Shining, Stephen King

....................................................................
                                8.

                    Avea spatele aplecat şi din el  îi ieşea mânerul cuţitului de bucătărie. Ochii parcă i se contractaseră, dispărând aproape cu totul în pliurile palide ale pielii pungite în jurul lor. Ţinea ciocanul de crichet în mâna stângă. Capătul lui era plin de sânge. O bucată din pluşul roz al halatului ei era lipită aproape în mijloc.

    - O să-ţi dau eu doctoria care-ţi trebuie, şopti el şi se îndreptă clătinându-se spre scară.

    Scâncind speriată, începu să urce din nou, ajutându-se cu braţele de balustradă. Zece trepte, o duzină, o duzină ca la prăvălie. Cu toate acestea, holul de la etajul întâi îi părea tot atât de departe ca piscul de neatins al unui munte. 

    Gâfâia acum, şi întreg corpul îi protesta violent. Părul i se legăna sălbatic. Transpiraţia îi înţepa ochii. 

    Ticăitul ceasului blestemat din sala de bal părea a-i umple auzul şi, contrapunctic, gemetele de durere şi gâfâielile lui Jack, când acesta începu să urce scara.

                              51. Soseşte Hallorann


                    Larry Durkin era un bărbat slab şi înalt, cu o faţă posacă şi cu o claie bogată de păr roşcovan. Hallorann îl prinsese tocmai când pleca de la garaj, cu chipul morocănos îngropat în gulerul unei canadiene militare. Nu mai voia să încheie nici o afacere în ziua aceea, indiferent de la ce depărtare venise Hailorann şi a fost şi mai refractar când a venit vorba să închirieze unul din cele două snowmobiluri pe care le avea acestui negru cu privirea rătăcită, care insista să urce până la bătrânul Overlook.
    Hotelul avea o reputaţie proastă printre cei care-şi petrecuseră aproape întreaga viaţa în orăşelul Sidewinder. Se comiseseră crime acolo, sus.
    Overlook fusese condus un timp de o bandă de escroci, apoi, altă perioadă, fusese în mâna unor asasini. Şi acolo se întâmplaseră nişte lucruri ciudate, care nu au ajuns niciodată în ziare, pentru că banul foloseşte un limbaj foarte convingător.
    Însă locuitorii din Sidewinder cam ştiau despre ce era vorba. Majoritatea cameristelor proveneau din oraş, şi cameristele văd o mulţime de lucruri.
    Însă când Hallorann îi pomeni numele lui Howard Cottrell şi îi arătă lui Durkin eticheta cusută în interiorul uneia din mănuşile albastre, proprietarul garajului se înmuie.
    - El te-a trimis la mine, hm? întrebă Durkin în timp ce descuia poarta garajului şi-l conducea pe Hailorann înăuntru. Mă bucur să aflu că nenorocitul ăla bătrân mai are ceva în cap. Credeam că s-a tâmpit de tot.
    Apăsă un comutator şi un şir de becuri fluorescente, foarte vechi şi foarte murdare, prinseră viaţă bâzâind obosit.
    - Acum, ia spune-mi, dom'le, ce naiba, Doamne iartă-mă, cauţi acolo sus?
    Pe Hallorann începură să-l lase nervii. Ultimele câteva mile până la Sidewinder fuseseră un coşmar.
     La un moment dat, o rafală puternică de vânt care probabil că avea mai mult de şaizeci de mile pe oră, se năpustise asupra lui, învârtind Buickul cu 360 de grade. Şi mai avea încă mult de mers, şi numai Dumnezeu ştia ce va găsi la capătul drumului. Era cumplit de îngrijorat din cauza băiatului. Era aproape şapte fără un sfert şi expediţia sa prin furtuna de zăpadă nu se încheiase încă.
    - Are cineva necazuri acolo, spuse Hallorann cu foarte mare prudentă. Fiul îngrijitorului.
    - Cine? Băiatul lui Torrance? Ce fel de necazuri poate să aibă?
    - Nu ştiu, mormăi Hallorann.
    I se făcu rău, numai gândindu-se cât timp va mai pierde şi de data asta. Stătea de vorbă cu un om simplu, un provincial, şi ştia că toţi oamenii de la ţară simţeau aceeaşi nevoie de a aborda problemele pe ocolite, de a le adulmeca pe toate părţile, înainte de a ajunge la esenţă. Însă nu mai avea timp, pentru că acum el nu era decât o cioară speriată şi dacă povestea asta mai continua, s-ar fi putut hotărî să dea bir cu fugiţii.
    - Uite ce e, zise el. Te rog. Trebuie să ajung acolo sus, şi ca să ajung acolo sus am nevoie de un snowmobil. Plătesc cât îmi ceri, dar pentru numele lui Dumnezeu, lasă-mă să-mi văd de treabă!
    - În regulă, spuse calm Durkin. Dacă Howard te-a trimis, mi-e de ajuns. Ia-l pe ăsta. "Arctic Cat". Îţi dau o canistră cu zece litri de benzină. Rezervorul e plin. Cred că o să-ţi ajungă să te duci şi să te întorci.
    - Mulţumesc, zise Hallorann cu o voce agitată.
    - Te costă douăzeci de dolari, inclusiv benzina.
    Cu mâini tremurătoare şi mişcări stângace, Hallorann scoase o hârtie de douăzeci din portofel şi i-o dădu lui Durkin. Acesta o îndesă într-un buzunar fără s-o învrednicească măcar cu o privire.
    - Cred că ar fi mai bine să facem şi schimb de haine, zise Durkin, scoţându-şi canadiana. Haina aia a ta nu face doi bani pe o vreme ca asta. Îmi dai canadiana înapoi când îmi aduci şi maşina.
    - Ei, stai puţin, nu pot să...
    - Nu mă bate la cap, îi întrerupse Durkin, vorbindu-i încă cu blândeţe. Nu-ţi dau drumul afară pe vremea asta ca să degeri. Eu traversez numai două străzi şi ajung acasă, la cină. Dă-o-ncoace.
    Uimit, Hallorann îşi schimbă haina cu canadiana îmblănită a lui Durkin. Deasupra, neoanele bâzâiau uşor, amintindu-i de becurile din bucătăria de la Overlook.
    - Băiatul lui Torrance, spuse Durkin şi clătină din cap. Un puşti frumuşel, nu? A fost de câteva ori pe aici cu taică-său înainte să vină zăpada. În microbuzul hotelului. Mi s-a părut că ţin atât de mult unul la celălalt cât este omeneşte posibil. Pustiul asta îşi iubeşte tatăl. Sper să nu fi păţit nimic.
    - Şi eu sper.
    Hallorann trase fermoarul canadienei şi-şi legă gluga sub bărbie.
    - Hai să te ajut să scoatem snowmobilul de aici, spuse Durkin.
    Împinseră împreună vehicolul pe cimentul pătat cu ulei, spre poarta garajului.
    - Ai mai condus vreodată o chestie din asta?
    - Nu.
    - Nu-i mare lucru. Instrucţiunile sunt lipite pe bord, dar tot ce trebuie să ştii este cum să porneşti şi cum să opreşti. Pedala este aici, e ca pedala de la motocicletă. Frâna e pe partea cealaltă. Apleacă-te cu el când iei curbele. Puişorul ăsta ar merge în mod normal cu şaptezeci la oră, dar pe zăpada asta afânată nu poate depăşi cincizeci.
    Acum se aflau în curtea înzăpezită a garajului şi Durkin îşi ridică vocea ca să se facă auzit peste vuietul vântului.
    - Să nu ieşi de pe drum! strigă el în urechea lui Hallorann. Urmăreşte plăcuţele indicatoare şi parapetul şi totul o să fie bine. Dacă ieşi de pe drum eşti mort. Ai înţeles?
    Hallorann aprobă din cap.
    - Stai puţin, îi spuse Durkin şi fugi înapoi în garaj.
    Cât el lipsi, Haliorann răsuci cheia în contact şi apăsă puţin pedala. Snowmobilul tuşi şi învie cu un mârâit impertinent.
    Durkin se întoarse cu o mască de schi colorată în roşu şi negru.
    - Pune-ţi asta! strigă el.
    Hallorann îşi trase masca pe faţă. Era prea strâmtă, dar cel puţin nu mai simţea muşcătura vântului tăios în plină faţă.
    Durkin se aplecă spre el ca să se poată face înţeles.
    - Cred că şi tu afli uneori nişte lucruri aşa cum le află şi Howie, spuse el. Nu mă interesează, numai că locul ăla unde te duci are o reputaţie foarte proastă pe aici. Îţi dau o puşcă, dacă vrei.
    - Nu cred că mi-ar fi de vreun folos, strigă Hallorann.
    - Tu ştii mai bine. Dacă însă îl iei pe puşti de acolo, adu-l la numărul 16 pe Peach Lane. Nevastă-mea o să-i dea o supă caldă.
    - Sigur. Mulţumesc pentru tot.
    - Ai grijă! zbieră Durkih. Stai pe şosea!
    Hallorann dădu din cap şi răsuci încet pedala. Snowmobilul începu să înainteze, torcând ca un motan uriaş.
    Farul lui arunca un con limpede de lumină prin ninsoarea deasă. În oglinda retrovizoare îl văzu pe Durkin cu mâna ridicată şi şi-o ridică şi el, ca răspuns. Apoi coti la stânga şi ieşi pe strada principala, snowmobilul deplasându-se lin prin lumina albă a felinarelor. Vitezometrul arăta treizeci de mile la oră. Era şapte şi zece. La Overlook Wendy şi Danny dormeau, iar Jack Torrance discuta probleme de viaţă şi moarte cu predecesorul lui.
    Aproape de capătul străzii principale nu mai erau felinare. Pe încă o jumătate de milă se întindeau căsuţe mici, bine baricadate împotriva furtunii, şi apoi, după ce trecu şi de ele, Haliorann rămase numai cu întunericul prin care urla vântul. Din nou în beznă, fără nici o lumină decât fasciculul subţire al farului de pe snowmobil, simţi cum îl cuprinde iar groaza, o spaimă copilărească, sinistră şi descurajantă. Niciodată nu se simţise atât de singur. Câteva minute, în timp ce luminiţele oraşului se pierdeau în urmă, impulsul de a se întoarce i se păru aproape de neînvins. Se gândi că Durkin, cu toată grija manifestată faţă de băieţelul lui Jack Torrance, nu se oferise să ia cel de al doilea snowmobil şi să vină cu el.
    ("Locul ăla are o reputaţie foarte proastă pe aici.")
    Strângând din dinţi, apăsă mai tare pedala şi urmări cum indicatorul vitezometrului trece de cifra patruzeci şi se opreşte la patruzeci şi cinci.
    I se părea că merge îngrozitor de repede şi totuşi îi era teamă că nu era destul de repede. Cu viteza aceasta, ar dura aproape o oră ca să ajungă la Overlook.
    Dar, dacă încerca să meargă şi mai repede, putea să nu mai ajungă acolo deloc.
    Îşi ţinea ochii aţintiţi asupra parapetului şi la reflectoarele minuscule montate deasupra, din loc în loc.
    Multe din ele erau acoperite cu zăpadă. De două ori a văzut periculos de târziu semnele care indicau curbele şi a simţit că snowmobilul se ridica pe troienele de pe margine, care ascundeau buza prăpastiei, înainte de a se înapoia pe locul unde se afla drumul în mod obişnuit în timpul verii. Contorul de parcurs număra milele cu o încetineală torturantă - cinci, zece, cincisprezece, în cele din urmă. Chiar şi în spatele măştii tricotate de schi, chipul începea să i se rigidizeze, iar picioarele şi le simţea amorţite.
    ("Aş fi în stare să dau şi o sută de dolari acum pe o pereche de pantaloni de schi.")
    Cu fiecare milă parcursă, sentimentul de teroare se intensifica - de parcă locul acela de sus din munţi emana un aer otrăvitor care devenea tot mai dens şi înăbuşitor pe măsură ce te apropiai. La fel fusese şi înainte?
    Nu-i plăcuse niciodată hotelul Overlook şi mai existau şi alţi oameni care împărtăşeau acest sentiment al său, însă niciodată nu fusese aşa.
    Putea încă să simtă cum vocea care voise să-l distrugă înainte de Sidewinder, încearcă să pătrundă până la el, să treacă de barajul pe care şi-l ridicase în jur, să ajungă la miezul său vulnerabil. Dacă vocea fusese atât de puternică în urmă cu douăzeci şi cinci de mile, cu cât mai puternică putea fi ea acum? Însă nu o putea împiedica complet să intre. O parte a ei se strecura prin crăpăturile sistemului său de apărare, inundându-i creierul cu imagini sinistre. Din ce în ce mai des îi apărea chipul unei femei, îngrozitor de rănită, care se afla într-o baie şi care îşi ridicase inutil mâinile ca pentru a se feri de o lovitură puternică. Şi el devenea din ce în ce mai convins că femeia aceea era...
    ("Isuse, ai grijă!")
    Parapetul răsărise fantomatic în faţa lui ca un tren al groazei. Cu minţile aiurea, nu văzuse un indicator.
    Smuci cu putere cârma snowmobilului spre dreapta şi se răsuci, înclinându-se periculos. De dedesubt se auzi hârâitul aspru al tălpicilor pe piatră. Crezu că snowmobilul avea de gând să-l trântească şi, într-adevăr, se balansă o clipă pe muchia ca de cuţit a echilibrului înainte să se întoarcă pe suprafaţa mai mult sau mai puţin netedă a drumului acoperit de zăpadă, pe jumătate condus, pe jumătate alunecând în derivă. Şi atunci văzu hăul chiar în faţa lui, lumina farului descoperindu-i marginea abruptă a cuverturii de zăpadă şi întunericul de după ea.
    Întoarse snowmobilul în sens opus, cu inima bătându-i în gât dezgustător de tare.
    ("Ţine-l pe drum, Dicky, prietene.")
    Mai apăsă puţin pedala. Acum, acul vitezometrului se oprise chiar înainte de cifra cincizeci. Vântul mugea şi urla. Farul scormonea întunericul.
    Câtva timp mai târziu, după ce a ocolit o curbă troienită, văzu o scânteiere de lumină undeva în faţă. Doar o clipă şi apoi fu acoperită de o denivelare a terenului.
    Licărirea aceea trecătoare a fost atât de scurtă, încât încercă să se convingă că nu fusese vorba decât de o manifestare iluzorie a dorinţei sale, când, după o altă curbă, văzu din nou luminiţa, puţin mai aproape de data aceasta. Nu mai exista nicio îndoială; o zărise de prea multe ori chiar din acest unghi. Era hotelul Overlook.
    Se părea că luminile erau aprinse la parter şi la etajul întâi.
    Parte din groaza care îl cuprinsese - acea parte care avea legătură cu riscul de a ieşi de pe şosea - sau de a strica snowmobilul la o curbă neobservată - se topi imediat. Snowmobilul se deplasa acum cu siguranţă pe prima porţiune a unei curbe în formă de "S" pe care şi-o amintea pas cu pas şi exact în acea clipă farul său se opri asupra
    ("o doamne dumnezeule ce este asta")
    pe drum în faţa lui. Pictat în negru şi alb, lui Hallorann i se păru mai întâi ca era vorba de un lup uriaş şi înfiorător care fusese gonit de viscol din pădure. Apoi, pe măsură ce se apropia de el, îl recunoscu şi teroarea îl sufocă.
    Nu era un lup, ci un leu. Un leu modelat în tufă.
    Trăsăturile lui erau o mască de umbră neagră pudrată cu zăpadă, pulpele îi erau încordate, pregătite pentru săritură. Şi a sărit, stârnind o mică avalanşă de cristale strălucitoare.
    Hallorann ţipă şi trase ghidonul cu putere spre dreapta, aplecându-se în acelaşi timp. O durere înfiorătoare îi săgetă faţa, gâtul, umerii. Masca de schi se sfâşie la spate. Fu aruncat de pe snowmobil. Ateriză în zăpadă, se rostogoli prin ea.
    Îl simţi cum se năpusteşte asupra lui. Simţea în nări un miros amar de frunze verzi şi verbină. O labă uriaşă, croită din tufă, îl lovi în spate şi Hallorann zbură cinci metri prin aer, ca o păpuşă din cârpă. Văzu cum snowmobilul, fără şofer acum, loveşte parapetul şi se răstoarnă, cu farul cercetând cerul. Apoi se prăbuşeşte pe o parte, cu o bufnitură puternică.
    În acea clipă leul ajunse asupra lui. Se auzi un zgomot ca de crengi care se frâng, ca de frunze care foşnesc.
    Ceva îi sfâşie canadiana. Putea să fie vorba de ciulini, dar Hallorann ştia foarte bine că erau gheare.
    - Tu nu exişti! strigă Hallorann leului care mârâia furios, dându-i târcoale! Nu exişti deloc!
    Se chinui să se ridice în picioare şi reuşi să străbată jumătate din drumul spre snowmobil, înainte ca leul să ţâşnească şi să-l lovească în ceafă cu laba sa cu gheare ascuţite. În faţa ochilor lui Hallorann explodară lumini silenţioase.
    - Nu eşti, spuse el din nou, dar era un mormăit stins.
    Îl lăsară genunchii şi se prăbuşi în zăpadă. Se târî spre snowmobil cu obrazul drept transformat într-o eşarfă sângerândă. Leul îl lovi din nou, rostogolindu-l pe spate, ca pe o broască ţestoasă. Răgea jucăuş.
    Hallorann se luptă să ajungă la snowmobil. Acolo se găsea obiectul de care avea nevoie. Şi în clipa aceea leul se năpusti iarăşi asupra lui, sfîşiind şi zgâriind.

                                                    52. Wendy și Jack

                            Wendy  îndrăzni să mai arunce o privire în spate. Jack tocmai urca a şasea treaptă, agăţându-se, ca şi ea, de balustradă, încă mai avea gura strâmbată într-un rictus şi prin acest rânjet sângele negru şi vâscos se scurgea încet şi i se prelingea pe bărbie. Buzele schimonosite îi dezveleau dinţii.
    - O să-ţi împrăştii creierii pe pereţi. O să ţi-i zdrobesc şi o să ţi-i împrăştii pe pereţi.
    Cu un efort cumplit mai urcă încă o treaptă.
    Panica o stimula şi îi mai trecu puţin durerea pe care o simţea în partea dreaptă. Începu să urce cât de repede era în stare, apucându-se convulsiv de balustradă, fără să mai ţină seama de suferinţa pe care i-o provoca fiecare mişcare. Ajunsă pe ultima treaptă, mai privi o dată în urmă.
    În loc să-şi piardă puterile, Jack părea mai degrabă că prinde forţe noi. Era la numai patru trepte distanţă, măsurând spaţiul care îl despărţea de ea cu ciocanul de crichet pe care îl ţinea în mâna stângă, în timp ce cu dreapta se sprijinea de balustradă.
    - Sunt chiar în spatele tău, gâfâi el prin rânjetul însângerat, de parcă i-ar fi citit gândurile.
    - Chiar în spatele tău, căţea. Cu doctoria pentru tine. Cu doctoria pentru tine.
    O luă la fugă împleticindu-se pe coridorul principal.
    Uşa unei camere se deschise brusc şi îi răsări în faţă un bărbat cu o mască verde de vampir.
    - Minunată petrecere, nu-i aşa? îi strigă acesta în ureche şi aruncă asupra ei un pumn de confetti şi serpentine.
    Apoi, bărbatul cu mască de vampir scoase un fel de cotcodăcit amuzat şi intră înapoi în cameră, trântind uşa. Ea se prăbuşi pe covor. Simţea că partea dreaptă a corpului mai avea puţin şi exploda din cauza durerii atroce, şi se lupta disperată împotriva norilor negri ai leşinului care se îndreptau ameninţători spre ea. Ca prin vis, auzi cum ascensorul începuse iarăşi să funcţioneze şi, sub degetele ei chircite, i se părea că modelul covorului începuse să se mişte, legănându-se ca lianele într-o junglă.
    Ciocanul lovi peretele în spatele ei şi ea se aruncă înainte, suspinând. Privi peste umăr şi văzu cum Jack se împiedică, îşi pierde echilibrul şi mai loveşte o dată cu ciocanul, chiar înainte ca şi el să se prăbuşească, împroşcând covorul cu sânge.
    Capul ciocanului o lovi chiar între omoplaţi şi, timp de o secundă, durerea a fost atât de cumplită, că doar se zvârcoli, încleştând şi descleştând convulsiv pumnii.
    I se păruse că a auzit clar cum ceva dinăuntrul ei s-a rupt şi câteva clipe a fost cuprinsă de o detaşare ciudată, de parcă ar fi observat lucrurile din jurul ei printr-o perdea de nori.
    Apoi cunoştinţa îi reveni pe de-a-ntregul, aducând cu ea teroarea şi agonia.
    Jack încercă să se ridice în picioare ca să-şi termine treaba.
    Wendy încercă şi ea să se ridice şi descoperi că îi era imposibil. Efortul făcut parcă îi curenta coloana vertebrală. Începu să se târască cu mişcări laterale. Jack se târa după ea, folosind ciocanul ca pe o cârjă.
    Ajunse la colţul coridorului şi reuşi să-l treacă, ţinându-se cu mâinile de perete. Groaza care o cuprinse devenise mai mare - nu ar fi crezut că e posibil un asemenea lucru, şi totuşi era. Era de o sută de ori mai rău să nu fie în stare să-l vadă sau să ştie cât de mult s-a apropiat. Îşi umpluse pumnii cu fire din ţesătura covorului, tot ajutându-se cu mâinile să înainteze şi ajunsese deja la jumătatea holului dinspre apartamentul lor, când observă că uşa era dată de perete.
    ("Danny! O Isuse!")
    Cu un efort cumplit reuşi să se ridice în genunchi şi apoi în picioare, zgâriind cu unghiile tapetul de mătase de care se sprijinea. Ignoră durerea şi se împletici în cameră, tocmai când Jack apăru de după colţ şi se îndreptă cu paşi mari spre uşa deschisă, sprijinindu-se în ciocanul de crichet.
    Se prăvăli în cameră, se prinse cu mâinile de marginea măsuţei de toaletă, se sprijini de ea şi apoi apucă uşa.
    Jack ţipă la ea:
    - Nu închide uşa! Fir-ai a dracului, să nu îndrăzneşti s-o închizi!
    O trânti cu toată puterea care-i rămăsese şi puse siguranţa. Orbecăi înnebunită cu mâna stângă pe măsuţă, răsturnând mărunţişul pe duşumea, de unde monezile se rostogoliră în toate direcţiile. Apucă lanţul cu chei, chiar în momentul când ciocanul izbi în uşă, făcând-o să tremure în toc. La a doua încercare reuşi să vâre cheia în broască şi o răsuci spre dreapta. Jack scoase un urlet înfiorător. Ciocanul lovi uşa într-o cascadă de bufnituri ucigaşe, care o făcură să se cutremure şi să se dea la o parte. Cum de mai poate face aşa ceva când are un cuţit înfipt în spinare? De unde venea atâta putere? Dori că strige
    "De ce nu eşti mort?"
    la uşa încuiată.
    Dar se întoarse cu spatele. Ea şi cu Danny vor trebui să intre în baia de alături şi să încuie uşa de acolo, în caz că Jack va reuşi totuşi să spargă uşa de la dormitor. Îi trecu prin minte gândul că ar putea fugi prin puţul "chelnerului invizibil", dar îl alungă imediat. Danny era destul de micuţ ca să încapă acolo, însă ea nu va fi în stare să dirijeze frânghia. S-ar putea ca el să se prăbuşească în gol.
    Aşa că singura soluţie rămânea baia. Şi dacă Jack reuşea să spargă uşa de acolo...
    Dar nu voia să se gândească la aşa ceva.
    - Danny, iubitule, trebuie să te trezeşti, a...
    Patul era gol.
    Când adormise, ea aruncase peste el păturile şi una din cuverturi. Acum erau date la o parte.
    - O să pun mâna pe tine! urlă Jack. O să pun mâna pe amândoi!
    Fiecare cuvânt era însoţit de câte o lovitură de ciocan, însă Wendy nu le mai băga în seamă. Întreaga ei atenţie era concentrată asupra patului gol.
    - Ieşi afară! Deschide uşa asta blestemată!
    - Danny? şopti ea.
    Sigur că da... când Jack o atacase. Scena i se transmisese lui Danny aşa cum păreau a i se transmite întotdeauna imaginile violente. Poate chiar văzuse totul într-un coşmar. Se ascundea.
    Se lăsă cu stângăcie în genunchi, simţind o altă săgeată dureroasă prin piciorul umflat şi plin de sânge, şi se uită sub pat. Acolo nu era nimic altceva decât ghemotoace de praf şi papucii lui Jack.
    Jack îi strigă numele şi, de data aceasta, când izbi cu ciocanul, o ţandără lungă de lemn se desprinse din uşă şi căzu pe duşumea cu un zgomot puternic. La următoarea lovitură, uşa se crăpă cu un sunet oribil, sunetul pe care îl scot surcelele uscate sub bardă. Acum, capul însângerat al ciocanului, la rândul lui ciuntit şi crăpat, izbea prin gaura formată în lemnul uşii, împroşcând camera cu schije din lemn.
    Ajutându-se de piciorul patului, Wendy se ridică şi se împletici până la dulap. Coastele rupte o înjunghiau cu mii de pumnale, făcând-o să geamă.
    - Danny?
    Cotrobăi înnebunită printre hainele agăţate înăuntru; unele din ele căzură de pe umeraşe şi planară dizgraţios pe podea. Danny nu era în dulap.
    Şchiopătă înspre baie şi, când ajunse la uşă, aruncă o privire peste umăr. Ciocanul sfărâma uşa, lărgea gaura şi atunci prin ea apăru o mână care începu să bâjbâie în căutarea siguranţei. Cu o groază de nedescris, văzu că lăsase cheia în broască.
    Mâna trase siguranţa, care căzu lovind lanţul de chei. Acestea zornăiră vesel. Mâna le apucă victorioasă.
    Cu un geamăt, intră în baie şi trânti uşa, tocmai când uşa de la dormitor era dată de perete şi Jack se năpustea înăuntru urlând.
    Wendy puse siguranţa şi răsuci yala, privind cu disperare în jur. Baia era pustie. Danny nu era nici aici. Şi, surprinzându-şi propriul chip, plin de sânge şi îngrozit, în oglinda de pe dulăpiorul cu medicamente, simţi ceva asemănător cu bucuria. Niciodată nu fusese de părere că copiii trebuie să fie martori ai micilor certuri dintre părinţii lor. Şi poate că arătarea aceasta care mugea acum prin dormitor, răsturnând şi sfărâmând mobilele, va crăpa în cele din urmă, înainte să pornească în căutarea fiului ei. Poate, se mai gândi Wendy, ar mai fi posibil să-i mai producă şi alte răni... sau poate chiar să-l ucidă de tot.
    Cercetă rapid cu privirea suprafeţele din porţelan industrial ale camerei de baie, căutând ceva, orice, care ar fi putut fi folosit drept armă. Era o bucată de săpun acolo, dar chiar dacă ar fi înfăşurat-o într-un prosop, nu credea că putea fi suficient de periculoasă. Toate celelalte obiecte erau prinse în şuruburi. Doamne, Dumnezeule, nu putea face chiar nimic?
    Din spatele uşii continuau să se audă sunetele distructive, bestiale, însoţite de strigăte răguşite cum că ei "îşi vor lua doctoria" şi "vor plăti pentru ce i-au făcut". El o să "le arate cine-i şeful". Că ei erau doar nişte "javre nenorocite", amândoi, şi ea şi Danny.
    Se auzi o bufnitură când a răsturnat patefonul, un pocnet sec când a sfărâmat ecranul televizorului cumpărat de ocazie şi un zgomot de sticlă spartă, urmat de un curent rece pe sub uşa de la baie. O altă bufnitură înăbuşită când a sfâşiat saltelele de pe paturile alăturate, unde dormiseră împreună, coapsă lângă coapsă.
    Bubuituri asurzitoare când Jack lovea în neştire pereţii cu ciocanul.
    Şi totuşi nimic din acele strigăte furioase, din acele bolboroseli fără şir nu aminteau de Jack cel adevărat.
    În vocea aceea alternau scâncete de autocompătimire cu urlete lugubre; îi îngheţă sângele în vine amintindu-i de ţipetele care răsunau uneori din saloanele de geriatrie ale spitalului unde lucrase vara pe vremea când era elevă de liceu. Demenţă senilă. Nu era Jack cel din cameră. Ea asculta vocea nebună şi delirantă a hotelului Overlook însuşi.
    Ciocanul izbi în uşa băii şi desprinse o bucată mare din placajul subţire. Prin despicătură se holba la ea jumătatea unui chip dement şi crispat. Gura, obrajii şi gâtul erau plini de sânge, unicul ochi pe care ea putea să-l vadă era mic şi plin de răutate, ca ochiul unui porc.
    - Nu mai ai unde să fugi, pizdă nenorocită, gâfâi creatura prin rânjetul însângerat.
    Ciocanul coborî din nou, trimiţând aşchii în cada băii şi în oglinda de pe dulăpiorul cu medicamente...
    ("!! Dulăpiorul cu medicamente !!")
    Un scâncet disperat îi scăpă când se răsuci spre el, uitând pe moment durerea atroce, şi deschise uşa cu oglindă cu atâta putere încât o scoase aproape din balamale. Începu să cotrobăie prin rafturi. În spate, vocea aceea, răguşită şi brutală, răcni:
    - Acum vin! Acum vin, scroafo!
    Demola uşa cu ritmul frenetic al unei maşinării industriale.
    Degetele ei înnebunite răsturnară sticluţe şi borcane - sirop de tuse, vaselină, şampon din plante, iod, perhidrol, aspirină - se rostogoliră toate în chiuvetă, unde se sparseră cu zgomot.
    Apucă rezerva cu lame de ras, chiar în clipa când auzi din nou cum mâna creaturii bâjbâia după yală şi lanţul de siguranţă.
    Respirând sacadat, scoase una din lame. Oftă înăbuşit: îşi tăiase buricul degetului mare. Se întoarse iute şi tăie adânc mâna care răsucise deja yala şi acum orbecăia după siguranţă.
    Jack ţipă. Îşi retrase mâna cu o smucitură.
    Gâfâind, cu lama între degetul mare şi arătător, îl aştepta să încerce din nou să deschidă uşa. Aşa se şi întâmplă, şi îl tăie încă o dată. El ţipă iarăşi, încercând să-i apuce mana, şi ea îl tăie din nou.
    Lama i se răsuci între degete, rănind-o, şi apoi căzu pe pardoseală, lângă toaletă.
    Wendy scoase o altă lamă din rezervă şi aşteptă.
    Mişcare în cealaltă cameră...
    ("?? pleca ??")
    Şi un sunet pătrundea prin fereastra spartă. Un zgomot de motor, ca bâzâitul unei insecte.
    Urletul de mânie al lui Jack şi apoi - da, da, acum era sigură - părăsea apartamentul rezervat îngrijitorului, împleticindu-se printre sfărâmături şi ieşind apoi în hol.
    ("?? Vine cineva un pădurar Dick Hallorann ??")
   - O, Doamne, bâlbâi ea cu o voce spartă.
    I se părea că are gura plină de cioturi şi rumeguş vechi.
    - O, Doamne, te rog.
    Trebuia să plece şi ea acum, trebuia să-şi găsească fiul, ca să poată înfrunta alături tot restul acestui coşmar. Întinse mâna şi încercă să desfacă siguranţa, cu mişcări neîndemânatice. Reuşi să deschidă uşa, ieşi clătinându-se în hol şi, dintr-o dată fu copleşită de certitudinea înfricoşătoare că Jack se prefăcu se numai că pleacă şi că o pândea de undeva.
    Privi în jur. Camera era pustie; şi pustiu era şi salonaşul. Pretutindeni, mobila era răsturnată, distrusă.
    Dulapul? Gol.
    Şi atunci valurile cenuşii începură să o năpădească şi se prăbuşi aproape leşinată pe salteaua pe care Jack o smulsese de pe pat.

                                         53. Hallorann este doborât
                                                             1.

                     Hallorann ajunse la snowmobilul răsturnat, tocmai în clipa în care, la o milă şi jumătate depărtare, Wendy reuşea să dea colţul şi se târa pe holul scurt dinspre apartamentul îngrijitorului.
    Nu avea nevoie de snowmobil, ci de canistra prinsă în curele elastice la spatele acestuia. Mâinile sale, încă îmbrăcate în mănuşile albastre ale lui Howard Cottrell, apucară cureaua de deasupra şi o dezlegară, în timp ce leul urla în spate - sunet care părea mai degrabă a veni din interiorul minţii sale decât din afara ei.
    O lovitură dură, ca de creangă de copac, peste picior, făcându-i genunchiul să fremete de durere când a fost forţat să se îndoaie într-un mod nefiresc. Un geamăt înăbuşit ţâşni printre dinţii încleştaţi ai lui Hallorann. Dintr-o clipă în alta se va repezi să-l omoare plictisit deja de atâta joacă.
    Bâjbâi bezmetic după a doua curea. O şuviţă de sânge lipicios îi curgea în ochi.
    ("Urlet. Lovitură.")
    De data aceasta îi răzui fesele, făcându-l aproape să se rostogolească iar departe de snowmobil. Se agăţă strâns de acesta pentru că, fără exagerare, numai aşa îşi putea salva viaţa.
    Reuşi să desfacă şi a doua curea. Apucă strâns canistra chiar în momentul când leul atacă din nou, rostogolindu-l pe spate. Îl văzu din nou, numai o umbră în întunericul brăzdat de ninsoare, o arătare de coşmar, o fantomă îngrozitoare. Hallorann răsuci capacul canistrei, în timp ce umbra mişcătoare îi dădea târcoale, împrăştiind nori mici de zăpadă. Tocmai când se pregătea să se năpustească din nou, capacul se deschise, lăsând să se împrăştie mirosul pătrunzător al benzinei.
    Hallorann se ridică în genunchi şi aruncă benzina peste forma incredibil de rapidă care se repezea asupra lui.
    Se auzi un şuierat veninos şi umbra se retrase.
    - Benzină! striga Hallorann cu o voce stridentă şi spartă. O să-ţi dau foc, drăguţă! Te-ai prins?
    Leul îl atacă din nou, scuipând mânios. Hallorann îl împroşcă din nou cu benzină, dar de această dată leul nu se mai opri. Hallorann simţi, mai degrabă decât îi văzu, capul uriaş şi se aruncă într-o parte reuşind să evite într-o bună măsură impactul. Cu toate acestea, leul îi lovi pieziş toracele şi o vâlvătaie dureroasă păru că i s-a aprins acolo. Benzina se revărsă gâlgâitor din canistra pe care o mai ţinea încă încleştată, îi udă braţul şi mâna dreaptă, rece ca moartea.
    Zăcea întins pe spate în zăpadă, la zece paşi în dreapta snowmobilului. Leul era o prezenţă uriaşă la stânga lui, şuierând şi scuipând, pregătindu-se din nou de atac. Lui Hallorann i se părea că îl şi vede cum îşi mişcă coada.
    Îşi smulse cu dinţii mănuşa lui Cottrell din mâna dreaptă, simţind în gură gust de lână udă şi benzină. Îşi ridică poalele canadienei cu un gest sălbatic şi-şi băgă mâna în buzunarul de la pantaloni. Acolo, pe lângă mărunţiş şi chei, se mai afla şi o brichetă foarte veche şi uzată. O cumpărase în 1954 din Germania.
    I se rupsese odată balamaua şi o trimisese înapoi la fabrică, iar cei de acolo i-o reparaseră gratis, exact aşa cum spunea reclama.
    Un val de gânduri hidoase îi inundă mintea într-o fracţiune de secundă.
    ("Dragă fabrică bricheta mea a fost înghiţită de un crocodil aruncat dintr-un avion pierdut în Pacific dragă fabrică dacă nenorocita asta nu se aprinde leul ăla o să-mi smulgă capul")
    Scoase bricheta. Dădu capacul la o parte. Leul se repezi la el, cu un urlet sfâşietor, degetul găsi rotiţa de aprindere, scânteie, flacără,
    ("mâna")
    mâna lui înmuiată în benzină, arzând ca o torţă, flăcările cuprinzând toată mâneca, nicio durere, nicio durere încă, leul ferindu-se de vâlvătaia neaşteptată, sculptura hidoasă cu ochi şi gură, sărind în lături, dar mult prea târziu.
    Crispându-se de durere, Hallorann lovi cu braţul în flăcări creatura ţeapănă şi plină de spini.
    Într-o clipă, întreaga făptură îngrozitoare fu cuprinsă de foc, rug funerar care se zvârcolea prin zăpadă.
    Mugi de furie şi durere. Părea că încearcă să-şi prindă coada, vâlvătaie, în timp ce se depărta de Hallorann, fugind în zigzag.
    Hallorann îşi băgă braţul adânc în zăpadă, înăbuşind flăcările, incapabil să-şi ia ochii de la agonia leului muribund. Apoi, gâfâind, se ridică în picioare. Mâneca de la canadiana lui Durkin era plină de funingine, însă intactă; şi mâna lui la fel. La treizeci de metri de locul unde se afla, leul din tufă se transformase într-o minge de foc. Scânteile se înălţau spre cer şi erau răpite cu violenţă de vânt. O clipă coastele şi ţeasta au părut dăltuite într-o imensă flacără portocalie şi apoi întregul schelet s-a năruit, s-a dezintegrat şi s-a împrăştiat în mici movile arzătoare.
    ("Lasă-l în pace. Grăbeşte-te.")
    Ridică de jos canistra şi încercă sa ajungă la snowmobil. Simţurile i se aprindeau şi apoi i se stingeau, oferindu-i parcă numai secvenţe dintr-un film, numai frânturi, dar nu şi imaginea întreagă. Într-una din aceste secvenţe şi-a dat seama că a pus snowmobilul înapoi pe drum şi s-a aşezat pe el, cu răsuflarea tăiată, şi incapabil să mai facă vreo altă mişcare timp de câteva clipe. În alta, fixă din nou canistra, încă pe jumătate plină, cu benzile elastice. Tâmplele îi zvâcneau îngrozitor de tare din cauza mirosului de benzină (şi, bănuia el, ca rezultat al confruntării cu leul) şi observă că vomitase în zăpadă, însă nu-şi putea aminti când anume.
    Snowmobilul, al cărui motor era încă încălzit, porni imediat. Apăsă spasmodic pedala şi se repezi înainte, într-o serie de smucituri numai bune pentru a-ţi frânge gâtul, care îi făcură mai atroce durerea de cap. La început, snowmobilul se legăna ca un om beat, dar când se ridică pe jumătate din şa, expunându-şi faţa vântului îngheţat şi tăios, reuşi să alunge o parte din letargia care îl cuprinsese. Apăsă mai tare pedala.
    ("Unde sunt celelalte animale din tufe?")
    Nu ştia, dar cel puţin nu va mai fi surprins nepregătit.
    Hotelul Overlook se prefigura ameninţător în faţa lui, cu ferestrele luminate la etajul întâi, care aruncau dreptunghiuri galbene pe zăpadă. Poarta de la intrarea în parcare era încuiată şi Hallorann coborî după ce aruncă o privire prudentă în jur, rugându-se să nu-şi fi pierdut cheile atunci când scosese bricheta din buzunar... nu, erau acolo, la locul lor. Le cercetă în lumina strălucitoare împrăştiată de farul snowmobilului şi o găsi pe cea pe care o căuta. Oricum, la început nu crezu că va fi în stare să mişte poarta; cu mişcări frenetice, începu să dea zăpada la o parte, nemailuând în seamă chingile din fier care-i strângeau tâmplele şi nici teama că unul din ceilalţi lei i se putea furişa în spate. Reuşi s-o mişte atât cât să se poată strecura în deschizătură şi s-o împingă mai tare, făcând suficient loc ca snowmobiluî să-şi poată croi drum pe acolo.
    Deveni conştient de o mişcare în întuneric, în faţa lui. Animalele decupate în tufe, toate animalele rămase, erau adunate la baza treptelor de la terasa hotelului, stând de pază, astfel încât nimeni să nu poată intra şi nimeni să nu poată ieşi. Leii dădeau târcoale. Câinele stătea cu labele din faţă pe prima treaptă.
    Hallorann apăsă cu putere pedala şi snowmobilul tâşni înainte, împrăştiind nori de zăpadă în urma lui.
    În apartamentul îngrijitorului, Jack Torrarice tresări la auzul zumzetului ca de viespe al motorului care se apropia şi, pe neaşteptate, porni cu mare greutate spre hol. Căţeaua nu-l mai interesa deocamdată. Căţeaua putea să aştepte. Acum era rândul negroteiului ăsta împuţit. Cioara asta jegoasă care-şi băga nasul acolo unde nu-i fierbea oala. Întâi el şi apoi fiul său. O să le arate el. O să le arate că... că el... că el avea stofă de conducător!
    Afară, snowmobilul zbura tot mai repede. Întregul hotel părea un val uriaş care se ridica împotriva lui.
    Cristale tăioase de zăpadă îl izbiră în obraji. Lumina farului descoperi chipul câinelui, ochii săi - nişte găuri lipsite de expresie.
    În clipa aceea se trase la o parte, lăsând un spaţiu liber. Hallorann smuci ghidonul snowmobiluîui cu toată forţa care-i mai rămăsese şi vehicolul se răsuci în semicerc, într-un nor gros de zăpadă, răsturnându-se aproape.
    Se lovi de prima treaptă şi ţâşni înainte, împins de recul. Într-o clipă, Hallorann fu jos şi urcă în fugă treptele. Se împiedică, căzu, se ridică. Câinele mârâia furios - tot în mintea lui - foarte aproape, în spate. Ceva sfâşie umărul canadienei şi în secunda următoare se şi afla pe terasă, pe poteca îngustă pe care Jack o săpase prin nămeţi. În siguranţă. Animalele erau prea mari ca să încapă în coridorul acela strâmt.
    Ajunse la uşile duble care dădeau în holul hotelului şi îşi căută din nou cheile. În acelaşi timp încercă şi clanţa. Uşile nu erau încuiate. Le împinse şi intră.
    - Danny! strigă răguşit. Danny, unde eşti?
    Îi răspunse numai tăcerea.
    Ochii îi rătăciră prin holul imens până la scara impunătoare şi simţi că se sufocă. Covorul era pătat şi îmbibat cu sânge. O dâră de sânge ducea la etaj. Şi balustrada era mânjită.
    - O, Isuse, murmură el, apoi îşi ridică din nou vocea. Danny! DANNY!
    Tăcerea hotelului părea că-şi bate joc de el, jucându-se cu ecouri viclene, necinstite.
    ("Danny? Cine-i Danny? Îl cunoaşte cineva pe Danny? Îl cunoaşte cineva pe Danny? Danny, Danny, cine-l are pe Danny? Cară-te de-aici, negrule. Habar n-avem cine-i Danny.")
    Dumnezeule, se străduise atâta, trecuse prin ce trecuse, numai ca să ajungă prea târziu? Se înfăptuise deja oribila crimă?
    Urcă scara, sărind câte două trepte o dată şi se opri la etajul întâi. Dâra de sânge ducea spre apartamentul îngrijitorului. Groaza i se furişă în creier în timp ce se îndrepta spre holul scurt. Animalele din tufe fuseseră înfiorătoare, dar asta era şi mai rău. În inima lui ştia deja prea bine ce urma să găsească atunci când va ajunge în cameră.
    Şi nu se grăbea deloc să ajungă acolo.
    Jack stătuse ascuns în ascensor atunci când Hallorann urcase scara. Acum se strecură în spatele siluetei îmbrăcate într-o canadiană înzăpezită, fantoma mânjită cu sânge închegat, cu un zâmbet larg întipărit pe chip.
    Ciocanul de crichet era ridicat atât de sus cât îi permitea
    ("?? m-a înţepat căţeaua nu-mi aduc aminte??")
    durerea urâtă, sfâşietoare din spate.
    - Negrule, şopti el. O să te învăţ eu să-ţi mai vâri nasul unde nu-ţi fierbe oala.
    Hallorann auzi şuieratul şi începu să se răsucească, să evite lovitura şi ciocanul de crichet izbi.
    Gluga canadienei amortiză lovitura, însă nu îndeajuns. O rachetă îi explodă în cap, lăsând în urmă o dâră de stele... şi apoi, nimic.
    Se sprijini de tapetul din mătase şi Jack îl lovi din nou, din lateral de data aceasta, sfărâmându-i pometele şi aproape toţi dinţii de pe partea stângă a maxilarului. Se prăbuşi.
    - Aşa, şopti Jack. Aşa, pe Dumnezeul meu.
    Unde era Danny? Avea ceva de rezolvat cu fiul său, care Păcătuise.

                                                       2.

                             Trei minute mai târziu, uşa de la ascensor fu dată de perete în penumbra de la etajul al treilea. În el se afla numai Jack Torancce. Singur. De fapt, cabina se oprise între etaje şi a trebuit să se ridice în mâini, zvârcolindu-se de durere, ca o creatură schilodită. Târa după el ciocanul de crichet, crăpat acum. Vântul urla şi horcăia afară, pe sub streşini. Ochii lui Jack se învârteau frenetic în orbite. Avea sânge şi confetti în păr.
    Fiul lui era aici sus, pe undeva. Simţea asta. Lăsat în voia lui putea să facă orice: să mâzgălească cu carioca pe tapetul scump din mătase, să strice mobilierul, să spargă geamurile. Era un mincinos şi un prefăcut şi va trebui să fie pedepsit... cu asprime.
    Jack Torrance se ridică cu greu în picioare.
    - Danny? strigă. Danny, vino puţin aici, vrei? Ai făcut o năzbâtie şi vreau să vii să-ţi iei doctoria, ca un bărbat. Danny? Danny?!

                                                  54. Tony

                              ("Danny...")
    ("Danniiiii...")
    Întuneric şi coridoare. Rătăcea prin întuneric şi coridoare care semănau cu cele din hotel, dar care erau totuşi diferite. Pereţii îmbrăcaţi în tapet de mătase erau atât de înalţi încât, chiar dacă îşi dădea capul pe spate, tot nu putea vedea tavanul. Se pierdea în beznă. Toate uşile erau încuiate şi se pierdeau şi ele în beznă. Sub vizoare, (care pe aceste uşi gigantice aveau diametral unei ţevi de puşcă), în loc de numere, fuseseră ataşate pe fiecare uşă cranii micuţe cu câte două oase încrucişate dedesubt.
    Şi de acolo, de undeva, îl striga Tony.
    ("Danniiiii...")
    Se mai auzeau şi nişte bubuituri, pe care le cunoştea bine, şi strigăte răguşite, stinse din cauza depărtării.
    Nu putea desluşi fiecare cuvânt, dar ştia textul destul de bine acum. Îl mai auzise şi înainte, în vise şi în stare de veghe.
    Se opri, un băieţel care nu mai purta scutece abia de vreo trei ani, şi încercă să-şi dea seama unde se află, unde poate fi. Îi era frică, dar era o frică pe care o putea suporta. Îi era teamă deja de două luni, teamă care cuprindea toată gama, de la neliniştea surdă, până la teroarea completă, care încovoaie mintea şi amorţeşte simţurile. Şi pe acestea le putea suporta. Dar voia să ştie de ce venise Tony, ce anume făcea ca sunetul numelui său rostit pe holul acesta să nu pară a aparţine nici lumii reale şi nici tărâmului viselor, unde Tony îi arăta câteodată anumite lucruri. De ce, unde...
    - Danny.
    Departe, în holul uriaş, aproape la fel de micuţă ca Danny însuşi, se vedea o siluetă întunecată. Tony.
    - Unde sunt? îl întrebă încet pe Tony.
    - Dormi, spuse Tony. Dormi în dormitorul mamei şi al tăticului tău.
    Tristeţea din glasul lui Tony era evidentă.
    - Danny, mai zise Tony. Mămica ta o să fie grav rănită. Poate chiar ucisă. Şi domnul Hallorann la fel.
    - Nu!
    Strigătul era plin de un fel de durere îndepărtată, de o groază care părea a fi înăbuşită de acest fundal ireal şi lugubru. Cu toate acestea, îl înconjurară imagini ale morţii: o broască strivită pe autostradă, ca un timbru hidos; ceasul spart al tatei într-o ladă cu gunoi care urmează să fie aruncat; plăci funerare cu câte un mort sub fiecare dintre ele; o gaiţă moartă lângă un stâlp de telegraf; resturile sleite de la masă, pe care mămica le curăţa de pe farfurii în gura neagră a găleţii cu gunoi.
    Şi totuşi nu putea asimila aceste simboluri simple cu realitatea complexă, în permanentă schimbare, a mamei sale; ea reprezenta definiţia lui copilăroasă a eternităţii. Ea existase pe vremea când el nu era. Ea va continua să existe şi atunci când el nu va mai fi. Putea accepta eventualitatea propriei sale morţi, se obişnuise cu această posibilitate după întâlnirea din Camera 217.
    Dar nu moartea ei.
    Nu moartea tăticului.
    Niciodată.
    Începu să se zbată şi întunericul şi coridorul începură să se unduiască. Silueta lui Tony deveni neclară, himerică.
    - Nu face asta! strigă Tony. Nu, Danny, nu face asta!
    - Nu o să moară! Nu!
    - Atunci trebuie să o ajuţi. Danny... te afli într-un loc din străfundurile minţii tale. Locul unde locuiesc eu. Eu sunt o parte din tine Danny.
    - Tu eşti Tony. Tu nu eşti eu. O vreau pe mămica mea... o vreau pe mămică mea...
     - Nu eu te-am adus aici, Danny. Ai venit singur. Pentru că ai ştiut.
    - Nu...
    - Ai ştiut mereu, continuă Tony şi începu să se apropie.
    Pentru prima dată, Tony începu să se apropie.
    - Eşti într-un loc în adâncul tău, unde nu poate pătrunde nimic. Suntem singuri aici câteva minute, Danny. Acesta este un Overlook unde nu poate veni nimeni niciodată. Ceasurile de aici nu funcţionează. Nicio cheie nu li se potriveşte şi nu pot fi întoarse. Uşile nu au fost niciodată deschise şi nimeni nu a locuit vreodată în camerele acestea. Însă nu poţi rămâne aici mult timp. Pentru că se apropie.
    - Se..., şopti înspăimântat Danny şi atunci i se păru că bubuiturile neregulate se auzeau tot mai de aproape, erau tot mai sonore.
    Groaza lui, stăpânită şi întrucâtva îndepărtată cu câteva clipe în urmă, se transforma într-un sentiment mult mai acut. Acum cuvintele puteau fi desluşite. Răguşite, turuite; erau rostite de cineva care imita într-un mod vulgar vocea tatălui său; dar nu era tăticul. Ştia acum asta. Ştia
    ("Ai venit singur. Pentru că ai ştiut.")
    - O, Tony, e tăticul meu? strigă Danny. Tăticul meu e cel care vrea să mă prindă?
    Tony nu răspunse. Dar Danny nici nu avea nevoie de vreun răspuns. Ştia. De ani de zile aici avea loc un bal mascat lung şi coşmăresc. Încetul cu încetul, se acumulase o forţă ciudată, secretă şi mută ca dobânzile de la bancă. Forţă, prezenţă, formă - acestea nu erau decât nişte cuvinte şi nu aveau nicio importantă. Purta multe măşti, dar era unul singur. Acum venea să-l prindă. Se ascundea în spatele chipului tăticului, imita vocea tăticului, purta hainele tăticului.
    Dar nu era tăticul lui.
    Nu era tăticul lui.
    - Trebuie să-l ajut! ţipă.
    Acum Tony se afla chiar în faţa lui, şi privindu-l pe Tony era ca şi când s-ar fi uitat într-o oglindă fermecată şi s-ar fi văzut pe el însuşi, peste zece ani; ochii distanţaţi şi foarte întunecaţi, bărbia hotărâtă, gura frumos modelată. Părul era blond deschis, ca al mamei sale, şi totuşi trăsăturile purtau amprenta tatălui său, de parcă Tony - de parcă Daniel Anthony Torrance, cel care va fi într-o zi - era un amalgam între tată şi fiu, o fantomă a amândorura, o contopire a lor.
    - Trebuie să încerci să ajuţi, zise Tony. Însă tatăl tău... este acum de partea hotelului, Danny. Acolo vrea el să fie. Dar hotelul te vrea şi pe tine, pentru că este foarte lacom.
    Tony trecu pe lângă el, îndreptându-se spre întunericul din capătul holului.
    - Stai! ţipă Danny. Ce pot...
    - E aproape acum, spuse Tony, îndepărtându-se. Trebuie să fugi... să te ascunzi... să te fereşti de el. Fereşte-te.
    - Tony, nu pot!
    - Dar ai şi început, zise Tony. Îţi vei aminti ce a uitat tatăl tău.
    Dispăru.
    Şi de undeva, de aproape, se auzi vocea tatălui său, rece şi amăgitoare:
    - Danny? Poţi să ieşi, amice. Doar o bătăiţă, atâta tot. Suport-o ca un bărbat şi gata. Nu avem nevoie de ea, amice. Doar tu şi cu mine, nu-i bine? Când o să terminăm şi cu... bătăiţa asta, o să fim doar noi doi.
    Danny fugi.
    În urma lui, demenţa sparse şarada prost construită a normalităţii:
    - Vino-ncoace, căcăciosule! Chiar în clipa asta!
    Fugea pe un coridor lung, gâfâind şi suflând greu. După un colţ. Sus pe scări. Şi, pe măsură ce alerga, pereţii care fuseseră atât de înalţi şi îndepărtaţi începură să coboare; covorul, care fusese numai o pată nedesluşită sub picioarele sale, îşi recăpătă modelul cunoscut, albastru şi negru, liane unduioase împreunate; uşile aveau din nou numere şi în spatele lor continuau toate petrecerile care se contopeau într-una singură, în camere populate de generaţii întregi de oaspeţi. Aerul începuse să sclipească în jurul lui, loviturile ciocanului în pereţi provocau ecouri duble. Era de parcă ar fi ţâşnit printr-o placentă subţire din somn.
    Pe covorul din faţa Apartamentului Prezidenţial de la etajul al treilea; lângă el, într-o grămadă însângerată, zăceau două cadavre îmbrăcate în costume demodate şi cu cravate înguste la gât. Cei doi oameni fuseseră împuşcaţi, şi acum începeau să se mişte şi să se ridice în picioare.
    Trase în piept aer ca să strige, dar strigătul îi muri pe buze.
    (!! CHIPURI FALSE!! NU SUNT ADEVĂRATE!!)
    Păliră ca nişte fotografii vechi şi dispărură.
    De jos, însă, sunetul ciocanului care izbea pereţii se auzea tot mai tare, neîntrerupt, purtat prin puţul ascensorului şi casa scării. Forţa atotputernică a hotelului Overlook luase înfăţişarea tatălui său, care orbecăia pe la parter.
    În spatele lui, o uşă se deschise cu un scârţâit ascuţit.
    O femeie intrată deja în putrefacţie, îmbrăcată cu un veşmânt mucegăit din mătase, ieşi din cameră. Pe degetele ei galbene şi descărnate avea inele acoperite cu o mâzgă verde-gri închegată.
    Viespi dolofane se târau greoi pe chipul ei.
    - Intră, îi şopti, rânjind cu buzele-i negre. Intră şi o să dansăăăăăm taaaango...
    - Chip fals! şuieră el. Nu e adevărat!
    Se îndepărtă de el alarmată şi se topi.
    - Unde eşti? strigă cealaltă creatură, dar vocea horcăia numai în capul său.
    Încă mai auzea la parter obiectul acela care purta chipul lui Jack... şi încă altceva.
    Sunetul înalt, scâncit, al unui motor care se apropia.
    Lui Danny i se tăie respiraţia. Era oare vorba de altă întruchipare a hotelului, de altă iluzie? Sau era Dick?
    Dorea - dorea cu disperare - să creadă că era Dick, însă nu îndrăznea să-şi asume acest risc.
    Se retrase pe coridorul principal şi apoi pe un hol lateral, ţesătura covorului şoptind sub picioarele lui.
    Uşile încuiate se încruntau în jos spre el, aşa cum făcuseră şi în visuri şi în viziuni, numai că acum se afla în lumea lucrurilor reale, unde jocul se juca pe viaţă şi pe moarte.
    Se întoarse spre dreapta şi se opri, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul. Aer cald îi învăluia gleznele. De la calorifere, desigur. Probabil că astăzi era ziua în care tăticul încălzea aripa de vest şi
    ("Îţi vei aminti ce a uitat tatăl tău")
    Ce anume? Aproape ştia. Ceva care ar fi putut să-l salveze pe el şi pe mămica? Dar Tony spusese că va trebui s-o facă el însuşi. Ce anume?
    Se sprijini de perete, încercând cu disperare să se concentreze. Era atât de greu... hotelul încerca la nesfârşit să-i bage în cap... imaginea acelei forme întunecate şi cocoşate, care lovea cu ciocanul în toate părţile, sfârtecând tapetul... împrăştiind nori de moloz.
    - Ajută-mă, murmura el. Tony, ajută-mă.
    Dintr-o dată, îşi dădu seama că hotelul fusese cuprins de o tăcere de mormânt. Se oprise şi scâncetul motorului (înseamnă că nu fusese adevărat) şi se opriseră şi zgomotele petrecerii şi nu mai rămăsese decât urletul neîntrerupt al vântului.
    Pe neaşteptate, ascensorul reveni la viaţă cu un huruit asurzitor.
    Urca.
    Şi Danny ştia cine - ce - era în el.
    Sări în picioare, privind sălbatic în jur. Panica îi strânse inima în cleşti de gheaţă. De ce l-a trimis Tony la etajul al treilea? Era încolţit aici, prins în cursă. Toate uşile erau încuiate.
    Podul!
    Ştia că există un pod. Urcase aici cu tăticul lui în ziua când acesta a pus cursele de şoareci acolo. Nu i-a dat voie lui Danny să urce cu el în pod din cauza şobolanilor. Îi era teamă ca nu cumva să-l muşte pe Danny.
    Chepengul care ducea în pod se afla în tavanul ultimului coridor scurt al acestei aripi a hotelului.
    Era acolo şi un par sprijinit de perete. Tăticul deschisese chepengul cu parul, apoi se auzise un zgomot puternic de contrabalansare şi prin trapa deschisă fusese coborâtă o scară. Dacă ar reuşi să se urce în pod şi să tragă scara după el...
    Undeva, prin labirintul de coridoare din spate, ascensorul se oprise. Se auzi un huruit metalic când cineva deschise grilajul. Şi apoi o voce ― nu din capul lui Danny de data aceasta, ci cumplit de reală ― strigă:
    - Danny? Danny, vino aici o clipă, vrei? Ai făcut o năzbâtie şi vreau să vii şi să-ţi iei doctoria ca un bărbat. Danny? Danny!
    Faptul că trebuia să-şi asculte părinţii era atât de puternic înrădăcinat în întreaga sa fiinţă, încât chiar făcu automat doi paşi înspre acea voce, înainte de a se opri năucit. Pumnii micuţi i se încleştară.
    ("Nu eşti adevărat! Eşti un chip fals! Ştiu ce eşti! Scoate-ţi masca!” )
    - Daany! se auzi urletul. Vino aici, jigodie! Vino aici şi îndură ca un bărbat adevărat!
    Apoi un bubuit răsunător, macabru, când ciocanul lovi peretele. Când vocea aceea îi răcni din nou numele, venea din altă parte. Se apropiase.
    În lumea lucrurilor adevărate începea vânătoarea.
    Danny o luă la fugă. Fără să facă vreun zgomot pe covorul gros, pe lângă uşile închise, pe lângă tapetul de mătase, pe lângă extinctorul fixat în perete. Ezită o clipă, apoi se năpusti pe ultimul coridor. La capătul acestuia nu mai era nimic altceva decât o uşă zăvorâtă şi nu mai avea încotro să fugă!
    Dar parul mai era încă acolo, sprijinit de perete, aşa cum îl lăsase tăticul lui.
    Danny îl înşfăcă. Îsi dădu capul pe spate ca să se uite la chepeng. Parul avea un cârlig la capăt şi trebuia doar să-l prinzi de inelul fixat în chepeng. Trebuia să...
    Un lacăt nou-nouţ atârna din inelul chepengului. Lacătul pe care îl montase Jack Torrance după ce îşi pusese cursele, în caz că fiului său i-ar fi intrat în cap ideea să cerceteze într-o bună zi podul.
    Încuiat.
    Groaza îl copleşi.
    În spatele lui, creatura aceea venea, poticnindu-se şi clătinându-se pe lângă Apartamentul Prezidenţial, rotind cu sălbăticie ciocanul de crichet prin aer.
    Danny se lipi cu spatele de ultima uşă zăvorâtă şi așteptă.

                                         55. Ceea ce fusese uitat
                                                         1.

                         Wendy îşi reveni încetul cu încetul, pâcla cenuşie se risipi, fiind înlocuită de durere: spatele, piciorul, pieptul... credea că nu va mai fi în stare să se mişte. O dureau până şi degetele şi la început nu a ştiut din ce cauză.
    ("Lamă de ras")
    Parul blond, acum umed şi încâlcit, îi atârna în ochi. Îl dădu pe spate şi atunci coastele rupte o înjunghiară, făcând-o să geamă. Desluşi o saltea albă cu dungi albastre, pătată cu sânge. Sângele ei, sau poate al lui Jack.
    Indiferent al cui ar fi fost, era încă proaspăt. Leşinul nu durase prea mult. Şi acesta era un lucra important deoarece...
    ("?De ce?")
    Deoarece...
    Mai întâi îi reveni în minte bâzâitul ca de insectă al motorului. Se agăţă prosteşte de această amintire şi apoi, într-un singur salt vertiginos şi ameţitor, gândul i se întoarse în timp, dezvăluindu-i totul dintr-o dată.
    Hallorann. Trebuie că a fost Hallorann. Altfel, de ce ar fi plecat Jack atât de repede, fără să-şi termine treaba... fără să-şi termine treaba cu ea?
    Pentru că nu se mai simţea în largul lui. Trebuia să-l găsească urgent pe Danny şi... şi să facă ce avea de făcut, înainte ca Hallorann să-l poată opri.
    Sau se şi întâmplase deja?
    Auzi schelălăitul ascensorului care urca.
    ("Nu Dumnezeule te rog nu sângele sângele e încă proaspăt să nu se fi întâmplat deja")
    Fără să-şi dea seama cum, reuşi să se ridice în picioare şi se împletici prin cameră, împiedicându-se de ruinele salonaşului, până la uşa sfărâmată. O deschise şi ieşi în hol.
    - Danny! strigă, crispându-se din cauza durerii înfiorătoare pe care o simţea în piept. Domnule Hallorann! E cineva aici? E cineva?
    Ascensorul funcţiona din nou şi se opri la unul din etaje. Auzi zgomotul metalic al grilajului dat la o parte şi apoi i se păru că a auzit pe cineva vorbind. Poate că era numai închipuirea ei. Urletul vântului era prea puternic ca să poată fi sigură.
    Sprijinindu-se cu o mână de perete, reuşi să ajungă la colţul coridorului scurt, şi atunci strigătul îi îngheţa sângele în vene, plutind duşmănos de-a lungul scărilor şi prin puţul ascensorului:
    - Danny! Vino-ncoace, jigodie ce eşti! Vino-ncoace şi îndură ca un adevărat bărbat!
    Jack. La etajul al doilea sau al treilea. Îl căuta pe Danny.
    Dădu colţul, se împiedică, aproape se prăbuşi.
    I se tăie respiraţia. Ceva
    (cineva?)
    ghemuit lângă perete, cam la jumătatea drumului spre scară. Începu să meargă mai repede, strâmbându-se de durere de fiecare dată când îşi lăsa greutatea pe piciorul rănit. Observă că era un bărbat şi, pe măsură ce se apropia de el, înţelegea şi ce reprezentase zgomotul acela de motor.
    Era domnul Hallorann. Venise. Reuşise să ajungă.
    Se lăsă uşor în genunchi lângă el, înălţând o rugă incoerentă pentru viaţa lui. Îi curgea sânge din nas şi un cheag înfiorător de mare i se revărsase din gură. Dar respira, slavă Domnului.
    Privindu-l mai atent, Wendy observă cu stupoare, că o mânecă a canadienei pe care o purta era înnegrită şi uşor arsă. Canadiana fusese sfâşiată. Părul îi era năclăit de sânge şi avea pe ceafă o zgârietură superficială, însă foarte urâtă.
    ("Dumnezeule, ce i s-a întâmplat?")
    - Danny! se auzi vocea răguşită şi înfuriată răcnind de undeva de deasupra lor. Vino-ncoace, fir-ai tu al dracului!
    Nu mai era vreme acum să-şi pună întrebări. Începu să-l scuture, strâmbându-se din cauza durerii care-i sfârteca pieptul pe care îl simţea fierbinte şi umflat.
    ("Dacă îmi perforează plămânul de fiecare dată când fac vreo mişcare?")
    Dar nu avea ce să facă. Dacă Jack l-ar găsi pe Danny, l-ar omorî, l-ar zdrobi cu ciocanul, aşa cum a încercat să facă şi cu ea.
    Aşa că îl scutură pe Hallorann şi apoi începu să-l lovească uşor peste obrazul nevătămat.
    - Treziţi-vă, spuse. Domnule Hallorann, trebuie să vă treziţi. Vă rog... vă rog...
    De deasupra se auzeau loviturile neliniştite ale ciocanului, în timp ce Jack Torrance îşi căuta fiul.

                                                         2.

                                 Danny se lipise cu spatele de uşă şi privea la colţul unde se întâlneau coridoarele. Tot mai tare se auzeau bubuiturile neregulate ale ciocanului. Creatura aceea care îl urmărea, striga şi urla şi înjura. Visul şi realitatea se contopiseră.
    Apăru de după colţ.
    Într-un fel, Danny se simţi uşurat. Acesta nu era tatăl său. Chipul şi trupul îi fuseseră sfâşiate şi zdrenţuite şi transformate într-o glumă proastă. Acesta nu era tatăl său, arătarea asta dintr-un film de groază de sâmbăta seara, cu ochii daţi peste cap, cu umerii cocârjaţi, cu cămaşa înmuiată în sânge. Nu era tăticul lui.
    - Pe Dumnezeul meu, gâfâi creatura. Îşi şterse buzele cu o mână nesigură. O să afli acum cine-i şeful aici.O să vezi tu. Nu pe tine te vor. Ci pe mine. Pe mine! Pe mine!
    Ciocanul, al cărui capăt era deja deformat şi crăpat acum de pe urma nenumăratelor izbituri, lovi peretele, făcând o crestătură adâncă în tapetul de mătase. Nori mici de moloz se împrăştiară. Arătarea începu să rânjească.
    - Hai să vedem dacă mai ai de gând să faci vreo şmecherie, mormăi. Să ştii că nu m-am născut ieri. Nu-s venit cu pluta, aşa să ştii. Am de gând să-mi iau în serios obligaţiile de părinte faţă de tine, băiete.
    Danny spuse:
    - Nu eşti tăticul meu.
    Se opri. Timpde câteva secunde păru nedumerit, păru a nu-şi da bine seama cine sau ce era.
    Apoi începu iar să înainteze. Ciocanul şuieră, despicând aerul, lovi o uşă cu un sunet sec.
    - Eşti un mincinos, zise. Cine altcineva să fiu? Am cele două aluniţe, am buricul scobit, am până şi cuculeţul, băiete, întreab-o pe maică-ta.
    - Eşti o mască, spuse Danny. Un chip fals. Singurul motiv pentru care te foloseşte hotelul este că nu eşti tot atât de mort ca ceilalţi. Dar când va termina cu tine, nu vei mai fi nimic. Nu mă înspăimânţi.
    - Ba o să te înspăimânt! urlă arătarea.
    Ciocanul şuieră furios şi izbi covorul între picioarele lui Danny. Danny nici măcar nu tresări.
    - Ai minţit! Te-ai înţeles cu ea! Ai complotat împotriva mea! Şi ai trişat! Ai copiat la examenul final!
    Ochii îi scânteiară sălbatic de sub sprâncenele stufoase. În privirea lor se citea un soi de viclenie alienată.
    - O să-l găsesc eu. E pe undeva prin pivniţă. O să-l găsesc. Mi-au promis că o să-mi dea voie să cotrobăi peste tot.
    Ridică din nou ciocanul.
    - Da, ţi-au promis, spuse Danny, dar au minţit.
    Ciocanul şovăi.

                                                           3.

                                  Hallorann începu să revină la realitate, dar Wendy încetase să-l mai lovească peste obraz. Cu o clipă în urmă, cuvintele: "Ai trişat! Ai copiat la examenul final!" pătrunseră până la ea prin puţul ascensorului, de-abia auzite în răcnetele vântului. Veneau de undeva din aripa vestică. Era aproape sigură că ei se aflau la etajul al treilea şi că Jack - ceea ce pusese stăpânire pe Jack - îl găsise pe Danny. Nici ea, nici Hallorann nu mai puteau face nimic acum.
    - O, amice, murmură ea.
    Ochii i se umplură de lacrimi.
    - Nemernicul mi-a rupt falca, mormăi Hallorann, şi capul...
    Încercă să se aşeze mai bine. Ochiul drept i se învineţea cu repeziciune şi se umfla. Cu toate acestea, o recunoscu pe Wendy.
    - Doamna Torrance...
    - Sssst, spuse ea.
    - Unde este băiatul, doamna Torrance?
    - La etajul trei, răspunse. Cu tatăl său.

                                                    4.

                        - Ei mint, repetă Danny.
    Ceva îi trecu prin minte, fulgerător ca un meteorit, prea iute şi prea strălucitor ca să-l poată prinde şi reţine. Rămase numai dâra gândului.
    ("e pe undeva prin pivniţă")
    ("îţi vei aminti ceea ce tatăl tău a uitat")
    - Nu... nu e frumos să vorbeşti aşa cu tatăl tău, spuse horcăit arătarea.
    Ciocanul tremura, apoi coborî.
    - Îţi înrăutăţeşti situaţia. Pedeapsa... ta. O faci şi mai rea.
    Se împletici ca un om beat şi se holbă la copil cu un fel de autocompătimire plângăreaţă care începu să se transforme în ură. Ciocanul se ridică din nou.
    - Nu eşti tăticul meu, îi spuse iarăşi Danny. Şi dacă a mai rămas în tine vreo bucăţică din tăticul meu, atunci trebuie să ştii că ei te mint. Totul este o înşelătorie şi o minciună. Ca zarurile falsificate pe care mi le-a dat tăticul de Crăciun anul trecut, ca darurile puse în vitrină, şi tăticul meu spune că nu e nimic înăuntru, niciun cadou, că nu sunt decât nişte cutii goale. De decor, zice tăticul meu. Tu nu eşti tăticul meu. Tu eşti hotelul. Şi când o să capeţi ce vrei, nu o să-i dai nimic în schimb tăticului meu. Pentru că eşti egoist. Şi tăticul meu ştie asta. A trebuit să-l faci să bea. Lucrul Rău. Numai aşa ai putut să-l prinzi, chip mincinos ce eşti.
    - Minţi! Minţi!
    Cuvintele erau stridente şi piţigăiate. Ciocanul se agita sălbatic în aer.
    - Haide, loveşte-mă. Dar niciodată nu vei obţine ce vrei de la mine.
    Chipul din faţa lui se schimbă. Era greu de spus cum; trăsăturile nu s-au înmuiat şi nici nu s-au contopit.
    Trupul i se cutremură uşor, apoi mâinile însângerate se desfăcură ca nişte labe frânte. Ciocanul căzu pe covor cu un zgomot înăbuşit. Atâta tot. Dar, dintr-odată, tăticul lui se afla acolo, privindu-l cu o durere nesfârşită şi cu o tristeţe atât de mare, încât lui Danny i se aprinse inima în piept. Buzele începură să-i tremure.
    - Amice, spuse Jack Torrance. Fugi. Repede. Şi ţine minte ce mult te iubesc.
    - Nu, zise Danny.
    - O, Danny, pentru numele lui Dumnezeu...
    - Nu, repetă Danny.
    Apucă una din mâinile însângerate ale tatălui său şi o sărută.
    - Este aproape gata.

                                                      5.

                              Sprijinindu-se de perete, Hallorann reuşi să se ridice cu greu în picioare. El şi cu Wendy se priviră ca doi supravieţuitori dintr-un spital bombardat.
    - Trebuie să ajungem acolo, spuse el. Trebuie să-l ajutăm.
    De pe chipul ei livid, ochii înspăimântaţi îl priviră o clipă, o clipă care păru nesfârşită.
    - E prea târziu, spuse Wendy. Numai el singur se poate ajuta acum.
    Trecu un minut, apoi două. Trei. Şi auziră urletul de deasupra, însă nu plin de mânie sau triumf, ci cuprins de o groază de moarte.
    - Doamne sfinte, şopti Hallorann. Ce se întâmplă?
    - Nu ştiu, răspunse ea.
    - L-a ucis?
    - Nu ştiu.
    Ascensorul prinse viaţă şi începu să coboare, cu lucrul acela strigând şi delirând zăvorât în măruntaiele sale.

                                                      6.

                               Danny nu făcu nicio mișcare.  Nu exista niciun loc unde să poată fugi şi unde hotelul Overlook să nu-l ajungă. Îşi dădu seama de acest adevăr brusc şi într-un mod cu totul nedureros. Pentru prima dată în viaţă gândise ca un adult, simţise ca un adult, chintesenţă a experienţei acumulate în acest loc nefast - o sinteză dureroasă.
    ("Mămica şi tăticul nu mă pot ajuta şi sunt singur")
    - Pleacă, îi spuse străinului însângerat din faţa lui. Hai, pleacă de aici.
    Arătarea se aplecă, expunând cuţitul înfipt până în plăsele. Apucă din nou ciocanul dar, în loc să ţintească înspre Danny, întoarse mânerul, astfel încât partea dură a ciocanului de crichet fu îndreptată asupra propriului său chip.
    Danny înţelese totul.
    Ciocanul se ridică şi coborî, distrugând şi ce mai rămăsese din trăsăturile lui Jack Torrance. Arătarea de pe hol începu să danseze o polcă lugubră, ritmul ei fiind însoţit de sunetul sinistru făcut de ciocanul care lovea neîncetat. Sângele ţâşni pe tapet. Aşchii de os făcură tumbe prin aer ca nişte clape de pian sfărâmate. Era imposibil de spus cât timp a durat. Dar când creatura îşi îndreptă din nou atenţia asupra lui Danny, tatăl său dispăruse pentru totdeauna. Ceea ce rămăsese era un amestec ciudat şi schimbător, mai multe chipuri contopite imperfect într-unul singur. Danny recunoscu femeia din Camera 217; omul-câine; stafia flămândă a băieţelului din tunelul de beton.
    - Atunci, jos măştile, şopti. Fără alte întreruperi.
    Ciocanul se ridică pentru a da lovitura de graţie. Danny auzi un ticăit din ce în ce mai puternic.
    - Mai ai ceva de spus? îl întrebă. Eşti sigur că nu vrei s-o iei la goană? Nu vrei să ne jucăm leapşa? Avem timp berechet, ştii asta. O eternitate. Sau îi punem capăt acum? Aşa ar fi bine. Altfel, ratăm petrecerea.
    Rânjetul cu dinţii sparţi era îngrozitor de lacom.
    Şi atunci îşi aminti. Ceea ce tatăl său uitase.
    Un triumf neaşteptat îi lumină chipul; creatura observă şi ezită, nedumerită.
    - Cazanul! strigă Danny. Nu ai mai dat drumul la presiune de dimineaţă! Se umflă! O să explodeze!
    Pe trăsăturile sfărâmate ale arătării din faţa lui se întipări o expresie de teroare grotescă şi de înţelegere a pericolului. Ciocanul îi scăpă din pumnii încleştaţi şi se rostogoli inofensiv pe covorul cu model albastru şi negru.
    - Cazanul! urlă. O, nu! Nu se poate. Nu se poate! Javră ticăloasă! Nu se poate! O, o, o...
    - Ba da! strigă înverşunat Danny.
    Se îndreptă cu paşi nesiguri spre arătarea zdrobită din faţa lui, ameninţând-o, parcă, cu pumnii micuţi.
    - În orice clipă! Ştiu! Cazanul, tăticul a uitat cazanul! Şi l-ai uitat şi tu!
    - Nu, o, nu, nu trebuie, nu se poate, ticălos mic şi împuţit. O să te fac eu să-ţi iei doctoria, o să te fac s-o iei picătură cu picătură, o, nu, o, nu...
    Brusc, făcu stânga împrejur şi se îndepărtă împleticindu-se. Câteva clipe încă, umbra sa se legăna pe perete, mai mare, mai mică şi apoi dispăru, lăsând în urmă o dâră de strigăte, ca nişte serpentine uzate de carnaval.
    Câteva momente mai târziu porni ascensorul.
    Dintr-o dată îl învălui strălucirea
    ("mămica domnul Hallorann Dick pentru prieteni împreună în viaţă sunt în viaţă trebuie să ieşim de aici o să explodeze o să sară în aer")
    ca un răsărit de soare mistuitor şi o luă la fugă. Lovi cu piciorul ciocanul de crichet însângerat şi deformat. Nu-şi dădu seama.
    Plângând, alergă spre scară.
    Trebuiau să iasă de aici.

                                         56. Explozia
                                                 1.

                       Niciodată după aceea  Hallorann nu a fost în stare să relateze cu precizie desfăşurarea evenimentelor.
    Îşi amintea că ascensorul coborâse, trecuse de ei fără să se oprească şi înăuntru era ceva. Dar nu a încercat să se uite pe fereastră din uşă, pentru că ceea ce era înăuntru scotea nişte sunete care nu erau câtuşi de puţin omeneşti. La început, Wendy Torrance tresări şi se strânse lângă el, iar apoi se năpusti cât de repede era în stare pe coridorul principal, împleticindu-se şi izbindu-se de pereţi.
    - Danny! Danny! O, slava Domnului! Slavă Domnului!
    Îl cuprinse în braţe, gemând de bucurie, dar şi din cauza durerii.
    ("Danny")
    Din îmbrăţişarea mamei sale, Danny îşi ridică ochii spre el şi Hallorann observă cât de mult se schimbase băiatul. Chipul său era livid şi plin de pete mici, ochii întunecaţi şi impenetrabili. Parcă şi slăbise. Privindu-i pe cei doi împreună, Hallorann se gândi ca, de fapt, mama era cea care părea mai tânără, în ciuda loviturilor îngrozitoare primite.
    ("Dick - trebuie să plecăm - să fugim - locul ăsta - o să")
    Imaginea hotelului Overlook în flăcări, flăcări uriaşe dansând pe acoperiş. Ploaie de cărămizi pe zăpadă.
    Sirenele maşinilor de pompieri... deşi nici o astfel de maşină nu ar fi fost în stare să ajungă aici până la sfârşitul lunii martie. Mai mult decât orice altceva, gândul lui Danny îi transmise o senzaţie copleşitoare de urgenţă, senzaţia că se putea îmtâmpla în orice moment.
    - În regulă, spuse Hallorann.
    Se îndreptă înspre cei doi, şi la început mişcările i-au fost anevoioase, de parcă ar fi încercat să înoate în apa adâncă. Simţul echilibrului îi era deteriorat, ochiul drept nu putea să focalizeze. Falca trimitea uriaşe impulsuri dureroase în tâmplă şi în gât, iar obrazul i se părea mare cât o varză. Dar caracterul imperativ din gândul băiatului îl hotărî să acţioneze.
    - În regulă? întrebă Wendy.
    Se uită de la Hallorann la fiul ei şi apoi iar la Hallorann.
    - Trebuie să plecăm, răspunse Hallorann.
    - Nu sunt îmbrăcată... hainele mele...
    Danny i se smulse din braţe şi se repezi înspre camerele lor. Îl urmări cu privirea şi, după ce dispăru după un colţ, îşi ridică ochii spre Hallorann.
    - Dacă se întoarce?
    - Soţul dumneavoastră?
    - Nu e Jack, murmură ea. Jack e mort. Locul ăsta l-a ucis. Locul ăsta blestemat.
    Lovi cu pumnul în perete şi ţipă simţind durerea ascuţită din degetele tăiate.
    - Cazanul, nu-i aşa?
    - Da, doamnă. Danny zice că o să explodeze.
    - Bine.
    Cuvântul a fost rostit pe un ton satisfăcut.
    - Nu ştiu dacă o să pot coborî din nou scările. Coastele... Mi-a rupt coastele. Şi ceva în spate. Mă doare.
    - O să reuşiţi, spuse Hallorann. O să reuşim cu toţii.
    Dintr-o dată, însă, îşi aminti de animalele din tufe şi se întrebă ce vor face dacă încă mai stăteau de pază la ieşirea din hotel.
    Danny se întorcea cu cizmele, hainele şi mănuşile lui Wendy. Cu haina şi mănuşile lui.
    - Danny, spuse ea, ghetele tale.
     - Prea târziu, zise Danny.
    Îi privi cu un fel de nebunie disperată. Se uită fix la Hallorann şi dintr-o dată mintea acestuia se concentră asupra imaginii unui ceas sub un clopot de sticlă, ceasul din sala de bal care fusese donat hotelului de un diplomat elveţian în 1949.
    Limbile ceasului arătau că mai era un singur minut până la miezul nopţii.
    - O, Doamne, şopti Hallorann, Doamne, Dumnezeule.
    Puse un braţ în jurul lui Wendy şi o ridică. Cu celălalt îl apucă pe Danny! O luă la fugă spre scară.
    Wendy ţipă de durere când braţul îi strânse tocmai coastele rupte, când muşchii din spate îi scrâşniră în agonie, dar Hallorann nu-şi încetini paşii. Se năpusti în jos pe trepte, ţinându-i pe amândoi în braţe. Un ochi mărit şi disperat, celălalt umflat, rămas numai o crăpătură. Părea un pirat cu un singur ochi care lua ostateci pentru a cere o răscumpărare enormă mai târziu.
    Şi atunci strălucirea îl învălui şi înţelese ce voise Danny să spună când a zis ca era târziu. Aproape că simţea cum se pregăteşte explozia să ţâşnească din pivniţă şi să sfârtece măruntaiele acestui loc îngrozitor.
    Alergă şi mai repede, traversând holul ca un uragan, înspre uşile duble.

                                                         2.

                           Traversă grăbit subsolul până în camera cazanului, luminată slab de un singur bec murdar. De frică, îi curgeau balele şi se smiorcăia neputincios. Fusese atât de aproape, atât de aproape de clipa când l-ar fi avut pe băiat şi puterea lui uluitoare. Nu putea să piardă tocmai acum. Aşa ceva nu trebuia să se întâmple.
    Va da drumul la presiunea din cazan şi apoi îl va pedepsi pe băiat cu foarte multă asprime.
    - Nu trebuie să se întâmple! zbieră. O, nu! Nu trebuie!
    Se împletici până la cazan, al cărui trup cilindric strălucea roşiatic. Gâfâia şi zornăia şi împroşca nori de abur într-o sută de direcţii, ca o flaşnetă monstroasă. Acul indicator se afla la limita maximă al cadranului.
    - Nu, aşa ceva nu se poate! urlă directorul/îngrijitorul.
    Puse mâinile (mâinile lui Jack Torrance) pe supapă, fără să-i pese de mirosul de ars care se ridica de acolo şi nici de carnea arsă în clipa când roata incandescentă îi intră în palme ca într-un drum noroios.
    Roata cedă şi, cu un strigăt de triumf, creatura deschise larg supapa. Din măruntaiele cazanului se auzi un muget prelung, când un şuvoi uriaş de abur ieşi din el, ca o duzină de balauri care şuiera în cor. Dar, înainte ca aburul să acopere în întregime cadranul, s-a văzut clar cum acul indicator începuse să coboare.
    - AM CÂŞTIGAT! zbieră.
    Începu să ţopăie în ceaţa fierbinte, care devenea tot mai deasă, fluturându-şi mâinile cuprinse de flăcări în gesturi obscene.
    - NU A FOST PREA TÂRZIU! AM CÂŞTIGAT! NU A FOST PREA TÂRZIU! NU A FOST PREA TÂRZIU! NU...
    Cuvintele i se transformară într-un răcnet victorios, care fu înghiţit de un tunet asurzitor când explodă cazanul hotelului Overlook.

                                                   3.

                                Hallorann ţâşni afară prin uşile duble şi îi duse în braţe prin şanţul croit în zăpada de pe terasă.
    Văzu limpede animalele din tufe, mult mai limpede ca înainte, şi chiar în clipa când îşi dădu seama că temerile lui cele mai sumbre erau adevărate, că monştrii aceia se aflau între terasă şi snowmobil, blocându-i drumul, hotelul explodă.
    I se păru că totul se petrece în acelaşi timp deşi, mai târziu, a înţeles că nu se putea aşa ceva. Se auzi o explozie adâncă, un sunet grav pe o singură notă joasă, atotpătrunzătoare
    (HUMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMM;;;......)
    şi apoi în spatele lor, un curent puternic de aer, care părea a-i împinge cu blândeţe. Pe acest suflu cald au fost purtaţi toţi trei de pe terasă şi un gând incoerent
    ("cam aşa trebuie că se simte Superman")
    îi alunecă prin minte lui Hallorann în timp ce zburau prin aer. Îi scăpă din braţe pe Wendy şi pe Danny şi ateriză într-un morman de zăpadă. Zăpada îi intra pe sub cămaşă şi îi intra şi în nas şi îşi dădu vag seama că îi mai alina durerea din obrazul rănit.
    Apoi se strădui să ajungă deasupra, fără să se gândească în acel moment nici la animalele din tufe, nici la Wendy Torrance, nici măcar la copil. Se rostogoli cu faţa în sus ca să poată urmări ultimele clipe din viaţa hotelului Overlook.
    Ferestrele hotelului Overlook se făcură ţăndări. În sala de bal, clopotul de sticlă de deasupra ceasului se crăpă; se sparse în două şi căzu pe covor. Ceasul îşi încetă ticăitul: se opriră şi rotiţele, şi angrenajele, şi roata-balansier. Se auzi ceva ca o şoaptă, ca un oftat, şi izbucni un val mare de praf. În Camera 217, cada băii se despică brusc în două, revărsând o apă verzuie, cu miros dezgustător. În Apartamentul Prezidenţial, tapetul luă foc. Uşile batante ale Salonului Colorado săriră din balamale şi se prăbuşiră pe pardoseala restaurantului.
    Dincolo de arcada de la subsol, grămezile uriaşe de hârtii vechi se aprinseră şi flăcările se ridicară cu un şuierat făcut parcă de un aparat de sudură. Asupra vâlvătăilor se revărsa apa clocotită din cazan, însă nu reuşi să le înăbuşe. Ca frunzele de toamnă care ard mocnit sub uri cuib de viespi, hârtiile se ondulară şi se înnegriră.
    Cazanul explodă, sfărâmând grinzile din tavanul pivniţei, împrăştiindu-le ca pe nişte oase de dinozaur. Jetul de gaz care alimentase cazanul, rămas liber acum, se ridică cu un muget puternic, coloană de flăcări, prin crăpătura din podeaua holului. Mocheta de pe trepte se aprinse şi vâlvătaia alergă în sus pe scări, înspre etajul întâi, de parcă s-ar fi grăbit să anunţe nişte vesti teribil de bune. O rafală de explozii sfârtecă hotelul. Candelabrul din restaurant, bomba uriaşă din cristal, se prăbuşi cu un zgomot asurzitor, răsturnând mesele. Prin cele cinci coşuri ale hotelului Overlook ţâşniră flăcări uriaşe înspre norii care se împrăştiau.
    ("Nu! Nu trebuie! Nu trebuie! NU TREBUIE!")
    Urla; urla, dar acum nu mai avea voce, iar panica şi sfârşitul şi osânda veşnică se învolburau zbierându-i doar în minte, dizolvându-se, pierzând gând şi voinţă, căutând, negăsind, ieşind, fugind, ieşind în vid, în nimic, sfărâmându-se.
    Petrecerea se încheiase.

                                              57. Plecarea
                                                       1.

                          Explozia scutură întreaga faţadă a hotelului. Ţăndări de sticlă se împrăştiară pe zăpadă, unde începură să sclipească aidoma unui praf de diamante. Câinele-tufă, care tocmai se apropia de Danny şi de mama lui, se retrase speriat, lăsându-şi în jos urechile verzi, băgându-şi coada între picioare, târându-se jalnic, vrednic de dispreţ. În minte, Hallorann îl auzi cum scheaună cu teamă şi sunetul acesta se împleti cu urletul speriat şi derutat al celor două feline uriaşe.
    Se ridică cu greu în picioare ca să ajungă la ceilalţi doi şi să-i ajute şi atunci văzu ceva chiar mai înspăimântător; iepurele-tufă - încă acoperit de zăpadă, se izbea ca un nebun de gardul din capătul terenului de joacă şi plasa metalică zornăia parcă în acordurile unei muzici de coşmar, cântată de o ţiteră fantomă. Chiar şi din locul unde se afla putea să audă cum ramurile şi crenguţele care îi alcătuiau scheletul pârâiau şi trosneau ca nişte oase care se frâng.
    - Dick! Dick! îl strigă Danny.
    Încercă să-şi sprijine mama, s-o ajute să ajungă la snowmobil. Hainele pe care le luase zăceau împrăştiate prin zăpadă, între locul unde căzuseră şi locul unde se aflau acum. Hallorann îşi dădu brusc seama că femeia era în cămaşă de noapte, iar Danny numai în tricou, şi temperatura era sub zero grade.
    ("dumnezeule, e în picioarele goale")
    Se înapoie, mergând anevoios prin zăpadă, şi culese haina şi cizmele ei, haina şi mănuşile desperecheate ale lui Danny. Apoi fugi înapoi la ei, intrând din loc în loc în zăpadă până la şold, croindu-şi cu greu drumul.
    Wendy era îngrozitor de palidă, pe o parte a gâtului îi curgea sânge, sânge care acum îngheţa.
    - Nu pot, murmură, aproape leşinată. Nu, nu... pot. Îmi pare rău.
    Danny îl privi pe Hallorann cu o implorare mută în ochi.
    - O să fie bine, zise Hallorann şi o luă în braţe. Haide.
    Ajunseră toţi trei la locul unde snowmobilul se răsucise şi se oprise. Hallorann aşeză femeia pe scaunul pasagerului şi îi puse haina. Îi ridică picioarele - erau foarte reci, dar nu degeraseră încă - şi le frecă apăsat cu jacheta lui Danny, înainte să-i pună cizmele. Chipul lui Wendy era alb ca varul, ochii buimăciţi îi erau închişi pe jumătate, însă începuse să tremure. Hallorann se gândi că era un semn bun.
    În spatele lor o serie de trei explozii zgudui hotelul. Flăcări portocalii luminară zăpada.
    Danny îşi lipi buzele de urechea lui Hallorann şi strigă ceva.
    - Ce?
    - Te-am întrebat dacă ai nevoie de aia?
    Băiatul arăta spre canistra roşie răsturnată în zăpadă.
    - Cred că da.
    O ridică şi o scutură. Mai era ceva benzină înăuntru, însă nu putea să-şi dea seama câtă. Prinse canistra în spatele snowmobilului, bâjbâind neîndemânatic, pentru că degetele începuseră să-i amorţească. Pentru prima dată îşi dădu seama că pierduse mănuşile lui Howard Cottrell
    ("dacă scap o s-o pun pe soră-mea să-ţi împletească, zece perechi, Howie")
    - Urcă-te, strigă la băiat.
    Danny se împotrivi:
    - O să îngheţăm!
    - Trebuie să mergem la magazie! Sunt nişte lucruri acolo... pături... chestii din astea. Urcă-te în spatele mamei tale.
    Danny se urcă, iar Hallorann îşi întoarse capul ca să poată striga chiar în urechea lui Wendy.
    - Doamnă Torrance! Ţineţi-vă bine de mine! Înţelegeţi ce vă zic? Ţineţi-vă bine!
    Îl înconjură cu braţele şi îşi lipi obrazul de spatele lui. Hallorann porni snowmobilul şi apăsă delicat pedala, ca sa împiedice orice spasm al vehicolului. Femeia de-abia se ţinea şi, dacă ar fi fost cât de puţin împinsă în spate, greutatea ei i-ar fi răsturnat şi pe ea şi pe copil.
    Porniră. Snowobilul se roti în cerc şi apoi se îndreptară spre vest, paralel cu hotelul. Hallorann se apropie şi mai mult, ca să-l poată înconjura şi astfel să poată ajunge la magazie.
    O clipă au putut vedea limpede ce se întâmpla în holul mare de la parter. Flacăra de gaz care se ridica prin duşumeaua sfărâmată era ca o lumânare uriaşă de pe un tort, galbenă în mijloc şi cu pâlpâiri albastre pe margini.
    În momentul acela părea doar că luminează şi nu distruge. Au văzut recepţia cu clopoţelul argintat de pe pupitru, cu modelul vechi de casă de bani, cu scaunele cu spătar înalt, cu pernele brodate, cu covoarele cu model complicat. Danny mai văzu şi canapeaua mică de lângă şemineu unde stătuseră cele trei călugăriţe în ziua în care au venit - ziua închiderii. Însă aceasta era adevărata zi a închiderii.
    Apoi, nămeţii de pe terasă au ascuns această imagine. O clipă mai târziu înconjurau aripa vestică a hotelului. Era destul de multă lumină ca să nu fie nevoie de farul snowmobilului. Cele două etaje superioare erau cuprinse de flăcări şi limbile de foc spărgeau ferestrele. Vopseaua albă şi lucioasă începuse să se înnegrească şi să se jupoaie. Obloanele care acoperiseră fereastra uriaşă a Apartamentului Prezidenţial - obloane pe care Jack le fixase la jumătatea lui octombrie, aşa cum fusese instruit - atârnau acum în vâlvătăi sălbatice, dezvăluind întunericul adânc şi sfărâmat dinăuntru, ca o gură fără dinţi care se căsca într-un ultim şi mut horcăit.
    Wendy îşi lipise faţa de spatele lui Hallorann pentru a se feri de vânt şi Danny îşi lipise la fel obrazul de spatele mamei sale, astfel încât numai Hallorann putu să vadă ultima imagine şi nu pomeni niciodată de ea după aceea.
    I se păru că vede o formă uriaşă şi întunecoasă ieşind prin fereastra Apartamentului Prezidenţial, acoperind zăpada din spate. O clipă luă înfăţişarea unei mantii gigantice şi dezgustătoare şi apoi vântul o prinse, o sfâşie şi o fărâmiţă ca pe o coală înnegrită de hârtie foarte veche. Se rupse în bucăţi, se antrenă într-un vârtej năvalnic de fum şi dispăru, de parca nici nu ar fi existat vreodată. Însă în clipele acelea, când forma aceea s-a învolburat deznădăjduită, dansând ca particulele negative ale luminii, îi reveni în minte o amintire din copilărie... cu cincizeci de ani în urmă, sau poate mai mult. Împreună cu fratele său, descoperise un cuib uriaş de viespi de pământ, la nord de ferma lor. Fusese construit într-o groapă lângă un copac bătrân şi uscat. Fratele lui mai avea câteva artificii rămase din ziua de 4 Iulie. Le-a dat foc şi le-a aruncat în cuib. Au explodat cu un pocnet răsunător şi un vuiet surd şi mânios - aproape ca un zbieret înfundat - se ridică din cuibul distrus. Au luat-o la goană de parcă ar fi fost urmăriţi de demoni. Şi Hallorann chiar bănuia că într-adevăr a fost vorba de demoni.
    Privind în urmă peste umăr, aşa cum făcea şi acum, a văzut în ziua aceea un nor uriaş şi negru de bărzăuni care s-au ridicat în aerul fierbinte în vârtejuri, despărţindu-se apoi ca să caute duşmanul care le atacase căminul, astfel încât ei - cu inteligenţa lor unică, de grup - să-l poată ucide cu înţepături veninoase.
    Apoi lucrul acela din aer dispăru şi s-ar fi putut să fi fost numai o părere, o trombă de fum, sau o bucată de tapet care flutura pe cer; şi rămase numai hotelul Overlook, torţă aprinsă în gâtlejul hohotitor al nopţii.
    Avea şi o cheie de la magazie prinsă în inelul său cu chei, însă Hallorann observă că nu era nevoie să o foloseacă. Uşa era întredeschisă, lacătul atârna descuiat în zăvor.
    - Eu nu pot să intru, şopti Danny.
     - Nu-i nimic. Stai cu mămica ta. Pe vremuri erau aici nişte pături vechi. Probabil că sunt deja mâncate de molii, dar oricum e mai bine decât să murim îngheţaţi. Doamna Torrance, sunteţi încă trează?
     - Nu ştiu, răspunse o voce stinsă. Aşa cred.
    - Bine. Lipsesc numai o clipă.
    - Întoarce-te cât poţi de repede, murmură Danny. Te rog.
    Hallorann dădu din cap. Îndreptase farul spre uşa magaziei şi acum înota prin zăpadă, aruncând o umbră lungă în faţă. Împinse uşa şi intră. Păturile erau în colţ, lângă setul de crichet.
    Alese patru - miroseau a vechi şi a mucegai şi cu siguranţă că moliile se ospătaseră pe gratis din ele - şi apoi se opri.
    Dispăruse unul din ciocanele de cricnet.
    ("Cu el m-o fi lovit?")
    De fapt, nu prea conta cu ce fusese lovit, nu? Şi totuşi, începu să exploreze uşor cu degetele umflătura uriaşă din falcă. Efort de şase sute de dolari într-un cabinet stomatologic, risipit cu o singură lovitură. Şi de fapt,
    ("Poate că nu m-a lovit cu aşa ceva. Poate că un ciocan s-a pierdut. Sau a fost furat. Sau luat ca amintire. De fapt")
    nu avea nicio importanţă. Nimeni nu o să mai joace crichet aici la vară. Sau în oricare vară din viitorul apropiat.
    Nu, nu avea nicio importanţă, decât că îl fascina rastelul cu ciocane de crichet din care unul lipsea. Se pomeni că se gândeşte la sunetul înfundat pe care-l scotea capul de lemn al ciocanului când lovea o bilă din lemn. Un sunet plăcut, care-ţi aducea în nări miros de vară. Urmăreai bila rostogolindu-se pe
    ("os, sânge.")
    pietriş. Evoca imagini cu
    ("os, sânge.")
    pahare înalte cu ceai cu gheaţă, balansoare, doamne cu pălării albe de pai, bâzâitul ţânţarilor şi
    ("băieţei obraznici care nu respectă regulile jocului.")
    tot felul de chestii din astea. Sigur. Un joc drăguţ. Cam demodat acum, dar... drăguţ.
    - Dick?
    Vocea era subţire, speriată şi, aşa i se păru lui, destul de neplăcută.
    - Ai păţit ceva, Dick? Ieşi acum. Te rog!
    ("Ieşi acu' cioară, te cheamă stăpânu'")
    Mâinile îi apucară strâns mânerul unuia din ciocane, plăcându-i senzaţia pe care o simţea. Ochii îi deveniseră inexpresivi în întunericul brăzdat de scânteile incendiului. Chiar, le-ar face un serviciu amândorura.
    Ea era o epavă... o durea îngrozitor... şi o parte din poveste
    ("toată povestea")
    se petrecuse din vina puştiului ăsta afurisit. Sigur că da. Şi-a lăsat tatăl acolo înăuntru ca să ardă de viu.
    Dacă te gândeai bine, asta aproape că era o crimă.
    I se zicea patricid. Ceva îngrozitor şi abject.
    - Domnule Hallorann?
    Vocea ei era mai mult o şoaptă slabă, plângăreaţă. Nu-i plăcu prea mult.
     - Dick!
    Băiatul suspina acum, înfricoşat.
    Hallorann scoase ciocanul din stativ şi se întoarse spre raza albă a farului snowmobilului. Îşi târa încet picioarele pe duşumeaua din lemn a magaziei, ca picioarele unei jucării mecanice care a fost întoarsă cu cheia şi pusă în mişcare.
    Dintr-o dată se opri, privi oarecum mirat la ciocanul pe care îl ţinea în mâini şi se întrebă îngrozit ce se gândea să facă. Crimă?
    Se gândise să comită o crimă?
    O clipă, întreaga-i minte păru că se umple cu sunetul din ce în ce mai îndepărtat al unei voci mînioase:
    ("Fă-o! Fă-o, cioară fără coaie şi cu apă la genunchi! Omoară-i! OMOARĂ-I PE AMÂNDOÎ!")
    Atunci, cu un strigăt abia şoptit şi înfricoşat, aruncă ciocanul din mâini. Acesta căzu cu zgomot în colţul unde se afla mormanul de pături, cu unul din cele două capete îndreptate spre el, ca o invitaţie mută.
    Fugi.

                                                              2.

                              Danny stătea pe  şaua snowmobilului şi Wendy îl ţinea în braţe. Avea chipul brăzdat de lacrimi şi tremura de parcă ar fi avut o criză de malarie. Printre dinţii care îi clănţăneau, reuşi să întrebe:
    - Unde ai fost? Ne-am speriat.
    - Chiar că e loc de speriat, rosti Hallorann încet. Poate să ardă până la temelii şi tot n-o să mă prindeţi mai aproape de o sută de mile de el. Haideţi, doamna Torrance, înfăşurati-vă în păturile astea. Să vă ajut. Şi tu, Danny. Costumează-te în arab.
    Puse două pături în jurul lui Wendy, acoperindu-i şi capul de urgia îngheţată a vântului, şi îl ajută pe Danny să le prindă bine pe ale lui.
    - Acum, ţineţi-vă bine, zise. Ne aşteaptă un drum lung, dar ce-a fost mai rău a rămas în urmă.
    Înconjură magazia şi apoi îndreptă snowmobilul pe drumul pe care veniseră. Hotelul Overlook se transformase acum în întregime într-o torţă care lumina cerul. În pereţi apăruseră găuri mari şi înăuntru era un iad roşu care creştea şi se micşora. Zăpada topită curgea prin streşinile carbonizate în cascade fierbinţi.
    Ajunseră pe gazonul din faţă, care era luminat feeric. Nămeţii aveau sclipiri stacojii.
    - Uite! strigă Danny, când Hallorann încetini în faţa porţii.
    Arăta cu degetul spre terenul de joacă.
    Creaturile tăiate în tufe se aflau în poziţiile lor iniţiale, însă erau dezbrăcate de frunze, înnegrite, pârjolite.
    Crengile moarte formau o reţea rigidă în lumina văpăilor, frunzele mici erau împrăştiate la picioarele lor ca nişte petale scuturate.
    - Au murit! ţipă Danny cu un soi de isterie victorioasă. Moarte! Sunt moarte!
    - Ssssst, şopti Wendy. E în regulă, iubitule. E bine.
    - Ei, amice, zise Hallorann. Hai să mergem undeva unde e cald. Eşti gata?
    - Da, murmură Danny. Sunt gata de atât de mult timp...
    Hallorann se strecură prin deschizătura dintre poartă şi gard şi, o clipă mai târziu, se aflau pe drum, în direcţia Sidewinder. Sunetul făcut de snowmobil mai stărui câteva secunde în aer, până se pierdu în răcnetul necontenit al vântului. Sufla printre crengile dezgolite ale tufelor în formă de animale, cu un sunet grav, înfrânt, deznădăjduit. Focul creştea şi se micşora. La un moment dat, după ce se stinsese zgomotul motorului, acoperişul hotelului Overlook se surpă - mai întâi în aripa vestică, apoi în cea estică şi, după câteva secunde şi acoperişul central. Un uriaş şuvoi spiralat de scântei şi de moloz incendiat se urca spre înaltul nopţii sinistre de iarnă.
    Purtate de vânt, bucăţi de şindrilă în flăcări ajunseră în magazie prin uşa rămasă deschisă.
    După puţin timp, focul izbucni şi în magazie.
    Mai aveau încă douăzeci de mile până la Sidewinder când Hallorann s-a oprit ca să pună şi restul de benzină în rezervorul snowmobilului. Începuse să-l îngrijoreze starea în care se afla Wendy Torrance. Părea că se îndepărtează tot mai mult de ei. Şi încă mai aveau o bucată bună de drum.
    - Dick! strigă Danny.
    Stătea în picioare pe şa, arătând cu degetul în zare.
    - Uite, Dick! Uită-te acolo!
    Ninsoarea încetase şi o lună ca un dolar de argint se uita la ei printre norii care se împrăştiau. Departe, îndreptându-se însă spre ei, urcând şoseaua cu serpentinele sale, se vedea un lanţ sidefiu de lumini. Vântul se opri o clipă şi Hallorann putu sa desluşească mormăitul îndepărtat al motoarelor de pe snowmobile.
    Hallorann, Danny şi Wendy s-au întâlnit cu ele cincisprezece minute mai târziu. Le aduseseră haine de schimb şi coniac şi pe doctorul Edmonds.
    Şi lunga noapte lua sfârşit.

                                                58. Epilog/Vara

                           După ce a isprăvit de controlat salatele pe care le preparase ucenicul său şi aruncă o privire peste fasolea coaptă pe care o serveau la antreuri în săptămâna aceea, Hallorann îşi scoase şorţul, îl agăţă în cuier şi ieşi pe uşa din spate. Avea cam patruzeci şi cinci de minute la dispoziţie până când trebuia să se apuce de pregătirea cinei.
    Locul se numea Red Arrow Lodge şi era îngropat în munţii din vestul statului Maine, la distanţă de treizeci de mile de oraşul Rangley. Era o afacere bună, era de părere Hallorann. Munca nu era prea grea, bacşişul bun, şi până acum nu-i fusese trimis înapoi nici un fel de mâncare. Deloc rău, dacă te gândeai că sezonul era aproape pe sfârşite.
    Se furişă printre barul în aer liber şi piscină (deşi nu putea înţelege motivul pentru care ar fi vrut cineva să folosească piscina când avea lacul la îndemână), traversă peluza, unde câţiva oaspeţi jucau volei şi râdeau, şi urcă o pantă domoală. Aici creşteau pini, iar vântul susura printre ei, purtând parfumul de conifere şi de răşină dulce.
    Mai încolo erau aşezate discret printre copaci câteva căsuţe cu vedere la lac. Ultima dintre ele era şi cea mai confortabilă şi Hallorann o închiriase pentru două persoane încă din luna aprilie, când primise slujba asta.
    Femeia stătea pe verandă, într-un balansoar, cu o carte în mâini. Pe Hallorann îl izbi din nou schimbarea petrecută cu ea.
    Îl influenţa şi atitudinea ţeapănă, aproape convenţională a corpului ei, în ciuda mediului atât de puţin protocolar - din cauza corsetului, desigur. Avusese o vertebră sfărâmată, trei coaste rupte şi nişte leziuni interne. Spatele i se vindeca cel mai greu şi de aceea încă mai purta corsetul... aceasta era cauza poziţiei rigide.
    Însă schimbarea era mai mare. Părea mai matură, râsul dispăruse. Acum, când o urmărea cum citeşte, Hallorann descoperi pe chipul ei un fel de frumuseţe gravă, inexistentă în ziua când o văzuse pentru prima dată, cu aproximativ nouă luni în urmă. Pe vremea aceea era încă o fetişcană. Acum era femeie, o fiinţă omenească ce fusese târâtă în partea întunecată a lunii şi se întorsese, fiind încă în stare să încerce să-şi refacă viaţa. Însă fragmentele din viaţa ei distrusă, se gândi Hallorann, nu se vor mai lipi niciodată în acelaşi fel.
    Niciodată, cât va trăi. Îi auzi paşii şi ridică ochii închizând cartea:
    - Dick! Bună!
    Încercă să se ridice şi chipul îi fu străbătut de o mică grimasă de durere.
    - Nu, nu, nu te ridica, zise el. Nu suport ceremoniile decât dacă am cravată albă şi sunt îmbrăcat în frac.
    Ea îi surâse, iar el urcă treptele şi se aşeză alături pe verandă.
    - Cum merge?
    - Binişor, recunoscu el. Să guşti din mâncarea de creveţi diseară. O să-ţi placă.
    - Unde-i Danny?
    - Acolo.
    Îi arătă locul şi Hallorann văzu o siluetă micuţă aşezată la capătul pontonului. Purta blugi ridicaţi până la genunchi şi o cămaşă cu dungi roşii. Mai departe, în apa liniştită, se distingea pluta undiţei. Din când în când, Danny o trăgea înspre el, studia plumbul şi cârligul de dedesubt şi apoi o arunca din nou în apă.
    - S-a bronzat, spuse Hallorann.
    - Da. Foarte tare.
    Îl privi cu tandreţe.
    Hallorann scoase o ţigară, o bătu de dosul palmei şi o aprinse. Fumul se răsuci leneş în soarele după-amiezei.
    - Cum mai e cu visele pe care le are?
    - E mai bine, răspunse Wendy. N-a avut decât unul singur toată săptămâna asta. Înainte avea coşmaruri de câte două-trei ori pe noapte. Exploziile, tufele. Şi mai ales... ştii tu.
    - Mda. O să fie bine, Wendy.
    ÎI privi:
    - Aşa să fie? Mă întreb şi eu.
    Hallorann dădu din cap:
    - Tu şi cu el vă întoarceţi acum. Schimbaţi, poate, dar sănătoşi. Nu mai sunteţi ce aţi fost, dar asta nu e neapărat un lucru rău.
    Tăcură un timp, Wendy legănându-se uşor în balansoar; Hallorann, sprijinindu-şi picioarele de balustrada verandei şi fumând. O briză uşoară îşi croia drum tainic printre pini, dar de-abia dacă-i răsfira puţin părul lui Wendy. Şi-l tăiase.
    - M-am hotărât să accept oferta lui Al - a domnului Shockley, zise ea.
    Hallorann o aprobă:
    - Pare o slujbă bună. Ceva ce te-ar putea interesa. Când începi?
    - În prima luni din septembrie. Când Danny şi cu mine vom pleca de aici, vom merge direct în Maryland ca să ne căutăm o locuinţă. De fapt, ştii, m-a convins broşura aceea editată de Camera de Comerţ. Pare un oraş bun pentru un copil. Şi aş vrea sa încep să muncesc iarăşi, înainte de a intra prea mult în banii de asigurare pe care i-a lăsat Jack. Au mai rămas peste patruzeci de mii de dolari. Destul ca să-l trimit pe Danny la facultate, şi încă mai rămân destui ca să-l ajute să poată porni bine în viaţă, mai ales dacă sunt investiţi cum se cuvine.
    Hallorann dădu din cap:
    - Şi mama ta?
    Se uită la el şi zâmbi trist:
    - Cred că Maryland e destul de departe.
    - N-o să-ţi uiţi prietenii, nu-i aşa?
    - Danny nu o să-mi dea voie. Du-te şi vorbeşte cu el. Te-a aşteptat toată ziua.
    - Şi eu de-abia am aşteptat să-l văd.
    Se ridică şi-şi netezi uniforma albă de bucătar.
    - O să fie bine, repetă. Nu-ţi dai seama?
    Se uită în sus spre el, şi de data aceasta surâsul îi era plin de căldură.
    - Da, spuse ea.
    Apoi îi luă mâna şi i-o sărută.
    - Câteodată mi se pare că aşa o să fie.
    - Mâncarea de creveţi, mai zise el coborând treptele. Să nu uiţi.
     - N-am să uit.
    O luă de-a lungul potecii înclinate, acoperită cu pietriş, care ducea la ponton, şi apoi pe scândurile mâncate de vreme ale acestuia, până la capăt, unde Danny se bălăcea cu picioarele în apa limpede. Aici relieful era muntos, însă munţii erau vechi, gârboviţi şi umiliţi de curgerea timpului. Lui Hallorann îi erau dragi.
    - Ai prins ceva? îl întrebă, aşezându-se lângă el.
    Îşi scoase mai întâi un pantof, apoi şi pe celălalt. Cu un oftat îşi scufundă picioarele încinse în apa rece.
    - Nu. Dar a muşcat acum câtva timp.
    - Ieşim cu barca mâine dimineaţă. Trebuie să pescuieşti chiar în mijlocul lacului dacă vrei să prinzi ceva, băiete. Acolo în larg sunt peştii mari.
    - Cât de mari?
    Hallorann ridică din umeri:
    - O... rechini, balene, chestii din astea.
    - Nu există nicio balenă pe-aici!
    - Nicio balenă albastră, ai dreptate. Sigur că nu. Balenele de-aici sunt lungi de cel mult treizeci de metri. Balene roz.
    - Cum au ajuns aici din ocean?
    Hallorann ciufuli părul blond-roşcat al copilului.
    - Au înotat în susul apei, băiete. Aşa au ajuns.
    - Pe bune?
    - Pe bune.
    Tăcură câteva clipe, privind oglinda nemişcată a lacului, Hallorann cufundat în gânduri. Când îl privi din nou pe Danny, văzu că ochii i se umpluseră de lacrimi.
    Cuprinzându-i cu braţul de umeri, îl întrebă:
    - Ce-i asta?
    - Nimic, şopti Danny.
    - Ţi-e dor de tăticul tău, nu-i aşa?
    Danny dădu din cap:
    - Ştii întotdeauna.
    O lacrimă i se desprinse din colţul ochiului drept şi se scurse încet pe obraz.
    - Nu pot exista secrete între noi, fu de acord Hallorann. Asta e situaţia, n-ai ce face.
    Privindu-şi undiţa, Danny zise:
     - Câteodată îmi doresc să fi murit eu. A fost vina mea. Numai eu sunt vinovat.
    Hallorann spuse:
    - Nu vrei să vorbeşti despre asta cu mama ta, nu-i aşa?
    - Nu. Ea vrea să uite tot ce s-a întâmplat. Şi eu vreau, însă...
    - Însă nu poţi.
     - Nu.
    - Vrei să plângi?
    Băiatul încercă să răspundă, însă cuvintele îi fură înghiţite de un suspin. Îşi sprijini capul de umărul lui Hallorann şi plânse, cu faţa scăldată în lacrimi. Hallorann îl strânse în braţe şi nu rosti niciun cuvânt. Ştia că puştiul va vărsa lacrimi de multe ori şi avea noroc că era destul de tânăr ca s-o poată face. Lacrimile care vindecă sunt şi lacrimi care pârjolesc şi sfâşie.
    Când Danny se mai linişti puţin, Hallorann îi zise:
    - O să depăşeşti momentul ăsta. Nu crezi, dar aşa o să se întâmple. Ai stră...
    - Îmi doresc să n-o fi avut! se înecă Danny, cu vocea încă plină de lacrimi. Tare aş vrea să nu o fi avut!
    - Dar o ai, spuse Hallorann. La bine şi la rău. Nu tu hotărăşti, puştiule. Însă ce-a fost mai rău s-a terminat. Poţi să-ţi foloseşti darul ca să stai de vorbă cu mine când ai necazuri. Şi dacă ai necazuri prea mari poţi să mă chemi, şi am să vin.
    - Chiar dacă sunt în Maryland?
    - Chiar şi acolo.
    Tăcură, urmărind cum pluta undiţei lui Danny se îndepărtează la vreo zece metri de ponton. Apoi Danny spuse abia auzit:
    - Vrei să fii prietenul meu?
    - Cât timp vei dori.
    Băiatul îl îmbrăţişă, iar Hallorann îl strânse tare la piept.
    - Danny? Ascultă-mă. Am să-ţi spun acum ceva şi nu o să mai pomenesc niciodată de asta. Există nişte lucruri care nu trebuie spuse nici unui băieţel de şase ani din lumea asta, însă felul cum trebuie să fie şi felul în care se petrec în realitate lucrurile sunt două chestii diferite. Lumea este un loc dur, Danny. Nu-i pasă de nimeni. Nu te urăşte pe tine sau pe mine, dar nici nu ne iubeşte. Se întâmplă lucruri teribile în lumea asta, pe care nu le poate explica nimeni. Oamenii buni mor în chinuri şi-i lasă singuri pe cei care îi iubesc. Uneori ţi se pare că numai oamenii răi sunt sănătoşi şi bogaţi. Lumea nu te iubeşte, dar te iubeşte mămica ta şi te iubesc şi eu. Eşti un copil bun. Plânge-l pe tăticul tău şi atunci când simţi că trebuie să verşi lacrimi din cauza celor întâmplate, intră într-un dulap, sau ascunde-te sub plapumă şi plângi până când te uşurezi. Aşa trebuie să se poarte un fiu bun. Dar ai grijă să mergi înainte. Asta e treaba ta în lumea aceasta dură, să-i păstrezi dragostea neatinsă şi să mergi înainte, indiferent ce se întâmplă. Adună-te şi mergi înainte.
    - Bine, şopti Danny. O să vin în vizită iar la vară, dacă vrei... dacă nu te deranjează. La vară o să am şapte ani.
    - Şi eu o să am şaizeci şi doi. Şi o să te strâng atât de tare în braţe că o să-ţi iasă creierii prin urechi. Dar ce-ar fi să isprăvim vara asta înainte să ne gândim la cea viitoare?
    - Bine.
    Îl privi:
    - Dick?
    - Îmmm?
    - Nu-i aşa că n-ai să mori?
    - Nu mă prea preocupă chestia asta. Dar pe tine?
    - Nu, domnule. Eu...
    - A muşcat ceva fiule.
    Îi arăta locul. Pluta cu dungi albe şi roşii se scufundase. Reapăru, lucitoare, şi apoi se scufundă din nou.
    - Hei! se înecă Danny.
    Wendy coborâse poteca şi acum era lângă ei, în spatele lui Danny.
     - Ce este? întrebă. O ştiucă?
    - Nu doamnă, zise Hallorann. Cred că e o balenă roz.
    Vârful undiţei se încovoie. Danny o trase şi un peşte lung, de culoarea curcubeului, scânteie într-un arc însorit de-o clipă şi apoi dispăru din nou în apă.
    Danny înfăşură precipitat firul undiţei, înghiţind cu noduri.
    Hallorann râse:
    - Te descurci de minune singur, bărbăţelule. Nu ştiu dacă e o balenă roz sau un păstrăv, dar merge. Merge foarte bine.
    Îl cuprinse pe Danny cu braţul după umeri şi băiatul trase încet peştele la mal. Wendy se aşezase în partea cealaltă.
    Stăteau toţi trei la capătul pontonului, în soarele cald al după-amiezei.

                                                      SFÂRȘIT