roman, și-a spus Laurel. Ar fi just ca doi tineri îndrăgostiți să fie dezbinați chiar de fapta pe care complotau să o ducă la bun sfârșit ca să-și poată atinge fericirea împreună. Oare la asta se gândea mama în ziua aceea, la spital, când i-a spus lui Laurel că ar trebui să se mărite din dragoste și că n-ar trebui să aștepte, căci nimic altceva nu avea importanță? Oare Dorothy așteptase prea mult și dorise prea mult și între timp cealaltă femeie îi luase iubitul?

   Laurel bănuia că ceva anume din firea lui Vivien o făcea total nepotrivită pentru planul lui Dorothy și al lui Jimmy. Să fi fost oare simplul fapt că Vivien era genul de femeie de care Jimmy s-ar fi putut îndrăgosti? Sau Laurel intuia altceva? Katy Ellis - ca fiică de preot - era evident îngrijorată că Vivien nu își respecta jurămintele matrimoniale, dar mai era și altceva.

   Laurel se întreba dacă Vivien nu era cumva bolnavă. Katy era prăpăstioasă, dar grija ei pentru sănătatea lui Vivien era dintr-aceea pe care ai acorda-o unui prieten care ar suferi de o boală cronică, nu unei tinere de 20 de ani, plină de viață. Vivien însăși pomenise de „absențe” din lumea exterioară, când soțul ei Henry o veghease la capul patului, mângâindu-i mâna în timp ce ea se întrema. Oare Vivien Jenkins suferea de vreo boală care o făcea mai vulnerabilă la interacțiunea cu lumea decât ar fi fost normal? Suferise vreo criză de vreun fel, psihică sau fizică, ce ar fi putut să revină?

   Sau poate - Laurel și-a îndreptat spatele pe scaun - avusese mai multe pierderi de sarcină după căsătoria cu Henry? Aceasta ar fi explicat cu siguranță grija exagerată a soțului ei, și chiar, într-o anumită măsură, tendința lui Vivien de a ieși din casă după ce s-a însănătoșit, de a părăsi universul domestic al nefericirii sale și de a face mai mult decât era în stare.

   Aceasta ar fi putut chiar explica îngrijorarea lui Katy că Vivien lucra cu copii la spital. Asta să fi fost? Katy și-ar fi făcut griji că prietena ei își sporea tristețea înconjurându-se de ceea ce-i amintea permanent de faptul că ea nu putea avea copii. Vivien îi scria în scrisoare că era specific naturii umane, și a ei prin urmare, de a-și dori cu ardoare ceea ce nu putea avea. Laurel era convinsă că dăduse de ceva - până și faptul că folosea cu îndârjire eufemisme se potrivea cu acel subiect și acel moment.

   Laurel și-ar fi dorit să știe și alte locuri unde să caute răspunsuri la toate întrebările. I-a venit în minte că mașina timpului a lui Gerry ar fi de mare ajutor acum. Dar, din păcate, era blocată acum de jurnalele lui Katy. A mai găsit și alte notițe din care reieșea că prietenia lui Vivien cu Jimmy părea să se adâncească, în ciuda părerilor de rău ale lui Katy, până când, dintr-odată, pe 20 mai, o altă notă menționa că Vivien îi scrisese spunându-i că nu îl va mai vedea pe Jimmy, că venise vremea ca el să înceapă o nouă viață și că i-a făcut toate urările de bine și și-a luat rămas-bun de la el.

   Oare Katy îi scrisese lui Jimmy? Oare ceea ce i-a scris era cauza acestei schimbări abrupte? Cu toate acestea, lui Laurel îi părea rău pentru Vivien Jenkins: chiar dacă își dădea seama că prietenia lui Jimmy era mai mult decât părea, nu putea să nu-i pară rău pentru tânăra care se mulțumise cu atât de puțin. Laurel bănuia că mila ei ar fi putut să fie influențată și de faptul că știa ce urma să i se întâmple lui Vivien, dar până și Katy, care insistase atât de mult să se pună capăt acestei relații, părea că se îndoia acum că se terminase.

   „Am fost îngrijorată pentru Vivien și am vrut ca aventura ei cu tânărul acela să se sfârșească, dar acum sufăr povara că mi s-a împlinit dorința. Am primit o scrisoare cu foarte puține amănunte, dar pe un ton care nu e greu deloc de descifrat. Îmi scrie cu resemnare.
   Spune doar că am avut dreptate; că prietenia s-a sfârșit și că nu trebuie să-mi fac griji, căci totul a ieșit cum nu se poate mai bine. Aș fi acceptat tristețe sau mânie. Dar ceea ce mă îngrijorează cel mai mult este tonul de înfrângere. Nu pot să nu mă gândesc că menește a rău. Am să aștept următoarea scrisoare, sperând că totul se va îmbunătăți și îmi păstrez convingerea că am acționat din motivele cele mai bune.”

   Dar nu a sosit nicio scrisoare. Vivien Jenkins a murit peste 3 zile, ceea ce a fost notat de Katy Ellis cu o durere imaginabilă.

   Peste o jumătate de oră, Laurel străbătea grăbită peluza facultății, învăluită de lumina palidă a amurgului, îndreptându-se spre stația de autobuz. Telefonul a început să-i sune în buzunar. Nu a recunoscut numărul, dar a răspuns.

   - Lol, s-a auzit o voce.

   - Gerry? a întrebat Laurel, căznindu-se să deslușească prin zgomotul de la capătul celălalt al firului. Gerry, unde ești?
   - În Londra, te sun dintr-o cabină telefonică de pe Fleet Street.
   - Mai sunt cabine telefonice în City?
   - Așa se pare, doar dacă nu mă aflu pe Tardis, ceea ce ar însemna că am dat de mare bucluc.

   - Și ce cauți la Londra?
   - Alerg după doctorul Rufus.
   - Aaa, s-a mirat Laurel, astupându-și cealaltă ureche cu mâna ca să audă mai bine. Și l-ai prins?

   - Da, sau cel puțin jurnalele lui. El a murit pe la sfârșitul războiului.

   Lui Laurel a început să i se zbată inima în piept. A trecut iute peste sfârșitul prematur al doctorului. În căutarea răspunsurilor la acest mister nu mai era prea mult loc și de înțelegere.

   - Și ce-ai descoperit?
   - Nu știu de unde să încep.
   - Cu partea cea mai importantă. Haide, grăbește-te, spune odată!
   - Stai așa!
   L-a auzit cum mai băga o monedă în telefon.

   - Mai ești pe fir?

   - Da, da!

   Laurel s-a oprit sub un felinar cu lumină portocalie și l-a ascultat mai departe pe Gerry.

   - Ele nu au fost niciodată prietene, Lol, după câte spune doctorul Rufus, mama și această Vivien Jenkins nu au fost niciodată prietene.

   - Cum? a întrebat ea, părându-i-se că nu a auzit bine.
   - Abia dacă se cunoșteau!
   - Mama și Vivien Jenkins? Ce tot vorbești? Am văzut cartea, fotografia, sigur că erau prietene.

   - Mama era cea care voia să fie prietene, din câte am citit, de parcă și-ar fi dorit să fie ea însăși Vivien Jenkins. Făcuse o obsesie că erau de nedespărțit - „suflete-pereche”, așa spune el, dar totul se petrecea în mintea ei.

   - Dar, tot nu...

   - Apoi ceva s-a întâmplat - nu-mi dau seama ce anume - și Vivien Jenkins a făcut ceva care i-a dovedit mamei că nu erau prietene deloc.

   Laurel și-a amintit de cearta de care-i pomenise Kitty Barker, de ceva ce se întâmplase între cele două care a înfuriat-o grozav pe Dorothy și i-a aprins dorința de răzbunare.

   - Ce, Gerry? Știi cumva ce a făcut Vivien? Sau ce a luat?
   - Ea a... fir-ar să fie... nu mai am fise.

   S-a auzit un fâsâit de buzunare scuturate și receptorul trecut dintr-o mână într-alta.
   - O să se termine acum, Lol...
   - Sună-mă! Fă rost de fise și sună-mă!
   - E prea târziu acum. Plec. Vorbim curând. Vine eu la Greenac...
   A venit tonul și Gerry a amuțit.

27.

     Londra, 1941
   Jimmy s-a simțit stânjenit prima dată când a adus-o pe Vivien acasă ca să-l viziteze pe tatăl lui. Cămăruța arăta destul de rău, cu toate improvizațiile lui, dar ei trebuie să i se fi părut oribilă.
   Oare chiar crezuse că dacă pune un prosop vechi de bucătărie pe cufărul de lemn acesta va părea o masă? Se pare că da. Vivien se purtase exemplar, prefăcându-se că nu e nimic ieșit din comun să bei ceai negru din cești desperecheate, lângă o pasăre în colivie, la capătul patului unui bătrân, așa că totul a decurs foarte bine, în ciuda neajunsurilor.

   Unul dintre acestea era insistența cu care tatăl lui o numea tot timpul „tânăra ta doamnă”. Jimmy l-a corectat de cel puțin trei ori, după care a ridicat din umeri scuzându-se față de Vivien și încercând să ia totul în glumă. Ce altceva ar fi putut face? Era greșeala unui om bătrân - el o întâlnise pe Dolly doar o singură dată, înainte de război, când mai erau încă în Coventry. Pe Vivien nu a deranjat-o, iar tatăl lui a fost fericit. Nespus de fericit. S-a înțeles de minune cu Vivien, descoperind în ea un tovarăș de vorbă de care dusese dorul toată viața.

   Jimmy îi privea cum râdeau împreună la vreo istorioară de-a tatei, cum încercau să-l învețe pe Finchie vreo figură nouă, sau ciorovăindu-se în glumă cum ar fi mai bine să pună o nadă într-un cârlig de pescuit și simțea că îi plesnește inima de recunoștință. Își dădea seama că de atâția ani nu-l mai văzuse pe taică-său fără cuta aceea adâncă dintre sprâncene apărută ori de câte ori se străduia să-și amintească cine e și unde se află.

   În alte dăți, Jimmy s-a pomenit încercând să-și imagineze cum ar fi fost Doll în locul lui Vivien, închipuindu-și că ea ar fi fost cea care îi aducea tatei o ceașcă proaspătă de ceai, amestecând laptele condensat, după cum îi plăcea lui, spunându-i tot felul de povești care îl făceau pe bătrân să clatine din cap, surprins și încântat... dar parcă nu se potrivea. Așa că s-a mustrat că i-a dat prin cap așa ceva. Comparațiile nu aveau rost și erau necinstite pentru ambele femei. Ar fi venit și Doll să-l viziteze dacă ar fi putut. Ea nu era o doamnă fără griji, lucra în program prelungit la fabrica de muniții și era mereu obosită după aceea, așa că era firesc să-și umple puținele seri libere întâlnindu-se cu prietenii ei.

   Pe de altă parte, Vivien părea să se bucure într-adevăr de momentele pe care le petrecea în cămăruța lor. Jimmy făcuse odată greșeala să-i mulțumească, de parcă i-a fi făcut lui o mare favoare, dar ea l-a privit uimită, de parcă el și-ar fi pierdut mințile, și l-a întrebat: „Dar pentru ce?” Stupoarea ei l-a făcut să se simtă prost și, cu o glumă, a schimbat subiectul, dar apoi s-a pomenit gândindu-se că înțelesese el greșit și că Vivien menținea această prietenie doar de dragul bătrânului. Părea o explicație plauzibilă.

   Uneori tot se mai întreba de ce acceptase ea, în ziua aceea la spital, să plece cu el pe jos. Nu era nevoie să-și explice de ce o invitase: bucuria de a o vedea reîntoarsă după boală, strălucirea încăperii când a deschis ușa mansardei și a dat de ea acolo pe neașteptate. Când a plecat, s-a grăbit să o prindă din urmă, deschizând atât de repede ușa de la intrare încât ea încă mai era pe trepte, legându-și eșarfa. Nu se așteptase să accepte. Dar știa că numai la asta se gândise tot timpul repetițiilor. Voia să fie alături de ea, nu pentru că așa îi spusese Dolly, ci pentru că se simțea bine cu ea.

   - Tu ai copii, Jimmy? l-a întrebat ea în timp ce mergeau unul lângă altul.

   Se mișca ceva mai lent ca de obicei fiind încă slăbită după boala care o ținuse în casă. Observase o anume rezervă toată ziua - ea se amuzase cu copiii ca de obicei, dar avea ceva în priviri, ca un fel de precauție cu care nu era obișnuit. Lui Jimmy i-a fost milă de ea, deși nu-și dădea seama de ce.

   - Nu, a răspuns el, clătinând din cap.
   Și a simțit cum roșește, amintindu-și cum o tulburase când o întrebase și el același lucru.
   De data aceasta însă, ea adusese vorba și a continuat.

   - Dar ai vrea să ai cândva.
   - Da.
   - Doar unul... doi?
   - Pentru început, apoi încă șase.
   Ea a zâmbit.

   - Eu am fost singur la părinți, a explicat el. Și a fost tare pustiu.
   - Noi am fost patru și a fost foarte gălăgios.
   Jimmy a râs și mai zâmbea încă atunci când și-a dat seama de ceva la care nu se gândise până atunci.

   - Poveștile pe care le spui copiilor la spital, a început el, pe când dădeau colțul străzii, gândindu-se la fotografia pe care o făcuse pentru ea, cele cu casele de lemn pe stâlpi, pădurea fermecată, familia de dincolo de văl... sunt despre familia dumitale, nu-i așa?

  Vivien a încuviințat din cap.

   Jimmy nu-și dădea seama ce-l făcuse să-i povestească atunci despre tatăl lui - ceva din felul în care arăta atunci când vorbea despre propria ei familie, poveștile pe care le auzise pline de magie și dor și care făceau să dispară noțiunea timpului, nevoia subită pe care a simțit-o să lase pe cineva să pătrundă în sufletul lui. Oricum, i-a vorbit de tata și Vivien l-a tot iscodit, iar el și-a amintit de prima zi când o văzuse înconjurată de copii, de atenția cu care îi asculta.
   Când ea a spus că ar dori să-l cunoască pe bătrân, Jimmy a presupus că era doar o amabilitate pe care o spui când de fapt te gândești să prinzi trenul și te întrebi dacă vei ajunge la timp la gară.

   - I-am adus ceva, i-a spus ea la următoarea repetiție, ceva ce cred că i-ar face plăcere.
   Și săptămâna viitoare, când Jimmy a acceptat în cele din urmă să o ducă să-l cunoască pe tatăl lui, ea i-a oferit bătrânului o bucată de calamar.
   - E pentru Finchie.
   Îl găsise pe plajă, i-a povestit ea, când împreună cu Henry făcuse o vizită editorului lui.

   - E o fată grozavă, Jim băiete! a exclamat tata cu voce tare. Foarte frumoasă, ca o cadră. Și bună pe deasupra. Crezi că ai să aștepți să faci nunta când o să ajungem la mare?
   - Nu știu, tată, a răspuns Jimmy, aruncându-i o privire lui Vivien, care se prefăcea că se uită cu mare interes la fotografiile lui de pe perete. Mai așteptăm și-o să vedem!

   - Să n-așteptăm prea mult, Jimmy. Nici eu, nici maică-ta nu întinerim.
   - Bine, tată, ai să fii primul care o să afle... promit!
   Mai târziu, când o conducea pe Vivien la stația de metrou, i-a explicat despre starea de confuzie a tatei sperând că nu s-a simțit prea stânjenită.
   - Nu trebuie să te scuzi pentru tatăl dumitale, Jimmy, a răspuns ea surprinsă.

   - Nu, știu. Doar că nu am vrut să te simți stânjenită.

   - Dimpotrivă, nu m-am simțit atât de bine de multă vreme.

   Au mers mai departe în tăcere o vreme, apoi Vivien a spus:
   - Și chiar aveți de gând să locuiți la malul mării?
   - Ăsta-i planul...

   Jimmy s-a cutremurat tot gândindu-se la... plan. Rostise cuvântul fără să se gândească și se blestema în gând pentru asta. Era extrem de stânjenitor să-i descrie lui Vivien acel scenariu pentru viitor care se asocia în mintea lui cu complotul lui Dolly.

   - Ai de gând să te căsătorești?
   El a dat din cap.
   - E minunat, Jimmy! Mă bucur pentru dumneata. E o fată bună? Sigur că este... ce întrebare pun și eu!
   Jimmy a zâmbit ușor, sperând că s-a încheiat discuția, dar Vivien a continuat:

   - Ei?
   - Ce anume?
   - Povestește-mi despre ea, a spus Vivien râzând.
   - Ce vrei să știi?
   - Nu știu... lucrurile obișnuite, cred... Cum v-ați cunoscut?
   Gândul lui Jimmy a zburat către cafeneaua din Coventry.
   - Eu căram un sac cu făină.

   - Și ea nu a putut rezista, l-a tachinat Vivien blând. E clar că are o slăbiciune pentru făină. Și ce altceva îi mai place? Cum arată?

   - Jucăușă, a spus Jimmy simțind cum i se pune un nod în gât. Plină de viață, de vise.

   Nu-i făcea deloc plăcere această discuție, dar s-a pomenit că-i fuge gândul la Doll: fetița care fusese, femeia care devenise acum.

   - Și-a pierdut familia într-un bombardament.
   - Vai, Jimmy! a exclamat ea, schimbându-se la față. Biata fată, trebuie să fie nenorocită.

   Mila ei era sinceră și profundă, iar Jimmy nu mai putea suporta. Îi era rușine de înșelăciune, de rolul pe care îl jucase deja; i se rupea inima de duplicitatea în care se antrenase, toate acestea l-au făcut să fie cinstit. Poate că, în subconștient, chiar spera ca adevărul să dejoace într-un fel planul lui Dolly.

   - De fapt, cred că o și cunoști.

   - Ce spui? a exclamat ea, aruncându-i o privire alarmată. Cum adică?
   - O cheamă Dolly, a urmat el, ținându-și răsuflarea, amintindu-și întâmplările rele petrecute între ele. Dolly Smitham.
   - Nu, a răspuns Vivien ușurată. Nu cred că cunosc pe nimeni cu numele ăsta.
   Jimmy era derutat, știa că erau prietene... adică fuseseră cândva. Așa îi spusese Dolly.
   - Ați lucrat împreună la Serviciul Feminin Voluntar. A locuit peste drum de dumneata, în Campden Grove. A fost dama de companie a lui lady Gwendolyn.

   Vivien s-a schimbat la față, dându-și seama despre cine e vorba.
   - Aaa! Vai, Jimmy, a urmat ea, oprindu-se și apucându-l de braț, cu ochii măriți de spaimă. Și ea știe că lucrăm împreună la spital?
   - Nu, a răspuns Jimmy, urându-se pentru această minciună.
   S-a văzut pe chipul ei cât de ușurată e, chiar a schițat un zâmbet, stins iute de o altă spaimă. A oftat ușor cu părere de rău, apăsându-și degetele pe buze.

   - Doamne, Jimmy, cât de mult trebuie să mă urască! a urmat ea, scrutându-i ochii. S-a întâmplat ceva îngrozitor... nu știu dacă ți-a povestit: mi-a făcut un mare serviciu cândva, înapoindu-mi un medalion pe care îl pierdusem, dar mi-e teamă că am fost destul de mojică cu ea. Avusesem o zi proastă, se întâmplase ceva neașteptat, nu mă simțeam bine și m-am purtat urât. M-am dus după aceea să o caut, să-mi cer iertare și să îi explic. Am bătut la ușă, la numărul 7, dar nu a răspuns nimeni. Apoi bătrâna a murit și s-au mutat cu toții. S-a petrecut totul atât de iute!

   În timp ce vorbea a apucat cu mâna medalionul și îl răsucea, proptindu-l la baza gâtului.

   - Vrei să-i spui asta, Jimmy? Te rog să-i spui că nu am vrut să mă port cu ea atât de urât.

   Jimmy i-a promis că va vorbi cu Dolly. Explicația lui Vivien i-a produs o mulțumire nejustificată. Confirma povestea lui Dolly, dar dovedea în același timp că toată chestiunea, răceala aparentă a lui Vivien, fusese o mare neînțelegere.
   Au mers mai departe în tăcere, fiecare cu gândurile sale, până când Vivien a spus:

   - De ce mai aștepți și nu te căsătorești, Jimmy? Vă iubiți, nu-i așa?

   Bucuria lui s-a curmat. Ar fi dorit din suflet să renunțe la acest subiect.
   - Da.

   - Și-atunci de ce n-o faceți acum?
   Cuvintele cu care a îmbrăcat minciuna păreau banale.

   - Vrem să iasă perfect.

   Ea a încuviințat din cap gândindu-se și-apoi a spus:
   - Dar ce poate fi mai perfect decât să te căsătorești cu ființa iubită?

   S-a repezit să se justifice, poate amețit de rușine, poate din pricina amintirilor ascunse cu tatăl lui așteptând-o în van pe mama să se întoarcă.

   - Ce poate fi mai perfect decât dragostea? a repetat el întrebarea și-a râs amar. Să știi că poți să câștigi suficient ca să-i poți face fericiți pe cei pe care-i iubești, pentru început. Să poți avea un acoperiș deasupra capului, să poți pune hrană pe masă, să plătești încălzirea. Pentru cei de teapa noastră, care nu avem de nici unele, astea nu sunt nimicuri. Recunosc că nu sunt la fel de romantice ca ideea dumitale, dar asta-i viața, nu-i așa?

   Vivien a pălit, își dădea seama că o jignise, dar Jimmy se aprinsese, și, deși era supărat pe sine, nu pe ea, nu și-a cerut scuze.

   - Ai dreptate, i-a spus ea într-un târziu. Îmi pare rău, Jimmy. Am vorbit fără rost, n-a fost frumos din partea mea. Și oricum nu-i treaba mea. Doar că ai descris un tablou atât de viu - casa de la țară, marea - e atât de minunat. M-am antrenat și eu în planurile voastre.

   Jimmy nu i-a răspuns. Cât vorbise, se uitase la ea, dar acum își întorsese capul. Ceva din înfățișarea ei îl îmboldise să-și închipuie cum ar arăta ei 2, el și ea, fugind la mare, și-i venea să o oprească acolo în stradă, să-i ia fața în mâini și s-o sărute îndelung și puternic. Doamne, ce se întâmpla cu el?

   Jimmy și-a aprins o țigară și a mers mai departe fumând.
   - Dar dumneata? a mormăit el, încercând să îndrepte situația. Ce aștepți de la viitor? La ce visezi?
   - O! a exclamat ea, fluturând mâna. Nu pierd timpul să mă gândesc la viitor.
   Au ajuns la stația de metrou și și-au luat rămas-bun cu multă stângăcie.
   Jimmy se simte foarte stânjenit, ca să nu spunem chiar vinovat, mai ales că trebuia să se grăbească să se întâlnească cu Dolly la Lyons, așa cum se înțeleseseră. Totuși...
   - Lasă-mă să merg cu dumneata până în Kensington! a strigat după ea, să mă asigur că ajungi acasă cu bine.
   Ea și-a întors capul să-l privească.
   - Vrei să prinzi bomba cu numele meu pe ea?
   - O să mă străduiesc.
   - Nu, nu, mulțumesc. Prefer să mă duc singură.
   Avea ceva din vechea Vivien, ca atunci când pornise grăbită înaintea lui, fără să-i zâmbească măcar.

      Dolly fuma și se uita pe geamul restaurantului așteptându-l pe Jimmy să apară.
  Din când în când își lua ochii de la fereastră și-și mângâia mâneca hainei albe de blană. De fapt era prea cald să mai poarte haina, dar nu-i plăcea să și-o scoată. O făcea să se simtă importantă - chiar puternică - și avea nevoie de asta mai mult ca oricând. În ultima vreme avusese senzația înfiorătoare că scapă frâiele. Teama îi producea greață. Cea mai neplăcută era nesiguranța care i se strecura noaptea în suflet.
   Atunci când îl concepuse, planul părea desăvârșit - un mod foarte simplu de a-i da o lecție lui Vivien Jenkins și de a îndrepta lucrurile pentru Jimmy și ea. Dar, cu cât trecea timpul și Jimmy nu reușea să stabilească o întâlnire ca să poată face fotografia, Dolly observa că între ei se produce o înstrăinare, că îi venea greu să se mai uite în ochii ei, și începea să-și dea seama că făcuse o mare greșeală, că n-ar fi trebuit să-i ceară lui Jimmy să facă asta. În momentele cele mai rele, Dolly începuse chiar să se teamă că s-ar putea ca el să nu o mai iubească la fel de mult, că ar putea gândi că nu mai este atât de minunată. Și gândul acesta o înspăimânta de moarte.
   Cu câteva seri în urmă se certaseră foarte tare. Totul începuse de la fleacuri, de la ceva ce spusese ea despre prietena ei, Caitlin, despre cum se purtase când au fost la dans împreună cu Kitty și cu celelalte fete. Erau lucruri pe care i le spusese de sute de ori până atunci, dar de data aceea totul a degenerat într-o ceartă zdravănă. A fost șocată de asprimea cu care i-a vorbit, de ceea ce i-a spus - că ar trebui să-și aleagă mai bine prietenii, dacă cei vechi o dezamăgeau atât de tare, că ar putea să se gândească mai degrabă să vină pe la el, să-l vadă pe tatăl lui, în loc să se distreze cu lume care nu-i place - și i s-a părut atât de nelalocul lui, atât de dur, că a început să plângă în plină stradă.

   De obicei, când plângea, Jimmy își dădea seama cât era de supărată și încerca să o împace, dar nu de data aceea.
   - Iisuse Cristoase! a strigat el, îndepărtându-se cu pumnii strânși.
   Dolly și-a înghițit lacrimile și a rămas în întuneric, așteptând și ascultând, dar o vreme nu a auzit nimic. Atunci a crezut că rămăsese singură de-adevăratelea, că mersese prea departe și că el plecase de tot de data aceea.
   Dar nu plecase, se întorsese, numai că, în loc să-și ceară iertare cum se aștepta ea, i-a spus cu o voce pe care nu i-a recunoscut-o.
   - Ar fi trebuit să te măriți cu mine, Doll. Trebuia să te fi măritat cu mine când te-am cerut de nevastă!
   Dolly a simțit că i se ridică un geamăt dureros în gât când l-a auzit și s-a pomenit strigând și ea:
   - Nu, Jimmy, trebuia să mă fi cerut mai repede!

   Apoi s-au împăcat pe treptele casei doamnei White. S-au sărutat și și-au spus noapte bună, cu grijă, politicoși, căzând de acord că s-au lăsat cuprinși de emoții și asta a fost tot. Dar Dolly simțea că era mai mult de atât. După aceea a stat trează ore întregi, gândindu-se la săptămânile din urmă, amintindu-și toate întâlnirile lor, ce spusese, cum se purtase, și și-a dat seama: de vină era planul ei, ceea ce-i ceruse să facă. În loc să aranjeze lucrurile, așa cum sperase, planul ei cel inteligent risca să strice totul...
   Acum, în restaurant, Dolly și-a stins țigara și a scos scrisoarea din poșetă.
   A smuls-o din plic și a mai citit-o încă o dată. O ofertă de slujbă într-o pensiune numită Marea Albastră. Jimmy găsise un anunț într-un ziar și i-l decupase.
   - Sună minunat, Doll, îi spusese el, e un loc grozav pe malul mării - cu pescăruși, aer sărat, înghețată... și aș putea și eu să... ei, o să găsesc eu ceva de lucru.
   Dolly nu se vedea dereticând după turiști palizi și plini de nisip, dar Jimmy nu a lăsat-o până nu a scris scrisoarea și chiar i-a plăcut să-l vadă atât de hotărât. La urma urmei, de ce nu? L-ar fi împăcat pe Jimmy. Iar dacă i s-ar fi oferit totuși slujba, putea să refuze fără știrea lui. La vremea aceea Dolly se gândea că nu va avea nevoie de slujbă.
   Ușa restaurantului s-a deschis și a intrat Jimmy. Se vedea că alergase - nerăbdător să o vadă, spera ea. Dolly i-a făcut semn cu mâna în timp ce el se îndrepta spre masă. Părul negru îi cădea pe frunte făcându-l să arate foarte chipeș și ciufulit într-un fel periculos de atrăgător.

   - Hei, Doll, a spus el sărutând-o pe obraz. Nu e cam cald pentru blană?
   - Mie mi-e bine, a zâmbit ea, clătinând din cap.
   S-a mutat pe locul opus din separeu, dar el s-a așezat în fața ei ridicând mâna să cheme chelnerița.
   Dolly a așteptat până au comandat ceaiul, dar după aceea nu a mai putut răbda. A tras aer în piept și a spus:
   - Mi-a venit o idee.
   Chipul lui a împietrit, iar ea a simțit o împunsătură de reproș, dându-și seama cât de sensibil a devenit. A întins încet mâna să-i mângâie brațul.
   - Stai, Jimmy, nu e ce crezi, a dat ea înapoi, mușcându-și buza. De fapt, a urmat coborând vocea, m-am mai gândit la chestia cealaltă, la planul nostru.
   Jimmy și-a ridicat bărbia în semn de apărare, iar ea a continuat iute:
   - Doar că m-am gândit că ar trebui să renunți - să nu mai faci nimic cu întâlnirea și cu fotografia.
   - Vorbești serios?
   Ea a încuviințat din cap și, privindu-i reacția feței, și-a dat seama că luase hotărârea cea bună.

   - N-ar fi trebuit să-ți cer așa ceva niciodată, a urmat ea pe nerăsuflate, nu am judecat limpede. Toată tevatura cu lady Gwendolyn, cu familia mea... m-a făcut să-mi ies un pic din minți, așa cred, Jimmy.
   S-a ridicat și s-a așezat lângă ea, luându-i fața în mâini. Ochii lui negri îi scrutau pe ai ei.
   - Sigur că da, biata mea fetiță!
   - N-ar fi trebuit să-ți cer asta niciodată, i-a spus ea, în timp ce el o săruta. Nu e corect... îmi pare r...
   - Șșșt, a liniștit-o el, ușurat. Haide, nu te mai gândi la asta, a trecut. Trebuie să uităm toate astea și să ne îndreptăm spre viitor.
   - Tare mi-ar plăcea.
  El s-a dat înapoi să o privească, apoi a clătinat din cap râzând, cu un amestec de surprindere și bucurie. Era un sunet atât de plăcut, încât Dolly s-a înfiorat.
   - Haide să începem cu ideea ta. Voiai să mi spui ceva când am intrat?
   - A, da, a răspuns Dolly emoționată. Piesa asta pe care o montezi... ar trebui să mă duc la lucru dar cred că am să chiulesc și să vin și eu cu tine la spectacol.
   - Da!?
   - Sigur că da, tare mi-ar plăcea să o cunosc și eu pe Nella și pe ceilalți și când o să mai am ocazia să-l văd pe iubitul meu jucând-o pe Tinkerbell?

    Primul și ultimul spectacol cu Peter Pan jucat de micii actori de la spitalul doctorului Tomalin a avut un succes extraordinar.
   Copiii au zburat, s-au luptat și au făcut minuni din podul prăfuit și câteva cearșafuri vechi. Cei prea bolnavi ca să participe și ei strigau și aplaudau din locurile unde fuseseră așezați ca să asiste. Iar Tinkerbell, cu mâinile atât de sigure ale lui Jimmy, s-a descurcat de minune. Copiii i-au făcut o surpriză lui Jimmy după spectacol când au scos tabloul cu Jolly Roger, înlocuindu-l cu altul pe care scria Steaua privighetorii. Apoi au interpretat propria lor versiune a poveștii pe care le-o spusese el. Repetaseră asta în taină preț de mai multe săptămâni.
   După ce actorii au ieșit pentru ultima oară la rampă, doctorul Tomalin a ținut un discurs și le-a făcut semn lui Vivien și lui Jimmy să vină să facă și ei o reverență. Jimmy zărit-o pe Doll în public făcându-i cu mâna și i-a zâmbit făcându-i cu ochiul.
   Avusese emoții să o aducă acolo, deși acum nu își mai dădea seama de ce.
   Când ea i-a propus să vină, i s-a părut că e năpădit de vinovăția apropierii prea mari de Vivien, temându-se că lucrurile ar putea lua o întorsătură urâtă. În clipa când și-a dat seama că nu o va putea convinge să nu vină, Jimmy s-a străduit să îndrepte lucrurile. Nu-i mărturisise despre prietenia lui cu Vivien, dar în schimb s-a concentrat să-i explice cum i-a cerut socoteala pentru că se purtase atât de urât cu Dolly când i-a înapoiat medalionul.
   - I-ai povestit despre mine?
   - Sigur că da, a spus Jimmy, întinzând mâna să o prindă de braț, pe când ieșeau din restaurant și o porneau prin întunericul produs de camuflaj. Nu ești tu iubita mea, cum aș fi putut să nu-i vorbesc despre tine?
   - Și ce a spus? A recunoscut? Ți-a povestit cum s-a purtat?
   - Da, mi-a spus.
   Jimmy s-a oprit în timp ce Dolly își aprindea o țigară.
   - Se simțea îngrozitor pentru toată povestea asta. Mi-a spus că avusese un șoc în ziua aia, dar că asta nu-i scuza purtarea.

   La lumina lunii i-a văzut buza de jos tremurând.
   - A fost îngrozitor, Jimmy, a șoptit ea. Ceea ce mi-a zis... cum m-au făcut să mă simt!
   El i-a dat părul după ureche.
   - A vrut să-și ceară iertare, se pare că a încercat... dar când a sunat la ușa casei lui lady Gwendolyn nu i-a răspuns nimeni.
   - La mine a venit?
   Jimmy a dat din cap și a văzut cum i se îndulcesc trăsăturile. Toată mânia dispăruse dintr-odată. Schimbarea era uimitoare și totuși nu ar fi trebuit să fie surprins. Emoțiile lui Dolly erau ca niște zmeie cu sfori lungi, nici nu apuca unul să cadă, că se și ridica altul și mai colorat.
   După aceea au mers la dans și, pentru prima dată după săptămâni întregi, fără amenințarea planului aceluia blestemat, Jimmy și Dolly s-au simțit bine împreună, ca altă dată. Au râs și au glumit și când s-au sărutat dorindu-și noapte bună și Jimmy s-a strecurat afară pe gemulețul doamnei White, începuse să creadă că nu era o idee foarte rea să o ia pe Doll cu el să vadă piesa.

     Și avusese dreptate. După un început destul de nereușit, ziua se desfășurase mai bine decât ar fi sperat.
   Vivien aranja pânza corabiei când și-au făcut ei apariția. I-a sesizat chipul surprins când s-a întors și l-a văzut împreună cu Doll, felul în care zâmbetul i-a pierit de pe buze și-a simțit o remușcare dureroasă. Ea a coborât cu grijă în timp ce Jimmy agăța în cui haina albă a lui Doll și, când cele două s-au salutat, Jimmy și-a ținut răsuflarea. Dar totul a mers bine. A fost mândru și mulțumit de felul în care s-a comportat Dolly. Se străduise foarte mult să uite trecutul și să se poarte prietenos cu Vivien. Și-a dat seama că și Vivien a fost ușurată, deși a rămas mai tăcută ca de obicei și poate ceva mai rece. Când a întrebat-o dacă vine și Henry să vadă piesa, l-a privit de parcă ar fi insultat-o, după care i-a reamintit că soțul ei avea o slujbă foarte importantă.
   Slavă Domnului, Dolly avea un dar de a înveseli atmosfera.
   - Haide, Jimmy, a spus ea, luând-o pe Vivien la braț, pe când copiii începeau să vină, ce-ar fi să ne faci o fotografie? Să ne amintim de ziua aceasta!
   Vivien a dat să se împotrivească, spunând că nu-i place să se fotografieze, dar Doll a insistat atât de mult, încât Jimmy nu a vrut să o dezamăgească.
   - Promit că n-o să doară! a spus el zâmbind și în cele din urmă Vivien a încuviințat înclinând ușor din cap.

   Când au încetat aplauzele, doctorul Tomalin le-a spus copiilor că Jimmy avea ceva pentru ei. Anunțul a fost întâmpinat cu un val de strigăte de bucurie. Jimmy le-a făcut semn cu mâna și a început să le dea câte o fotografie. O făcuse în lipsa lui Vivien, când fusese bolnavă, și îi arăta pe toți îmbrăcați în costume, în decorul cu vapor.
   Jimmy făcuse una și pentru Vivien. A zărit-o într-un colț al podului, strângând într-un coș costumele aruncate. Doctorul Tomalin și Myra vorbeau cu Dolly, așa că s-a îndreptat spre ea.
   - Așa deci... a spus el, apropiindu-se.
   - Da.
   - Mă aștept la cronici superlative mâine în ziare.
   - Fără îndoială, a râs ea.
   - Asta e pentru dumneata, a urmat el, întinzându-i o fotografie.
   A luat-o, uitându-se la chipurile copiilor și zâmbind. Când s-a aplecat să pună coșul jos, decolteul bluzei s-a deschis mai tare, lăsând să se vadă o vânătaie de la umăr până în capul pieptului.
   - Nu-i mare lucru, a spus ea, observându-i privirea și strângându-și gulerul mai bine. Am căzut pe întuneric când alergam spre adăpost.M-am împiedicat de o cutie de scrisori - ca să vezi ce bine funcționează vopseaua despre care se zice că se vede pe întuneric.
   - Ești sigură? Arată destul de rău.
   - Mă învinețesc foarte ușor.
   Ochii li s-au întâlnit și, pentru o fracțiune de secundă, lui Jimmy i s-a părut că a văzut ceva în privirea ei, dar ea a zâmbit și i-a spus:

   - Ca să nu mai pomenim că merg prea repede și mă lovesc mereu de tot felul de lucruri... și de oameni, uneori.

   A zâmbit și Jimmy, amintindu-și ziua când s-au întâlnit, dar cum unul dintre copii venise și o trăgea pe Vivien de mână, gândul i-a zburat la boala ei care tot revenea, la imposibilitatea ei de a avea copii și la ce știa despre cei care se învinețeau prea repede și a simțit un nod de teamă în stomac.

28.

       Vivien stătea așezată pe marginea patului și a luat fotografia pe care i-o dăduse Jimmy, cea făcută în timpul bombardamentului, cu fumul și cioburile sclipitoare și familia pe fundal. A zâmbit privind-o și apoi s-a întins, închizând ochii și autosugestionându-și mintea să treacă dincolo, în lumea umbrelor ei. Vălul, luminițele sclipitoare din adâncul tunelului de sub apă, și, dincolo de toate acestea, familia ei așteptând-o acasă.
   Rămăsese acolo nemișcată, încercând să-i vadă, apoi străduindu-se și mai tare. Fără niciun rezultat. A deschis ochii. În ultima vreme, de câte ori închidea ochii, îl vedea doar pe Jimmy Metcalfe. Părul lui negru căzut pe frunte, mișcarea buzelor, când avea ceva nostim de spus, încruntătura sprâncenelor când vorbea despre tatăl lui...
   S-a sculat iute și s-a dus la fereastră, lăsând fotografia pe cuvertură.
   Trecuse o săptămână de la spectacol și începea să fie neliniștită. Îi lipseau repetițiile cu copiii și Jimmy și nu mai putea suporta zilele nesfârșite împărțite între cantină și casa aceasta mare și liniștită. Căci era îngrozitor de liniște. Ar fi trebuit să fie plină de copii care să alerge pe scări, să se dea pe balustrade, să tropăie prin pod. Plecase până și Sarah, servitoarea - Henry insistase să o dea afară după tot ce se întâmplase - dar lui Vivien nu i-ar fi păsat dacă ar fi rămas. Nu-și dăduse seama cât de mult se obișnuise cu bufnetul pe care îl făcea aspiratorul când atingea plintele, cu scârțâitul podelelor vechi, cu senzația plăcută că era și altcineva acolo, care respira, se mișca, privea în același spațiu cu ea.

   Jos, în stradă, trecea un om poticnindu-se pe o bicicletă veche, cu coșul de pe ghidon plin cu unelte de grădinărit murdare. Vivien a lăsat să cadă perdeaua subțire de zi pe geamul cu bandă adezivă pentru camuflaj. S-a așezat pe marginea fotoliului din apropiere încercând să-și rânduiască gândurile; în mintea ei îi tot scria lui Katy de câteva zile. Simțea că se strecurase o răceală între ele de la ultima vizită la Londra a prietenei ei și dorea să îndrepte lucrurile. Nu ca să îi facă un favor - căci Vivien nu putea să-și ceară iertare dacă știa că are dreptate - ci mai degrabă să-i explice.

   Voia să o facă să înțeleagă, așa cum nu reușise când s-au întâlnit, ca prietenia ei cu Jimmy era bună și adevărată, și, mai presus de orice, era nevinovată. Că nu avea nici cea mai mică intenție să-și pericliteze căsnicia sau sănătatea sau oricare alte închipuiri înspăimântătoare asupra cărora o avertizase Katy. Voia să-i explice despre bătrânul domn Metcalfe și despre felul în care reușea să îl facă să râdă, despre degajarea pe care o simțea când vorbea cu Jimmy despre fotografiile lui, despre cum vedea el numai partea bună a oamenilor și convingerea pe care i-o lăsa că nu va putea fi mojic niciodată. Voia să o convingă pe Katy că sentimentele ei față de Jimmy erau doar prietenești.

   Chiar dacă asta nu era pe de-a întregul adevărat.
   Vivien știa că s-a îndrăgostit de Jimmy Metcalfe. Își dăduse seama într-o dimineață când lua micul dejun și Henry îi povestea ceva despre ce făcea el la minister, iar ea dădea din cap, dar se gândea de fapt la o întâmplare de la spital - ceva nostim ce făcuse Jimmy când încerca să înveselească un pacient nou-venit - și-apoi a izbucnit în râs, fără să-și dea seama. Probabil că fusese și ceva amuzant în povestirea lui Henry, slavă Domnului, că i-a zâmbit și s-a ridicat să o sărute, spunându-i:
   - Știam că și tu ai să spui la fel, iubito!

   Vivien era conștientă că doar ea nutrea acest sentiment și că nu i-l va împărtăși lui niciodată. Și, chiar dacă s-ar fi întâmplat să simtă și el la fel, relația lor nu ar fi avut niciun viitor. Ea nu putea să-i ofere nimic. Soarta ei era pecetluită. Starea ei nu o mai înspăimânta și nici nu o îngrijora, cel puțin acum, de multă vreme se împăcase cu viața care-i mai rămăsese și cu siguranță nu avea nevoie de confesiuni ilicite amănunțite sau de expresii trupești de dragoste ca să se simtă împlinită.

   Dimpotrivă. Vivien învățase demult, copil fiind, într-o gară aglomerată, îndreptându-se spre un vapor ce avea să o ducă într-o țară îndepărtată, că nu-și putea controla decât viața pe care o trăia în mintea ei. Când se afla în casa din Campden Grove, auzindu-l pe Henry fluierând în baie, potrivindu-și mustața și admirându-și profilul, îi era de ajuns să știe că viața ei interioară îi aparținea pe de-a întregul.

   Cu toate acestea, când l-a văzut pe Jimmy cu Dolly Smitham la spectacol, a fost șocată. Vorbiseră o dată sau de două ori de logodnica lui, dar, ori de câte ori mai venise vorba despre ea, Jimmy se închidea în sine, așa că nu l-a mai întrebat nimic. Se obișnuise să creadă că el nu avea altă viață decât cea de la spital și altă familie în afara tatălui său. Totuși, privindu-l alături de Dolly - gingășia cu care o ținea de mână, felul cum nu-și mai dezlipea ochii de la ea - a fost nevoită să accepte adevărul.

   Poate că Vivien era îndrăgostită de Jimmy, dar el o iubea pe Dolly. Mai mult de atâta, își dădea seama și de ce: Dolly era frumoasă și nostimă, plină de un fel de avânt și cutezanță care îi atrăgeau pe toți din jur. Jimmy spusese odată că era strălucitoare și acum Vivien vedea ce înțelesese prin asta. Sigur că o iubea, nu era de mirare că dorea atât de mult să fie catargul pânzei ei splendide ce flutura în vânt - căci era genul de persoană menită să inspire devotamentul unui bărbat ca Jimmy.

   Și asta era exact ceea ce avea de gând să-i spună lui Katy: că Jimmy era logodit, și iubita lui era o femeie fermecătoare și că nu exista niciun motiv ca el și Vivien să nu...
   Telefonul a sunat pe măsuța de lângă ea și Vivien s-a uitat la el, surprinsă.
   În timpul zilei nu prea suna nimeni la telefonul casei din Campden Grove numărul 25. Colegii lui Henry îl căutau la birou, iar ea nu avea prea mulți prieteni, sau nu dintr-aceia care să dea telefoane. A ridicat receptorul nesigură.
   Vocea de la capătul firului era bărbătească și necunoscută. Nu a înțeles numele domnului respectiv, căci l-a pronunțat prea repede.
   - Alo, a repetat ea. Cine ați spus că sunteți?
   - Doctorul Lionel Rufus.

   Vivien nu-și amintea să cunoască pe nimeni cu numele acesta și se întreba dacă nu o fi cumva vreun coleg de-al doctorului Tomalin.
   - Cu ce vă pot fi de folos, doctore Rufus?
   Uneori era surprinsă să descopere că vocea ei suna ca a mamei ei, aici în cealaltă viață... Vocea mamei când le citea povești și devenea sacadată, perfectă și îndepărtată, atât de diferită de vocea ei normală.
   - Doamna Vivien Jenkins?
   - Da.
   - Doamnă Jenkins, mă întreb dacă aș putea să vă vorbesc despre o chestiune delicată. Despre o tânără pe care cred că ați întâlnit-o o dată sau de două ori. A locuit o vreme peste drum de dumneavoastră, când a fost doamna de companie a lui lady Gwendolyn.
   - Vă referiți la Dolly Smitham?
   - Da. Vedeți, ceea ce trebuie să vă spun nu e ceva ce aș discuta în mod normal - există o confidențialitate pe care trebuie să o respectăm - totuși, în cazul acesta, cred că este în interesul dumneavoastră. Ar fi bine să vă așezați, doamnă Jenkins.

   Vivien stătea deja jos, așa că a încuviințat cu un sunet slab și a ascultat cu atenție în timp ce doctorul pe care nu-l cunoscuse niciodată îi spunea o poveste greu de crezut.
   A ascultat fără să spună prea multe și, când doctorul Rufus a închis telefonul, în cele din urmă, Vivien a rămas mult timp cu receptorul în mână.

   Și-a repetat cuvintele lui în minte de câteva ori, străduindu-se să pună cap la cap fiecare idee ca să capete înțeles. Îi vorbise despre Dolly („O fată bună, care se lasă câteodată pradă imaginației ei grandioase!”) și despre iubitul ei (Jimmy cred că-l cheamă - nu l-am cunoscut niciodată”) și-i spusese despre dorința lor de a fi împreună, despre lipsa evidentă a banilor ca să poată să-și înceapă traiul. Apoi i-a detaliat planul pe care îl concepuseră, și rolul pe care i l-au atribuit ei. Când Vivien și-a exprimat mirarea că au ales-o tocmai pe ea, el i-a explicat că Dolly fusese disperată când s-a pomenit „renegată” de cineva pe care o admira atât de mult.

   Vivien a rămas, pentru început, stupefiată de această convorbire - slavă Domnului, căci altminteri ar fi fost zdrobită de ceea ce aflase, de minciuna în care se transformase tot ce crezuse că e bun și adevărat. Și-a spus că omul acela se înșela, că era o glumă proastă, sau o greșeală - dar apoi și-a amintit amărăciunea de pe chipul lui Jimmy când îl întrebase de ce nu se căsătoresc și nu pleacă imediat; felul în care a dojenit-o amintindu-i că idealurile romantice erau apanajul celor care și le puteau permite și atunci a înțeles.

   A rămas nemișcată în timp ce speranțele i se risipeau. Vivien se pricepea de minune să-și ascundă emoțiile - avea destulă experiență dar acum era altceva. O durea o parte a sufletului pe care o ferecase de mult. Și atunci și-a dat seama că nu tânjea doar după Jimmy, ci după ce reprezenta el. O viață diferită, o libertate și un viitor pe care încetase de mult să și le mai închipuie, un viitor care se așternea dinaintea lor fără opreliști. Și, foarte ciudat, cu trecutul - nu acel trecut al coșmarurilor ei, ci mai degrabă cu șansa de a se împăca cu cele întâmplate înainte...

   Doar când a auzit pendula din hol bătând și-a amintit unde se află.
   Se făcuse rece în cameră și obrajii îi erau uzi de lacrimile pe care nu își dăduse seama că le vărsase. O pală de aer s-a iscat de undeva și fotografia lui Jimmy a zburat de pe pat pe jos. Vivien a privit-o întrebându-se plictisită dacă și acel dar special făcea parte din plan, o șmecherie cu care să i se câștige încrederea ca să se poată pune în aplicare restul complotului: fotografia și scrisoarea...
   Vivien și-a îndreptat spatele. Simțea un vârtej în stomac. Brusc și-a dat seama că era vorba de mult mai mult decât propria ei dezamăgire dureroasă. Se punea în mișcare un mecanism îngrozitor și ea era singura care îl putea opri. A pus receptorul telefonului în furcă și s-a uitat la ceas.
   Era ora două. Ceea ce însemna că mai avea trei ore până când trebuia să fie acasă ca să se pregătească pentru cina la care trebuia să meargă cu Henry.
   Nu mai era timp să-și plângă dezamăgirile; s-a dus la masa de scris și a făcut ce avea de făcut. În drum spre ușă s-a împiedicat, singurul semn al chinului ei interior al spaimei din ce în ce mai puternice. Apoi s-a întors iute să ia cartea.
   A scris în grabă ceva pe prima pagină, și-a închis stiloul și, fără să mai zăbovească nicio clipă, a luat-o iute în jos pe scări și a ieșit afară.

       Doamna Hamblin, femeia care venea să stea cu domnul Metcalfe când Jimmy era la lucru, i-a deschis ușa. A zâmbit văzând-o pe Vivien și i-a spus:
   - A, ce bine că ești dumneata! Ies și eu un pic până la băcănie, dacă nu te superi, stai nițel cu el, dacă tot ai venit!
   Și-a pus plasa de ață pe braț, lovindu-și ușor nasul și s-a îndreptat grăbită spre ușă.
   - Am auzit că sunt banane pe sub mână pentru cei care știu să ceară frumos!
   Vivien îl îndrăgise foarte mult pe tatăl lui Jimmy. Se gândea uneori că tatăl ei ar fi putut fi la fel ca el dacă ar fi avut norocul să ajungă la vârsta asta.
   Domnul Metcalfe crescuse într-o gospodărie la țară, cu o grămadă de copii și multe dintre poveștile pe care le spunea îi stârneau amintiri vii. Cu siguranță că îi insuflase lui Jimmy ideile despre viața pe care dorea să o ducă.
   Astăzi nu era însă în toane bune.
   - Nunta! a exclamat el, apucându-i speriat mâna. Nu cumva am pierdut-o!
   - Dumneavoastră cu siguranță nu ați pierdut-o, a spus ea blând. Nuntă fără dumneavoastră? Cum puteți crede așa ceva - nici pomeneală!

   Pe Vivien o durea sufletul pentru el. Să fii bătrân, confuz și înspăimântat, cât ar fi vrut să poată face mai mult ca să-i ușureze viața!

   - Ce-ați zice de o ceașcă de ceai?
   - Da, da, te implor, a răspuns el plin de recunoștință, de parcă i-a fi împlinit cea mai arzătoare dorință a vieții lui. Ar fi minunat!

   Când Vivien amesteca în ceașcă o picătură de lapte condensat, așa cum îi plăcea lui, a auzit cheia răsucindu-se în broască. Pe ușă a apărut Jimmy și, dacă a fost surprins să o găsească acolo, nu a lăsat să se vadă. I-a zâmbit cu căldură și Vivien i-a răspuns la fel, simțind un cerc de metal care-i strângea pieptul.

   A mai rămas o vreme, vorbind cu amândoi, trăgând de timp cât a îndrăznit de mult. În cele din urmă a fost nevoită să plece. O aștepta Henry.
   Jimmy a condus-o la stația de metrou, ca de obicei, dar, când au ajuns acolo, ea nu a intrat imediat, așa cum făcea întotdeauna.
   - Ți-am adus ceva, a spus, căutând în poșetă.
   A scos cartea cu Peter Pan și i-a întins-o.
   - Vrei dumneata să-mi dai asta?
   Ea a încuviințat din cap. El era emoționat, dar și uluit.
   - Ți-am scris ceva pe prima pagină
   El a deschis cartea și a citit cu voce tare:
   - Un prieten adevărat e o lumină în întuneric.
   A zâmbit uitându-se la carte, apoi i-a zâmbit și ei privind-o prin părul căzut pe frunte.

   - Vivien Jenkins, acesta e cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată.

   - Bine.
   O durea sufletul.
   - Acum suntem chit.
   A șovăit, știind că ceea ce urma să facă va schimba totul. Apoi și-a amintit că fusese deja schimbat de telefonul doctorului Rufus. Vocea lui calmă îi răsuna încă în urechi, cu toate lucrurile pe care i le spusese.
   - Și mai am ceva pentru dumneata.
   - Dar să știi că nu e ziua mea de naștere.
   I-a întins bucata de hârtie.
   Jimmy a luat-o, a citit ce era scris pe ea și și-a ridicat ochii uluit.
   - Ce e asta?
   - Cred că e clar ce e acolo.
   - Adică, vreau să spun... pentru ce? a întrebat coborându-și vocea și aruncând o privire peste umăr.
   - Drept plată pentru tot ce ai făcut la spital.
   El i-a întins cecul înapoi de parcă ar fi fost otrăvit.
   - Dar eu n-am cerut nicio plată. Am vrut doar să ajut. Nu am nevoie de banii dumitale.
   Pentru o clipă, îndoiala i s-a furișat cu speranță în piept, dar ajunsese să-l cunoască destul de bine și a văzut cum își ferește privirile. Vivien nu se simțea răzbunată de rușinea lui, ci doar întristată.
   - Știu că așa ai vrut, Jimmy, și știu că n-ai cerut nicio plată. Dar vreau să iei banii ăștia. Sunt convinsă că vei avea ce face cu ei. Folosește-i să-l ajuți pe tatăl tău... sau pe Dolly. Gândește-te că în felul acesta o răsplătesc pentru marea favoare pe care mi-a făcut-o înapoindu-mi medalionul. Folosește-i să vă căsătoriți, să faceți totul perfect, așa cum doriți amândoi, să plecați și să o luați de la capăt... la mare, copiii, tot viitorul vostru frumos...

   - Credeam că ai spus că nu te gândești la viitor, a rostit el cu o voce plată.

   - Nu mă gândesc la al meu...
   - De ce faci asta?
   - Pentru că îmi placi, a urmat ea, apucându-i strâns amândouă mâinile.
   Erau calde, dibace, bune.
   - Cred că ești un om bun, Jimmy, dintre cei mai buni, și vreau să ai o viață fericită.
   - Asta sună a rămas-bun.
   - Așa ți se pare?
   El a dat din cap.
   - Probabil pentru că așa și este.
   Apoi s-a apropiat și, ezitând parcă, l-a sărutat chiar acolo, în plină stradă.
   L-a sărutat ușor, abia atingându-l, ca încheiere. L-a cuprins de cămașă, proptindu-și fruntea de pieptul lui, întipărindu-și în minte acest moment sublim.
   - La revedere, Jimmy Metcalfe, a spus în cele din urmă. Și de data aceasta... de data aceasta chiar nu ne vom mai întâlni niciodată.

      Jimmy a rămas în stația de metrou mult după aceea, uitându-se la cec.
   Se simțea trădat, supărat pe ea, deși știa că e nedrept. Dar de ce să-i fi dat așa ceva? Și de ce tocmai acum, când renunțaseră la planul lui Doll și deveniseră prieteni? Să fi avut de-a face cu boala ei misterioasă? Cuvintele ei i se păruseră că aveau ceva definitiv, îl speriaseră.
   În zilele următoare, pe când încerca să facă față tatălui său care îl tot întreba când mai vine fata aceea drăguță, Jimmy se uita la cec și se întreba ce avea să facă cu el. O parte a sufletului îl îndemna să-l rupă în sute de bucățele, dar nu a făcut-o. Nu era prost, știa că era răspunsul la toate rugăciunile lui, chiar dacă îl făcea să moară de rușine și frustrare și se simțea copleșit de o tristețe nedefinită.
   În după-amiaza în care urma să se întâlnească cu Dolly din nou să ia ceaiul la Lyons, și-a pus problema dacă să ia cecul cu el sau nu. A șovăit o vreme: l-a scos din cartea cu Peter Pan, l-a băgat în buzunar, apoi l-a pus la loc în carte și a ascuns blestemăția aia să nu o mai vadă. Apoi a luat-o de la capăt. Începuse să fie târziu. Știa că Dolly îl aștepta, îi telefonase la ziar și-i spusese că are să-i arate ceva important.
   Parcă o vedea cu ochii mari și strălucitori ațintiți la ușă, iar el nu va fi niciodată în stare să-i explice că pierduse ceva rar și prețios.
   Simțindu-se de parcă toate umbrele pământului se îmbrânceau în jurul lui, Jimmy a pus cartea cu Peter Pan în buzunar și a plecat să-și întâlnească logodnica.

       Dolly stătea la aceeași masă la care îi propusese planul.
   A văzut-o din prima, căci purta haina aceea oribilă de blană albă, nu mai era suficient de frig ca să se îmbrace cu ea, dar refuza să o dea jos. Jimmy asocia haina cu planul acela groaznic și o simplă privire asupra ei îi producea o greață ce-i străbătea tot corpul.

   - Îmi pare rău că am întârziat, Doll. Eu...
   - Jimmy! a exclamat ea cu ochii strălucitori. Am făcut-o!
   - Ce-ai făcut?
   - Uite!
   Ținea un plic cu amândouă mâinile din care a scos o bucată de hârtie fotografică.
   - Am developat-o singură, a urmat ea întinzându-i fotografia peste masă.
   Jimmy a luat-o și, pentru o clipă, s-a simțit emoționat, fusese făcută la spital, în ziua spectacolului. Vivien se vedea foarte bine și Jimmy la fel, stăteau unul lângă altul, privindu-se, iar mâna lui era întinsă spre brațul ei.
   Și-a adus aminte scena, chiar atunci când băgase de seamă vânătaia... Apoi brusc și-a dat seama la ce se uita.
   - Doll...
   - E ceea ce ne trebuie, nu-i așa? a întrebat ea, zâmbind larg, mândră de parcă i-ar fi făcut cel mai mare bine și-ar fi așteptat chiar să-i mulțumească.
   - Dar n-am hotărât să nu o mai facem, a spus el mult mai tare decât intenționase, ai recunoscut tu singură că e o greșeală și că n-ar fi trebuit să-mi ceri asta deloc.
   - Ție, Jimmy, ție n-ar fi trebuit să-ți cer.

   Jimmy s-a uitat din nou la fotografie și-apoi la Doll. Privirea lui avea o lumină necruțătoare care-i dezvăluia toate fisurile vasului său frumos. Nu îl mințise, fusese doar o neînțelegere. Nu-i păsase niciodată nici de copii, nici de piesă și nici să se împace cu Vivien. Văzuse în întâlnirea aceea doar o șansă.

   - Tocmai urma să...
   Brusc s-a schimbat la față.
   - De ce mă privești așa? Credeam c-ai să te bucuri. Nu cumva te-ai răzgândit, spune? Am scris o scrisoare foarte frumoasă, Jimmy, fără nicio răutate, și oricum doar ea va vedea fo...
   - Nu! și-a recăpătat Jimmy vocea. N-o să o vadă!
   - Jimmy!
   - Tocmai despre asta voiam să vorbim, a urmat el, îndesând fotografia înapoi în plic și împingându-l spre ea.
   - Arunc-o, Doll, nu mai e nevoie de așa ceva!
   - Ce vrei să spui? a întrebat ea cu ochii micșorați de bănuieli.
   Jimmy a scos cartea din buzunar, a luat cecul din ea și i l-a împins peste masă.
   - Pentru ce e ăsta? a întrebat ea, roșind.
   - Mi l-a dat mie... nouă, de fapt. Pentru că am ajutat-o la piesa de la spital și drept mulțumire că i-ai înapoiat medalionul.
   - A făcut ea asta?
   Ochii lui Dolly s-au umplut de lacrimi, nu de tristețe, ci de ușurare.
   - Dar, Jimmy, sunt zece mii de lire!
   - Da.
   El a aprins o țigară în timp ce ea rămăsese cu ochii la cec.
   - E mai mult decât mi-ar fi trecut mie prin cap să cer.
   - Așa e!

   Dolly s-a năpustit să-l sărute, dar el nu a simțit nimic.

      A umblat mult timp prin oraș în după-amiaza aceea.
   Doll îi luase cartea cu Peter Pan - nu-i plăcea să se despartă de ea, dar i-o smulsese din mână și-l implorase să i-o dea. Cecul însă l-a păstrat și îl simțea atârnându-i greu în buzunar pe când hălăduia pe străzile distruse. Fără aparatul de fotografiat, nu mai putea vedea micile tablouri poetice ale războiului, ci realiza doar distrugerea cumplită. Un singur lucru știa cu precizie: nu va putea să se atingă de niciun bănuț din suma aceea și nici nu credea că ar mai fi putut să dea ochii cu Dolly dacă i-ar fi folosit ea.
   Când a ajuns acasă plângea, lacrimi fierbinți de supărare îi curgeau pe obraji și le-a șters cu podul palmei, căci toate ieșiseră prost și nu mai știa cum să le îndrepte. Tatăl lui și-a dat seama că era supărat și l-a întrebat dacă cumva vreun copil din vecini l-a necăjit la școală - n-ar vrea să se ducă tata să-l învețe minte?

   În sufletul lui i-a încolțit dorința imposibilă de a se întoarce în timp, de a fi din nou copil. L-a sărutat pe tata pe creștet și i-a spus că o să-i treacă. În timpul acesta a observat pe masă scrisoarea adresată cu scrisul acela mărunt și frumos domnului J. Metcalfe.
   Expeditorul era o femeie numită Katy Ellis și îi scria despre Vivien Jenkins. Pe măsură ce citea, inima îi bătea tot mai tare de mânie, dragoste și, în cele din urmă, hotărâre. Katy Ellis îi înșiruia câteva motive temeinice care să-l determine să se țină departe de Vivien, dar tot ce a simțit era doar disperarea cu care avea nevoie să o vadă.
   Și-n cele din urmă a înțeles tot ce îi fusese neclar până atunci.

        Cât despre scrisoarea pe care Dolly Smitham i-o scrisese lui Vivien Jenkins și fotografia pusă în plic: au fost date uitării. Dolly nu mai avea nevoie de ele și nici nu a căutat plicul, nebăgând de seamă că nu-l mai are.
   Împins deoparte de mâneca groasă a hainei ei de blană când a apucat cecul și s-a aplecat fericită să-l sărute pe Jimmy, plicul s-a oprit pe marginea mesei, s-a clătinat câteva clipe și a căzut înfigându-se adânc în spațiul îngust dintre perete și spătarul banchetei.
   Plicul era complet ascuns și poate că ar fi rămas așa, umplându-se de praf, rămas la cheremul gândacilor, dezintegrându-se pe măsură ce treceau anotimpurile, până când din numele de pe el n-ar mai fi rămas altceva decât ecouri ale unor vieți trecute. Dar soarta acționează în feluri ciudate și nu s-a întâmplat așa.
   Târziu, în noaptea aceea, pe când Dolly dormea ghemuită în patul ei îngust din Rillington Place, visând mutra pe care o făcuse doamna White când îi spusese că pleacă de la pensiunea ei, un bombardier Luftwaffe Heinkel 11, în drumul de întoarcere spre Berlin, a azvârlit o bombă cu explozie întârziată care a căzut fără zgomot din cerul cald al nopții.

   Pilotul ar fi vrut să țintească Marble Arch, dar era obosit, așa că bomba a căzut chiar în locul unde era gărdulețul de fier, în fața restaurantului Lyons Corner House.

   A explodat la ora 4 dimineața, tocmai când Dolly, prea agitată ca să poată dormi, se ridicase în capul oaselor în pat și răsfoia cartea cu Peter Pan pe care o luase de la Jimmy la restaurant. Cu mare grijă a scris numele ei, Dorothy, înaintea dedicației. Ce frumos din partea lui Vivien să i-o dea - o întrista să se gândească cum o judecase greșit, mai ales când dintre paginile ei a căzut fotografia lui Jimmy cu ele două la spectacol. Era bucuroasă că acum erau prietene.
   Bomba a lovit restaurantul și jumătate din casa de alături. Au fost ceva răniți, dar nu atât de mulți câți ar fi putut fi, și echipa de salvare a reacționat imediat, scotocind ruinele în căutarea supraviețuitorilor. Una dintre femeile ofițer, pe nume Sue, al cărei soț se întorsese șocat de la Dunkirk și al cărei unic fiu fusese evacuat într-o localitate din Țara Galilor cu nume pe care nu îl putea pronunța, se apropia de sfârșitul turei când a zărit ceva prin moloz.
   Sue s-a frecat la ochi și a căscat, gândindu-se să treacă mai departe, dar s-a aplecat totuși. Era o scrisoare, cu adresă și timbru. Din plicul neînchis i-a alunecat în palmă o fotografie. Cum se iveau zorii, cu lumină strălucitoare deasupra Londrei care fumega încă, a putut să o vadă bine: erau un bărbat și o femeie îndrăgostiți - se vedea cât de colo, după privirile lui ațintite asupra tinerei foarte frumoase de parcă nu-și putea lua ochii de la ea.
   Spre deosebire de ea, el nu zâmbea, dar chipul lui arăta că o iubește din toată inima.

   Sue a zâmbit, ușor întristată, amintindu-și cum se priveau ea și cu Don, apoi a lipit plicul și l-a băgat în buzunar. A sărit în Daimlerul cafeniu, lângă colega ei de tură și au pornit-o înapoi la stație. Sue credea că trebuie să-ți păstrezi optimismul și să-i ajuți pe alții. Așa că a pune la poștă scrisoarea îndrăgostiților ar fi fost prima ei faptă bună în ziua aceea care abia începea.
   În drum spre casă a azvârlit plicul în cutia poștală și, în restul vieții ei lungi și destul de fericite, s-a mai gândit uneori la acei doi îndrăgostiți, sperând că totul le-a mers bine.

29.

       Greenacres, 2011
   Încă o zi caldă de toamnă târzie, cu un abur auriu pe deasupra câmpurilor.
   După ce stătuse întreaga dimineață cu mama, Laurel i-a predat ștafeta lui Rose, le-a lăsat cu ventilatorul rotindu-se încet pe noptieră și s-a încumetat să iasă afară. Avusese intenția să facă o mică plimbare în jos pe râu ca să-și dezmorțească picioarele, dar a dat cu ochii de căsuța din copac și s-a hotărât, în schimb, să se suie pe scară. Ar fi fost prima dată după 50 de ani când s-ar fi urcat acolo.
   Doamne, dar ușa era mult mai joasă decât își amintea. Laurel a intrat de-a bușilea cu fundul rămas afară într-o postură nefericită și-apoi s-a așezat cu picioarele încrucișate, studiind încăperea. A zâmbit când a văzut oglinda lui Daphne sprijinită încă de o bârnă. Cu vremea, argintul de pe spate se crăpase și se cojise, în așa fel încât când s-a privit în ea, imaginea era tărcată de parcă ar fi văzut-o prin apă. Era ciudat să se găsească în acest loc plin de amintiri din copilărie și să-și vadă chipul matur și ridat uitându-se înapoi la ea din oglindă. Asemenea lui Alice, care căzuse prin gaura din vizuina iepurelui, ea mai căzuse încă o dată, cincizeci de ani mai târziu, ca să descopere că singurul lucru schimbat era numai ea.
   Laurel a pus oglinda la loc și s-a uitat pe fereastră, așa cum făcuse în ziua aceea, parcă îl și auzea pe Barnaby lătrând, în timp ce găina cu o singură aripă dădea rotocoale prin țărână, și simțea strălucirea orbitoare a luminii de vară lovindu-se de pietrele de pe alee. Era aproape convinsă că dacă și-ar fi întors privirea spre casă ar fi văzut cercul lui Iris sprijinit de stâlp, legănându-se când îl atingea adierea caldă a vântului. Dar nu s-a uitat.
   Uneori, distanța în timp - și tot ce conțineau cutele ei, asemenea burdufului unui acordeon - nu făcea decât să doară. Așa că și-a luat ochii de la fereastră.

   Avea la ea fotografia lui Dorothy și Vivien, cea pe care Rose o găsise în cartea cu Peter Pan. De când se întorsese de la Oxford, o purta cu ea pretutindeni împreună cu textul piesei, de parcă devenise un talisman, un punct de pornire al misterului pe care încerca să-l deslușească - Doamne, cât își dorea! - și, cu un pic de noroc, chiar cheia lui. Cele două femei nu fuseseră prietene, după spusele lui Gerry, și totuși trebuie să fi fost, căci altminteri cum s-ar explica această fotografie?

   Hotărâtă să găsească un indiciu, Laurel le-a privit intens, cum stăteau ținându-se la braț și zâmbind către fotograf. Oare unde fusese făcută fotografia? Undeva într-o încăpere, asta era clar, o cameră cu tavanul înclinat - vreo mansardă? Nu mai era nimeni altcineva în fotografie, dar o mică pată întunecată din spatele celor două femei ar fi putut fi o altă persoană care s-a mișcat foarte repede. Laurel s-a uitat mai îndeaproape, cineva de statură mică, dacă nu era cumva vreo iluzie optică. Un copil?Tot ce se putea. Chiar dacă asta nu îi era de mare folos, căci copii se aflau pretutindeni... (sau mai erau copii în Londra în timpul războiului? Cei mai mulți fuseseră evacuați în primii ani, când orașul a fost bombardat).
   Laurel a zâmbit neputincioasă. Nu avea niciun rost, oricât s-ar fi străduit, totul rămânea o enigmă - orice variantă era la fel de plauzibilă ca alta și nimic din ce descoperise până atunci nu dădea vreun indiciu despre condițiile în care fusese făcută acea fotografie. Poate doar în afară de cartea în care fusese ascunsă timp de zeci de ani. Să însemne asta ceva? Oare să fi existat o legătură între cele două obiecte? Să fi jucat mama ei și cu Vivien în piesa aceea? Sau era doar o altă coincidență enervantă?

   Și-a îndreptat atenția asupra lui Dorothy, punându-și ochelarii și îndreptând fotografia spre lumina ce pătrundea pe fereastră, ca să vadă mai bine fiecare detaliu, oricât de mărunt. Atunci i s-a părut că era ceva în neregulă cu fața mamei ei, era tensionată, de parcă buna dispoziție exagerată pe care i-o arăta fotografului nu era pe de-a întregul sinceră.
   Nu părea a fi antipatie - și cu siguranță nu era - nu ar fi avut de ce să nu-i placă persoana din spatele aparatului de fotografiat - ci veselia era mai degrabă simulată. Ca și cum ar fi fost produsă de o altă emoție decât bucuria.
   - Hei!

.................................................................