2-8
Am întors pe Intersate 95 spre Sixth Avenue, cu imaginea îngrozitoare a mâinii lui Tess atârnând și cu vocea speriată a lui Dee alternându-mi în minte.
Locuința lui Mickey era foarte aproape de autostradă. Pe aici nu erau Breakers. Erau doar case umile în formă de cutie și rulote unde oamenii beau bere pe scaunde de peluză, având camionete și Harley-uri în garajele deschise.
O mașină de poliție se deplasă în viteză pe lângă mine și m-am încordat din nou. Apoi alta. Mă întrebam dacă îmi cunoștea cineva mașina. Poate fusesem văzut în Palm Beach?
Am întors Bonneville-ul pe West Road, la două străzi de casa galbenă pe care o închiriaseră Mickey și Bobby.
Stomacul îmi era aproape în gât.
Peste tot lumini intermitente ale mașinilor de poliție. La fel ca mai înainte. Nu puteam să-mi cred ochilor. Oamenii se înghesuiau pe peluzele din fața caselor - în bluze de corp și maiouri, uitându-se în josul străzii. Ce naiba se întâmpla?
Strada lui Mickey era baricadată. Polițai peste tot. Luminată ca o zonă de război.
Am simțit un junghi de groază. Polițaii ne descoperiseră. La început a fost doar frică. Toată tărășenia urma să fie demascată. O meritam. Pentru că mă implicasem în ceva prostesc.
Apoi a fost mai mult decât frică. Era mai mult decât greață. Unele dintre lumini veneau de la mașinile Serviciului de Urgență.
Și erau exact în fața casei lui Mickey.
Capitolul 16
Am sărit din Bonneville și mi-am făcut loc până în fața mulțimii. Așa ceva nu se putea întâmpla din nou. Nu se putea, nu se putea.
M-am apropiat de un negru în uniformă de om de serviciu. Nu a trebuit nici măcar să întreb.
- S-a produs un fel de masacru în casa aceea de acolo. Clătină din cap. Un grup de albi. Înclusiv o femeie.
Toată lumea se holba la casa lui Mickey.
Mă simțeam de parcă aveam un atac de cord în toată regula. Fuseseră vii. Dee îmi spusese să mă întorc. Mickey și Barney, și Bobby, și Dee.
Cum se putea să fie morți acum? Era ca un vis îngrozitor din care te trezești și nu mai este real.
Dar asta era real. Mă uitam la casa galbenă și la toți acei oameni de la poliție. Spuneți-mi că nu este real!
M-am împins în față tocmai când se deschidea ușa de la intrare. Au apărut paramedicii. Mulțimea a început să murmure. Împingeau afară tărgile pe rotile.
Unul dintre saci era deschis.
- Alb, spuse cineva.
Am văzut părul roșu cârlionțat. Mickey.
În timp ce mă uitam cum era dus spre mașina morgii, am avut o viziune scurtă de acum douăzeci de ani. Mickey obișnuia să-mi dea pumni în spate la școală. Felul lui ciudat și neplăcut de a spune salut. Mereu mă lua prin susprindere. Mergeam pur și simplu pe hol, între ore, și bang! Șo lovea ca un nenorocit.
Apoi a început să-mi ceară câte douăzeci și cinci de cenți ca să nu mă lovească. Ridica doar pumnul cu ochii larg deschiși:
- Ești speriat?
Într-o zi nu am mai putut suporta. Nu-mi mai păsa ce o să se întâmple. L-am prins și l-am împins într-un calorifer. I-am lăsat o urmă pe spate pe care cred că a avut-o tot liceul. S-a ridicat, și-a luat cărțile și mi-a întins o mână.
În ea ținea patru dolari. În monede de douăzeci și cinci de cenți. Tot ce îi dădusem. A rânjit doar:
- Mă așteptam să faci asta, Neddie.
Asta îmi fulgeră prin minte. Toată scena aia nebună într-o secundă. Apoi apărură mai multe tărgi pe rotile. Am numărat patru. Cei mai buni prieteni ai mei de pe lumea asta.
M-am întors în mulțime. Mă simțeam închis, prins în capcană. Aveam junghiuri în piept. M-am lăsat dus de fluxul de oameni care se înghesuiau ca să vadă mai bine.
Și atunci m-a lovit un gând:
La ce este bun un salvamar dacă nu poate salva vieți?
Capitolul 17
Nu-mi amintesc prea mult din ce s-a întâmplat după aceea. Tot ce știu e că m-am împleticit înapoi la mașină - repede - și am condus - mult și repede.
Mă gândeam ce opțiuni am. Ce puteam să fac? Să mă predau?
Să fim serioși Ned, ai luat parte la un jaf. Prietenii tăi sunt morți. Cineva sigur va face legătura între tine și Tess. O să te alegi cu o condamnare pentru crimă.
Nu puteam gândi limpede, dar un lucru devenise clar: viața mea aici era terminată.
Am dat drumul la radio. Reporterii erau deja la locurile crimelor:
- O tânără frumusețe la selectul Brazilian Court din Palm Beach. Patru persoane neidentificate ucise în stil de execuție în Lake Worth...
- Un îndrăzneț furt de opere de artă pe plajă. Artă în valoare de șaizeci de milioane a fost declarată furată!
Deci un jaf avusese loc. Dar nimeni nu spunea dacă poliția vedea vreo legătură între evenimente. Și, slavă Domnului, nimic despre mine!
Era trecut de unsprezece când am traversat în sfârșit podul spre Palm Beach. Două mașini de poliție erau parcate în mijlocul lui Poinciana, cu luminile aprinse, blocând strada. Eram sigur că se uită după un Bonneville.
- Gata cu joaca, Ned! mi-am spus, aproape resemnat.
Dar am trecut chiar pe lângă ei, fără nicio dificultate.
Casa lui Sollie era întunecată, curtea era goală.
Sollie fie se uita la televizor, fie dormea. La fel și Winnie, menajera. Am parcat în curte și am urcat scările spre camera de deasupra garajului unde dormeam. După cum spusesem, viața mea acolo se terminase.
Am scos doi saci de pânză de sub pat și am început să arunc haine în ei. Tricouri, blugi, câteva pulovere. Bățul de hochei, pe care-l aveam din clasa a zecea.
Am mâzgălit repede un bilețet pentru Sollie. O explicație cum că trebuia să plec brusc și de ce.
Îmi displăcea enorm să plec așa. Sol îmi era ca un unchi. Un unchi minunat. Simțeam că nu e drept să mă furișez în întuneric. Dar ce puteam să fac?
Am luat totul și am coborât. Am deschis portbagajul și am aruncat sacii înăuntru. Mă uitam la casa în care locuisem în ultimii trei ani și îmi luam la revedere, când luminile se aprinseră.
M-am rotit pe călcâie cu inima cât un purice. Sollie stătea în picioare, în halat și papuci de casă, cu un pahar de lapte în mână.
- Isuse, m-ai speriat, Sol.
Se uită la portbagajul deschis și la genți. Avea o expresie dezamăgită în timp ce punea totul cap la cap.
- Să înțeleg că nu ai timp de un joc de rummy de rămas-bun.
- Am lăsat un bilet, am spus, puțin rușinat.
Rușinat că mă găsea furișându-mă așa, și mai mult, rușinat de ceea ce avea să descopere dimineața.
- Ascultă, Sol, s-au întâmplat lucruri oribile. S-ar putea să auzi ceva... Vreau ca tu să știi că nu am fost eu. Nu eu am făcut-o. Nu am făcut nimic din toate astea.
Strânse din buze.
- Trebuie să fie de rău. Hai, puștiule. Poate te pot ajuta. Un om nu fuge așa, în toiul nopții.
- Nu mă poți ajuta. Am lăsat capul în pământ. Nimeni nu mă poate ajuta acum.
Voiam să alerg să-l îmbrățișez, dar eram prea emoționat și confuz. Trebuia să plec de acolo.
- Vreau să-ți mulțumesc, i-am spus. Am sărit în mașină și am învârtit cheia în contact. Pentru că ai avut încredere în mine, Sol. Pentru tot....
- Neddie, l-am auzit strigând. Orice ar fi, nu poate fi atât de rău. Nu există probleme care să nu poată fi rezolvate. Atunci când ai nevoie de prieteni, nu e momentul să fugi...
Înainte să aud restul, eram la poartă. L-am văzut în oglinda laterală în timp ce acceleram pe alee.
Când am ajuns la podul Flagler, aproape plângeam. Să las totul în urmă, pe Mickey, pe prietenii mei, pe Tess....
- Norocul ți s-a întors, Neddie.
Nu m-am putut abține să nu râd.
Ghinionul, poate.
Cineva îmi omorâse prietenii cei mai buni. Doctor Gachet, nu știu ce naiba doctor ești, dar poți să fii sigur că o să plătești pentru asta.
- Careu de ași, am mormăit din nou în timp ce traversam podul, lăsând în urmă luminile aprinse din Palm Beach.
Lovitura perfectă. Sigur că da.
Partea a doua
ELLIE
Capitolul 18
Ellie Shrtleff îngenunche în fața tabloului de siguranță din pivinița de la Casa del Oceano și îndreptă o lumină spre cablul coaxial pe care îl avea în mână.
Ceva la locul acestei crime nu avea sens.
În calitate de agent special responsabil de la noul Departament de Furturi și Fraude Opere de Artă al FBI, așteptase mult timp un asemenea eveniment. Azi-noapte se raportase că se furase artă în valore de șaizeci de milioane, chiar din ograda ei.
Adevărul e că Ellie era tot departamentul.
De când părăsise New York-ul cu opt luni în urmă, Ellie pur și simplu stătuse în biroul din Miami, monitorizând licitații și intercepții ale Interpolului, în timp ce ceilalți agenți dădeau iama în traficanți de droguri și spălători de bani.
Începuse încet-încet să se întrebe, la fel ca toți membrii familiei ei, dacă avusese o ascensiune sau un declin în carieră. Furtul de opere de artă nu era tocmai o misiune strălucitoare în acea regiune.
Desigur, erau și avantaje, își reamintea ea constant. Căsuța de pe plaja din Delray. Să-și scoată caiacul în valuri - tot timpul anului.
Ellie se ridică în sfârșit. La înălțimea de aproape un metru cincizeci și șase de centimetri și la patruzeci și șapte de kilograme, cu părul șaten și scurt și cu ochelarii cu rame de baga, știa că nu arăta a agent. Cel puțin nu ca un agent căruia îi este permis să iasă din laborator.
Gluma care circula prin birou era că trebuie să cumpere impermeabilul FBI de la raionul de copii. Dar la Quantico fusese a doua din clasă. Fusese în top la Managementul locului crimei și la Psihologia crimei avansate. Era pricepută cu Glockul și îl putea dezarma pe unul cu mult mai înalt.
Din întâmplare știa și câte ceva despre antecedentele stilistice ale cubismului.
Și câte ceva despre cablurile electrice. Se uită la cablul prăjit.
- Ok, Ellie, de ce?
Menajera auzise clar cum hoții setau codul de alarmă. Dar cablul era tăiat. Dacă știau codul, de ce mai tăiaseră cablul? Avuseseră acces: casa era închisă.
Poliția din Palm Beach părea că se hotărâse deja, și erau foarte buni la asta. Luaseră amprente. Hoții fuseseră în casă doar pentru câteva minute; știuseră exact ce să ia. Poliția îi declarase pe cei trei intruși în uniforme de poliție furate, hoți profesioniști, fără niciun dubiu.
Dar, indiferent ce credea poliția locală, sau cât se plângea cretinul de sus, Dennis Stratton, de pierderea lui de neînlocuit, trei cuvinte începură să se insinueze în mintea lui Elli:
- Ajutor din interior.
Capitolul 19
Dennis Stratton ședea, cu picioarele încrucișate, pe un scaun de nuiele cu multe perne, în somptuoasa cameră cu vedere la ocean. Mai multe apeluri pâlpâiau pe linia internă și un telefon mobil îi era lipit de ureche.
Vern Lawson, șeful detectivilor din Palm Beach, se agita prin apropiere, împreună cu soția lui Stratton, Liz - o blondă înaltă, atrăgătoare, în pantaloni crem și cu un jerseu de cașmir albastru-deschis în jurul umerilor.
O menajeră de origine latină tot venea și pleca, ducând o tavă de ceai cu gheață.
Un valet o conduse pe Ellie până în cameră. Stratton îi ignoră pe amândoi. Stilul de viață al bogătașilor îi dădea lui Ellie o ușoară stare de confuzie. Cu cât aveau mai mult, cu atât păreau că-și pun mai multe straturi de protecție între ei și restul rasei umane.
- Șaizeci de milioane, lătră Dennis Stratton în telefon. Vreau pe cineva aici astăzi. Și să nu fie vreun servitoraș de la birourile locale, care are o diplomă de la Arte.
Trânti receptorul.
Stratton era scund, bine făcut, cu un început de chelie, cu ochi pătrunzători, de oțel. Purta un tricou strâmt gri-verzui peste pantalonii albi din șerj.
Într-un final se uită nervos la Ellie, de parcă era un contabil începător enervant care îi punea o întrebare despre taxe.
- Ai găsit tot ce îți trebuia de aici, doamnă detectiv?
- Agent special, spuse Ellie, corectându-l.
- Agent special.
Stratton dădu din cap. Își întinse gâtul spre Lawson.
- Vern, vrei tu să verifici dacă agentul special mai vrea să vadă și altă parte a casei?
- Sunt OK, spuse Ellie, dându-l la o parte pe polițistul din Palm Beach. Dar, dacă nu vă deranjează, aș vrea să mă uit pe listă.
- Lista? oftă Stratton de parcă voia să spună: „N-am mai făcut asta de trei ori până acum?”
Împinse o foaie de hârtie de-a lungul unei mese chinezești pe care Ellie o etichetă ca fiind din secolul al XVIII-lea timpuriu.
- Să începem cu Cezanne-ul. Mere și pere...
- Aix-en-Provence, exclamă Ellie. 1881.
- Îl știi? zise Stratton revenind la viață. Bine! Poate o să îi convingi pe idioții ăștia de la asigurări cât valorează cu adevărat. Apoi ar fi Flautistul lui Picasso, și Pollock-ul cel mare din dormitor. Nenorociții ăștia au știut exact ce fac. Am plătit unsprezece milioane doar pentru ultimul.
„Prea mult.” Ellie se amuză puțin. Acolo unii încercau să-și cumpere intrarea în circuitul social prin arta pe care o dețineau.
- Și nu uita Gaume-ul... zise Straton răsfoind niște hârtii pe care le avea în poală.
- Henri Gaume? spuse Ellie.
Verifică lista. Fu surprinsă să-l vadă acolo. Gaume era un postimpresionist cuminte, care nici măcar nu era atât de căutat de colecționari. La un preț de treizeci-patruzeci de mii, constituia o eroare de calcul pe lângă ceea ce fusese luat.
- Preferatul soției mele, nu-i așa, dragă? A fost ca și cum cineva a încercat să ne înjungie direct în inimă. Trebuie să le recuperăm. Uite...
Stratton își puse o pereche de ochelari de lectură și citi cu dificultate numele lui Ellie.
- Agent special Shurtleff, spuse Ellie.
- Agent Shurtleff, aprobă Stratton din cap. Vreau ca lucurile să fie clare. Pari genul riguros și sunt convins că slujba ta este să îți bagi nasul pe aici, să iei câteva notițe, și apoi să te întorci la birou și să pui un raport la dosar înainte de a se încheia ziua...
Ellie simți că-i fierbe sângele în vene.
- Dar eu nu vreau ca problema asta să se piardă în lanțul birocratic sub forma unui memoriu care sfârșește aruncat pe biroul vreunui director regional. Îmi vreau tablourile înapoi. Până la ultimul. Vreau ca oamenii cei mai buni din departament să lucreze la asta. Banii nu înseamnă nimic în acest caz. Aceste tablouri au fost asigurate pe șaizeci de milioane...
„Șaizeci de milioane? Elli zâmbi în sinea ei. Poate, patruzeci, în cel mai bun caz.”
Oamenii au întotdeauna o impresie distorsionată despre avuțiile lor. Natura moartă de Cezanne era comună. O văzuse apărând la licitații de câteva ori, niciodată neprovocând altceva decât rezervă. Picasso-ul era din perioada albastră, când producea tablouri doar ca să și-o tragă. Pollock-ul, ei bine, Pollock-ul era bun, Ellie trebuia să recunoască. Cineva îi condusese direct aici.
- Dar ceea ce au luat de aici este de neînlocuit.
Stratton își menținu privirea asupra ei.
- Inclusiv Gaume-ul. Dacă FBI-ul nu este capabil, o să-mi aduc proprii oameni. Pot să fac asta, înțelegi? Spune-le asta superiorilor tăi. Pune-i pe oamenii care trebuie la treabă pentru mine. Poți să faci asta, agent Shurtleff?
- Cred că am obținut ce îmi trebuia, spuse Ellie.
Îndoi inventarul și îl puse între notele ei.
- Încă un lucru. Pot să vă întreb cine a activat alarma aseară când ați ieșit?
- Alarma? spuse Stratton ridicând din umeri.
Se uită repede la soția lui.
- Nu știu să fi făcut asta. Lila era aici. Oricum, alarmele interioare sunt activate mereu. Tablourile astea erau conectate direct la poliția locală. Ai văzut aranjamentele de aici.
Ellie dădu din cap afirmativ. Își puse carnețelul în servietă.
- Și cine mai știa codul?
- Liz. Eu. Miguel, administratorul proprietății noastre. Lila. Fiica noastră, Rachel, care e la Princeton.
Ellie se uită la el îndeaproape.
- Codul de la alarma interioară, vreau să pun.
Stratton lăsă jos hârtiile. Ellie văzu un rid ivindu-i-se pe frunte.
- Ce sugerezi? Că cineva a știut codul? Că așa au intrat?
Începu să se înroșească la față. Se uită spre Lawson.
- Ce se întâmplă aici, Vern? Vreau ca de acest lucru să se ocupe specialiști. Profesioniști, nu o începătoare care aduce acuzații. Știu că polițiștii din Palm Beach stau cu mâinile în sân. Nu putem face ceva în legătură cu asta?
- Domnule Stratton, spuse jenat detectivul din Palm Beach, acesta nu este singurul lucru care s-a întâmplat azi-noapte. Cinci oameni au fost uciși.
- Încă ceva, interveni Ellie îndreptându-se spre ușă. Puteți să-mi spuneți și mie care era codul alarmei interioare?
- Codul de alarmă, zise Stratton, strângând din buze.
Ea își dădu seama că îi displăcea. Stratton era obișnuit să pocnească din degete și să vadă oamenii sărind.
- Zece, zero-doi, optzeci și cinci, recită el lent.
- Ziua de naștere a fiicei dumneavoastră? întrebă Ellie încercându-și instinctul.
Dennis Stratton negă din cap.
- Ziua în care am vândut primele acțiuni.
Capitolul 20
„Agent începător.”
Ellie fierbea de mânie, în timp ce valetul închidea ușa de la intrare în urma ei și ea pășea pe aleea lungă cu pietricele.
Văzuse multe case impunătoare de-a lungul anilor. Problema era că erau de obicei locuite de niște nenorociți care se doreau la fel de impunători. Asemenea clovnului ăstuia bogat.
Ellie se urcă în Crown Vicul ei de serviciu și-l apelă pe agentul special șef Moretti, superiorul său în C-6, Divizia Fraudă și Furt. Lăsă vorbă că merge să verifice niște crime. După cum spusese Lawson, patru oameni muriseră. Și în aceeași seară dispăruseră opere de artă în valoare de șaizeci de milioane. Sau cel puțin patruzeci....
Era puțin de condus de la casa lui Stratton până la Brazilian Court. Ellie fusese acolo o dată de când se mutase, să ia prânzul la Cafe Boulud cu mătușa ei de optzeci de ani, Ruthie.
La hotel, cu ajutorul insignei își făcu loc printre mașinile de poliție și microbuzele presei adunate afară, croindu-și drum spre camera 121 de la primul etaj. Apartamentul Bogart.
Ușa era păzită de un polițist din Palm Beach. Își arătă repede legitimația de FBI și se lovi de aceeași privire - un holbat lung, interogativ de la poză la ea - de parcă polițistul era un bodyguard sceptic care verifică legitimații false.
- E reală.
Elli zăbovi cu privirea asupra lui, ușor enervată.
- Și eu sunt reală.
Înăuntru, era un living mare, decorat elegant, cu un fel de tematică tropicală indiană: mobilă antică din Anglia colonială, reproduceri de gravuri cu crini imepriali, palmieri în bătaia vântului la aproape fiecare fereastră. Un criminalist dădea cu spray pe masa de cafea, căutând amprente.
Stomacul lui Ellie dădea semne de neliniște. Nu avusese parte de prea multe omucideri. De fapt nu avusese parte de niciuna - însoțise doar grupul în cursul pregătirii ei la Quantico.
Păși în dormitor. Nu mai conta că pe insigna ei scria FBI, camera asta avea ceva cu adevărat sinistru: cameram nederanjată, exact așa cum fusese în seara precedentă în momentul crimei sângeroase și brutale.
„Haide, Ellie, ești de la FBI.”
Se mișcă încet prin cameră, fără a avea nici cea mai vagă idee ce căuta. O rochie de seară sexy, fără spate, era întinsă pe patiș șifonat. Dolce&Gabbana. O pereche de pantofi scumpi pe podea. Manolo. Fata avea ceva bani - și gusturi!
Ceva îi atrase privirea. Niște mărunțiș într-o pungă de plastic pentru dovezi, deja etichetată. Încă ceva - un reper de golf. Unul negru, cu încris aurit.
Ellie apropie de ochi punga de dovezi. Putea să vadă încrisul de pe repetul de golf: Trump International.
- Turul de pregătire pentru FBI e programat abia peste patruzeci de minute, o sperie o voce din spatele ei.
Ellie se întoarse și văzu un tip chipeș, bronzat, într-o jachetă sport, care stătea cu mâinile în buzunare și se sprijinea de ușa de la dormitor.
- Carl Breen, spuse, Poliția Palm Beach PD. Departamanetul Crime Violente. Relaxează-te, continuă el zâmbind, e un compliment. Majoritatea agenților care vin aici arată de parcă ar fi fost dați afară de la școala de poliție.
- Mulțumesc, spuse Ellie îndreptându-și cutele pantalonilor și aranjându-și tocul care nu își găsea locul în talie.
- Așadar,ce-i aduce pe cei de la FBI la micuțul nostru loc de joacă? Crima are încă jurisdicție locală, nu-i așa?
- De fapt, investighez un jaf. Un furt de obiecte de artă din una dintre marile reședințe din josul străzii. Din susul străzii, presupun.
- Detalii artistice, ha?
Breen dădu din cap cu un fel de rânjet.
- Și verificai dacă trântorii locali își fac și ei treaba?
- De fapt, voiam să văd dacă vreuna dintre aceste crime se leagă în vreun fel, răspunse Ellie.
Breen își scoase mâinile din buzunare.
- Să se lege de furtul de obiecte de artă. Să vedem.
Se uită rapid în jur.
- E un tablou acolo pe perete. Ăsta e genul de lucruri pe care îl cauți?
Ellie simți cum sângele îi urcă în obraji.
- Nu chiar. Dar e bine de știut că ai ochiul format pentru a recunoaște calitatea.
Detectivul zâmbi astfel încât ea să-și dea seama că glumește. De fapt, avea un zâmbet frumos.
- Dacă ai fi spus crimă pasională, era mult prea simplu. O interesantă atracție a societății din Palm Beach. Era aici de câteva luni. Oamenii vin și pleacă în fiecare zi. Sunt sigur că atunci când o să descoperim cine plătește nota, o să dăm de un băiat de bani gata sau așa ceva.
O conduse pe Ellie pe coridor înspre baie.
- S-ar putea să vrei să-ți ții respirația. Sunt destul de sigur că Van Gogh nu a pictat niciodată așa ceva.
Pe pereții de faianță erau lipite o serie de poze de la locul crimei. Unele oribile. Decedata. Ochii sărmanei fete larg deschiși și obrajii umflați precum cauciurile. Goală.
Ellie încercă să nu facă nicio grimasă.
„Era foarte drăguță”, gândi ea. Excepțională.
- A fost violată?
- Juriul nu e decis încă, spuse polițistul, dar vezi cearșafurile de acolo? Petele alea nu arată a sos de mere. Instinctul îmi spune că acela care a făcut sta avea un fel de relație cu ea.
- Da, spuse Ellie, înghițind în sec.
Era clar că Breen avea dreptate. Își pierdea doar timpul acolo.
- Criminalistul care a cercetat locul faptei a plasat crima între orele cinci și șapte aseară. La ce oră a avut loc jaful tău?
- Opt și un sfert, spuse Ellie.
- Opt și un sfert, zici?
Breen zâmbi și îi dădu un cot, prietenește, nu condescendent.
- Nu pot să spun că sunt vreun expert, Doamnă Agent, dar mi se pare că nu prea ai niciun temei să faci o legătură. Tu ce crezi?
Capitolul 21
Se simțea ca o nemernică. Nervoasă pe sine însăși, jenată. Detectivul din Palm Beach chiar încercase să o ajute.
În timp ce Ellie urca înapoi în mașină, obrajii i se înroșiră și se înfierbântară din nou. Detalii artistice. Chiar trebuia să fie așa de evident că nu era în elementul ei?
Urma casa dărăpănată din Lake Worth, imediat cum iese de pe Intersate, unde patru oameni între douăzeci și treizeci de ani fuseseră uciși în stil mafiot.
Scena asta era total diferită. Mult mai sinistră. O omucidere cvradruplă aproape că atrăgea atenția la nivel național.
Microbuzele presei și mașinile poliției blocau un perimetru de două străzi în jurul casei. Părea că toți polițiștii și criminaliștii din sudul Floridei se învârteau înăuntru.
De îndată ce păși în interiorul casei galbene cu șindrilă, Ellie simți că nu mai poate să respire. Era chiar rău de data asta. Formele a trei victime erau marcate cu cretă pe podeaua bucătăriei și a dormitorului modest mobilate. Pete neregulate de sânge și de altceva, despre care Ellie știa că e și mai groaznic, erau răspândite încă pe podele și pe pereții cu zugrăveală subțire.
Simți în stomac un val de greață. Înghiți.
În cealaltă parte a camerei îl zări pe Ralph Woodward de la biroul local. Ellie merse la el, bucuroasă să găsească o față cunoscută.
Păru surprins să o vadă.
- Ce crezi, agent special, întrebă el, învârtindu-și ochii prin camera simplă, lipești câteva poze pe pereți, câte o plantă ici-colo, și nu o să mai recunoști locul, nu-i așa?
Ellie obosise să audă toate mizeriile astea. Ralph nu era băiat rău, dar pentru Dumnezeu...
- Eu mă gândesc la droguri, spuse Ralph ridicând din umeri. Cine altcineva omoară așa?
După cărțile de identitate, victimele erau din Boston. Cu toții aveau caziere - infracțiuni minore și de clasă B. Sprageri, furturi auto. Unul dintre el lucra part-time la un bar la Bradley. Altul parca mașini la unul dintre cluburile country locale. Un altul - Ellie făcu o grimasă când citi raportul - era o femeie.
Îl zări pe Vern Lawson, șeful detectivilor din Palm Beach, intrând în casă. Avu o conversație pentru o secundă cu câțiva polițiști, apoi îi surprinse privirea.
- Nu îți depășești puțin atribuțiile, agent Shurtleff?
Se duse la Woodward de parcă erau prieteni.
- Ai un minut, Ralphie?
Ellie se uită cum cei doi se îndreptară împreună spre bucătărie. Îi trecu prin minte că poate vorbeau despre ea.
„Să-i ia dracu, dacă asta fac.”
Era cazul ei. Nimeni nu o dădea la o parte cu forța. Obiecte de artă în valoare de șaizeci de milioane, sau cât naiba costau, care fuseseră furate, nu erau tocmai un lucru minor.
Ellie înaintă spre o serie de fotografii ale victimelor. Dacă stomacul ei începuse să protesteze la vederea lui Tess MacAuliffe în cadă, de data asta aproape că îi venea pe gât micul dejun.
O victimă căzuse chiar la intrare, împușcată în cap. Tipul cu părul roșu fusese împușcat la masa din bucătărie. Cu o pușcă. Doi fuseseră omorâți în dormitor, cel mai puternic împușcat în spate, poate în timp ce încerca să scape, iar fata, înghesuită într-un colț, probabil implorând pentru viața ei, fusese ucisă cu o rafală directă. Pe toți pereții erau numerotate urmele de gloanțe de pistol și de pușcă.
„Droguri? iinspiră Ellie. Cine altcineva omoară așa?”
Simțindu-se puțin inutilă, își căută drumul spre ușă. Aveau dreptate. Nu era terenul ei. Simțea de asemenea nevoia să ia niște aer.
Apoi văzu pe bufetul de la bucătărie ceva ce o făcu să se oprească.
Unelte.
Un ciocan, o pilă cu muchii drepte. Un cutter.
Nu erau simple unelte. Nu ar fi însemnat nimic pentru altcineva, dar pentru Ellie erau ustensilele standard pentru o acțiune pe care o făcuse de o sută de ori. Pentru desfacerea unei rame.
„Doamne”, începu Ellie să se gândească.
Se întoarse la fotografiile crimelor. Ceva se lega. Trei victime de sex masculin. Trei hoți de sex masculin implicați în furtul de obiecte de artă de la Stratton de acasă. Se uită la fotografii mai îndeaproape. Văzu ceva. Dacă nu ar fi fost la ambele locuri ale crimei, nu ar fi observat.
Toate victimele de sex masculin purtau pantofi negri cu șireturi.
Ellie se forță să-și amintească înregistrările camerelor de la Casa del Oceano. Apoi aruncă o privire fugară prin încăpere.
Aproximativ o duzină de polițiști păzeau locul. Se uită mai atent. Inima începu să-i bată cu viteză.
Pantofi de polițist.
Capitolul 22
Hoții fuseseră îmbrăcați în uniformă de polițist, corect? Punct marcat pentru absolventa de Arte Frumoase.
Ellie se uită prin camera aglomerată. Îl văzu pe Woodward lângă bucătărie, încă discutând cu Lawson. Își făcu loc până la ei.
- Ralph, cred că am descoperit ceva.
Ralph Woosward avea acel stil prietenos al sudiștilor de a o expedia cu zâmbetul pe buze.
- O secundă, Ellie.
Ellie știa că nu o ia în serios.
În regulă, dacă ei voiau să o lase să facă asta singură, avea să o facă.
Ellie își arătă insigna unuia dintre detectivii locali de la Omucideri, care ajunsese printre primii la locul crimei.
- Mă întrebam dacă ați descoperit ceva interesant în dulapuri sau în mașină? Uniforme de polițist, poate o lanternă Maglite?
- Mașina a fost luată de cei de la laborator, răspunse polițistul. Nimic ieșit din comun.
„Desigur, își spuse Ellie. Nu s-au uitat cu atenție.”
Sau poate că infractorii scăpaseră deja de ele. Dar sentimentul pe care îl avea devenea tot mai puternic.
Urme de cretă și stegulețe identificau fiecare victimă. Și mai erau pungi cu dovezi, ce conțineau tot ce avuseseră la ei.
Ellie începu cu dormitorul. Victima numărul trei: Robert O Reilly. Împușcat în spate. Ridică punga cu dovezi. Doar câțiva dolari. Un portmoneu. Nimic mai mult.
Următorul: fata. Diane Lynch. Aceeași verighetă ca și Robert O Reilly. Îi goli poșeta. Doar niște chei, o rețetă de la Publix. Nu prea multe.
„Rahat!”
Ceva o îndemna să continue. Cu toate astea, nu avea idee ce căuta.
Bărbatul de la masa din bucătărie. Michael Kelly. Aruncat de forța împușcăturii de perete, dar încă așezat pe scaun. Luă punga de plastic cu dovezi de la el. Chei de la mașină și în jur de cincizeci de dolari.
Mai era și o bucățică de hârtie, împăturită. O mișcă în pungă. Părea că erau niște cifre.
Își puse o pereche de mănuși de latex și luă bucata de hârtie din pungă. O despături. Presupunerea se transformă în convingere.
10-02-85.
Mai mult decât niște simple cifre. Codul alarmei lui Dennis Stratton.
Capitolul 23
Am condus spre nord, prin întuneric, forțând Bonneville-ul să țină 120 de km pe oră. Voiam să mă îndepărtez cât mai mult posibil de Palm Beach. Cred că nu am clipit până am ajuns la granița dintre Georgia-Carolina de Sud.
Am parcat într-un loc numit Hardeeville, un popas de camione cu un semn mare pe care scria TRECEȚI PE LÂNGĂ CELE MAI BUNE CLĂTITE DIN SUD.
Mi-am umplut rezervorul și m-am așezat extenuat într-un separeu din restaurant. M-am uitat în jur și am văzut doar camionagii cu ochii împăienjeniți sorbind cafea sau citind ziarul. Am avut un atac violent de panică. Nu știam dacă eran căutat sau nu.
O chelneriță roșcată, cu un ecuson pe care scria Dolly, a apărut și mi-a turnat o ceașcă de cafea de care aveam foarte mare nevoie.
- Mergi departe? mă întrebă ea amabilă cu accent de sud.
- Sper că da, i-am răspuns.
Nu știam dacă poza mea apăruse la știri sau dacă cineva o să mă recunoască văzându-mă. Dar mirosul de sirop de arțar și biscuiți îmi făcea poftă. Eram destul de departe încât să mă tenteze clătitele alea.
Am comandat o cafea la clătite și m-am dus la toaletă. Un camionagiu masiv se împinse în mine în drumul spre ieșire. Odată rămas singur, m-am uitat în oglindă și am fost uimit de fața care mă privea: niște ochi obosiți, injectați, speriați. Mi-am dat seama că purtam aceiași blugi și același tricou cu găuri din seara cu alarmele. Mi-am stropit fața cu apă rece.
Stomacul meu gemea cu un zgomot urât. Mi-am dat seama că nu mâncasem din ziua anterioară, când luasem prânzul cu Tess.
Tess... Ochii mi se umplură din nou de lacrimi. Mickey, și Bobby, și Barney, și Dee. Dumnezeule, îmi doream să pot da timpul înapoi și toți să fie în viață. Totul se preschimbase doar într-o noapte oribilă.
Am luat USA Today de pe tejghea și m-am așezat la loc în separeu. Când am întins ziarul pe masă, mi-am dat seama că mâinile îmi tremurau. Începeam să mă lovesc de realitate. Oamenii în care avusesem cea mai mare încredere din viața mea erau morți. În ultimele șase ore retrăisem coșmarul ultimei nopți de sute de ori - de fiecare dată era mai rău.
Am început să răsfoiesc ziarul. Nu eram sigur dacă voiam să găsesc ceva sau nu. În mare parte erau multe articole despre situația din Irak și despre economie.
Am întors pagina și ochii aproape mi-au sărit din orbite
JAF ÎNDRĂZNEȚ DE OBIECTE DE ARTĂ ȘI ORGIE CRIMINALĂ ÎN PALM BEACH
Am îndoit pagina.
Rafinata și plăcuta stațiune Palm Beach a fost zdruncinată azi-noapte de un lanț de crime violente, începând cu înecarea unei femei atrăgătoare în apartamentul ei de hotel, continuând cu o spargere îndrăzneață și furtul unor picturu neprețuite din una dintre cele mai vechi reședințe din oraș și culminând câteva ore mai târziu cu uciderea în stil mafiot a patru oameni dintr-un oraș din apropiere.
Polițiștii spun că nu au indicii directe pentru seria de crime brutale și că în acest moment nu știu dacă există legătură între ele.
Nu înțelegeam. „Furtul unor picturi neprețuite...” Dee spusese că lovitura fusese o țeapă...
Am citit mai departe. Numele celor uciși. În mod normal erau doar nume și fețe abstracte. Dar astea erau oribil de reale. Mickey, Bobby, Barney, Dee... și, desigur, Tess.
„Nu visezi, Ned. Toate astea chiar se întâmplă.”
Articolul continua cu descrierea furtului celor trei lucrări valoroase din Casa del Oceano, reședința cu patruzeci de camere a omului de afaceri Dennis Stratton. Estimate la aproape șaizeci de milioane de dolari, furtul picturilor al căror nume nu era menționat era unul dintre cele mai mari jafuri de artă din istoria SUA.
Nu-mi venea să cred.
Furate? Fusese o înscenare. Fusese o înscenare de zile mari.
Sosiră clătitele și chiar arătau excelent, ca în reclamă, dar mie nu îmi mai era foame.
Chelnerița îmi umplu ceașca de cafea și întrebă:
- Toate bune, dragule?
Am făcut tot posibilul să zâmbesc și să aprob din cap, dar nu am putut răspunde. O nouă frică îmi invada mintea.
„O să facă legătura cu mine.”
Totul o să iasă la iveală. Nu gândeam foarte limpede, dar un lucru era clar: odată poliția ajunsă la Sollie, o să-și dea seama ce mașină am.
Capitolul 24
În primul rând, trebuia să scap de mașină.
Am plătit nota și am condus Bonneville-ul spre un șir de magazine, am ascuns numerele în niște tufișuri și am luat tot ceea ce putea să îi conducă la mine. M-am dus înapoi în centru și m-am postat în fața unui mic refugiu de metal care era stația de autobuze a orașului. Dumnezeule, paranoia era de acum al treilea nume al meu.
O oră mai târziu, eram într-un autobuz spre Fayetteville, Carolina de Nord - mă îndreptam spre nord.
Presupusem că știam unde merg de la început. La stația din Fayetteville am devorat un burger cu cartofi prăjiți de care aveam disperată nevoie. Am evitat privirile tuturor celor pe care îi vedeam, de parcă memorau mental fața mea.
Apoi am sărit în Greyhoundul de noapte, care ducea spre toate destinațiile din nord: Washington, New York.
Și Boston. Unde naiba altundeva să mă duc?
De acolo începuse lovitura, nu?
Majoritatea timpului am dormit și am încercat să-mi fac un plan pentru când voi ajunge acolo. Nu fusesem acasă de patru ani. De la marea mea decădere din drepturi.
Știam că tatăl meu era bolnav acum, dar nici înainte, când nu era bolnav, nu fusese tocmai o stâncă.
Și mama... Să spune doar că pe ea te puteai baza oricând. Cel mai mare fan al meu. Cel puțin de când fratele meu mai mare, John Michael, fusese ucis în timp ce jefuia un magazin de băuturi. De atunci am rămas doar eu și fratele meu mai mic, Dave.
- Nu o să calci pe urmele nimănui, Ned, mă făcuse să-i promit de timpuriu. Nu trebuie să fii ca tatăl tău - sau ca fratele tău mai mare.
Mă scosese din încurcături de multe ori. Mă lua de la antrenamentele de hochei ale Organizației Tinerilor Catolici la miezul nopții.
Asta era problema acum. Nu eram nerăbdător să-i văd fața când mă furișam acasă, Aveam să-i rup inima.
Începeam să am emoții. Iată-mă, înapoi acasă. Nu mai eram copilul care plecase la Universitatea din Boston. Nici măcar cel care practic fugise din oraș - și sfârșise în Florida.
Eram un om vânat, cu un laț la gât mai strâns decât avusese tatăl meu vreodată.
„Așchia nu sare departe de trunchi, mă gândeam eu în timp ce autozubul oprea la Stația Atlantic Avenue din Boston. Nici dacă o arunci.”
Nici măcar dacă o arunci cât de departe poți.
Capitolul 25
- Agentul special Shurtleff a pus totul cap la cap.
Asta îi spunea George Moretti, șefului lui Ellie, lui Hank Cole ridicând din umeri ca și cum ar fi vrut să spună: „Îți vine să crezi?”
Cei trei erau în biroul lui de la etaj din Miami.
- A recunoscut la locul crimei unelte ce pot fi folosite pentru a desface rame de tablouri. Apoi a găsit printre lucrurile victimelor numere care se potriveau cu codul de alarmă al lui Stratton. AM depistat uniformele furate la scurt timp, îndesate într-un sac găsit într-o mașină în josul străzii pe care era casa.
- Se pare că licența ta în Arte ți-a folosit în sfârșit la ceva, agent special Shurtleff, zâmbi Cole, directorul adjunct, încântat.
- S-a întâmplat deoarece am avut acces la ambele scene ale crimei, spuse Ellie, puțin emoționată.
Era prima dată când apărea în fața directorului adjunct.
- Toate victimele erau din zona Bostonului, familiarizate cu locul, cu caziere pentru infracțiuni minore.
Moretti împinse o copie a raportului preliminar către șeful lui.
- Nu au mai făcut însă nimic de această amploare. Mai există un membru al acestui grup, care trăia aici și care se pare că lipsește.
Le întinse o fotografie.
- Un anume Ned Kelli. Nu a apărut aseară când i-a început tura. Nimic neobișnuit - din moment ce polițiștii din Carolina de Sud au găsit un Bonneville înmatriculat pe numele lui lângă Autostrada I-95, la 650 de kilometri spre nord...
- Bun. Are cazier acest Kelly? întrebă ADIC-ul.
- Infracțiuni juvenile, șerse din cazier, spuse Moretti. Dar cu tatăl lui situația este diferită. Trei pedepse pentru de toate, de la pariuri ilegale, până la primire de bunuri furate. O să arătăm fotografia puștiului prin hotelul din Palm Beach, unde a avut loc cealaltă crimă - o chestiune de rutină. Nu se știe niciodată.
- Eu am fost de fapt la locul crimei, interveni Ellie.
Le spuse șefilor că momentele morților nu se potriveau. De asemenea, că poliția din Palm Beach trata crima ca pe una pasională.
- Se pare că agentul nostru are planuri să devină și detectiv la Omucideri, spuse Hank Cole rânjind.
Ellie se stăpâni și înghiți remarca, roșie în obraji.
„N-ar fi ajuns nicăieri în cazul ăsta fără mine.”
- Oricum, putem să lăsăm autoritățile locale să se ocupe de unele amănunte, îi zâmbi Cole. Se pare că acest Ned Kelly și-a tras în piept vechii prieteni, nu? Acum chiar că a trecut la prada mai mare. Deci, ce zici, agent special, întrebă el, întorcându-se spre Ellie, ești gata să zbori în nord și să te ocupi de tipul ăsta?
- Desigur, spuse Ellie.
Indiferent dacă erau condescenți sau nu, îi plăcea că i se acordă atenție și că măcar o dată era și ea în echipa specială.
- Aveți idee unde s-ar putea duce?
Moretii ridică din umeri. Se duse la o hartă aflată pe perete.
- Are familie, rădăcini, acolo. Poate și vreo afacere murdară.
Înfipse un ac roșu.
- Deducem că în Boston, domnule.
- De fapt, în Brockton, spuse Ellie.
Capitolul 26
Localul lui Kely, se închidea de obicei pe la miezul nopții. După rezumatul meciului lui Bruins sau după Baseball Tonight, sau când Charlie, proprietarul, îl împingea în sfârșit afară pe ultimul client care bolborosea în fața sticlei de Budweiser.
În seara asta am avut noroc.Luminile s-a stins la 11:35.
La câteva minute după, un timp masiv, cu păr șatern și creț, într-un hanorac Falmouth cu glugă, urlă un „pe mai târziu, Charlie” și închise ușa în urma lui, pășind pe trotuar. Se îndreptă spre Main prin răcorea lunii aprilie, cu o geantă pe umăr.
L-am urmărit de pe cealaltă parte a străzii, la o distanță sigură. Totul în zonă se schimbase. Magazinul de bărbați și gogoșeria Supreme B, unde ne pierdeam de obicei timpul, se transformaseră acum într-o spălătorie mizerabilă și un magazin de băuturi, de mâna a doua. Și tipul pe care îl urmăream se schimbase.
Era unul dintre tipii aceia îndesați, cu umeri puternici și cu un zâmbet impertinent, care putea să-ți rupă încheietura în luptă dacă voia. Fotografia lui încă exista în liceul local. Fusese odată campion districtual la categoria 90 de kilograme pentru liceul Brockton.
„Mai bine ți-ai face un plan, Ned.”
O luă la stânga pe Nilsson, traversând calea ferată. L-am urmărit, la circa treizeci de metri în spate. La un moment dat s-a uitat în urmă, poate că a auzit pași, și atunci m-am înghesuit în umbră.
Aceleași șiruri de case umile din șindrilă, pe lângă care trecusem de o mie de ori când eram mic și care acum arătau și mai umile, și mai dărăpănate.
Dădu colțul. Pe stânga erau școala elementară și Buckley Park.
Când am dat colțul, nu mai era.
„Ah, rahat, Neddie”, m-am înjurat eu.
Nu am fost niciodată în stare să urmăresc pe cineva.
După care am fost cel luat prin surprindere.
Dintr-o dată am simțit un braț puternic strângându-mă de gât. Am fost împins înapoi și un genunchi mi s-a înfipt în șira spinării. Nenorocitul era mai puternic decât îmi aminteam.
Am dat din mâini, încercând să-l dau jos de pe spatele meu. Nu puteam respira.
L-am auzit mârâind, aplicând și mai mult presiune, trăgându-mă spre spate. Simțeam că o să mi se rupă șira spinării.
Am intrat în panică. Dacă nu mă răsuceam repede, avea să-mi rupă spatele.
- Cine-a prins-o? îmi sâsâi el în ureche dintr-o dată.
- Cine-a prins ce? am gâfâit eu încercând să respir.
M-a răsucit și mai tare.
- Lovitura lui Flutie. Cupa Orange. 1984.
Am încercat să-l mișc cu forța în față, folosindu-mi șoldurile pe post de pârghie, folosind toată puterea pe care o aveam în mine. Strânsoarea lui deveni mai puternică. Simțeam în plămâni o durere ucigătoare.
- Gerard.... Phelan, am gâfâit eu într-un final.
Brusc, strânsoarea din jurul gâtului meu cedă. Am căzut într-un genunchi, sorbind aerul.
M-am uitat la fața satisfăcută a fratelui meu, Dave.
- Ești norocos, spuse el rânjind.
Apoi întinse o mână să mă ajute.
- Aveam de gând să întreb cine a prins ultima pasă din colegiu a lui Flutie.
Capitolul 27
Ne-am îmbrățișat. Apoi am stat acolo cu Dave cât timp am inventariat schimbările noastre fizice. Era masiv; arăta ca un bărbat acum, nu ca un copil. Ne-am bătut pe spate. Nu-l văzusem pe fratele meu mai mic de aproape patru ani.
- Mă bucur să te văd, i-am spus și l-am îmbrățișat din nou.
- Da, a spus el rânjind. Ei bine, eu nu prea mă bucur acum.
Am râs, așa cum făceam pe vremuri,și ne-am prins de mâini în stil ghetou. Apoi fața i se schimbă. Mi-am dat seama că auzise. Toată lumea auzise până la acel moment.
Dave clătină din cap neajutorat.
- O, Neddie, ce naiba s-a întâmplat acolo?
L-am dus în parc și, așezați pe o lespede, i-am spus cum mă dusesem la casa din Lake Worth și îi văzusem pe Mickey și pe prietenii noștri scoși în saci mortuari.
- Isuse, Neddie, zise Dave clătinând din cap.
Ochii i se umeziră și își luă capul în palme.
Mi-am pus mâna pe umărul lui. Era greu să-l vezi pe Dave plângând. Era ciudat; era cu cinci ani mai mic decât mine, dar fusese întotdeauna cel echilibrat și stabl, chiar și atunci când fratele nostru mai mare murise. Eu eram întotdeauna în contradictoriu; era ca și când rolurile se inversaseră.
Dave era în anul doi la Facultatea de Drept de la BC (Colegiul din Boston). Steaua familiei.
- E mai rău de atât, am spus eu strângându-l de umpr. Cred că sunt căutat, Dave.
- Căutat? își ridică el capul. Tu? Căutat pentru ce?
- Nu sunt sigur. Poate pentru crimă.
I-am spus versiunea completă. Toată povestea. I-am spus și despre Tess.
- Ce vrei să spui?
Dave ședea acolo uitându-se la mine.
- Că ai fugit aici? Că ai fost implicat? Ești parte din toată nebunia asta, Ned?
- Mickey a pus totul la cale, am spus eu, dar nu avea în zonă nicio cunoștință care să se fi aflat în spatele acestei afaceri. Se pare că totul a fost condus de aici. Dave, oricine ar fi fost, este aceeași persoană care ne-a omorât prietenii. Până când dovedesc contrariul, oamenii o să creadă că eu am fost. Dar cred că știm amândoi pentru cine lucra Mickey, am spus eu uitându-mă în ochii lui care erau, de fapt, ochii mei.
- Tata? Crezi că tata a avut legătură cu toate astea?
Se uită la mine de parcă eram nebun.
- Nu se poate. Vorbim despre Mickey, Bobby și Dee. Sunt sânge din sângele lui, Ned, și carne din carnea lui. Și în plus, tu nu știi, Ned - e bolnav. Are nevoie de un transplant de rinichi. Omul e prea bolnav ca să mai fie membru al vreunui grup criminal.
Cred că în acel moment Dave îmi aruncă o privire ciudată. Nu mi-a plăcut ce vedeam în ochii lui.
- Neddie, știu că nu ți-a mers prea bine...
- Ascultă-mă, i-am spus, luându-l de umeri, uită-te în ochii mei. Orice ai auzi, Dave, orice ar spune dovezile, nu am avut niciun amestec. I-am iubit la fel de mult ca și tine. Eu am declanșat alarmele. Asta e tot. A fost o prostie, știu. Și o să plătesc pentru asta. Dar orice ai auzi, orice ar spune la știri, eu nu am făcut decât să declanșez câteva alarme. Cred că Mickey mă punea la încercare în urma poveștii de la Stoughton.
Fratele meu dădu din cap. Când ridică privirea, am văzut altă expresie pe chipul lui. Omul cu care împărțisem camera până la cincisprezece ani; cu care mă bătusem până la șaisprezece ani; aveam aceeași carne și același sânge.
- Ce vrei să fac?
- Nimic. Tu ești la Facultatea de Drept.
L-am prins de bărbie.
- S-ar putea să am nevoie de ajutorul tău dacă situația se înrăutățește.
M-am ridicat.
Se ridică și Dave.
- O să te duci la tata, nu-i așa?
Nu i-am răspuns.
- Asta e o prostie, Ned. Dacă te caută, o să afle.
L-am lovit cu pumnul în glumă, apoi l-am îmbrățișat. Marele meu frate mai mic.
Am început să alerg în josul dealului. Nu voiam să mă întorc pentru că mi-era frică să nu-mi dea lacrimile dacă al fi făcut-o. Nu mai puteam rezista. Când aproape ajunsesem la Perkins, m-am întors.
- Darren a fost.
- Ce? întrebă Dave nedumerit.
- Darren Flutie. Am rânjit. Fratele mai mic al lui Doug. El a prins ultima pasă a lui Doug în colegiu.
Capitolul 28
Mi-am petrecut noaptea la motelul Beantown de pe Autostrada 27 din Stoughton, la câțiva kilometri mai sus de barul lui Kelty.
Toate știrile de seară preluaseră povestea. Rezidenții din Brockton uciși. Fețele prietenilor mei la TV. O imagine a casei din Lake Worth. Îmi era greu să adorm după toate astea.
În dimineața următoare, la ora opt, am luat un taxi care m-a lăsat la Perkins, la câteva străzi de casa părinților mei. Aveam pe mine o pereche de blugi șu puloverulmeu vechi și rupt de la BU. Mi-am îndesat o șapcă cu Red Sox pe cap.
Eram speriat.
Îi știam pe toți de acolo și chiar după patru ani, toți mă știau pe mine. Dar nu era doar asta. Era faptul că o revedeam pe mama. După toți acești ani. Să mă întorc acasă așa.
Mă rugam să nu fie și poliția acolo.
Am trecut repede pe lângă casele vechi și familiare, cu verandele lor înclinate și curțile lor mici și cafenii. Într-un târziu am zărit casa noastră veche, victoriană, de culoarea mentei. Arăta mult mai mică decât mi-o aminteam. Și mult mai învechită.
„Cum naiba am încăput toți aici?”
Runnerul mamei era pe alee. Lincolnul lui Frank nu era în zonă.
M-am sprijinit de un stâlp și m-am uitat lung la casă vreme de câteva minute. Părea în regulă totul, așa că m-am furișat înspre spatele casei.
Am văzut-o pe mama printr-o fereastră a bucătriei. Era îmbrăcată deja într-o fustă de catifea și un pulover Far Isle și sorbea dintr-o cană de cafea. Fața ei era încă frumoasă, dar arăta mult mai bătrână. De ce n-ar arăta așa? O viață de probleme cu Frank „Whitey” Kelly o făcuse așa.
„OK, Ned, e momentul să te comporți ca un bărbat mare. Oamenii pe care îi iubeai au murit.”
Am bătut în geamul de metal al ușii din spate. Mama își ridică ochii din cafea. Fața i se albi. Se ridică, aproape fugi până la ușă și îmi dădu drumul înăuntru.
- Pentru numele lui Dumnezeu, ce faci aici, Ned? Oh, Neddie, Neddie, Neddie.
Ne-am îmbrățișat și mama mă strânse în brațe de parcă m-aș fi întors din morți.
- Săracii copii....
Își lipi fața de mine.
Îi simțeam lacrimile. Apoi se retrase, cu ochii larg deschiși.
- Neddie, nu poți să stai aici. Polițiștii au trecut pe-aici.
- Nu eu am făcut-o, mamă. Orice ar spune ei nu e adevărat, jur pe Dumnezeu. Jur pe sufletul lui JM, nu am avut nimic de-a face cu ce s-a întâmplat acolo.
- Nu trebuie să-mi spui mie asta.
Mama îmi atinse ușor obrazul cu mâna. Îmi dădu șapca josși zâmbi când îmi văzu părul blond și dezordonat, bronzul de Florida.
- Arăți bine. Mă bucur așa tare să te văd, Ned. Chiar și acum.
- Și eu mă bucur să te văd, mamă.
Era într-adevăr plăcut. Să stai din nou în bucătăria veche. Pentru câteva momente m-am simțit liber. Am luat o poză veche lipită de frigider. Băieții Kelly. Dave, JM, eu, pe terenul din spatele liceului Brockton. JM în tricoul lui de fotbal roșu cu negru. Numărul 23. În primul an.
Când mi-am ridicat privirea, mama se uita lung la mine.
- Neddie, trebuie să te predai.
- Nu pot, am spus eu clătinând din cap. O să o fac, până la urmă. Dar nu încă. Trebuie să-l văd pe tata. Unde e?
- Tatăl tău? întrebă ea clătinând din cap. Crezi că eu știu?
Se așeză.
- Uneori am impresia că și doarme la Kely în ultimul timp. Lucrurile s-au înrăutățit pentru el, Neddie. Uneori cred că nu își mai dorește decât să moară....
- Crede-mă, o să trăiască destul cât să-ți mai facă ție necazuri, am pufnit eu.
Dintr-o dată am auzit zgomotul unei vehicul trăgând lângă bordură. Se auzi o portieră trântită. Speram să fie Frank.
M-am dus la o fereastră și am tras jaluzelele.
Nu era tatăl meu.
Doi bărbați și o femeie veneau pe alee înspre casă.
Mama se repezi la fereastră. În ochii ei se citea îngrijorare.
Îl văzusem pe tata ridicat de poliție de prea multe ori ca să nu-i recunoaștem pe oamenii legii.
Capitolul 29
Amândoi ne uitam cu ochii larg deschiși la „sentința” de minim douăzeci și doi de ani de închisoare sau închisoare „pe viață” care se îndrepta spre casă.
Unul dintre cei trei agenți, un negru într-un costum bej, se despărți de ceilalți și o luă prin spate.
„La dracu, Neddie, gândește! Ce naiba facem acum?”
Niciodată nu mi-am simțit inima bătând cum am simțit-o în secundele în care agenții au ajuns sus la capătul scărilor. Era inutil să fug.
- Predă-te, Neddie, spuse mama din nou.
Am clătinat din cap că nu.
- Nu, trebuie să-l găsesc pe Frank.
Am luat-o pe mama de umeri.
- Îmi pare rău.
M-am lipit de peretele de lângă ușa din față, neștiind ce să fac în continuare. Nu aveam nicio armă. Și niciun plan.
Cineva ciocăni la ușă.
- Frank Kelly? se auzi o voce. Doamna Kelly? Suntem de la FBI!
Imaginația mea o luase razna, dar nu venea cu nimic din ce m-ar fi putut ajuta. Trei agenți, unul dintre ei femeie. Femeia era bronzată, ceea ce însemna că vine din Florida.
- Doamna Kelly?
Ciocăniră din nou.
Prin jaluzele vedeam un tip solid. Mama răspunse în sfârșit. Se uită la mine neajutorată. Am dat din cap că poate să deschidă ușa.
Am închis ochii pentru jumătate de secundă.
„Te rog să nu faci cea mai mare prostie din viața ta.”
Dar am făcut-o oricum.
M-am repezit la agent imediat ce a intrat pe ușă. Ne-am rostogolit pe podea. L-am auzit icnind și, când am ridicat privirea, arma îi alunecase din mână și era la aproximativ un metru depărtare. Amândoi ne-am uitat la ea.
El, neștiind dacă un criminal sadic tocmai îl atacase.
Eu, știind că, odată ce mă îndreptam spre armă, viața mea așa cum o știam s-ar fi terminat. Nu-mi păsa de femeie, sau de tipul care se furișa prin spate. Scopul meu era arma. Nu exista cale de mijloc.
M-am rostogolit de pe el și am prins arma cu ambele mâini.
- Nu mișcă nimeni!
Agentul stătea nemișcat pe podea. Femeia - care era de fapt mică și drăguță - căuta sub jacheta costumului după armă. Al treilea agent tocmai intrase prin ușa din spate.
- Nu! am strigat și am întins arma și mai mult.
Femeia se uită la mine, cu mâna pe toc.
- Te rog... te rog nu o scoate, i-am spus.
- Te rog, Neddie, mă imploră mama, lasă jos arma. E nevinovat.
Se uită la agenți.
- Nu ar face rău nimănui.
- Nu vreau să fac rău nimănui, le-am spus. Acum puneți armele pe podea. Haideți!
Au făcut ceea ce le-am cerut și eu le-am luat în grabă pistoalele. Am mers cu spatele spre ușa glisantă și le-am aruncat departe în tufișuri.
„Și acum, ce naiba e de făcut?”
M-am uitat la mama și i-am zâmbit cu inima îndoită.
- Cred că trebuie să împrumut mașina.
- Neddie, te rog..., mă împloră mama din nou.
Pierduse deja un fiu într-un schimb de focuri. Pe sărmanul John Michael.
........................................................................
Locuința lui Mickey era foarte aproape de autostradă. Pe aici nu erau Breakers. Erau doar case umile în formă de cutie și rulote unde oamenii beau bere pe scaunde de peluză, având camionete și Harley-uri în garajele deschise.
O mașină de poliție se deplasă în viteză pe lângă mine și m-am încordat din nou. Apoi alta. Mă întrebam dacă îmi cunoștea cineva mașina. Poate fusesem văzut în Palm Beach?
Am întors Bonneville-ul pe West Road, la două străzi de casa galbenă pe care o închiriaseră Mickey și Bobby.
Stomacul îmi era aproape în gât.
Peste tot lumini intermitente ale mașinilor de poliție. La fel ca mai înainte. Nu puteam să-mi cred ochilor. Oamenii se înghesuiau pe peluzele din fața caselor - în bluze de corp și maiouri, uitându-se în josul străzii. Ce naiba se întâmpla?
Strada lui Mickey era baricadată. Polițai peste tot. Luminată ca o zonă de război.
Am simțit un junghi de groază. Polițaii ne descoperiseră. La început a fost doar frică. Toată tărășenia urma să fie demascată. O meritam. Pentru că mă implicasem în ceva prostesc.
Apoi a fost mai mult decât frică. Era mai mult decât greață. Unele dintre lumini veneau de la mașinile Serviciului de Urgență.
Și erau exact în fața casei lui Mickey.
Capitolul 16
Am sărit din Bonneville și mi-am făcut loc până în fața mulțimii. Așa ceva nu se putea întâmpla din nou. Nu se putea, nu se putea.
M-am apropiat de un negru în uniformă de om de serviciu. Nu a trebuit nici măcar să întreb.
- S-a produs un fel de masacru în casa aceea de acolo. Clătină din cap. Un grup de albi. Înclusiv o femeie.
Toată lumea se holba la casa lui Mickey.
Mă simțeam de parcă aveam un atac de cord în toată regula. Fuseseră vii. Dee îmi spusese să mă întorc. Mickey și Barney, și Bobby, și Dee.
Cum se putea să fie morți acum? Era ca un vis îngrozitor din care te trezești și nu mai este real.
Dar asta era real. Mă uitam la casa galbenă și la toți acei oameni de la poliție. Spuneți-mi că nu este real!
M-am împins în față tocmai când se deschidea ușa de la intrare. Au apărut paramedicii. Mulțimea a început să murmure. Împingeau afară tărgile pe rotile.
Unul dintre saci era deschis.
- Alb, spuse cineva.
Am văzut părul roșu cârlionțat. Mickey.
În timp ce mă uitam cum era dus spre mașina morgii, am avut o viziune scurtă de acum douăzeci de ani. Mickey obișnuia să-mi dea pumni în spate la școală. Felul lui ciudat și neplăcut de a spune salut. Mereu mă lua prin susprindere. Mergeam pur și simplu pe hol, între ore, și bang! Șo lovea ca un nenorocit.
Apoi a început să-mi ceară câte douăzeci și cinci de cenți ca să nu mă lovească. Ridica doar pumnul cu ochii larg deschiși:
- Ești speriat?
Într-o zi nu am mai putut suporta. Nu-mi mai păsa ce o să se întâmple. L-am prins și l-am împins într-un calorifer. I-am lăsat o urmă pe spate pe care cred că a avut-o tot liceul. S-a ridicat, și-a luat cărțile și mi-a întins o mână.
În ea ținea patru dolari. În monede de douăzeci și cinci de cenți. Tot ce îi dădusem. A rânjit doar:
- Mă așteptam să faci asta, Neddie.
Asta îmi fulgeră prin minte. Toată scena aia nebună într-o secundă. Apoi apărură mai multe tărgi pe rotile. Am numărat patru. Cei mai buni prieteni ai mei de pe lumea asta.
M-am întors în mulțime. Mă simțeam închis, prins în capcană. Aveam junghiuri în piept. M-am lăsat dus de fluxul de oameni care se înghesuiau ca să vadă mai bine.
Și atunci m-a lovit un gând:
La ce este bun un salvamar dacă nu poate salva vieți?
Capitolul 17
Nu-mi amintesc prea mult din ce s-a întâmplat după aceea. Tot ce știu e că m-am împleticit înapoi la mașină - repede - și am condus - mult și repede.
Mă gândeam ce opțiuni am. Ce puteam să fac? Să mă predau?
Să fim serioși Ned, ai luat parte la un jaf. Prietenii tăi sunt morți. Cineva sigur va face legătura între tine și Tess. O să te alegi cu o condamnare pentru crimă.
Nu puteam gândi limpede, dar un lucru devenise clar: viața mea aici era terminată.
Am dat drumul la radio. Reporterii erau deja la locurile crimelor:
- O tânără frumusețe la selectul Brazilian Court din Palm Beach. Patru persoane neidentificate ucise în stil de execuție în Lake Worth...
- Un îndrăzneț furt de opere de artă pe plajă. Artă în valoare de șaizeci de milioane a fost declarată furată!
Deci un jaf avusese loc. Dar nimeni nu spunea dacă poliția vedea vreo legătură între evenimente. Și, slavă Domnului, nimic despre mine!
Era trecut de unsprezece când am traversat în sfârșit podul spre Palm Beach. Două mașini de poliție erau parcate în mijlocul lui Poinciana, cu luminile aprinse, blocând strada. Eram sigur că se uită după un Bonneville.
- Gata cu joaca, Ned! mi-am spus, aproape resemnat.
Dar am trecut chiar pe lângă ei, fără nicio dificultate.
Casa lui Sollie era întunecată, curtea era goală.
Sollie fie se uita la televizor, fie dormea. La fel și Winnie, menajera. Am parcat în curte și am urcat scările spre camera de deasupra garajului unde dormeam. După cum spusesem, viața mea acolo se terminase.
Am scos doi saci de pânză de sub pat și am început să arunc haine în ei. Tricouri, blugi, câteva pulovere. Bățul de hochei, pe care-l aveam din clasa a zecea.
Am mâzgălit repede un bilețet pentru Sollie. O explicație cum că trebuia să plec brusc și de ce.
Îmi displăcea enorm să plec așa. Sol îmi era ca un unchi. Un unchi minunat. Simțeam că nu e drept să mă furișez în întuneric. Dar ce puteam să fac?
Am luat totul și am coborât. Am deschis portbagajul și am aruncat sacii înăuntru. Mă uitam la casa în care locuisem în ultimii trei ani și îmi luam la revedere, când luminile se aprinseră.
M-am rotit pe călcâie cu inima cât un purice. Sollie stătea în picioare, în halat și papuci de casă, cu un pahar de lapte în mână.
- Isuse, m-ai speriat, Sol.
Se uită la portbagajul deschis și la genți. Avea o expresie dezamăgită în timp ce punea totul cap la cap.
- Să înțeleg că nu ai timp de un joc de rummy de rămas-bun.
- Am lăsat un bilet, am spus, puțin rușinat.
Rușinat că mă găsea furișându-mă așa, și mai mult, rușinat de ceea ce avea să descopere dimineața.
- Ascultă, Sol, s-au întâmplat lucruri oribile. S-ar putea să auzi ceva... Vreau ca tu să știi că nu am fost eu. Nu eu am făcut-o. Nu am făcut nimic din toate astea.
Strânse din buze.
- Trebuie să fie de rău. Hai, puștiule. Poate te pot ajuta. Un om nu fuge așa, în toiul nopții.
- Nu mă poți ajuta. Am lăsat capul în pământ. Nimeni nu mă poate ajuta acum.
Voiam să alerg să-l îmbrățișez, dar eram prea emoționat și confuz. Trebuia să plec de acolo.
- Vreau să-ți mulțumesc, i-am spus. Am sărit în mașină și am învârtit cheia în contact. Pentru că ai avut încredere în mine, Sol. Pentru tot....
- Neddie, l-am auzit strigând. Orice ar fi, nu poate fi atât de rău. Nu există probleme care să nu poată fi rezolvate. Atunci când ai nevoie de prieteni, nu e momentul să fugi...
Înainte să aud restul, eram la poartă. L-am văzut în oglinda laterală în timp ce acceleram pe alee.
Când am ajuns la podul Flagler, aproape plângeam. Să las totul în urmă, pe Mickey, pe prietenii mei, pe Tess....
- Norocul ți s-a întors, Neddie.
Nu m-am putut abține să nu râd.
Ghinionul, poate.
Cineva îmi omorâse prietenii cei mai buni. Doctor Gachet, nu știu ce naiba doctor ești, dar poți să fii sigur că o să plătești pentru asta.
- Careu de ași, am mormăit din nou în timp ce traversam podul, lăsând în urmă luminile aprinse din Palm Beach.
Lovitura perfectă. Sigur că da.
Partea a doua
ELLIE
Capitolul 18
Ellie Shrtleff îngenunche în fața tabloului de siguranță din pivinița de la Casa del Oceano și îndreptă o lumină spre cablul coaxial pe care îl avea în mână.
Ceva la locul acestei crime nu avea sens.
În calitate de agent special responsabil de la noul Departament de Furturi și Fraude Opere de Artă al FBI, așteptase mult timp un asemenea eveniment. Azi-noapte se raportase că se furase artă în valore de șaizeci de milioane, chiar din ograda ei.
Adevărul e că Ellie era tot departamentul.
De când părăsise New York-ul cu opt luni în urmă, Ellie pur și simplu stătuse în biroul din Miami, monitorizând licitații și intercepții ale Interpolului, în timp ce ceilalți agenți dădeau iama în traficanți de droguri și spălători de bani.
Începuse încet-încet să se întrebe, la fel ca toți membrii familiei ei, dacă avusese o ascensiune sau un declin în carieră. Furtul de opere de artă nu era tocmai o misiune strălucitoare în acea regiune.
Desigur, erau și avantaje, își reamintea ea constant. Căsuța de pe plaja din Delray. Să-și scoată caiacul în valuri - tot timpul anului.
Ellie se ridică în sfârșit. La înălțimea de aproape un metru cincizeci și șase de centimetri și la patruzeci și șapte de kilograme, cu părul șaten și scurt și cu ochelarii cu rame de baga, știa că nu arăta a agent. Cel puțin nu ca un agent căruia îi este permis să iasă din laborator.
Gluma care circula prin birou era că trebuie să cumpere impermeabilul FBI de la raionul de copii. Dar la Quantico fusese a doua din clasă. Fusese în top la Managementul locului crimei și la Psihologia crimei avansate. Era pricepută cu Glockul și îl putea dezarma pe unul cu mult mai înalt.
Din întâmplare știa și câte ceva despre antecedentele stilistice ale cubismului.
Și câte ceva despre cablurile electrice. Se uită la cablul prăjit.
- Ok, Ellie, de ce?
Menajera auzise clar cum hoții setau codul de alarmă. Dar cablul era tăiat. Dacă știau codul, de ce mai tăiaseră cablul? Avuseseră acces: casa era închisă.
Poliția din Palm Beach părea că se hotărâse deja, și erau foarte buni la asta. Luaseră amprente. Hoții fuseseră în casă doar pentru câteva minute; știuseră exact ce să ia. Poliția îi declarase pe cei trei intruși în uniforme de poliție furate, hoți profesioniști, fără niciun dubiu.
Dar, indiferent ce credea poliția locală, sau cât se plângea cretinul de sus, Dennis Stratton, de pierderea lui de neînlocuit, trei cuvinte începură să se insinueze în mintea lui Elli:
- Ajutor din interior.
Capitolul 19
Dennis Stratton ședea, cu picioarele încrucișate, pe un scaun de nuiele cu multe perne, în somptuoasa cameră cu vedere la ocean. Mai multe apeluri pâlpâiau pe linia internă și un telefon mobil îi era lipit de ureche.
Vern Lawson, șeful detectivilor din Palm Beach, se agita prin apropiere, împreună cu soția lui Stratton, Liz - o blondă înaltă, atrăgătoare, în pantaloni crem și cu un jerseu de cașmir albastru-deschis în jurul umerilor.
O menajeră de origine latină tot venea și pleca, ducând o tavă de ceai cu gheață.
Un valet o conduse pe Ellie până în cameră. Stratton îi ignoră pe amândoi. Stilul de viață al bogătașilor îi dădea lui Ellie o ușoară stare de confuzie. Cu cât aveau mai mult, cu atât păreau că-și pun mai multe straturi de protecție între ei și restul rasei umane.
- Șaizeci de milioane, lătră Dennis Stratton în telefon. Vreau pe cineva aici astăzi. Și să nu fie vreun servitoraș de la birourile locale, care are o diplomă de la Arte.
Trânti receptorul.
Stratton era scund, bine făcut, cu un început de chelie, cu ochi pătrunzători, de oțel. Purta un tricou strâmt gri-verzui peste pantalonii albi din șerj.
Într-un final se uită nervos la Ellie, de parcă era un contabil începător enervant care îi punea o întrebare despre taxe.
- Ai găsit tot ce îți trebuia de aici, doamnă detectiv?
- Agent special, spuse Ellie, corectându-l.
- Agent special.
Stratton dădu din cap. Își întinse gâtul spre Lawson.
- Vern, vrei tu să verifici dacă agentul special mai vrea să vadă și altă parte a casei?
- Sunt OK, spuse Ellie, dându-l la o parte pe polițistul din Palm Beach. Dar, dacă nu vă deranjează, aș vrea să mă uit pe listă.
- Lista? oftă Stratton de parcă voia să spună: „N-am mai făcut asta de trei ori până acum?”
Împinse o foaie de hârtie de-a lungul unei mese chinezești pe care Ellie o etichetă ca fiind din secolul al XVIII-lea timpuriu.
- Să începem cu Cezanne-ul. Mere și pere...
- Aix-en-Provence, exclamă Ellie. 1881.
- Îl știi? zise Stratton revenind la viață. Bine! Poate o să îi convingi pe idioții ăștia de la asigurări cât valorează cu adevărat. Apoi ar fi Flautistul lui Picasso, și Pollock-ul cel mare din dormitor. Nenorociții ăștia au știut exact ce fac. Am plătit unsprezece milioane doar pentru ultimul.
„Prea mult.” Ellie se amuză puțin. Acolo unii încercau să-și cumpere intrarea în circuitul social prin arta pe care o dețineau.
- Și nu uita Gaume-ul... zise Straton răsfoind niște hârtii pe care le avea în poală.
- Henri Gaume? spuse Ellie.
Verifică lista. Fu surprinsă să-l vadă acolo. Gaume era un postimpresionist cuminte, care nici măcar nu era atât de căutat de colecționari. La un preț de treizeci-patruzeci de mii, constituia o eroare de calcul pe lângă ceea ce fusese luat.
- Preferatul soției mele, nu-i așa, dragă? A fost ca și cum cineva a încercat să ne înjungie direct în inimă. Trebuie să le recuperăm. Uite...
Stratton își puse o pereche de ochelari de lectură și citi cu dificultate numele lui Ellie.
- Agent special Shurtleff, spuse Ellie.
- Agent Shurtleff, aprobă Stratton din cap. Vreau ca lucurile să fie clare. Pari genul riguros și sunt convins că slujba ta este să îți bagi nasul pe aici, să iei câteva notițe, și apoi să te întorci la birou și să pui un raport la dosar înainte de a se încheia ziua...
Ellie simți că-i fierbe sângele în vene.
- Dar eu nu vreau ca problema asta să se piardă în lanțul birocratic sub forma unui memoriu care sfârșește aruncat pe biroul vreunui director regional. Îmi vreau tablourile înapoi. Până la ultimul. Vreau ca oamenii cei mai buni din departament să lucreze la asta. Banii nu înseamnă nimic în acest caz. Aceste tablouri au fost asigurate pe șaizeci de milioane...
„Șaizeci de milioane? Elli zâmbi în sinea ei. Poate, patruzeci, în cel mai bun caz.”
Oamenii au întotdeauna o impresie distorsionată despre avuțiile lor. Natura moartă de Cezanne era comună. O văzuse apărând la licitații de câteva ori, niciodată neprovocând altceva decât rezervă. Picasso-ul era din perioada albastră, când producea tablouri doar ca să și-o tragă. Pollock-ul, ei bine, Pollock-ul era bun, Ellie trebuia să recunoască. Cineva îi condusese direct aici.
- Dar ceea ce au luat de aici este de neînlocuit.
Stratton își menținu privirea asupra ei.
- Inclusiv Gaume-ul. Dacă FBI-ul nu este capabil, o să-mi aduc proprii oameni. Pot să fac asta, înțelegi? Spune-le asta superiorilor tăi. Pune-i pe oamenii care trebuie la treabă pentru mine. Poți să faci asta, agent Shurtleff?
- Cred că am obținut ce îmi trebuia, spuse Ellie.
Îndoi inventarul și îl puse între notele ei.
- Încă un lucru. Pot să vă întreb cine a activat alarma aseară când ați ieșit?
- Alarma? spuse Stratton ridicând din umeri.
Se uită repede la soția lui.
- Nu știu să fi făcut asta. Lila era aici. Oricum, alarmele interioare sunt activate mereu. Tablourile astea erau conectate direct la poliția locală. Ai văzut aranjamentele de aici.
Ellie dădu din cap afirmativ. Își puse carnețelul în servietă.
- Și cine mai știa codul?
- Liz. Eu. Miguel, administratorul proprietății noastre. Lila. Fiica noastră, Rachel, care e la Princeton.
Ellie se uită la el îndeaproape.
- Codul de la alarma interioară, vreau să pun.
Stratton lăsă jos hârtiile. Ellie văzu un rid ivindu-i-se pe frunte.
- Ce sugerezi? Că cineva a știut codul? Că așa au intrat?
Începu să se înroșească la față. Se uită spre Lawson.
- Ce se întâmplă aici, Vern? Vreau ca de acest lucru să se ocupe specialiști. Profesioniști, nu o începătoare care aduce acuzații. Știu că polițiștii din Palm Beach stau cu mâinile în sân. Nu putem face ceva în legătură cu asta?
- Domnule Stratton, spuse jenat detectivul din Palm Beach, acesta nu este singurul lucru care s-a întâmplat azi-noapte. Cinci oameni au fost uciși.
- Încă ceva, interveni Ellie îndreptându-se spre ușă. Puteți să-mi spuneți și mie care era codul alarmei interioare?
- Codul de alarmă, zise Stratton, strângând din buze.
Ea își dădu seama că îi displăcea. Stratton era obișnuit să pocnească din degete și să vadă oamenii sărind.
- Zece, zero-doi, optzeci și cinci, recită el lent.
- Ziua de naștere a fiicei dumneavoastră? întrebă Ellie încercându-și instinctul.
Dennis Stratton negă din cap.
- Ziua în care am vândut primele acțiuni.
Capitolul 20
„Agent începător.”
Ellie fierbea de mânie, în timp ce valetul închidea ușa de la intrare în urma ei și ea pășea pe aleea lungă cu pietricele.
Văzuse multe case impunătoare de-a lungul anilor. Problema era că erau de obicei locuite de niște nenorociți care se doreau la fel de impunători. Asemenea clovnului ăstuia bogat.
Ellie se urcă în Crown Vicul ei de serviciu și-l apelă pe agentul special șef Moretti, superiorul său în C-6, Divizia Fraudă și Furt. Lăsă vorbă că merge să verifice niște crime. După cum spusese Lawson, patru oameni muriseră. Și în aceeași seară dispăruseră opere de artă în valoare de șaizeci de milioane. Sau cel puțin patruzeci....
Era puțin de condus de la casa lui Stratton până la Brazilian Court. Ellie fusese acolo o dată de când se mutase, să ia prânzul la Cafe Boulud cu mătușa ei de optzeci de ani, Ruthie.
La hotel, cu ajutorul insignei își făcu loc printre mașinile de poliție și microbuzele presei adunate afară, croindu-și drum spre camera 121 de la primul etaj. Apartamentul Bogart.
Ușa era păzită de un polițist din Palm Beach. Își arătă repede legitimația de FBI și se lovi de aceeași privire - un holbat lung, interogativ de la poză la ea - de parcă polițistul era un bodyguard sceptic care verifică legitimații false.
- E reală.
Elli zăbovi cu privirea asupra lui, ușor enervată.
- Și eu sunt reală.
Înăuntru, era un living mare, decorat elegant, cu un fel de tematică tropicală indiană: mobilă antică din Anglia colonială, reproduceri de gravuri cu crini imepriali, palmieri în bătaia vântului la aproape fiecare fereastră. Un criminalist dădea cu spray pe masa de cafea, căutând amprente.
Stomacul lui Ellie dădea semne de neliniște. Nu avusese parte de prea multe omucideri. De fapt nu avusese parte de niciuna - însoțise doar grupul în cursul pregătirii ei la Quantico.
Păși în dormitor. Nu mai conta că pe insigna ei scria FBI, camera asta avea ceva cu adevărat sinistru: cameram nederanjată, exact așa cum fusese în seara precedentă în momentul crimei sângeroase și brutale.
„Haide, Ellie, ești de la FBI.”
Se mișcă încet prin cameră, fără a avea nici cea mai vagă idee ce căuta. O rochie de seară sexy, fără spate, era întinsă pe patiș șifonat. Dolce&Gabbana. O pereche de pantofi scumpi pe podea. Manolo. Fata avea ceva bani - și gusturi!
Ceva îi atrase privirea. Niște mărunțiș într-o pungă de plastic pentru dovezi, deja etichetată. Încă ceva - un reper de golf. Unul negru, cu încris aurit.
Ellie apropie de ochi punga de dovezi. Putea să vadă încrisul de pe repetul de golf: Trump International.
- Turul de pregătire pentru FBI e programat abia peste patruzeci de minute, o sperie o voce din spatele ei.
Ellie se întoarse și văzu un tip chipeș, bronzat, într-o jachetă sport, care stătea cu mâinile în buzunare și se sprijinea de ușa de la dormitor.
- Carl Breen, spuse, Poliția Palm Beach PD. Departamanetul Crime Violente. Relaxează-te, continuă el zâmbind, e un compliment. Majoritatea agenților care vin aici arată de parcă ar fi fost dați afară de la școala de poliție.
- Mulțumesc, spuse Ellie îndreptându-și cutele pantalonilor și aranjându-și tocul care nu își găsea locul în talie.
- Așadar,ce-i aduce pe cei de la FBI la micuțul nostru loc de joacă? Crima are încă jurisdicție locală, nu-i așa?
- De fapt, investighez un jaf. Un furt de obiecte de artă din una dintre marile reședințe din josul străzii. Din susul străzii, presupun.
- Detalii artistice, ha?
Breen dădu din cap cu un fel de rânjet.
- Și verificai dacă trântorii locali își fac și ei treaba?
- De fapt, voiam să văd dacă vreuna dintre aceste crime se leagă în vreun fel, răspunse Ellie.
Breen își scoase mâinile din buzunare.
- Să se lege de furtul de obiecte de artă. Să vedem.
Se uită rapid în jur.
- E un tablou acolo pe perete. Ăsta e genul de lucruri pe care îl cauți?
Ellie simți cum sângele îi urcă în obraji.
- Nu chiar. Dar e bine de știut că ai ochiul format pentru a recunoaște calitatea.
Detectivul zâmbi astfel încât ea să-și dea seama că glumește. De fapt, avea un zâmbet frumos.
- Dacă ai fi spus crimă pasională, era mult prea simplu. O interesantă atracție a societății din Palm Beach. Era aici de câteva luni. Oamenii vin și pleacă în fiecare zi. Sunt sigur că atunci când o să descoperim cine plătește nota, o să dăm de un băiat de bani gata sau așa ceva.
O conduse pe Ellie pe coridor înspre baie.
- S-ar putea să vrei să-ți ții respirația. Sunt destul de sigur că Van Gogh nu a pictat niciodată așa ceva.
Pe pereții de faianță erau lipite o serie de poze de la locul crimei. Unele oribile. Decedata. Ochii sărmanei fete larg deschiși și obrajii umflați precum cauciurile. Goală.
Ellie încercă să nu facă nicio grimasă.
„Era foarte drăguță”, gândi ea. Excepțională.
- A fost violată?
- Juriul nu e decis încă, spuse polițistul, dar vezi cearșafurile de acolo? Petele alea nu arată a sos de mere. Instinctul îmi spune că acela care a făcut sta avea un fel de relație cu ea.
- Da, spuse Ellie, înghițind în sec.
Era clar că Breen avea dreptate. Își pierdea doar timpul acolo.
- Criminalistul care a cercetat locul faptei a plasat crima între orele cinci și șapte aseară. La ce oră a avut loc jaful tău?
- Opt și un sfert, spuse Ellie.
- Opt și un sfert, zici?
Breen zâmbi și îi dădu un cot, prietenește, nu condescendent.
- Nu pot să spun că sunt vreun expert, Doamnă Agent, dar mi se pare că nu prea ai niciun temei să faci o legătură. Tu ce crezi?
Capitolul 21
Se simțea ca o nemernică. Nervoasă pe sine însăși, jenată. Detectivul din Palm Beach chiar încercase să o ajute.
În timp ce Ellie urca înapoi în mașină, obrajii i se înroșiră și se înfierbântară din nou. Detalii artistice. Chiar trebuia să fie așa de evident că nu era în elementul ei?
Urma casa dărăpănată din Lake Worth, imediat cum iese de pe Intersate, unde patru oameni între douăzeci și treizeci de ani fuseseră uciși în stil mafiot.
Scena asta era total diferită. Mult mai sinistră. O omucidere cvradruplă aproape că atrăgea atenția la nivel național.
Microbuzele presei și mașinile poliției blocau un perimetru de două străzi în jurul casei. Părea că toți polițiștii și criminaliștii din sudul Floridei se învârteau înăuntru.
De îndată ce păși în interiorul casei galbene cu șindrilă, Ellie simți că nu mai poate să respire. Era chiar rău de data asta. Formele a trei victime erau marcate cu cretă pe podeaua bucătăriei și a dormitorului modest mobilate. Pete neregulate de sânge și de altceva, despre care Ellie știa că e și mai groaznic, erau răspândite încă pe podele și pe pereții cu zugrăveală subțire.
Simți în stomac un val de greață. Înghiți.
În cealaltă parte a camerei îl zări pe Ralph Woodward de la biroul local. Ellie merse la el, bucuroasă să găsească o față cunoscută.
Păru surprins să o vadă.
- Ce crezi, agent special, întrebă el, învârtindu-și ochii prin camera simplă, lipești câteva poze pe pereți, câte o plantă ici-colo, și nu o să mai recunoști locul, nu-i așa?
Ellie obosise să audă toate mizeriile astea. Ralph nu era băiat rău, dar pentru Dumnezeu...
- Eu mă gândesc la droguri, spuse Ralph ridicând din umeri. Cine altcineva omoară așa?
După cărțile de identitate, victimele erau din Boston. Cu toții aveau caziere - infracțiuni minore și de clasă B. Sprageri, furturi auto. Unul dintre el lucra part-time la un bar la Bradley. Altul parca mașini la unul dintre cluburile country locale. Un altul - Ellie făcu o grimasă când citi raportul - era o femeie.
Îl zări pe Vern Lawson, șeful detectivilor din Palm Beach, intrând în casă. Avu o conversație pentru o secundă cu câțiva polițiști, apoi îi surprinse privirea.
- Nu îți depășești puțin atribuțiile, agent Shurtleff?
Se duse la Woodward de parcă erau prieteni.
- Ai un minut, Ralphie?
Ellie se uită cum cei doi se îndreptară împreună spre bucătărie. Îi trecu prin minte că poate vorbeau despre ea.
„Să-i ia dracu, dacă asta fac.”
Era cazul ei. Nimeni nu o dădea la o parte cu forța. Obiecte de artă în valoare de șaizeci de milioane, sau cât naiba costau, care fuseseră furate, nu erau tocmai un lucru minor.
Ellie înaintă spre o serie de fotografii ale victimelor. Dacă stomacul ei începuse să protesteze la vederea lui Tess MacAuliffe în cadă, de data asta aproape că îi venea pe gât micul dejun.
O victimă căzuse chiar la intrare, împușcată în cap. Tipul cu părul roșu fusese împușcat la masa din bucătărie. Cu o pușcă. Doi fuseseră omorâți în dormitor, cel mai puternic împușcat în spate, poate în timp ce încerca să scape, iar fata, înghesuită într-un colț, probabil implorând pentru viața ei, fusese ucisă cu o rafală directă. Pe toți pereții erau numerotate urmele de gloanțe de pistol și de pușcă.
„Droguri? iinspiră Ellie. Cine altcineva omoară așa?”
Simțindu-se puțin inutilă, își căută drumul spre ușă. Aveau dreptate. Nu era terenul ei. Simțea de asemenea nevoia să ia niște aer.
Apoi văzu pe bufetul de la bucătărie ceva ce o făcu să se oprească.
Unelte.
Un ciocan, o pilă cu muchii drepte. Un cutter.
Nu erau simple unelte. Nu ar fi însemnat nimic pentru altcineva, dar pentru Ellie erau ustensilele standard pentru o acțiune pe care o făcuse de o sută de ori. Pentru desfacerea unei rame.
„Doamne”, începu Ellie să se gândească.
Se întoarse la fotografiile crimelor. Ceva se lega. Trei victime de sex masculin. Trei hoți de sex masculin implicați în furtul de obiecte de artă de la Stratton de acasă. Se uită la fotografii mai îndeaproape. Văzu ceva. Dacă nu ar fi fost la ambele locuri ale crimei, nu ar fi observat.
Toate victimele de sex masculin purtau pantofi negri cu șireturi.
Ellie se forță să-și amintească înregistrările camerelor de la Casa del Oceano. Apoi aruncă o privire fugară prin încăpere.
Aproximativ o duzină de polițiști păzeau locul. Se uită mai atent. Inima începu să-i bată cu viteză.
Pantofi de polițist.
Capitolul 22
Hoții fuseseră îmbrăcați în uniformă de polițist, corect? Punct marcat pentru absolventa de Arte Frumoase.
Ellie se uită prin camera aglomerată. Îl văzu pe Woodward lângă bucătărie, încă discutând cu Lawson. Își făcu loc până la ei.
- Ralph, cred că am descoperit ceva.
Ralph Woosward avea acel stil prietenos al sudiștilor de a o expedia cu zâmbetul pe buze.
- O secundă, Ellie.
Ellie știa că nu o ia în serios.
În regulă, dacă ei voiau să o lase să facă asta singură, avea să o facă.
Ellie își arătă insigna unuia dintre detectivii locali de la Omucideri, care ajunsese printre primii la locul crimei.
- Mă întrebam dacă ați descoperit ceva interesant în dulapuri sau în mașină? Uniforme de polițist, poate o lanternă Maglite?
- Mașina a fost luată de cei de la laborator, răspunse polițistul. Nimic ieșit din comun.
„Desigur, își spuse Ellie. Nu s-au uitat cu atenție.”
Sau poate că infractorii scăpaseră deja de ele. Dar sentimentul pe care îl avea devenea tot mai puternic.
Urme de cretă și stegulețe identificau fiecare victimă. Și mai erau pungi cu dovezi, ce conțineau tot ce avuseseră la ei.
Ellie începu cu dormitorul. Victima numărul trei: Robert O Reilly. Împușcat în spate. Ridică punga cu dovezi. Doar câțiva dolari. Un portmoneu. Nimic mai mult.
Următorul: fata. Diane Lynch. Aceeași verighetă ca și Robert O Reilly. Îi goli poșeta. Doar niște chei, o rețetă de la Publix. Nu prea multe.
„Rahat!”
Ceva o îndemna să continue. Cu toate astea, nu avea idee ce căuta.
Bărbatul de la masa din bucătărie. Michael Kelly. Aruncat de forța împușcăturii de perete, dar încă așezat pe scaun. Luă punga de plastic cu dovezi de la el. Chei de la mașină și în jur de cincizeci de dolari.
Mai era și o bucățică de hârtie, împăturită. O mișcă în pungă. Părea că erau niște cifre.
Își puse o pereche de mănuși de latex și luă bucata de hârtie din pungă. O despături. Presupunerea se transformă în convingere.
10-02-85.
Mai mult decât niște simple cifre. Codul alarmei lui Dennis Stratton.
Capitolul 23
Am condus spre nord, prin întuneric, forțând Bonneville-ul să țină 120 de km pe oră. Voiam să mă îndepărtez cât mai mult posibil de Palm Beach. Cred că nu am clipit până am ajuns la granița dintre Georgia-Carolina de Sud.
Am parcat într-un loc numit Hardeeville, un popas de camione cu un semn mare pe care scria TRECEȚI PE LÂNGĂ CELE MAI BUNE CLĂTITE DIN SUD.
Mi-am umplut rezervorul și m-am așezat extenuat într-un separeu din restaurant. M-am uitat în jur și am văzut doar camionagii cu ochii împăienjeniți sorbind cafea sau citind ziarul. Am avut un atac violent de panică. Nu știam dacă eran căutat sau nu.
O chelneriță roșcată, cu un ecuson pe care scria Dolly, a apărut și mi-a turnat o ceașcă de cafea de care aveam foarte mare nevoie.
- Mergi departe? mă întrebă ea amabilă cu accent de sud.
- Sper că da, i-am răspuns.
Nu știam dacă poza mea apăruse la știri sau dacă cineva o să mă recunoască văzându-mă. Dar mirosul de sirop de arțar și biscuiți îmi făcea poftă. Eram destul de departe încât să mă tenteze clătitele alea.
Am comandat o cafea la clătite și m-am dus la toaletă. Un camionagiu masiv se împinse în mine în drumul spre ieșire. Odată rămas singur, m-am uitat în oglindă și am fost uimit de fața care mă privea: niște ochi obosiți, injectați, speriați. Mi-am dat seama că purtam aceiași blugi și același tricou cu găuri din seara cu alarmele. Mi-am stropit fața cu apă rece.
Stomacul meu gemea cu un zgomot urât. Mi-am dat seama că nu mâncasem din ziua anterioară, când luasem prânzul cu Tess.
Tess... Ochii mi se umplură din nou de lacrimi. Mickey, și Bobby, și Barney, și Dee. Dumnezeule, îmi doream să pot da timpul înapoi și toți să fie în viață. Totul se preschimbase doar într-o noapte oribilă.
Am luat USA Today de pe tejghea și m-am așezat la loc în separeu. Când am întins ziarul pe masă, mi-am dat seama că mâinile îmi tremurau. Începeam să mă lovesc de realitate. Oamenii în care avusesem cea mai mare încredere din viața mea erau morți. În ultimele șase ore retrăisem coșmarul ultimei nopți de sute de ori - de fiecare dată era mai rău.
Am început să răsfoiesc ziarul. Nu eram sigur dacă voiam să găsesc ceva sau nu. În mare parte erau multe articole despre situația din Irak și despre economie.
Am întors pagina și ochii aproape mi-au sărit din orbite
JAF ÎNDRĂZNEȚ DE OBIECTE DE ARTĂ ȘI ORGIE CRIMINALĂ ÎN PALM BEACH
Am îndoit pagina.
Rafinata și plăcuta stațiune Palm Beach a fost zdruncinată azi-noapte de un lanț de crime violente, începând cu înecarea unei femei atrăgătoare în apartamentul ei de hotel, continuând cu o spargere îndrăzneață și furtul unor picturu neprețuite din una dintre cele mai vechi reședințe din oraș și culminând câteva ore mai târziu cu uciderea în stil mafiot a patru oameni dintr-un oraș din apropiere.
Polițiștii spun că nu au indicii directe pentru seria de crime brutale și că în acest moment nu știu dacă există legătură între ele.
Nu înțelegeam. „Furtul unor picturi neprețuite...” Dee spusese că lovitura fusese o țeapă...
Am citit mai departe. Numele celor uciși. În mod normal erau doar nume și fețe abstracte. Dar astea erau oribil de reale. Mickey, Bobby, Barney, Dee... și, desigur, Tess.
„Nu visezi, Ned. Toate astea chiar se întâmplă.”
Articolul continua cu descrierea furtului celor trei lucrări valoroase din Casa del Oceano, reședința cu patruzeci de camere a omului de afaceri Dennis Stratton. Estimate la aproape șaizeci de milioane de dolari, furtul picturilor al căror nume nu era menționat era unul dintre cele mai mari jafuri de artă din istoria SUA.
Nu-mi venea să cred.
Furate? Fusese o înscenare. Fusese o înscenare de zile mari.
Sosiră clătitele și chiar arătau excelent, ca în reclamă, dar mie nu îmi mai era foame.
Chelnerița îmi umplu ceașca de cafea și întrebă:
- Toate bune, dragule?
Am făcut tot posibilul să zâmbesc și să aprob din cap, dar nu am putut răspunde. O nouă frică îmi invada mintea.
„O să facă legătura cu mine.”
Totul o să iasă la iveală. Nu gândeam foarte limpede, dar un lucru era clar: odată poliția ajunsă la Sollie, o să-și dea seama ce mașină am.
Capitolul 24
În primul rând, trebuia să scap de mașină.
Am plătit nota și am condus Bonneville-ul spre un șir de magazine, am ascuns numerele în niște tufișuri și am luat tot ceea ce putea să îi conducă la mine. M-am dus înapoi în centru și m-am postat în fața unui mic refugiu de metal care era stația de autobuze a orașului. Dumnezeule, paranoia era de acum al treilea nume al meu.
O oră mai târziu, eram într-un autobuz spre Fayetteville, Carolina de Nord - mă îndreptam spre nord.
Presupusem că știam unde merg de la început. La stația din Fayetteville am devorat un burger cu cartofi prăjiți de care aveam disperată nevoie. Am evitat privirile tuturor celor pe care îi vedeam, de parcă memorau mental fața mea.
Apoi am sărit în Greyhoundul de noapte, care ducea spre toate destinațiile din nord: Washington, New York.
Și Boston. Unde naiba altundeva să mă duc?
De acolo începuse lovitura, nu?
Majoritatea timpului am dormit și am încercat să-mi fac un plan pentru când voi ajunge acolo. Nu fusesem acasă de patru ani. De la marea mea decădere din drepturi.
Știam că tatăl meu era bolnav acum, dar nici înainte, când nu era bolnav, nu fusese tocmai o stâncă.
Și mama... Să spune doar că pe ea te puteai baza oricând. Cel mai mare fan al meu. Cel puțin de când fratele meu mai mare, John Michael, fusese ucis în timp ce jefuia un magazin de băuturi. De atunci am rămas doar eu și fratele meu mai mic, Dave.
- Nu o să calci pe urmele nimănui, Ned, mă făcuse să-i promit de timpuriu. Nu trebuie să fii ca tatăl tău - sau ca fratele tău mai mare.
Mă scosese din încurcături de multe ori. Mă lua de la antrenamentele de hochei ale Organizației Tinerilor Catolici la miezul nopții.
Asta era problema acum. Nu eram nerăbdător să-i văd fața când mă furișam acasă, Aveam să-i rup inima.
Începeam să am emoții. Iată-mă, înapoi acasă. Nu mai eram copilul care plecase la Universitatea din Boston. Nici măcar cel care practic fugise din oraș - și sfârșise în Florida.
Eram un om vânat, cu un laț la gât mai strâns decât avusese tatăl meu vreodată.
„Așchia nu sare departe de trunchi, mă gândeam eu în timp ce autozubul oprea la Stația Atlantic Avenue din Boston. Nici dacă o arunci.”
Nici măcar dacă o arunci cât de departe poți.
Capitolul 25
- Agentul special Shurtleff a pus totul cap la cap.
Asta îi spunea George Moretti, șefului lui Ellie, lui Hank Cole ridicând din umeri ca și cum ar fi vrut să spună: „Îți vine să crezi?”
Cei trei erau în biroul lui de la etaj din Miami.
- A recunoscut la locul crimei unelte ce pot fi folosite pentru a desface rame de tablouri. Apoi a găsit printre lucrurile victimelor numere care se potriveau cu codul de alarmă al lui Stratton. AM depistat uniformele furate la scurt timp, îndesate într-un sac găsit într-o mașină în josul străzii pe care era casa.
- Se pare că licența ta în Arte ți-a folosit în sfârșit la ceva, agent special Shurtleff, zâmbi Cole, directorul adjunct, încântat.
- S-a întâmplat deoarece am avut acces la ambele scene ale crimei, spuse Ellie, puțin emoționată.
Era prima dată când apărea în fața directorului adjunct.
- Toate victimele erau din zona Bostonului, familiarizate cu locul, cu caziere pentru infracțiuni minore.
Moretti împinse o copie a raportului preliminar către șeful lui.
- Nu au mai făcut însă nimic de această amploare. Mai există un membru al acestui grup, care trăia aici și care se pare că lipsește.
Le întinse o fotografie.
- Un anume Ned Kelli. Nu a apărut aseară când i-a început tura. Nimic neobișnuit - din moment ce polițiștii din Carolina de Sud au găsit un Bonneville înmatriculat pe numele lui lângă Autostrada I-95, la 650 de kilometri spre nord...
- Bun. Are cazier acest Kelly? întrebă ADIC-ul.
- Infracțiuni juvenile, șerse din cazier, spuse Moretti. Dar cu tatăl lui situația este diferită. Trei pedepse pentru de toate, de la pariuri ilegale, până la primire de bunuri furate. O să arătăm fotografia puștiului prin hotelul din Palm Beach, unde a avut loc cealaltă crimă - o chestiune de rutină. Nu se știe niciodată.
- Eu am fost de fapt la locul crimei, interveni Ellie.
Le spuse șefilor că momentele morților nu se potriveau. De asemenea, că poliția din Palm Beach trata crima ca pe una pasională.
- Se pare că agentul nostru are planuri să devină și detectiv la Omucideri, spuse Hank Cole rânjind.
Ellie se stăpâni și înghiți remarca, roșie în obraji.
„N-ar fi ajuns nicăieri în cazul ăsta fără mine.”
- Oricum, putem să lăsăm autoritățile locale să se ocupe de unele amănunte, îi zâmbi Cole. Se pare că acest Ned Kelly și-a tras în piept vechii prieteni, nu? Acum chiar că a trecut la prada mai mare. Deci, ce zici, agent special, întrebă el, întorcându-se spre Ellie, ești gata să zbori în nord și să te ocupi de tipul ăsta?
- Desigur, spuse Ellie.
Indiferent dacă erau condescenți sau nu, îi plăcea că i se acordă atenție și că măcar o dată era și ea în echipa specială.
- Aveți idee unde s-ar putea duce?
Moretii ridică din umeri. Se duse la o hartă aflată pe perete.
- Are familie, rădăcini, acolo. Poate și vreo afacere murdară.
Înfipse un ac roșu.
- Deducem că în Boston, domnule.
- De fapt, în Brockton, spuse Ellie.
Capitolul 26
Localul lui Kely, se închidea de obicei pe la miezul nopții. După rezumatul meciului lui Bruins sau după Baseball Tonight, sau când Charlie, proprietarul, îl împingea în sfârșit afară pe ultimul client care bolborosea în fața sticlei de Budweiser.
În seara asta am avut noroc.Luminile s-a stins la 11:35.
La câteva minute după, un timp masiv, cu păr șatern și creț, într-un hanorac Falmouth cu glugă, urlă un „pe mai târziu, Charlie” și închise ușa în urma lui, pășind pe trotuar. Se îndreptă spre Main prin răcorea lunii aprilie, cu o geantă pe umăr.
L-am urmărit de pe cealaltă parte a străzii, la o distanță sigură. Totul în zonă se schimbase. Magazinul de bărbați și gogoșeria Supreme B, unde ne pierdeam de obicei timpul, se transformaseră acum într-o spălătorie mizerabilă și un magazin de băuturi, de mâna a doua. Și tipul pe care îl urmăream se schimbase.
Era unul dintre tipii aceia îndesați, cu umeri puternici și cu un zâmbet impertinent, care putea să-ți rupă încheietura în luptă dacă voia. Fotografia lui încă exista în liceul local. Fusese odată campion districtual la categoria 90 de kilograme pentru liceul Brockton.
„Mai bine ți-ai face un plan, Ned.”
O luă la stânga pe Nilsson, traversând calea ferată. L-am urmărit, la circa treizeci de metri în spate. La un moment dat s-a uitat în urmă, poate că a auzit pași, și atunci m-am înghesuit în umbră.
Aceleași șiruri de case umile din șindrilă, pe lângă care trecusem de o mie de ori când eram mic și care acum arătau și mai umile, și mai dărăpănate.
Dădu colțul. Pe stânga erau școala elementară și Buckley Park.
Când am dat colțul, nu mai era.
„Ah, rahat, Neddie”, m-am înjurat eu.
Nu am fost niciodată în stare să urmăresc pe cineva.
După care am fost cel luat prin surprindere.
Dintr-o dată am simțit un braț puternic strângându-mă de gât. Am fost împins înapoi și un genunchi mi s-a înfipt în șira spinării. Nenorocitul era mai puternic decât îmi aminteam.
Am dat din mâini, încercând să-l dau jos de pe spatele meu. Nu puteam respira.
L-am auzit mârâind, aplicând și mai mult presiune, trăgându-mă spre spate. Simțeam că o să mi se rupă șira spinării.
Am intrat în panică. Dacă nu mă răsuceam repede, avea să-mi rupă spatele.
- Cine-a prins-o? îmi sâsâi el în ureche dintr-o dată.
- Cine-a prins ce? am gâfâit eu încercând să respir.
M-a răsucit și mai tare.
- Lovitura lui Flutie. Cupa Orange. 1984.
Am încercat să-l mișc cu forța în față, folosindu-mi șoldurile pe post de pârghie, folosind toată puterea pe care o aveam în mine. Strânsoarea lui deveni mai puternică. Simțeam în plămâni o durere ucigătoare.
- Gerard.... Phelan, am gâfâit eu într-un final.
Brusc, strânsoarea din jurul gâtului meu cedă. Am căzut într-un genunchi, sorbind aerul.
M-am uitat la fața satisfăcută a fratelui meu, Dave.
- Ești norocos, spuse el rânjind.
Apoi întinse o mână să mă ajute.
- Aveam de gând să întreb cine a prins ultima pasă din colegiu a lui Flutie.
Capitolul 27
Ne-am îmbrățișat. Apoi am stat acolo cu Dave cât timp am inventariat schimbările noastre fizice. Era masiv; arăta ca un bărbat acum, nu ca un copil. Ne-am bătut pe spate. Nu-l văzusem pe fratele meu mai mic de aproape patru ani.
- Mă bucur să te văd, i-am spus și l-am îmbrățișat din nou.
- Da, a spus el rânjind. Ei bine, eu nu prea mă bucur acum.
Am râs, așa cum făceam pe vremuri,și ne-am prins de mâini în stil ghetou. Apoi fața i se schimbă. Mi-am dat seama că auzise. Toată lumea auzise până la acel moment.
Dave clătină din cap neajutorat.
- O, Neddie, ce naiba s-a întâmplat acolo?
L-am dus în parc și, așezați pe o lespede, i-am spus cum mă dusesem la casa din Lake Worth și îi văzusem pe Mickey și pe prietenii noștri scoși în saci mortuari.
- Isuse, Neddie, zise Dave clătinând din cap.
Ochii i se umeziră și își luă capul în palme.
Mi-am pus mâna pe umărul lui. Era greu să-l vezi pe Dave plângând. Era ciudat; era cu cinci ani mai mic decât mine, dar fusese întotdeauna cel echilibrat și stabl, chiar și atunci când fratele nostru mai mare murise. Eu eram întotdeauna în contradictoriu; era ca și când rolurile se inversaseră.
Dave era în anul doi la Facultatea de Drept de la BC (Colegiul din Boston). Steaua familiei.
- E mai rău de atât, am spus eu strângându-l de umpr. Cred că sunt căutat, Dave.
- Căutat? își ridică el capul. Tu? Căutat pentru ce?
- Nu sunt sigur. Poate pentru crimă.
I-am spus versiunea completă. Toată povestea. I-am spus și despre Tess.
- Ce vrei să spui?
Dave ședea acolo uitându-se la mine.
- Că ai fugit aici? Că ai fost implicat? Ești parte din toată nebunia asta, Ned?
- Mickey a pus totul la cale, am spus eu, dar nu avea în zonă nicio cunoștință care să se fi aflat în spatele acestei afaceri. Se pare că totul a fost condus de aici. Dave, oricine ar fi fost, este aceeași persoană care ne-a omorât prietenii. Până când dovedesc contrariul, oamenii o să creadă că eu am fost. Dar cred că știm amândoi pentru cine lucra Mickey, am spus eu uitându-mă în ochii lui care erau, de fapt, ochii mei.
- Tata? Crezi că tata a avut legătură cu toate astea?
Se uită la mine de parcă eram nebun.
- Nu se poate. Vorbim despre Mickey, Bobby și Dee. Sunt sânge din sângele lui, Ned, și carne din carnea lui. Și în plus, tu nu știi, Ned - e bolnav. Are nevoie de un transplant de rinichi. Omul e prea bolnav ca să mai fie membru al vreunui grup criminal.
Cred că în acel moment Dave îmi aruncă o privire ciudată. Nu mi-a plăcut ce vedeam în ochii lui.
- Neddie, știu că nu ți-a mers prea bine...
- Ascultă-mă, i-am spus, luându-l de umeri, uită-te în ochii mei. Orice ai auzi, Dave, orice ar spune dovezile, nu am avut niciun amestec. I-am iubit la fel de mult ca și tine. Eu am declanșat alarmele. Asta e tot. A fost o prostie, știu. Și o să plătesc pentru asta. Dar orice ai auzi, orice ar spune la știri, eu nu am făcut decât să declanșez câteva alarme. Cred că Mickey mă punea la încercare în urma poveștii de la Stoughton.
Fratele meu dădu din cap. Când ridică privirea, am văzut altă expresie pe chipul lui. Omul cu care împărțisem camera până la cincisprezece ani; cu care mă bătusem până la șaisprezece ani; aveam aceeași carne și același sânge.
- Ce vrei să fac?
- Nimic. Tu ești la Facultatea de Drept.
L-am prins de bărbie.
- S-ar putea să am nevoie de ajutorul tău dacă situația se înrăutățește.
M-am ridicat.
Se ridică și Dave.
- O să te duci la tata, nu-i așa?
Nu i-am răspuns.
- Asta e o prostie, Ned. Dacă te caută, o să afle.
L-am lovit cu pumnul în glumă, apoi l-am îmbrățișat. Marele meu frate mai mic.
Am început să alerg în josul dealului. Nu voiam să mă întorc pentru că mi-era frică să nu-mi dea lacrimile dacă al fi făcut-o. Nu mai puteam rezista. Când aproape ajunsesem la Perkins, m-am întors.
- Darren a fost.
- Ce? întrebă Dave nedumerit.
- Darren Flutie. Am rânjit. Fratele mai mic al lui Doug. El a prins ultima pasă a lui Doug în colegiu.
Capitolul 28
Mi-am petrecut noaptea la motelul Beantown de pe Autostrada 27 din Stoughton, la câțiva kilometri mai sus de barul lui Kelty.
Toate știrile de seară preluaseră povestea. Rezidenții din Brockton uciși. Fețele prietenilor mei la TV. O imagine a casei din Lake Worth. Îmi era greu să adorm după toate astea.
În dimineața următoare, la ora opt, am luat un taxi care m-a lăsat la Perkins, la câteva străzi de casa părinților mei. Aveam pe mine o pereche de blugi șu puloverulmeu vechi și rupt de la BU. Mi-am îndesat o șapcă cu Red Sox pe cap.
Eram speriat.
Îi știam pe toți de acolo și chiar după patru ani, toți mă știau pe mine. Dar nu era doar asta. Era faptul că o revedeam pe mama. După toți acești ani. Să mă întorc acasă așa.
Mă rugam să nu fie și poliția acolo.
Am trecut repede pe lângă casele vechi și familiare, cu verandele lor înclinate și curțile lor mici și cafenii. Într-un târziu am zărit casa noastră veche, victoriană, de culoarea mentei. Arăta mult mai mică decât mi-o aminteam. Și mult mai învechită.
„Cum naiba am încăput toți aici?”
Runnerul mamei era pe alee. Lincolnul lui Frank nu era în zonă.
M-am sprijinit de un stâlp și m-am uitat lung la casă vreme de câteva minute. Părea în regulă totul, așa că m-am furișat înspre spatele casei.
Am văzut-o pe mama printr-o fereastră a bucătriei. Era îmbrăcată deja într-o fustă de catifea și un pulover Far Isle și sorbea dintr-o cană de cafea. Fața ei era încă frumoasă, dar arăta mult mai bătrână. De ce n-ar arăta așa? O viață de probleme cu Frank „Whitey” Kelly o făcuse așa.
„OK, Ned, e momentul să te comporți ca un bărbat mare. Oamenii pe care îi iubeai au murit.”
Am bătut în geamul de metal al ușii din spate. Mama își ridică ochii din cafea. Fața i se albi. Se ridică, aproape fugi până la ușă și îmi dădu drumul înăuntru.
- Pentru numele lui Dumnezeu, ce faci aici, Ned? Oh, Neddie, Neddie, Neddie.
Ne-am îmbrățișat și mama mă strânse în brațe de parcă m-aș fi întors din morți.
- Săracii copii....
Își lipi fața de mine.
Îi simțeam lacrimile. Apoi se retrase, cu ochii larg deschiși.
- Neddie, nu poți să stai aici. Polițiștii au trecut pe-aici.
- Nu eu am făcut-o, mamă. Orice ar spune ei nu e adevărat, jur pe Dumnezeu. Jur pe sufletul lui JM, nu am avut nimic de-a face cu ce s-a întâmplat acolo.
- Nu trebuie să-mi spui mie asta.
Mama îmi atinse ușor obrazul cu mâna. Îmi dădu șapca josși zâmbi când îmi văzu părul blond și dezordonat, bronzul de Florida.
- Arăți bine. Mă bucur așa tare să te văd, Ned. Chiar și acum.
- Și eu mă bucur să te văd, mamă.
Era într-adevăr plăcut. Să stai din nou în bucătăria veche. Pentru câteva momente m-am simțit liber. Am luat o poză veche lipită de frigider. Băieții Kelly. Dave, JM, eu, pe terenul din spatele liceului Brockton. JM în tricoul lui de fotbal roșu cu negru. Numărul 23. În primul an.
Când mi-am ridicat privirea, mama se uita lung la mine.
- Neddie, trebuie să te predai.
- Nu pot, am spus eu clătinând din cap. O să o fac, până la urmă. Dar nu încă. Trebuie să-l văd pe tata. Unde e?
- Tatăl tău? întrebă ea clătinând din cap. Crezi că eu știu?
Se așeză.
- Uneori am impresia că și doarme la Kely în ultimul timp. Lucrurile s-au înrăutățit pentru el, Neddie. Uneori cred că nu își mai dorește decât să moară....
- Crede-mă, o să trăiască destul cât să-ți mai facă ție necazuri, am pufnit eu.
Dintr-o dată am auzit zgomotul unei vehicul trăgând lângă bordură. Se auzi o portieră trântită. Speram să fie Frank.
M-am dus la o fereastră și am tras jaluzelele.
Nu era tatăl meu.
Doi bărbați și o femeie veneau pe alee înspre casă.
Mama se repezi la fereastră. În ochii ei se citea îngrijorare.
Îl văzusem pe tata ridicat de poliție de prea multe ori ca să nu-i recunoaștem pe oamenii legii.
Capitolul 29
Amândoi ne uitam cu ochii larg deschiși la „sentința” de minim douăzeci și doi de ani de închisoare sau închisoare „pe viață” care se îndrepta spre casă.
Unul dintre cei trei agenți, un negru într-un costum bej, se despărți de ceilalți și o luă prin spate.
„La dracu, Neddie, gândește! Ce naiba facem acum?”
Niciodată nu mi-am simțit inima bătând cum am simțit-o în secundele în care agenții au ajuns sus la capătul scărilor. Era inutil să fug.
- Predă-te, Neddie, spuse mama din nou.
Am clătinat din cap că nu.
- Nu, trebuie să-l găsesc pe Frank.
Am luat-o pe mama de umeri.
- Îmi pare rău.
M-am lipit de peretele de lângă ușa din față, neștiind ce să fac în continuare. Nu aveam nicio armă. Și niciun plan.
Cineva ciocăni la ușă.
- Frank Kelly? se auzi o voce. Doamna Kelly? Suntem de la FBI!
Imaginația mea o luase razna, dar nu venea cu nimic din ce m-ar fi putut ajuta. Trei agenți, unul dintre ei femeie. Femeia era bronzată, ceea ce însemna că vine din Florida.
- Doamna Kelly?
Ciocăniră din nou.
Prin jaluzele vedeam un tip solid. Mama răspunse în sfârșit. Se uită la mine neajutorată. Am dat din cap că poate să deschidă ușa.
Am închis ochii pentru jumătate de secundă.
„Te rog să nu faci cea mai mare prostie din viața ta.”
Dar am făcut-o oricum.
M-am repezit la agent imediat ce a intrat pe ușă. Ne-am rostogolit pe podea. L-am auzit icnind și, când am ridicat privirea, arma îi alunecase din mână și era la aproximativ un metru depărtare. Amândoi ne-am uitat la ea.
El, neștiind dacă un criminal sadic tocmai îl atacase.
Eu, știind că, odată ce mă îndreptam spre armă, viața mea așa cum o știam s-ar fi terminat. Nu-mi păsa de femeie, sau de tipul care se furișa prin spate. Scopul meu era arma. Nu exista cale de mijloc.
M-am rostogolit de pe el și am prins arma cu ambele mâini.
- Nu mișcă nimeni!
Agentul stătea nemișcat pe podea. Femeia - care era de fapt mică și drăguță - căuta sub jacheta costumului după armă. Al treilea agent tocmai intrase prin ușa din spate.
- Nu! am strigat și am întins arma și mai mult.
Femeia se uită la mine, cu mâna pe toc.
- Te rog... te rog nu o scoate, i-am spus.
- Te rog, Neddie, mă imploră mama, lasă jos arma. E nevinovat.
Se uită la agenți.
- Nu ar face rău nimănui.
- Nu vreau să fac rău nimănui, le-am spus. Acum puneți armele pe podea. Haideți!
Au făcut ceea ce le-am cerut și eu le-am luat în grabă pistoalele. Am mers cu spatele spre ușa glisantă și le-am aruncat departe în tufișuri.
„Și acum, ce naiba e de făcut?”
M-am uitat la mama și i-am zâmbit cu inima îndoită.
- Cred că trebuie să împrumut mașina.
- Neddie, te rog..., mă împloră mama din nou.
Pierduse deja un fiu într-un schimb de focuri. Pe sărmanul John Michael.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu