6-8
- Ești nebun, îi spuse Ellie lui Geoff clătinând din cap.
- Nu știu, replică el ridicând din umeri de parcă reflecta la asta. Am fost întotdeauna de părere că diferența între un nebun și un iresponsabil nu este bine delimitată din punct de vedere fizic. Oricum, cred că este ceva mai bine decât dacă ar fi trebuit să dăm ochii cu tipii din Hummer. Având în vedere circumstanțele, cred că lucrurile au mers chiar bine.
M-am uitat la ceasul de pe peretele garajului lui Champ. Se apropia momentul. Se puteau întâmpla multe pentru noi în următoarea oră. Puteam să-l descoperim pe cel care furase operele de artă ale lui Stratton. Al fi putut să scap de acuzațiile de crimă.
- Ești gata să mergi la Liz? Gata să-l prinzi pe Dennis Stratton? am întrebat.
Cu toate astea, Ellie părea agitată - cel puțin în comparație cu felul ei de a fi.
- Da, spuse ea.
Mă prinse de mână cu o expresie încordată.
- Să știi că ăsta nu e singurul lucru care o să se întâmple astăzi acasă la Stratton.
Își deschise haina. La șold îi atârnau niște cătușe.
Am simțit că mi se face rău. Mă simțisem ciudat de liber în ultimele zile, investigând crimele, apropiindu-mă poate de prinderea criminalului. Aproape uitasem că e agent FBI.
- Dacă acolo totul merge conform așteptărilor, spuse ea cu acea privire de om al legii, o să te predai. Îți amintești înțelegerea?
- Sigur.
M-am uitat la ea și am dat aprobator din cap, deși muream pe dinăuntru.
- Îmi amintesc înțelegerea.
Capitolul 75
Am trecut în tăcere podul de mijloc ce ducea spre Palm Beach.
Simțeam emoția în stomac. Indiferent ce s-ar fi întâmplat acasă la Stratton, știam că perioada mea de libertate se apropia de final.
Orașul era înfiorător de tăcut pentru o zi de joi din mijlocul lui aprilie.
Am luat-o pe strada privată a lui Stratton, prin dreptul oceanului. Atunci mi-am dat seama că ceva era în neregulă.
Strada era blocată de două mașini de poliție cu luminile aprinse. Altele erau parcate în jurul porții lui Stratton.
La început am crezut că mă așteptau pe mine și m-am speriat. Că Liz îmi întinsese o cursă. Dar nu era așa... ambulanța trecea pe poartă.
- La pământ! îmi spuse Ellie, întorcând.
M-am cufundat pe bancheta din spate, cu fața ascunsă de șapcă. Ellie lăsă fereastra în jos și arătă insigna unui polițist care bloca traficul.
- Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
Polițistul se uită repede la actul ei de identificare.
- Sunt două cadavre în casă. Doi oameni au fost împușcați. Nu am mai văzut niciodată asemenea lucruri ca în ultimul timp.
- Stratton? întrebă Ellie.
- Nu, spuse ofițerul, negând din cap. Unul este al unui bodyguard, mi s-a spus. Celălalt, al soției lui Stratton.
Ne făcu semn să intrăm, dar am simțit că îmi îngheață sângele în vine și că mă copleșește un sentiment de panică.
Liz era moartă. La fel era și cazul pe care îl aveam împotriva lui Stratton. Nu aveam cum să demonstrăm că știa ceea ce îi înscenase soția. Dar, și mai rău, noi o ademeniserăm pe sărmana Liz în toate astea.
- Isuse, Ellie, noi am omorât-o, am spus, simțindu-mă din nou ca în povestea cu Dave.
Ellie întoarse printre porți pe aleea lungă cu pietricele. În fața casei mai erau parcate încă trei mașini de poliție și încă o ambulanță cu ușile deschise.
- Așteaptă aici, îmi ceru Ellie, parcând în față. Promite-mi că nu o să fugi, Ned.
- Promit, am spus. Nu plec nicăieri.
Ellie trânti ușa și alergă înăuntru. Simțeam că urma să se întâmple ceva inevitabil. De fapt, știam asta.
- Îți promit, Ellie, că nu mai fug, am spus eu întinzându-mă spre ușă.
Capitolul 76
Stratton era înăuntru.
Ellie îl văzu în hol. Ședea într-un scaun, frecându-și fața cenușie ce reflecta șocul. Carl Breen, detectivul pe care Ellie îl întâlnise în apartamentul lui Tess, stătea alături de el. Și Coadă, nenorocitul ciupit de vărsat, care îi urmărise pe Ned și pe Champ, stătea mândru lângă el.
- Nu pot să cred că a putut face asta, mormăia Stratton. Aveau o aventură. Îmi spusese. Fusese nervoasă pe mine. Munceam prea mult. O ignoram.... Dar așa ceva...
Ellie se uită spre terasa închisă. I se făcu rău.
Îl recunoscu imediat pe unul dintre bodyguarzii musculoși de la petrecerea lui Stratton zăcând cu fața în jos. În piept avea două găuri de glonț.
Dar mult mai trist arăta Liz Stratton, întinsă pe scaunul cu modele florale din fața lui, purtând încă aceiași pantaloni pe care-i avusese mai devreme în acea după-amiază. O dâră de sânge îi curgea pe tâmplă.
Vern Lawson îngenunche lângă ea.
Ellie auzise ce vorbea un polițist în drumul spre intrare. Se presupunea că era vorba de o crimă-sinucidere.
Pe naiba! Ellie simți cum i se înfierbântă sângele. Se uită la Lawson, apoi la Stratton, iar apoi la Liz. Câtă prefăcătorie!
- Știu că era supărată, continuă Stratton să-i povestească detectivului Breen. Mi-a spus într-un târziu despre aventură. Că avea să-i pună capăt. Poate că Paul n-o lăsa. Dar asta... Dumnezeule.... Arăta atât de fericită cu numai câteva ore în urmă!
Stratton văzu privirea lui Ellie.
- Ieșise să ia prânzul cu prietenele....
Ellie nu se mai putu abține.
- Știu că dumneavoastră ați omorât-o, îi spuse lui Stratton direct.
- Poftim?
Ridică privrea năucit.
- Dumneavoastră ați pus totul la cale, continuă Ellie fierbând de furie. Nu exista nicio aventură. Singura aventură era aventura dumneavoastră cu Tess MacAuliffe. Liz ne-a spus totul. Cum v-a înscenat-o. Dar dumneavoastră ați descoperit. Dumneavoastră ați făcut-o, domnule Stratton, sau ați pus pe cineva să o facă.
- Auziți asta? strigă Stratton ridicându-se de pe scaun. Auziți de ce trebuie să mă apăr? De acest agent de doi bani de la Arte!
- Am fost cu ea, spuse Ellie uitându-se la Breen, doar cu câteva ore în urmă. Mi-a spus tot. Cum aranjase o aventură pentru a-și discredita soțul și cum el aflase. Cum el fusese implicat în furtul propriilor opere de artă. Verifică la Brazilian Court. Arată-le fotografiile. O să vezi, Stratton a fost cu Tess MacAuliffe. Întrebă-l ce voia să spună Liz când a afirmat că a fost furat un singur tablou.
În cameră se așternu o liniște grea. Breen se uita la Stratton. Stratton se uita în jur nervos.
- Poate că Liz știa ceva despre operele de artă, spuse Lawson.
Ținea în mână o punguliță de plastic.
- E un Beretta calibrul treizeci și doi... spuse el. Același tip de armă a fost folosit la crimele de la Lake Worth.
Se uită la Breen.
Stratton se așeză din nou. Fața-i era palidă și lipsită de expresie.
- Nu mă crezi? continuă Ellie. Crezi că Liz Stratton a furat tablourile? Că i-a omorât pe toți oamenii aceia?
- Ea sau prietenul ei, zise Lawson dând din umeri.
Ridică punga cu dovezi.
- O să vedem...
- N-ai înțeles nimic, spuse Ellie, uitându-se la rânjetul satisfăcut care se furișa pe fața lui Stratton. Liz ne-a invitat aici. Avea de gând să dea totul în vileag. De aceea e moartă.
- Spui mereu noi, agent Shurtleff, spuse Lawson într-un final. Vrei să ne spui și nouă la cine te referi?
- Se referă la mine, se auzi o voce de la intrare.
Toată lumea se răsuci.
Ned intrase în cameră.
Capitolul 77
- Ăla e Ned Kelly! spuse Lawson cu ochii cât cepele.
Doi polițiști din Palm Beach puseră mâna pe mine și mă trântiră la podea. Un genunchi mi se înfipse în spate și mâinile îmi fură prinse. Apoi încheieturile îmi fură legate în cătușe.
- M-am predat agentului Shurtleff în această după-amiază, am spus eu, cu obrazul pe podea. S-a întâlnit astăzi cu Liz Stratton. Era pe cale să depună mărturie împotriva soțului ei. Așa cum nici eu nu am omorât-o pe Tess MacAuliffe, nici Liz nu s-a sinucis. Agentul Shurtleff m-a adus aici pentru a-l confrunta pe Stratton și pentru a mă preda.
M-am uitat la Ellie cu o expresie resemnată, în timp ce unul dintre polițiști mă ținea.
Îmi aruncă o privire goală. De ce, Ned?
Polițistul mă puse în genunchi, cu mâinile la spate.
- Dă asta pe radio, lătră Lawson spre un tânăr în haine civile. Și la FBI. Spune-le că tocmai l-am capturat pe Ned Kelly.
Am fost dus la o mașină de poliție, m-au împins înăuntru și au trântit ușile. M-am uitat peste umăr ca să o văd pentru o ultimă dată pe Ellie. Nu mi-a făcut cu mâna. Nimic.
După mai puțin de cincisprezece minute, eram în celulă la Poliția din Palm Beach. Am fost dezbrăcat, percheziționat, fotografiat și aruncat într-o celulă. Era o activitate febrilă. Polițiștii se întindeau să arunce o privire.
Nu m-au acuzat de nimic atunci pe loc. Presupun că poliția aștepta să se lămurească lucrurile. Știam că nu au dovezi clare să mă condamne de ceva - în afară de moartea tipului care îl omorâse pe fratele meu în Boston.
De fapt nu îmi făceau zile fripte. Polițiștii din Palm Beach erau băieți buni și, într-un final, am dat și un telefon la Boston căutându-l pe tatăl meu. Îmi răspunse mama. El nu era acasă.
- Ascultă-mă, mamă, trebuie să-i spui să depună mărturie. Viața mea e în joc.
Ezită puțin, apoi începu să plângă.
- Întreabă-l mamă, știe că sunt nevinovat.
Apoi m-am așezat și am așteptat - să văd ce avea să se întâmple.
Am început să realizez totul în celulă. Mickey și Bobby, și Barney, și Dee. Modul oribil în care muriseră. M-am gândit la Tess, sărmana Tess. M-am gândit la Dave. Atâtea victime. Toate ucise de Gachet? Cine naiba era el? Eu eram acolo în închisoare - iar el era afară, în libertate.
Ceva nu era corect.
Partea a cincea
ARTA ÎNFLOREȘTE
Capitolul 78
Mi-au dat o masă. Mi-au dat pături și un cearșaf. M-am așezat pe patul îngust și am petrecut o noapte singuratică într-o celulă. M-am gândit că asta era prima dintr-o lungă serie. Pe hol se auziră zgomote - ușile unei celule se trântiră, cineva vomită.
Abia în dimineața următoare veni cineva după mine. Unul dintre polițiștii din ziua anterioară - un negru bine făcut. Împreună cu alți doi.
- Presupun că sunt liber să plec? am spus zâmbind fatalist.
- Sigur că da, chicoti el. Te așteaptă la masaj. Nu-ți uita halatul.
Mă duseră sus, într-o micuță cameră de interogatoriu. Doar o masă și trei scaune și o olgindă pe perete, prin care în mod sigur se vedea. Am așteptat singur aproximativ zece minute. Nervii începeau să îmi cedeze. Într-un târziu ușa se deschise și intrară polițiștii.
Unul din ei era detectivul înalt cu păr alb care fusese prezent când m-am predat la Stratton acasă. Lawson. De la Poliția Palm Beach. Celălalt era un tip scund, lat în piept, care purta un costum bej și o cămașă albastră. Îmi aruncă o carte de vizită, de parcă trebuia să fiu impresionat de inițiale.
Agent special șef, George Moretti. FBI.
Șeful lui Ellie.
- Așadar, domnule Kelly, începu Lawson, înghesuindu-se într-un scaun de lemn lângă mine, ce ne facem cu tine?
- Care sunt acuzațiile? am întrebat eu.
Răspunse lent, cu accent sudist.
- Tu de ce crezi că ar trebui să te acuzăm? Ne-ai oferit o gamă variată de infracțiuni din care să alegem. Uciderea lui Tess MacAuliffe? A prietenilor tăi?
Consultă o foaie de hârtie.
- Michael Kelly, Robert O Reily, Barnabas Flind, Diane Lynch?
- Nu am comis niciuna dintre aceste crime...
- OK, atunci să trecem la planul B, spuse Lawson: spargere, trafic interstatal de bunuri furate, te-ai opus arestării... Moartea unui anumit Earl Anson, în Brokton...
- Mi-a omorât fratele, am strigat eu. Și încerca să mă omoare și pe mine. Tu ce ai fi făcut?
- Eu? Eu nu aș fi intrat în această încurcătură de la început, domnule Kelly, replică polițistul. Și dacă vrei să știi, pe cuțit erau amprentele tale, nu ale lui....
- Ai probleme foarte mari.
Tipul de la FBI își trase un scaun.
- Ai două informații care te-ar putea salva. Prima, unde sunt tablourile? A doua, ce legătură avea Tess MacAuliffe cu toate astea?
- Nu am tablourile, am spus eu. Iar Tess nu avea nicio legătură. Am cunoscut-o pe plajă.
- Ba da, avea legătură, mă contrazise tipul de la FBI, dând din cap atotștiutor și apropiindu-se. Și dacă nu ne spui totul, băiete, întreaga ta viață de până acum se va transforma într-o amintire. Știi cum e într-o închisoare federală, Ned? Nu sunt plaje, nu sunt piscine de care să ai grijă.
- Sunt sincer cu voi, l-am întrerupt. Vedeți vreun avocat aici? Am cerut eu vreunul. Da, am fost implicat în furtul acelor tablouri. Am declanșat alarme prin Palm Beach. Verificați. Vi s-au raportat câteva spargeri prin oraș înainte de furt, nu-i așa? Pot să vă dau adresele. Și nu mi-am omorât prietenii. Cred că știți asta deja. Dee m-a sunat și mi-a spus că tablourile nu erau acolo. Că cineva pusese la cale o înscenare. Cineva care se numea doctor Gachet. Mi-a spus să vin să ne întâlnim la casa din Lake Worth și până am ajuns acolo erau morți. Am fugit. Poate am făcut o greșeală. Tocmai îmi văzusem prietenii de o viață scoși din casă în saci de plastic. Ce dracu vă așteptați să fac?
Tipul de la FBI clipi. Se încruntă la mine de parcă voia să spună:
- Ajunge cu bla-blaul, băiete. Habar n-ai ce probleme ți-aș putea face.
- Pe lângă asta, am spus eu întorcându-mă spre Lawson, nici măcar nu mă întrebați ce trebuie.
Capitolul 79
- OK, spuse polițistul ridicând din umeri, atunci spune-mi tu care ar fi întrebările.
- Una ar fi, cine mai știa de furt? am spus. Și cine a mai fost în apartamentul lui Tess MacAuliffe după mine? Cine l-a trimis pe gunoiul ăla la Boston să-mi omoare fratele? Și cine este Gachet?
Se uitară unul la altul pentru o secundă, apoi tipul de la FBI zâmbi.
- Te-ai gândit vreodată că poate nu te întrebăm deoarece știm răspunsul la aceste întrebări, Ned?
M-am uitat la ei ceva mai dur. Am așteptat să clipească. Știau. Știau că nu am omorât pe nimeni. Mă aveau, mă țineau pe jăratic, deși știau că nu i-am omorât nici pe Tess, nici pe Dave. Știau și cine este Gachet. Cu cât amânau mai mult răspunsul, cu atât mai mult mă așteptam să-mi spună: „tatăl tău este doctor Gachet”.
- Raporturile balistice s-au potrivit, spuse detectivul rânjind. Arma pe care am găsit-o acasă la Stratton, așa cum am presupun, aparținea lui Paul Angelo, bodyguardul familiei Stratton. Aceeași armă a fost folosită la crimele din Lake Worth. Avea o relație sexuală cu Liz Stratton. Unul dintre oamenii lui Stratton a confirmat. El îi făcea treburile murdare. Ea îi înscenase asta soțului ei. Nouă ne este destul de clar. Voia banii; voia să-l părăsească pe Dennis Stratton. Avea legături cu Tess MacAuliffe. Vrei să știi cine este Gachet, Ned? A fost Liz. Agentul special Ellie Shurtleff spune că a recunoscut asta la restaurant.
Liz... Gachet? M-am uitat la ei neîncrezător. Așteptam să izbucnească în râs.
Liz nu era Gachet. Stratton schimbase asta, i-o înscenase. Trăsese sforile astfel încât lucrurile să fie în favoarea lui. Și ei credeau!
- De fapt, mai avem o singură întrebare pentru tine, spuse Lawson, aplecându-se spre mine. Ce dracu s-a întâmplat cu tablourile?
Capitolul 80
Am fost dus în fața unui judecător și acuzat de spargere, că m-am opus arestării și că am fugit în alt stat.
Pentru prima dată au nimerit-o cu capetele de acuzare. Eram vinovat de toate trei.
Avocatul din oficiu pe care mi-l dăduseră m-a sfătuit să pledez nevinovat, ceea ce am și făcut, până mi-am dat seama că pot să-l sun pe unchiul George în Watertown și să-l pun să-mi facă rost de unul dintre avocații lui spilcuiți, așa cum se oferise. Cu siguranță aveam nevoie de unul în acel moment.
Mi-au stabilit cauțiunea la 500,000 de dolari.
- Acuzatul poate plăti cauțiunea?
Judecătorul se uită în jos la pupritru.
- Nu, onorată instanță, nu pot.
Așa că m-au dus înapoi în celulă.
M-am uitat la pereții reci de beton, gândindu-mă ca asta era prima dintr-o serie de multe zile asemănătoare.
- Ned.
Am auzit o voce cunoscută de afară. Am sărit din patul îngust.
Era Ellie.
Arăta atât de bine, într-o fustă cu imprimeu și o jachetă scurtă de in. Am fugit înspre gratii. Voiam să o ating. Dar mă simțeam atât de rușinat în salopeta portocalie, de partea cealaltă a gratiilor. Nu suntsigur, dar se poate ca acesta să fi fost cel mai deprimant moment dintre toate.
- O să fie în regulă, Ned.
Ellie încercă să pară plină de speranță.
- O să le răspunzi la toate întrebările. Spune-le totul, Ned. Promit că o să fac tot ce se poate face.
- Ei cred că Liz e de vină, Ellie.
Am clătinat din cap.
- Cred că ea e Gachet. Că ea a pus totul la cale, împreună cu bodyguardul ei. Tablourile... N-au înțeles nimic.
- Știu.
Ellie înghiți cu greu, încleștându-și maxilarele.
- O să scape nepedepsit, am spus eu.
- Nu, a spus ea dezaprobând din cap, nu o să scape. Ascultă. Cooperează. Fii deștept, OK?
- Asta chiar ar fi ceva nou.
Am zâmbit cât am putut de modest. I-am căutat privirea.
- Dar, spune-mi, ție cum îți merge?
- M-ai transformat într-o eroină, Ned. Sunt încolțită de presă.
Își puse mâna pe bare lângă a mea și se uită pe hol pentru a vedea dacă ne urmărea cineva. Apoi își încolăci degetul mic în jurul degetului meu.
- Mă simt destul de rușinat să fiu aici, în felul ăsta. La fel ca tatăl meu. Presupun că totul s-a schimbat.
- Nu s-a schimbat nimic, Ned, mă contrazise Ellie.
Am aprobat-o din cap. Eu eram un condamnat pe cale să pledeze vinovat și să meargă la închisoare. Iar ea era agent FBI. Nu s-a schimbat nimic....
- Vreau să-ți spun ceva...
Ochii ei străluceau.
- Ce?
- O să-l prind. Pentru tine, Ned. Promit. Pentru prietenii tău. Pentru fratele tău. Poți să te bazezi pe asta, Ned.
- Mulțumesc, am șoptit. Mi-au stabilit cauțiunea la cinci sute de mii de dolari. Cred că o să stau aici un timp.
- Cel puțin, ar putea fi și un aspect pozitiv în asta....
- Zău? Care?
Zâmbi copilăros.
- O să redevii blond.
Am zâmbit și eu. M-am uitat în ochii lui Ellie. Dumnezeule, cât voiam să o îmbrățișez! Îmi strânse încă o dată mâna și-mi făcu cu ochiul.
- Deci o să-l pun pe Champ să zdrobească peretele pe la, să zicem, zece și cini?
Am râs.
- Ai grijă de tine, Ned.
Ellie își frecă tandru degetul de mâna mea. O retrase apoi.
- O să ne vedem. Înainte să-ți dai tu seama.
- Știi unde mă găsești.
Se opri.
- Am vorbit serios, Ned.
Se uită în ochii mei.
- În legătură cu Stratton?
- În legătură cu totul, Ned. În legătură cu tine.
Își luă la revedere ridicând un deget și dispăru pe coridor. M-am așezat și m-am uitat la locul mic și înghesuit ce avea să fie casa mea pentru un timp. Un pat mic. O toaletă de metal, prinsă cu șururbi de podea.
Mă pregăteam să-mi petrec timpul într-un mod plăcut.
Ellie plecase de câteva minute, când în fața celulei mele apăru din nou polițistul masiv și netru. Introduse o cheie.
- La masaj, corect?
M-am ridicat. Presupuneam că nu terminaseră cu mine.
- Nu de data asta, râse el. Tocmai ți s-a plătit cauțiunea.
Capitolul 81
M-au dus la Centrul de Preluare și mi-au returnat hainele și portmoneul. Am semnat câteva formulare și m-am uitat dincolo de birou spre cealaltă cameră. Nu-mi spuseseră cine mi-a plătit cauțiunea.
De cealaltă parte a geamului de sticlă, în afara zonei de preluare, stătea Sollie Roth.
Ușa se deschise cu un bâzâit și am pășit afară cu bocceluța în mână. Am întins mâna.
Sollie o strânse zâmbind.
- După cum spuneam, puștiule, despre prieteni... trebuie să fie de cea mai bună calitate, puștiule, de cea mai bună.
Își puse mâna pe după umerii mei și mă conduse pe scări spre garaj.
- Nu știu cum să-ți mulțumesc, am spus.
Și chiar așa era.
Apăru ultima mașină a lui Sol - un Caddie. Șoferul coborî.
- Nu mie trebuie să-mi mulțumești, spuse el dând din umeri și deschizând ușa din spate, ci ei.
Ellie ședea pe scaunul din spate.
- Dumnezeule, ești cea mai bună, am zis.
Am sărit lângă ea și am îmbrățișat-o. Cea mai frumoasă îmbrățișare din viața mea. Apoi m-am uitat la ochii aceia albaștri și am sărutat-o pe buze. Nu-mi păsa dacă ne vedea cineva, sau dacă era bine sau rău.
- Dacă nu vă supărați, porumbeilor, interveni Sol de pe locul din față tușind, e târziu, sunt cu câteva sute de mii mai sărac din cauza voastră și avem treabă.
- Treabă?
- De ce am impresia că voiați să prindeți un criminal?
Nu mi-am putut stăpâni un zâmbet care mi se întinse pe toată fața. L-am strâns pe Sol de mână. Mi-era greu să explic de ce simțeam acea căldură interioară - acești doi oameni îmi țineau partea.
- Cred că putem scăpa de presă dacă ieșim prin spate, îi atrase Sol atenția șoferului. Te deranjează să stai în vechea ta cameră?
- Vrei să spui că pot să mă întorc la tine acasă?
- Poți să mergi unde vrei, Ned, mă asigură Ellie. Cel puțin, până la proces. Domnul Roth, aici de față, și-a asumat responsabilitatea pentru tine.
- Așa că să nu-ți vină idei.
Se uită la mine serios.
- Pe lângă astea, îmi datorezi încă două sute de dolari. Și scopul meu este să îi recuperez.
Nu-mi venea să cred ce se întâmpla. Eram mut. Mă simțisem vânat atâta timp. Acum eram alături de oameni care credeau în mine. Care erau gata să lupte pentru mine.
În câteva minute eram înapoi la Sol acasă. Porțile domeniului se deschiseră și Cadillacul intră prin față în curtea pavată. Sol se întoarse spre mine.
- Cred că o să găsești locul la fel cum l-ai lăsat. Dimineață o să-ți căutăm un avocat bun. Ce zici?
- Da, Sol, sunt perfect de acord.
- În acest caz, mă duc să mă culc, oftă el.
Spuse noapte bună și ne făcu cu ochiul.
Am rămas cu Ellie, uitându-mă la vechea mea locuință de deasupra garajului și dându-mi seama, în acele momente minunate, că nu mă mai urmărea nimeni.
Ellie stătea acolo, privindu-mă.
Pentru o secundă, am tras-o aproape și i-am luat fața în palme. Am vrut să-i spun ce mult apreciam ce făcuse, dar nu puteam să scot niciun cuvânt.
M-am aplecat și am sărutat-o. Gura ei era caldă și umedă și nu ezită deloc. Când n-am mai putut respira, m-am retras. Am zăbovit cu mâna pe pieptul ei.
- Și acum ce urmează, agent Shurtleff?
- Acum, spuse Ellie, poate mergem sus să mai discutăm despre caz.
- Credeam că nu e bine, am spus luând-o ușor de mână.
Am tras-o aproape, i-am simțit inima bătând, am simțit cum corpul ei mic se mulează pe al meu.
- Nu e bine deloc, zise Ellie uitându-se la mine, dar cine mai ține cont?
Capitolul 82
De data asta nu ne-am mai abținut. A fost o performanță să urcăm scările. În secunda în care ne-am împiedicat de prag, gurile noastre s-au unit și nu ne-am mai putut lua mâinile unul de pe celălalt.
- Despre ce voiai să discutăm? am întrebat zâmbind în timp ce-i desfăceam nasturii de la jachetă.
- Nu mai știu... spuse ea.
Își ridică repede bluza. Avea un corp superb. Îl văzusem în ziua cu caiacul. De data asta îl voiam în întregime. Am tras-o aproape.
- Vreau să știi, zise ea, trăgând de curea, că o să mergi oricum la închisoare. Indiferent câte de bine o să fie acum.
- Nu prea mă motivează asta, am spus eu.
Mâinile mele îi mângâiară șira spinării și ajunseră apoi jos, în fustă. Am tras fermoarul și am ajutat-o să scape de ea, lăsând-o să cadă pe podea.
- Poți să mă pui la încercare, șopti Ellie.
Am ridicat-o și am întins-o ușor pe pat. Mi-am dat jos pantalonii.
M-am așezat deasupra ei privind-o în ochi. Fiecare mușchi din corpul meu, fiecare celulă exploda de dorință pentru fata asta incredibilă.
Pielea ei era moale și fină, a mea era transpirată și ardea.Era încordată; mușchii mici și fermi la brațe și șoldurile se mișcau în ritm cu mine cu o stăpânire grațioasă. Își arcui spatele.
- Nu-mi vine să cred că într-adevăr facem asta, am spus eu.
- Mie-mi spui, răspunse Ellie.
Nu puteam să nu mă gândesc: „La asta se rezumă totul, idiot norocos ce ești. E vorba de fătuca asta minunată care a riscat totul pentru tine, care s-a uitat în interiorul tău și a văzut ceea ce nimeni nu voia să vadă. Acum ce ne facem? Cum ai de gând să o păstrezi?”
Capitolul 83
Fereastra era deschisă, luna strălucea, iar briza oceanului ne ținea loc de evantai. Ne-am încolăcit pe perne, prea obosiți să ne mai mișcăm.
Nu eram doar obosiți unul din cauza celuilalt, din cauza celor trei partide de sex, ci de stresul celor întâmplate. Eram acolo cu Ellie. Mi-am pus capul pe umărul ei pentru un minut și m-am simțit la un milion de kilometri depărtare de caz.
- Și acum ce facem? am întrebat-o pe Ellie care stătea ghemuită în brațele mele.
- Faci ceea ce ți-a spus Sol să faci, răspunse ea. Îți iei un avocat foarte bun. Nu mai faci nicio prostie, pentru început. Ai grijă de cazul tău, Ned, cu dovezile pe care le au, cu cazierul tău curat, te așteaptă poate un an - maxim optsprezece luni.
- O să mă aștepți, Ellie? am întrebat-o gâdilind-o și tachinând-o.
Ea ridică din umeri.
- Doar dacă nu apare alt caz și nu o să cunosc pe altcineva. Cu lucrurile de felul ăsta nu poți să știi niciodată.
Am râs și am tras-o spre mine. Dar cred că era evident că mă gândeam la altceva. Mergeam la închisoare. Iar Stratton ne mamipulase pe toți. Perfect.
- Răspunde-mi la o întrebare. Ai încredere că Poliția din Palm Beach o să termine treaba? Lawson? Ce zici de propriul tău șef, Ellie? Moretti?
- S-ar putea să existe cineva în care pot să am încredere, spuse ea. Un detectiv din Palm Beach. Nu cred că e sub controlul lui Lawson. Nici al lui Stratton.
- Mai am un as în mânecă, am spus eu.
Se uită la mine cu ochii măriți.
- Tatăl meu...
- Tatăl tău? Nu le-ai spus polițiștilor de el?
Am clătinat din cap.
- Nu. Tu?
Ellie mă privi impasibilă. Nu răspunse, dar vedeam pe fața ei că nu le spusese.
Se uită lung în ochii mei.
- Cred că ne scapă ceva. Ce a spus Liz în mașină? „A fost furat un singur tablou.” Și „Tu ești experta. De ce crezi că-și spune Gachet?”
- Dar ce e cu acest Gachet? Ce îl face atât de deosebit?
- A fost una dintre ultimele picturi pe care le-a făcut Van Gogh. În iunie 1890, cu doar o lună înainte de a se sinucide. Gachet era un doctor care obișnuia să-i facă vizite, în Auvres. Ai văzut fotografia. Stă la o masă, cu tichia pe cap și își sprijinp capul în mână. Tabloul se concentrează pe ochii aceia albaștri și triști...
- Îmi amintesc, am spus. Dave mi-a lăsat o fotografie a tabloului.
- Privirea lui este atât de îndepărtată și tulburătoare, continuă Ellie. Plină de durere și de înțelegere. Ochii pictorului. S-a presupus întotdeauna că tabloul prevestea sinuciderea lui Van Gogh. A fost cumpărat de către japonezi la o licitație în 1990 cu peste optzeci de milioane. La vremea aceea a fost cel mai mare preț plătit vreodată pentru o operă de artă.
- Tot nu înțeleg. Stratton nu avea niciun Van Gogh.
- Nu, spuse Ellie. Nu avea.
Apoi am văzut o rază de siguranță în ochii ei.
- Decât dacă...
- Decât dacă ce, Ellie?
M-am ridicat și m-am așezat în fața ei. Își mușca buza.
- A fost furat doar un tablou.
- Ai de gând să-mi împărtășești și mie gândurile tale, Ellie?
Ellie îmi zâmbi.
- Nu a câștigat încă, Ned. Nu în întregime. Încă nu și-a recuperat tabloul.
Aruncă cearșafurile de pe ea. Ochii i se luminară într-un surâs.
- După cum spunea Sollie, avem treabă.
Capitolul 84
După două zile am obținut permisiunea de a zbura la Boston. Dar nu pentru motivul la care sperasem. Corpul lui Dave fusese în sfârșit returnat de către poliție. Îl îngropam la biserica locală, St. Ann din Brockton.
Am fost însoțit în călătorie de un reprezentant federal. Un tânăr pe nume Hector Rodriguez care abia își terminase stagiul de pregătire.
Înmormântarea avea loc în afara statului, așadar în afara teritoriului stabilit pentru cauțiune. Și reprezentam un risc pentru pasagerii avionului, desigur. Hector a stat lipit de mine tot drumul.
L-am îngropat pe Dave pe o parcelă de lângă mormântul fratelui nostru John Michael. Toată lumea era adunată acolo, cu ochii în lacrimi. O țineam pe mama de mână.
E așa cum se spune despre irlandezi, nu? Știm să îngropăm oameni. Știm cum să rezistăm. Ne-am obișnuit de mult să pierdem oameni.
Preotul întrebă dacă vrea cineva să rostească ultimele cuvinte. Spre surprinderea mea, tatăl meu făcu un pas înainte. Ne ceru să-l lăsăm un moment singur.
Păși spre sicriul din lemn de cireș lustruit și puse mâna pe capac. Mormăi ceva încet. Oare ce spunea?
„Nu am vrut să pățești asta, fiule. Ned nu trebuia să te implice”?
M-am uitat la părintele Dolan. Acesta aprobă. Am pășit spre mormânt și m-am postat lângă Frank. Ploaia începea să se întețească. Un vând rece îmi sufla în față. Am rămas acolo un moment. Frank își plimbă mâna pe sicriu, fără măcar să-mi arunce o privire. Înghiți cu greu.
- Aveau nevoie de un intermediar, Ned.
Tatăl meu scrâșni.
- Aveau nevoie de cineva care să poată organiza echipa să pună la cale spargerea.
- Cine, tată?
- Nu e vorba de soție, dacă asta vrei să spui. Și nici de celălalt tăntălău pe care l-au omorât.
Am dat din cap.
- Știm deja asta, tată.
Închise ochii.
- Trebuia să fie o treabă curată și precisă, Ned. Fără să fie nimeni rănit. Crezi că l-aș fi amestecat pe Mickey într-o treabă murdară? Bobby, Dee - Doamne, Ned, îl cunosc pe tatăl ei de treizeci de ani...
Se întoarse spre mine cu lacrimi pe fața lui slabă. Nu îl văzusem niciodată pe tata plângând. Se uită la mine, aproape furios.
- Fiule, tu crezi, chiar și pentru o secundă, că o să-i las să te ia?
Ceva s-a rupt în mine în acel moment. În coșul pieptului. În ploaie. Cu fratele meu zăcând acolo.
Să spunem că era toată ura acumulată. Hotărârea mea de a-l vedea cum îl vedeam. Simțeam în ochi un șuvoi sărat și puternic. Nu știam ce să fac.
M-am întins și i-am cuprins ușor mâna de pe sicriu cu propria mână. Simțeam cum îi tremură degetele osoase, îi simțeam groaza din suflet. În momentul acela am simțit cum trebuie să fie când ești speriat de moarte.
- Știu ce am făcu, spuse el îndreptându-se, și va trebui să trăiesc cu asta. Indiferent câtam. Oricum, Neddie, spuse cu o urmă de surâs, mă bucur că tu ai sfârșit bine.
Vocea mea se auzi spartă.
- Nu sunt bine, tată. Dave e mort. Eu mă duc la închisoare. Isuse, tată, cine e?
Strânse pumnii. Respira de parcă se lupta să țină un jurământ, un legământ pe care îl făcuse de mulți ani.
- L-am cunoscut cu ani în urmă la Boston. Dar s-a mutat. Mutarea i-a priit. De data asta avea însă nevoie de o echipă din afara orașului.
- Cine?
Tata îmi spuse numele.
Am rămas acolo o secundă, cu o gheară în piept. Totul se limpezi pentru mine.
- Voia o echipă din afara orașului, repetă tatăl meu, iar eu aveam una, nu?
Se uită în sfârșit la mine.
- Era vorba doar de o plată, Ned. Era ca și cum te duci la bancă și ei îți dau un milion. Careu de ași, Ned. Mă înțelegi?
Își frecă mâna de sicriul alunecos din cauza ploii.
- Până și Davey ar fi înțeles.
M-am apropiat și i-am pus mâna pe umăr.
- Da, tată, te înțeleg.
Capitolul 85
Detectivul Carl Breen din Palm Beach sorbea din cafeaua Starbucks pe o bancă, având vedere la portul din fața podului de lângă Flagler Drive. Ellie se întoarse spre el.
- Am nevoie de ajutorul tău, Carl.
Se uitară la iahturile elegante și albe de pe partea cealaltă a lacului - adevărate frumuseți - cu echipaje în uniforme albe, care le curățau.
- De ce eu? întrebă Breen. De ce nu te duci la Lawson? Păreți în relații strânse.
- E prieten bun, Carl. Și de-al lui Stratton. De aceea sunt aici.
- Slip e OK, spuse detectivul din Palm Beach zâmbind în timp ce vorbea de Lawson. Doar că este aici de prea mult timp.
- Sunt convinsă că e OK, spuse Ellie. În persoana pentru care lucrează el nu am încredere.
Un pescăruș țipă de lângă locul unde era legată o ambarcațiune la câțiva metri distanță. Breen clătină din cap.
- În mod cert ai evoluat în cele două săptămâni de când ai picat la locul crimei pe care o investigam. Cel mai căutat suspect din America îți cade în brațe. Acum faci acuzații împotriva unuia dintre cei mai importanți oameni din oraș.
- Ce pot să-ți spun, Carl? Arta înflorește. Și n-aș putea spune chiar că „mi-a căzut în brațe”. Am fost răpită, îți amintești?
Breen își ridică palmele.
- De fapt, am vrut să sune ca un compliment. Și mie ce-mi iese din asta?
- Cea mai mare promovare din cariera ta, spuse Ellie.
Breen izbucni în râs amuzat. Luă o ultimă înghițitură de cafea și mototoli paharul, transformându-l într-o minge.
- OK, te ascult.
- Stratton a pus pe cineva s-o omoare pe Tess MacAuliffe, spuse ea fără să-l scape din ochi.
- Știam că o să spui asta, pufni Breen.
- Zău? Ei bine, ceea ce probabil nu știai este că numele ei real nu era Tess MacAuliffe. Și nu ai reușit să afli nimic despre ea deoarece este din Australia. Acolo era prostituată. A fost angajată pentru a-și face meseria. Cu Stratton.
- Și tu de unde ai informația asta? întrebă Breen privind-o în față.
- Nu contează, spuse Ellie. Poți să intri și tu în posesia ei. Ceea ce contează este că Dennis Stratton întreținea o relație cu ea, și că cei din propriul tău departament știu sta și n-au mișcat un deget. Și mai știu și că și-a ucis soția ca să se răzbune, după care le-a pus totul în spate ei și bodyguardului.
- A ucis-o?
Ochii lui Breen străluciră.
- Ca să se răzbune pentru ce?
- Ca să se răzbune pentru conspirația cu Tess. Liz voia să termine. Ne spusese totul. Stratton a făcut-o. Ca să scape de ea și să distragă atenția de la el.
- Tot nu înțeleg ceva, zise Breen dând din cap precaut. Ai spus că departamentul meu știa deja de această relație dintre Tess și Stratton. Vrei să explici?
- Dennis Stratton a fost acolo, la Brazilian Court, împreună cu Tess, în câteva împrejurări. Am văzut la el acasă un reper de golf care se potrivea cu cel găsit la locul crimei. Am arătat eu însămi poza lui personalului hotelului. Iar Poliția din Palm Beach știe toate astea.
Expresia imasibilă a lui Breen o surprinse pe Ellie.
- Nu ar trebui să fii surprins de asta, Carl. Nu a ajuns la voi informația asta?
- Crezi că dacă ar fi ajuns n-am fi mers pe fir? Nu crezi că am fi tăbărât pe Stratton? Chiar și Lawson. Te asigur că îl urăște pe nenorocit la fel de mult ca tine.
Breen se uită dezaprobator la ea.
- Cine a fost cel care se presupune că a dat această informație?
Ellie nu răspunse. Se uită la el la fel de impasibilă. Un sentiment sinistru, bolnav, îi goli pieptul. Totul se schimbase. Avea senzația că aluneca împotriva voinței ei, la început încet, apoi din ce în ce mai repede.
- Las-o baltă, Carl, spuse ea, recapitulând tot ce știa despre caz, începând cu primele momente.
Tocmai se schimbase totul.
Capitolul 86
Zborul înapoi la Florida a fost lung și liniștit. Abia dacă am schimbat o vorbă cu agentul Rodriguez. Îmi îngropasem fratele. Poate îl văzusem pe tata pentru ultima oară.
Și aduceam un bagaj cu mine. Ceva de dimensiunile unui cutremur: numele celui răspunzător de moartea fratelui meu și a celor mai apropiați prieteni.
Când am intrat prin pasaj în aeroportul din Palm Beach, am recunoscut-o pe Ellie care mă aștepta. Nu se amesteca cu mulțimea de familiști amețiți din Palm Beach, care își întâmpinau rudele venite să stea în soarele Floridei.
Am presupus că era încă în timpul serviciului, îmbrăcată într-un costum negru cu pantaloni și cu părul strâns în coadă. Când mă văzu, zâmbi, dar se putea observa că este la finalul unei zile stresante.
Hector Rodriguez se aplecă și îmi desfăcu dispozitivul de urmărire de la gleznă. Îmi întinse mâna și îmi ură noroc.
- Acum ești din nou problema FBI-ului, spuse el.
Și eu și Ellie ne-am oprit acolo pentru o secundă. O vedeam cum îmi citește privirea stresată.
- Ești OK?
- Sunt OK; am mințit eu.
M-am asigurat că nu ne urmărește nimeni, după care am luat-o în brațe.
- Am vești.
I-am simțit fața atingându-mi pieptul. Pentru o clipă, nu am mai fost sigur cine pe cine ținea în brațe.
- Și eu am vești, Ned.
- Ellie, știu cine e Gachet.
Ochii ei se umeziră și aprobă din cap.
- Haide, te conduc acasă.
Presupun că mă așteptam să fie complet uimită când, în drum spre casa lui Sollie, i-am spus numele pe care mi-l dăduse tata. Dar ea nu făcu decât să deadin cap aprobator întorcând pe Okeechobee.
- Poliția din Palm Beach nu a mers pe firul care ducea la Stratton, afirmă ea, parcând mașina.
- Credeam că i-ai informat, am spus puțin zăpăcit.
- I-am informat, zise Ellie. Sau cel puțin așa am crezut.
Mi-a luat o secundă s-o înțeleg.
Cred că până în acel moment nu mi-am dat niciodată seama de cât de furios eram, ocupat fiind să mă ascund de lege sau să-mi dovedesc nevinovăția. Dar acum simțeam că furia mă năpădește ca o furtună care nu putea fi stăvilită.
Stratton avusese întotdeauna ce cineva în interior. El avea toate cărțile.
- Cum rezolvăm asta? am întrebat-o pe Ellie în timp ce mașinile treceau pe lângă noi.
- Putem să-i luăm o depoziție tatălui tău, dar vorbim de oameni ai legii, Ned. O să fie nevoie de mai mult decât de o acuzație venită de la unul care le poartă pică și al cărui trecut nu este tocmai ireproșabil. Asta nu este cu adevărat o dovadă.
- Dar tu ai dovezi.
- Nu, tot ce știu eu este că cineva a mușamalizat cazul lui Tess MacAuliffe. Dacă m-aș duce cu asta la șeful meu, abia ar ridica din sprâncene.
- Ellie, tocmai mi-am îngropat fratele. Doar nu te aștepți să stau aici și să-i las pe Stratton și pe jigodiile alea să scape?
- Nu, Ned, nu mă aștept la asta.
Am văzut o privire hotărâtă în ochi ei blânzi și albaștri. Privirea spunea:
„Am nevoie să mă ajuți să dovedesc asta, Ned.”
Nu am spus decât:
- Contează pe mine.
Capitolul 87
După două zile, Ellie obținu dovada.
Era ca și cum te-ai uita la un tablou din alt unghi, cu o prismă întoarsă cu capul în jos. Știa că totul depindea de ceea ce putea să obțină, indiferent ce ar fi fost.
Întâi căută prin dosarul Poliției din Palm Beach despre crima-sinucidere ce o avusese ca victimă pe Liz Stratton. Acolo era un raport al NIBIN (Sistemul Național Integrat de Identificare Balistică) în care se găsea întreg istoricul armei.
După cum spusese Lawson, reieșea că era una dintre armele folosite la masacrarea prietenilor lui Ned de la Lake Worth. Era, de asemenea, în favoarea cazului construit împotriva lui Liz și a boduguardului.
Dădu pagina.
Pistolul Beretta 32 fusese confiscat la arestarea unor traficanți, ce avusese loc cu doi ani în urmă și fusese o acțiune comună a Departamentului de Poliție Miami-Dade și a FBI-ului. Fusese păstrat în custodia Poliției din Miami și făcuse parte dintre armele misterios dispărute cu un an în urmă.
Paul Angelo, bodyguardul ucis, era un fost polițist din Miami. De ce ar purta unul dintre angajații lui Stratton o armă furată?
Ellie se uită înapoi, la lista de ofițeri care lucraseră la cazul din Miami. Credea că o să dea peste numele lui Angelo, dar îngheță când văzu numele care apărea în josul paginii.
Putea fi o coincidență fericită, își spuse ea. Avea nevoie de dovezi concrete.
Apoi începu să sape în trecutul lui Earl Anson, tipul care îl omorâse pe fratele lui Ned în Brockton. Cum ar fi putut să îl cunoască Stratton?
Încă din Florida, Anson fusese un criminal inveterat. Jaf armat, extorcare, trafic de droguri. Fusese în închisorile Tampa și Glades. Ceea ce o puse pe gânduri era faptul că, în ciuda cazierului încărcat, ambele perioade de pușcărie se terminaseră cu eliberări condiționate. Un jaf pentru care se lua patru până la șase ani fusese negociat la paisprezece luni. O altă infracțiune majoră fusese redusă la anii deja petrecuți în pușcărie.
Anson cunoștea pe cineva din interior.
Ellie îl sună pe directorul de la Glades, o instituție de maximă spre medie securitate aflată la șaptezeci de kilometri de Palm Beach în partea de vest. Reuși să primească legătura cu asistentul directorului, Kevin Fletcher. Îl întrebă cum de Earl Anson fusese de două ori ales pentru a fi eliberat înainte de termen.
- Anson, spuse Flecher, uitându-se pe cazier, oare nu am citit că i s-a făcut felul în Boston?
- Nu o să-l mai vedeți a treia oară, dacă la asta vă referiți, confirmă Ellie.
- Nicio pierdere, oftă celălalt. Dar se pare că cineva era destul de apropiat de el. Avea un tătic.
- Tătic? întrebă Ellie.
- Cineva care îl proteja, agent Shurtleff. Și nu pentru ceea ce făcea aici înăuntru. Presupun că era informatorul cuiva.
Informatorul cuiva.
Ellie îi mulțumi lui Flecher, dar acum se simțea într-o fundătură. Dacă încercai să afli cine avea un informator, era ca și cum ai da alarma.
Încercă așadar, o altă direcție. O sună pe Gail Silver, o prietenă care lucra la Procuratura Miami.
- Îl verific pe un fost condamnat pe care îl cheamă Earl Anson. A fost ucigaș plătit în furtul unor tablouri de care mă ocup. Speram că poți să-mi obții o listă cu procesele la care a depus mărturie.
- Da ce, e un fel de martor-de-închiriat? glumi Gail.
- Informator, spuse Ellie. Vreau să văd dacă a avut legătură cu dealeri sau bande care se ocupă de comercializarea de obiecte de artă furate și prin care să pot localiza picturile de care-ți spuneam.
Nu era întru totul o minciună.
- Ce cauți? întrebă avocata, de parcă Ellie îi cerea ceva de rutină.
- Acuzații, condamnări... spuse Ellie pe un ton firesc.
Își ținu respirația.
- Agenții care au lucrat la cazuri, Gail... dacă poți să obții și asta.
Capitolul 88
După-amiaza următoare, Ellie bătea la ușa biroului lui Moretti. Șeful ei răsfoia un dosar și îi făcu morocănos semn să intre.
- Ai ceva de raportat?
Lucrurile merseseră din rău în mai rău cu agentul special șef Moretti. În mod cert, după arestarea lui Ned, se simțise eclipsat, lăsat în urmă de micuța agentă care se ocupa de opere de artă și care acum, dintr-o dată, avea parte de toată publicitatea.
- Am cercetat ceva, spuse Ellie de la ușă. A apărut ceva și nu știu exact ce să fac cu informația. E vorba de obiectele de artă.
- OK.
Moretti se lăsă pe spate, schimbând locul unui dosar.
- Ned Kelly a menționat ceva, spuse Ellie, așezându-se cu un dosar în poală. Știți că a fost la Boston la înmormântarea fratelui său.
- Așa. Chiar voiam să vorbesc cu tine despre el.
Moretti își încrucișă picioarele.
- Acolo a vorbit cu tatăl lui. E puțin cam din senin, dar tatăl lui a spus că știe cine este acest doctor Gachet.
- Cine a spus?
Șeful ei se ridică în picioare.
- Tatăl lui Kelly, zise Ellie. Mai mult de atât, se pare că a sugerat că e vorba de un om al legii. De cineva de aici.
Moretti se încruntă.
- De unde ar putea să știe tatăl lui Ned Kelly cine a fost în spatele spargerii?
- Nu știu, domnule, spuse Ellie, asta vreau să aflu. Dar am început să mă întreb de ce polițiștii din Palm Beach nu au luat nicio măsură în afacerea cu Stratton și Tess MacAuliffe, pe care v-am expus-o și dumneavoastră. Le-ați transmis-o, nu?
Moretti aprobă din cap.
- Desigur...
- Îl știți pe Lawson, șeful detectivilor de aici? Întotdeauna m-am îndoit de el.
- Lawson?
- L-am văzut acasă la Stratton în fiecare dintre cele trei ocazii în care am fost acolo, continuă Ellie.
- Nu te oprești niciodată, nu-i așa, agent Shurtleff? Vrei să știi cât fac doi plus doi.
- Așa că am făcut niște verificări asupra pistolului pe care l-a folosit Liz, continuă ea, ignorându-l. Știți ce am descoperit? A fost furat dintr-un depozit de dovezi al poliției.
- Crezi că nu știu unde bați cu asta? Parcă înțelegerea noastră a fost să faci o mare plecăciune în fața presei pentru că l-ai găsit pe Ned Kelly, apoi îți iei adio de la joaca de-a doamna Kojak. Din punctul de vedere al Biroului, aceste crime sunt rezolvate. Balistică. Motive. Incontestabil.
- Eu vorbesc despre tablouri.
Ellie îi înfruntă privirea.
- Cred că aș putea să mă duc până acolo să aud ce are de spus bătrânul. Dacă sunteți de acord?
Moretti ridică din umeri.
- Aș putea să trimit o echipă locală...
- Echipele locale nu sunt obișnuite cu vânzările de opere de artă și nici nu știu ce să întrebe despre acestea, îl contrazise Ellie.
Moretti nu răspunse. Își ascunse fața după degetele împreunate.
- Când intenționezi să pleci?
- Mâine dimineață, spuse Ellie. La ora șase. Dacă tipul e atât de bolnav pe cât am auzit, s-ar putea să fie o idee bună să mă duc acolo acum.
- Mâine dimineață.
Moretti dădu din cap oarecum sumbru, de parcă se gândea laceva. Apoi, după o secundă, ridică din umeri, ca și cum s-ar fi hotărât.
- Încearcă să fii atentă de data asta, spuse el zâmbind. Îți amintești ce s-a întâmplat ultima dată când ai fost acolo?
- Nu vă faceți griji, replică Ellie. Ce șanse sunt să mi se întâmple așa ceva de două ori la rând?
Capitolul 89
În acea noapte, Ellie îmbrăcă un tricou vechi și șifonat, se demachie și se băgă în pat pe la unsprezece.
Era obosită, dar agitată în continuare. Nu dădu drumul la televizor. Răsfoi un timp o carte despre Van der Heyden, un pictor olandez din secolul al XVII-lea, dar descoperi că nu făcea decât să se uite în gol.
Aflase ceea ce voia; acum singura problemă era ce o să facă în continuare. În sfârșit, stinse lumina și rămase întinsă pe întuneric. Nu putea adormi cu niciun chip.
Ellie își trase cuvertura pe umeri. Se uită la ceas. Trecuseră douăzeci de minute. Ascultă liniștea din casă.
Deodată auzi un scârțâit dinspre sufragerie. Ellie îngheță. Era podeaua care trosnea sau cineva intra pe fereastră. Obișnuia să o lase deschisă ca să intre briza.
Mai ascultă un timp cu ochii deschiși, fără a mișca vreun mușchi. Așteptă al doilea zgomot.
Nimic.
Apoi auzi din nou scârțâitul.
De această dată, Ellie rămase complet nemișcată timp de douăzeci de secunde lungi. Nu își imagina. Era de neconfundat.
Era cineva în casă.
Doamne, Dumnezeule! Ellie își ținu respirația. Inima îi galopa. Băgă mâna sub pernă și își încolăci degetele pe arma pe care o ținea de obicei în cuier. În noaptea aceea o luase lângă ea pentru a fi în siguranță. Ellie lăsă încet piedica și scoase pistolul de sub pernă. Își impuse să-și păstreze calmul, dar gura îi era complet uscată.
Nu citise greșit semnele. Se întâmpla în seara asta!
Scârțâitul se apropie. Ellie simți cum cineva avansează în întuneric spre dormitor.
„Poți să faci asta, îi spuse o voce din interior. Știai că o să se întâmple. Mai așteaptă numai puțin. Haide, Ellie.”
Aruncă o privire printre cearșafuri la ușa prin care aluneca o umbră.
Apoi un sunet care-i dădu un fior pe șira spinării. Zgomotul unei arme.
„Rahat!
Inima lui Ellie se opri.
„Nenorocitul o să mă împuște.”
„Acum... Ned!”
Luminile dormitorului se aprinseră brusc. În partea cealaltă a dormitorului era Ned cu o armă îndreptată asupra intrusului.
- Las-o jos, nenorocitule! Acum!
Ellie săltă în poziție verticală cu propria armă îndreptată cu ambele mâini spre pieptul individului.
Acesta rămase acolo, orbit de lumina neașteptată, cu arma suspendată undeva între Ellie și Ned.
Moretti.
- Las-o jos, spuse Ellie din nou. Dacă nu te împușcă el, te împușc eu.
Capitolul 90
Nu aveam nici cea mai vagă idee ce avea să se întâmple. Ce o să facă cu Moretti? Nu exista cale de compromis. Nu împușcasem pe nimeni până atunci. Nici Ellie.
- Pentru ultima dată.
Ellie se îndreptă pe pat.
- Lasă arma! O să te împușc!
- OK, spuse Moretti privindu-ne pe amândoi.
Era calm, ca și cum mai fusese în situația asta. Lăsă arma jos încet, până când atinse un unghi inofensiv, apoi o puse încet pe patul lui Ellie.
- Supravegheam casa, Ellie. L-am văzut pe Kelly intrând. Ne gândeam că poate pune ceva la cale. Eram îngrijorați. Știu că pare altceva, dar m-am gândit că ar fi cel mai bine ca eu....
- Nu mai ieși basma curată, Moretti.
Ellie clătină din cap în timp ce se dădea jos din pat.
- Ți-am spus, am urmărit arma lui Liz. Știu de unde provine. De la o arestare de care te-ai ocupat tu. Cu asta ce e? Tot din biroul din Miami ai furat-o?
- Isuse, spuse agentul FBI, doar nu crezi că....
- Ba exact asta cred, nenorocit dezgustător ce ești. Știu! Știu de tine și de Earl Anson. Știu că era informatorul tău. E prea târziu să te mai scoți cu minciuni. Nu trebuie să merg la Boston. Tatăl lui Ned a vorbit deja. I-a spus lui Ned că te cunoaște de când stăteai în Boston.
Moretti înghiți cu greutate.
- Mă supravegheai? Și unde-ți sunt ajutoarele, Moretti? Poftim! Cheamă-i înăuntru!
Fața agentului FBI deveni încordată. Apoi ridică din umeri resemnat.
- Așa ai omorât-o pe Tess MacAuliffe?
Ellie ridică arma.
- Te-ai furișat peste ea la baie și i-ai împins capul sub apă?
- N-am de unde să știu, spuse Moretti. Nu eu am omorât-o pe Tess MacAuliffe. Omul lui Stratton a făcut-o.
Am strâns pistolul în pumn.
- Dar prietenii mei, la Lake Worth.... Tu ai făcut-o, nenorocitule.
- Anson a făcut-o, ridică Moretti din umeri calm. Îmi pare rău, Neddie, dar mama ta trebuie să-ți spună ce se întâmplă când iei ceva ce nu-ți aparține.
Am început să mă apropii de Moretti. Nimic nu m-ar fi făcut mai fericit decât să-i rup maxilarul.
Ellie mă ținu.
- Nu scapi așa de ușor, Moretti. La Lake Worth s-au folosit două arme. 32-ul și o pușcă. Una dintre persoane nu a comis acele crime.
- De ce?
M-am uitat la el în timp ce mâna mi se încleșta pe pistol.
- De ce a trebuit să-i omorâți? Nu am luat tablourile....
- Nu, nu ați luat tablourile. Asta a făcut-o Stratton. De fapt, le-a vândut înainte ca voi să fi auzit de lovitură.
- Le-a vândut?
M-am uitat la Ellie. Speram ca ea să înțeleagă mai mult.
Moretti zâmbi.
- Ai înțeles exact care-i treaba de la început, nu-i așa, Ellie? Marea lovitură a lui Ned. A fost doar o acoperire. Cum te simți știind că prietenii tău au fost uciși pentru o înșelătorie?
Moretti zâmbea răutăcios, ca și cum știa că răspunsul la următoarea întrebare o să fie și mai dureros.
- Pe cine să înșelați? De ce mai aveați nevoie să ne urmăriți dacă tablourile erau deja vândute? De ce, Dave?
- Tu încă nu știi, nu-i așa?
Moretti clătină din cap.
Lacrimile îmi ardeau ochii.
- A mai fost furat ceva, zise Moretti, ceva ce nu fusese menționat în înțelegerea inițială.
Acum Ellie se uita fix la mine.
- Gaume-ul, spuse ea.
Capitolul 91
- Felicitări!
Moretti aplaudă.
- Știam eu că dacă vom petrece destul timp aici cineva va spune o chestie inteligentă.
Ochii lui Ellie își schimbară direcția de la Moretti spre mine.
- Operele lui Gaume nu sunt de colecție. Nu ar omorî nimeni pentru așa ceva.
Moretti ridică din umeri.
- Mi-e teamă că a venit vremea avocaților, Ellie.
Pe fața lui Moretti reveni zâmbetul disprețuitor.
- Nimic din ce am spus nu va fi admis la proces. Va trebui să dovedești totul, dacă poți, lucru de care mă îndoiesc. Arma, Anson... toate lucrurile despre care ai vorbit înainte sunt circumstanțiale. Stratton mă va proteja. Îmi pare rău că-ți stric arestarea, dar, în timp ce o să beau Marguerita, tu o să completezi formulare despre caz ca să-ți iei pensia.
.......................................................................
- Poate că Liz știa ceva despre operele de artă, spuse Lawson.
Ținea în mână o punguliță de plastic.
- E un Beretta calibrul treizeci și doi... spuse el. Același tip de armă a fost folosit la crimele de la Lake Worth.
Se uită la Breen.
Stratton se așeză din nou. Fața-i era palidă și lipsită de expresie.
- Nu mă crezi? continuă Ellie. Crezi că Liz Stratton a furat tablourile? Că i-a omorât pe toți oamenii aceia?
- Ea sau prietenul ei, zise Lawson dând din umeri.
Ridică punga cu dovezi.
- O să vedem...
- N-ai înțeles nimic, spuse Ellie, uitându-se la rânjetul satisfăcut care se furișa pe fața lui Stratton. Liz ne-a invitat aici. Avea de gând să dea totul în vileag. De aceea e moartă.
- Spui mereu noi, agent Shurtleff, spuse Lawson într-un final. Vrei să ne spui și nouă la cine te referi?
- Se referă la mine, se auzi o voce de la intrare.
Toată lumea se răsuci.
Ned intrase în cameră.
Capitolul 77
- Ăla e Ned Kelly! spuse Lawson cu ochii cât cepele.
Doi polițiști din Palm Beach puseră mâna pe mine și mă trântiră la podea. Un genunchi mi se înfipse în spate și mâinile îmi fură prinse. Apoi încheieturile îmi fură legate în cătușe.
- M-am predat agentului Shurtleff în această după-amiază, am spus eu, cu obrazul pe podea. S-a întâlnit astăzi cu Liz Stratton. Era pe cale să depună mărturie împotriva soțului ei. Așa cum nici eu nu am omorât-o pe Tess MacAuliffe, nici Liz nu s-a sinucis. Agentul Shurtleff m-a adus aici pentru a-l confrunta pe Stratton și pentru a mă preda.
M-am uitat la Ellie cu o expresie resemnată, în timp ce unul dintre polițiști mă ținea.
Îmi aruncă o privire goală. De ce, Ned?
Polițistul mă puse în genunchi, cu mâinile la spate.
- Dă asta pe radio, lătră Lawson spre un tânăr în haine civile. Și la FBI. Spune-le că tocmai l-am capturat pe Ned Kelly.
Am fost dus la o mașină de poliție, m-au împins înăuntru și au trântit ușile. M-am uitat peste umăr ca să o văd pentru o ultimă dată pe Ellie. Nu mi-a făcut cu mâna. Nimic.
După mai puțin de cincisprezece minute, eram în celulă la Poliția din Palm Beach. Am fost dezbrăcat, percheziționat, fotografiat și aruncat într-o celulă. Era o activitate febrilă. Polițiștii se întindeau să arunce o privire.
Nu m-au acuzat de nimic atunci pe loc. Presupun că poliția aștepta să se lămurească lucrurile. Știam că nu au dovezi clare să mă condamne de ceva - în afară de moartea tipului care îl omorâse pe fratele meu în Boston.
De fapt nu îmi făceau zile fripte. Polițiștii din Palm Beach erau băieți buni și, într-un final, am dat și un telefon la Boston căutându-l pe tatăl meu. Îmi răspunse mama. El nu era acasă.
- Ascultă-mă, mamă, trebuie să-i spui să depună mărturie. Viața mea e în joc.
Ezită puțin, apoi începu să plângă.
- Întreabă-l mamă, știe că sunt nevinovat.
Apoi m-am așezat și am așteptat - să văd ce avea să se întâmple.
Am început să realizez totul în celulă. Mickey și Bobby, și Barney, și Dee. Modul oribil în care muriseră. M-am gândit la Tess, sărmana Tess. M-am gândit la Dave. Atâtea victime. Toate ucise de Gachet? Cine naiba era el? Eu eram acolo în închisoare - iar el era afară, în libertate.
Ceva nu era corect.
Partea a cincea
ARTA ÎNFLOREȘTE
Capitolul 78
Mi-au dat o masă. Mi-au dat pături și un cearșaf. M-am așezat pe patul îngust și am petrecut o noapte singuratică într-o celulă. M-am gândit că asta era prima dintr-o lungă serie. Pe hol se auziră zgomote - ușile unei celule se trântiră, cineva vomită.
Abia în dimineața următoare veni cineva după mine. Unul dintre polițiștii din ziua anterioară - un negru bine făcut. Împreună cu alți doi.
- Presupun că sunt liber să plec? am spus zâmbind fatalist.
- Sigur că da, chicoti el. Te așteaptă la masaj. Nu-ți uita halatul.
Mă duseră sus, într-o micuță cameră de interogatoriu. Doar o masă și trei scaune și o olgindă pe perete, prin care în mod sigur se vedea. Am așteptat singur aproximativ zece minute. Nervii începeau să îmi cedeze. Într-un târziu ușa se deschise și intrară polițiștii.
Unul din ei era detectivul înalt cu păr alb care fusese prezent când m-am predat la Stratton acasă. Lawson. De la Poliția Palm Beach. Celălalt era un tip scund, lat în piept, care purta un costum bej și o cămașă albastră. Îmi aruncă o carte de vizită, de parcă trebuia să fiu impresionat de inițiale.
Agent special șef, George Moretti. FBI.
Șeful lui Ellie.
- Așadar, domnule Kelly, începu Lawson, înghesuindu-se într-un scaun de lemn lângă mine, ce ne facem cu tine?
- Care sunt acuzațiile? am întrebat eu.
Răspunse lent, cu accent sudist.
- Tu de ce crezi că ar trebui să te acuzăm? Ne-ai oferit o gamă variată de infracțiuni din care să alegem. Uciderea lui Tess MacAuliffe? A prietenilor tăi?
Consultă o foaie de hârtie.
- Michael Kelly, Robert O Reily, Barnabas Flind, Diane Lynch?
- Nu am comis niciuna dintre aceste crime...
- OK, atunci să trecem la planul B, spuse Lawson: spargere, trafic interstatal de bunuri furate, te-ai opus arestării... Moartea unui anumit Earl Anson, în Brokton...
- Mi-a omorât fratele, am strigat eu. Și încerca să mă omoare și pe mine. Tu ce ai fi făcut?
- Eu? Eu nu aș fi intrat în această încurcătură de la început, domnule Kelly, replică polițistul. Și dacă vrei să știi, pe cuțit erau amprentele tale, nu ale lui....
- Ai probleme foarte mari.
Tipul de la FBI își trase un scaun.
- Ai două informații care te-ar putea salva. Prima, unde sunt tablourile? A doua, ce legătură avea Tess MacAuliffe cu toate astea?
- Nu am tablourile, am spus eu. Iar Tess nu avea nicio legătură. Am cunoscut-o pe plajă.
- Ba da, avea legătură, mă contrazise tipul de la FBI, dând din cap atotștiutor și apropiindu-se. Și dacă nu ne spui totul, băiete, întreaga ta viață de până acum se va transforma într-o amintire. Știi cum e într-o închisoare federală, Ned? Nu sunt plaje, nu sunt piscine de care să ai grijă.
- Sunt sincer cu voi, l-am întrerupt. Vedeți vreun avocat aici? Am cerut eu vreunul. Da, am fost implicat în furtul acelor tablouri. Am declanșat alarme prin Palm Beach. Verificați. Vi s-au raportat câteva spargeri prin oraș înainte de furt, nu-i așa? Pot să vă dau adresele. Și nu mi-am omorât prietenii. Cred că știți asta deja. Dee m-a sunat și mi-a spus că tablourile nu erau acolo. Că cineva pusese la cale o înscenare. Cineva care se numea doctor Gachet. Mi-a spus să vin să ne întâlnim la casa din Lake Worth și până am ajuns acolo erau morți. Am fugit. Poate am făcut o greșeală. Tocmai îmi văzusem prietenii de o viață scoși din casă în saci de plastic. Ce dracu vă așteptați să fac?
Tipul de la FBI clipi. Se încruntă la mine de parcă voia să spună:
- Ajunge cu bla-blaul, băiete. Habar n-ai ce probleme ți-aș putea face.
- Pe lângă asta, am spus eu întorcându-mă spre Lawson, nici măcar nu mă întrebați ce trebuie.
Capitolul 79
- OK, spuse polițistul ridicând din umeri, atunci spune-mi tu care ar fi întrebările.
- Una ar fi, cine mai știa de furt? am spus. Și cine a mai fost în apartamentul lui Tess MacAuliffe după mine? Cine l-a trimis pe gunoiul ăla la Boston să-mi omoare fratele? Și cine este Gachet?
Se uitară unul la altul pentru o secundă, apoi tipul de la FBI zâmbi.
- Te-ai gândit vreodată că poate nu te întrebăm deoarece știm răspunsul la aceste întrebări, Ned?
M-am uitat la ei ceva mai dur. Am așteptat să clipească. Știau. Știau că nu am omorât pe nimeni. Mă aveau, mă țineau pe jăratic, deși știau că nu i-am omorât nici pe Tess, nici pe Dave. Știau și cine este Gachet. Cu cât amânau mai mult răspunsul, cu atât mai mult mă așteptam să-mi spună: „tatăl tău este doctor Gachet”.
- Raporturile balistice s-au potrivit, spuse detectivul rânjind. Arma pe care am găsit-o acasă la Stratton, așa cum am presupun, aparținea lui Paul Angelo, bodyguardul familiei Stratton. Aceeași armă a fost folosită la crimele din Lake Worth. Avea o relație sexuală cu Liz Stratton. Unul dintre oamenii lui Stratton a confirmat. El îi făcea treburile murdare. Ea îi înscenase asta soțului ei. Nouă ne este destul de clar. Voia banii; voia să-l părăsească pe Dennis Stratton. Avea legături cu Tess MacAuliffe. Vrei să știi cine este Gachet, Ned? A fost Liz. Agentul special Ellie Shurtleff spune că a recunoscut asta la restaurant.
Liz... Gachet? M-am uitat la ei neîncrezător. Așteptam să izbucnească în râs.
Liz nu era Gachet. Stratton schimbase asta, i-o înscenase. Trăsese sforile astfel încât lucrurile să fie în favoarea lui. Și ei credeau!
- De fapt, mai avem o singură întrebare pentru tine, spuse Lawson, aplecându-se spre mine. Ce dracu s-a întâmplat cu tablourile?
Capitolul 80
Am fost dus în fața unui judecător și acuzat de spargere, că m-am opus arestării și că am fugit în alt stat.
Pentru prima dată au nimerit-o cu capetele de acuzare. Eram vinovat de toate trei.
Avocatul din oficiu pe care mi-l dăduseră m-a sfătuit să pledez nevinovat, ceea ce am și făcut, până mi-am dat seama că pot să-l sun pe unchiul George în Watertown și să-l pun să-mi facă rost de unul dintre avocații lui spilcuiți, așa cum se oferise. Cu siguranță aveam nevoie de unul în acel moment.
Mi-au stabilit cauțiunea la 500,000 de dolari.
- Acuzatul poate plăti cauțiunea?
Judecătorul se uită în jos la pupritru.
- Nu, onorată instanță, nu pot.
Așa că m-au dus înapoi în celulă.
M-am uitat la pereții reci de beton, gândindu-mă ca asta era prima dintr-o serie de multe zile asemănătoare.
- Ned.
Am auzit o voce cunoscută de afară. Am sărit din patul îngust.
Era Ellie.
Arăta atât de bine, într-o fustă cu imprimeu și o jachetă scurtă de in. Am fugit înspre gratii. Voiam să o ating. Dar mă simțeam atât de rușinat în salopeta portocalie, de partea cealaltă a gratiilor. Nu suntsigur, dar se poate ca acesta să fi fost cel mai deprimant moment dintre toate.
- O să fie în regulă, Ned.
Ellie încercă să pară plină de speranță.
- O să le răspunzi la toate întrebările. Spune-le totul, Ned. Promit că o să fac tot ce se poate face.
- Ei cred că Liz e de vină, Ellie.
Am clătinat din cap.
- Cred că ea e Gachet. Că ea a pus totul la cale, împreună cu bodyguardul ei. Tablourile... N-au înțeles nimic.
- Știu.
Ellie înghiți cu greu, încleștându-și maxilarele.
- O să scape nepedepsit, am spus eu.
- Nu, a spus ea dezaprobând din cap, nu o să scape. Ascultă. Cooperează. Fii deștept, OK?
- Asta chiar ar fi ceva nou.
Am zâmbit cât am putut de modest. I-am căutat privirea.
- Dar, spune-mi, ție cum îți merge?
- M-ai transformat într-o eroină, Ned. Sunt încolțită de presă.
Își puse mâna pe bare lângă a mea și se uită pe hol pentru a vedea dacă ne urmărea cineva. Apoi își încolăci degetul mic în jurul degetului meu.
- Mă simt destul de rușinat să fiu aici, în felul ăsta. La fel ca tatăl meu. Presupun că totul s-a schimbat.
- Nu s-a schimbat nimic, Ned, mă contrazise Ellie.
Am aprobat-o din cap. Eu eram un condamnat pe cale să pledeze vinovat și să meargă la închisoare. Iar ea era agent FBI. Nu s-a schimbat nimic....
- Vreau să-ți spun ceva...
Ochii ei străluceau.
- Ce?
- O să-l prind. Pentru tine, Ned. Promit. Pentru prietenii tău. Pentru fratele tău. Poți să te bazezi pe asta, Ned.
- Mulțumesc, am șoptit. Mi-au stabilit cauțiunea la cinci sute de mii de dolari. Cred că o să stau aici un timp.
- Cel puțin, ar putea fi și un aspect pozitiv în asta....
- Zău? Care?
Zâmbi copilăros.
- O să redevii blond.
Am zâmbit și eu. M-am uitat în ochii lui Ellie. Dumnezeule, cât voiam să o îmbrățișez! Îmi strânse încă o dată mâna și-mi făcu cu ochiul.
- Deci o să-l pun pe Champ să zdrobească peretele pe la, să zicem, zece și cini?
Am râs.
- Ai grijă de tine, Ned.
Ellie își frecă tandru degetul de mâna mea. O retrase apoi.
- O să ne vedem. Înainte să-ți dai tu seama.
- Știi unde mă găsești.
Se opri.
- Am vorbit serios, Ned.
Se uită în ochii mei.
- În legătură cu Stratton?
- În legătură cu totul, Ned. În legătură cu tine.
Își luă la revedere ridicând un deget și dispăru pe coridor. M-am așezat și m-am uitat la locul mic și înghesuit ce avea să fie casa mea pentru un timp. Un pat mic. O toaletă de metal, prinsă cu șururbi de podea.
Mă pregăteam să-mi petrec timpul într-un mod plăcut.
Ellie plecase de câteva minute, când în fața celulei mele apăru din nou polițistul masiv și netru. Introduse o cheie.
- La masaj, corect?
M-am ridicat. Presupuneam că nu terminaseră cu mine.
- Nu de data asta, râse el. Tocmai ți s-a plătit cauțiunea.
Capitolul 81
M-au dus la Centrul de Preluare și mi-au returnat hainele și portmoneul. Am semnat câteva formulare și m-am uitat dincolo de birou spre cealaltă cameră. Nu-mi spuseseră cine mi-a plătit cauțiunea.
De cealaltă parte a geamului de sticlă, în afara zonei de preluare, stătea Sollie Roth.
Ușa se deschise cu un bâzâit și am pășit afară cu bocceluța în mână. Am întins mâna.
Sollie o strânse zâmbind.
- După cum spuneam, puștiule, despre prieteni... trebuie să fie de cea mai bună calitate, puștiule, de cea mai bună.
Își puse mâna pe după umerii mei și mă conduse pe scări spre garaj.
- Nu știu cum să-ți mulțumesc, am spus.
Și chiar așa era.
Apăru ultima mașină a lui Sol - un Caddie. Șoferul coborî.
- Nu mie trebuie să-mi mulțumești, spuse el dând din umeri și deschizând ușa din spate, ci ei.
Ellie ședea pe scaunul din spate.
- Dumnezeule, ești cea mai bună, am zis.
Am sărit lângă ea și am îmbrățișat-o. Cea mai frumoasă îmbrățișare din viața mea. Apoi m-am uitat la ochii aceia albaștri și am sărutat-o pe buze. Nu-mi păsa dacă ne vedea cineva, sau dacă era bine sau rău.
- Dacă nu vă supărați, porumbeilor, interveni Sol de pe locul din față tușind, e târziu, sunt cu câteva sute de mii mai sărac din cauza voastră și avem treabă.
- Treabă?
- De ce am impresia că voiați să prindeți un criminal?
Nu mi-am putut stăpâni un zâmbet care mi se întinse pe toată fața. L-am strâns pe Sol de mână. Mi-era greu să explic de ce simțeam acea căldură interioară - acești doi oameni îmi țineau partea.
- Cred că putem scăpa de presă dacă ieșim prin spate, îi atrase Sol atenția șoferului. Te deranjează să stai în vechea ta cameră?
- Vrei să spui că pot să mă întorc la tine acasă?
- Poți să mergi unde vrei, Ned, mă asigură Ellie. Cel puțin, până la proces. Domnul Roth, aici de față, și-a asumat responsabilitatea pentru tine.
- Așa că să nu-ți vină idei.
Se uită la mine serios.
- Pe lângă astea, îmi datorezi încă două sute de dolari. Și scopul meu este să îi recuperez.
Nu-mi venea să cred ce se întâmpla. Eram mut. Mă simțisem vânat atâta timp. Acum eram alături de oameni care credeau în mine. Care erau gata să lupte pentru mine.
În câteva minute eram înapoi la Sol acasă. Porțile domeniului se deschiseră și Cadillacul intră prin față în curtea pavată. Sol se întoarse spre mine.
- Cred că o să găsești locul la fel cum l-ai lăsat. Dimineață o să-ți căutăm un avocat bun. Ce zici?
- Da, Sol, sunt perfect de acord.
- În acest caz, mă duc să mă culc, oftă el.
Spuse noapte bună și ne făcu cu ochiul.
Am rămas cu Ellie, uitându-mă la vechea mea locuință de deasupra garajului și dându-mi seama, în acele momente minunate, că nu mă mai urmărea nimeni.
Ellie stătea acolo, privindu-mă.
Pentru o secundă, am tras-o aproape și i-am luat fața în palme. Am vrut să-i spun ce mult apreciam ce făcuse, dar nu puteam să scot niciun cuvânt.
M-am aplecat și am sărutat-o. Gura ei era caldă și umedă și nu ezită deloc. Când n-am mai putut respira, m-am retras. Am zăbovit cu mâna pe pieptul ei.
- Și acum ce urmează, agent Shurtleff?
- Acum, spuse Ellie, poate mergem sus să mai discutăm despre caz.
- Credeam că nu e bine, am spus luând-o ușor de mână.
Am tras-o aproape, i-am simțit inima bătând, am simțit cum corpul ei mic se mulează pe al meu.
- Nu e bine deloc, zise Ellie uitându-se la mine, dar cine mai ține cont?
Capitolul 82
De data asta nu ne-am mai abținut. A fost o performanță să urcăm scările. În secunda în care ne-am împiedicat de prag, gurile noastre s-au unit și nu ne-am mai putut lua mâinile unul de pe celălalt.
- Despre ce voiai să discutăm? am întrebat zâmbind în timp ce-i desfăceam nasturii de la jachetă.
- Nu mai știu... spuse ea.
Își ridică repede bluza. Avea un corp superb. Îl văzusem în ziua cu caiacul. De data asta îl voiam în întregime. Am tras-o aproape.
- Vreau să știi, zise ea, trăgând de curea, că o să mergi oricum la închisoare. Indiferent câte de bine o să fie acum.
- Nu prea mă motivează asta, am spus eu.
Mâinile mele îi mângâiară șira spinării și ajunseră apoi jos, în fustă. Am tras fermoarul și am ajutat-o să scape de ea, lăsând-o să cadă pe podea.
- Poți să mă pui la încercare, șopti Ellie.
Am ridicat-o și am întins-o ușor pe pat. Mi-am dat jos pantalonii.
M-am așezat deasupra ei privind-o în ochi. Fiecare mușchi din corpul meu, fiecare celulă exploda de dorință pentru fata asta incredibilă.
Pielea ei era moale și fină, a mea era transpirată și ardea.Era încordată; mușchii mici și fermi la brațe și șoldurile se mișcau în ritm cu mine cu o stăpânire grațioasă. Își arcui spatele.
- Nu-mi vine să cred că într-adevăr facem asta, am spus eu.
- Mie-mi spui, răspunse Ellie.
Nu puteam să nu mă gândesc: „La asta se rezumă totul, idiot norocos ce ești. E vorba de fătuca asta minunată care a riscat totul pentru tine, care s-a uitat în interiorul tău și a văzut ceea ce nimeni nu voia să vadă. Acum ce ne facem? Cum ai de gând să o păstrezi?”
Capitolul 83
Fereastra era deschisă, luna strălucea, iar briza oceanului ne ținea loc de evantai. Ne-am încolăcit pe perne, prea obosiți să ne mai mișcăm.
Nu eram doar obosiți unul din cauza celuilalt, din cauza celor trei partide de sex, ci de stresul celor întâmplate. Eram acolo cu Ellie. Mi-am pus capul pe umărul ei pentru un minut și m-am simțit la un milion de kilometri depărtare de caz.
- Și acum ce facem? am întrebat-o pe Ellie care stătea ghemuită în brațele mele.
- Faci ceea ce ți-a spus Sol să faci, răspunse ea. Îți iei un avocat foarte bun. Nu mai faci nicio prostie, pentru început. Ai grijă de cazul tău, Ned, cu dovezile pe care le au, cu cazierul tău curat, te așteaptă poate un an - maxim optsprezece luni.
- O să mă aștepți, Ellie? am întrebat-o gâdilind-o și tachinând-o.
Ea ridică din umeri.
- Doar dacă nu apare alt caz și nu o să cunosc pe altcineva. Cu lucrurile de felul ăsta nu poți să știi niciodată.
Am râs și am tras-o spre mine. Dar cred că era evident că mă gândeam la altceva. Mergeam la închisoare. Iar Stratton ne mamipulase pe toți. Perfect.
- Răspunde-mi la o întrebare. Ai încredere că Poliția din Palm Beach o să termine treaba? Lawson? Ce zici de propriul tău șef, Ellie? Moretti?
- S-ar putea să existe cineva în care pot să am încredere, spuse ea. Un detectiv din Palm Beach. Nu cred că e sub controlul lui Lawson. Nici al lui Stratton.
- Mai am un as în mânecă, am spus eu.
Se uită la mine cu ochii măriți.
- Tatăl meu...
- Tatăl tău? Nu le-ai spus polițiștilor de el?
Am clătinat din cap.
- Nu. Tu?
Ellie mă privi impasibilă. Nu răspunse, dar vedeam pe fața ei că nu le spusese.
Se uită lung în ochii mei.
- Cred că ne scapă ceva. Ce a spus Liz în mașină? „A fost furat un singur tablou.” Și „Tu ești experta. De ce crezi că-și spune Gachet?”
- Dar ce e cu acest Gachet? Ce îl face atât de deosebit?
- A fost una dintre ultimele picturi pe care le-a făcut Van Gogh. În iunie 1890, cu doar o lună înainte de a se sinucide. Gachet era un doctor care obișnuia să-i facă vizite, în Auvres. Ai văzut fotografia. Stă la o masă, cu tichia pe cap și își sprijinp capul în mână. Tabloul se concentrează pe ochii aceia albaștri și triști...
- Îmi amintesc, am spus. Dave mi-a lăsat o fotografie a tabloului.
- Privirea lui este atât de îndepărtată și tulburătoare, continuă Ellie. Plină de durere și de înțelegere. Ochii pictorului. S-a presupus întotdeauna că tabloul prevestea sinuciderea lui Van Gogh. A fost cumpărat de către japonezi la o licitație în 1990 cu peste optzeci de milioane. La vremea aceea a fost cel mai mare preț plătit vreodată pentru o operă de artă.
- Tot nu înțeleg. Stratton nu avea niciun Van Gogh.
- Nu, spuse Ellie. Nu avea.
Apoi am văzut o rază de siguranță în ochii ei.
- Decât dacă...
- Decât dacă ce, Ellie?
M-am ridicat și m-am așezat în fața ei. Își mușca buza.
- A fost furat doar un tablou.
- Ai de gând să-mi împărtășești și mie gândurile tale, Ellie?
Ellie îmi zâmbi.
- Nu a câștigat încă, Ned. Nu în întregime. Încă nu și-a recuperat tabloul.
Aruncă cearșafurile de pe ea. Ochii i se luminară într-un surâs.
- După cum spunea Sollie, avem treabă.
Capitolul 84
După două zile am obținut permisiunea de a zbura la Boston. Dar nu pentru motivul la care sperasem. Corpul lui Dave fusese în sfârșit returnat de către poliție. Îl îngropam la biserica locală, St. Ann din Brockton.
Am fost însoțit în călătorie de un reprezentant federal. Un tânăr pe nume Hector Rodriguez care abia își terminase stagiul de pregătire.
Înmormântarea avea loc în afara statului, așadar în afara teritoriului stabilit pentru cauțiune. Și reprezentam un risc pentru pasagerii avionului, desigur. Hector a stat lipit de mine tot drumul.
L-am îngropat pe Dave pe o parcelă de lângă mormântul fratelui nostru John Michael. Toată lumea era adunată acolo, cu ochii în lacrimi. O țineam pe mama de mână.
E așa cum se spune despre irlandezi, nu? Știm să îngropăm oameni. Știm cum să rezistăm. Ne-am obișnuit de mult să pierdem oameni.
Preotul întrebă dacă vrea cineva să rostească ultimele cuvinte. Spre surprinderea mea, tatăl meu făcu un pas înainte. Ne ceru să-l lăsăm un moment singur.
Păși spre sicriul din lemn de cireș lustruit și puse mâna pe capac. Mormăi ceva încet. Oare ce spunea?
„Nu am vrut să pățești asta, fiule. Ned nu trebuia să te implice”?
M-am uitat la părintele Dolan. Acesta aprobă. Am pășit spre mormânt și m-am postat lângă Frank. Ploaia începea să se întețească. Un vând rece îmi sufla în față. Am rămas acolo un moment. Frank își plimbă mâna pe sicriu, fără măcar să-mi arunce o privire. Înghiți cu greu.
- Aveau nevoie de un intermediar, Ned.
Tatăl meu scrâșni.
- Aveau nevoie de cineva care să poată organiza echipa să pună la cale spargerea.
- Cine, tată?
- Nu e vorba de soție, dacă asta vrei să spui. Și nici de celălalt tăntălău pe care l-au omorât.
Am dat din cap.
- Știm deja asta, tată.
Închise ochii.
- Trebuia să fie o treabă curată și precisă, Ned. Fără să fie nimeni rănit. Crezi că l-aș fi amestecat pe Mickey într-o treabă murdară? Bobby, Dee - Doamne, Ned, îl cunosc pe tatăl ei de treizeci de ani...
Se întoarse spre mine cu lacrimi pe fața lui slabă. Nu îl văzusem niciodată pe tata plângând. Se uită la mine, aproape furios.
- Fiule, tu crezi, chiar și pentru o secundă, că o să-i las să te ia?
Ceva s-a rupt în mine în acel moment. În coșul pieptului. În ploaie. Cu fratele meu zăcând acolo.
Să spunem că era toată ura acumulată. Hotărârea mea de a-l vedea cum îl vedeam. Simțeam în ochi un șuvoi sărat și puternic. Nu știam ce să fac.
M-am întins și i-am cuprins ușor mâna de pe sicriu cu propria mână. Simțeam cum îi tremură degetele osoase, îi simțeam groaza din suflet. În momentul acela am simțit cum trebuie să fie când ești speriat de moarte.
- Știu ce am făcu, spuse el îndreptându-se, și va trebui să trăiesc cu asta. Indiferent câtam. Oricum, Neddie, spuse cu o urmă de surâs, mă bucur că tu ai sfârșit bine.
Vocea mea se auzi spartă.
- Nu sunt bine, tată. Dave e mort. Eu mă duc la închisoare. Isuse, tată, cine e?
Strânse pumnii. Respira de parcă se lupta să țină un jurământ, un legământ pe care îl făcuse de mulți ani.
- L-am cunoscut cu ani în urmă la Boston. Dar s-a mutat. Mutarea i-a priit. De data asta avea însă nevoie de o echipă din afara orașului.
- Cine?
Tata îmi spuse numele.
Am rămas acolo o secundă, cu o gheară în piept. Totul se limpezi pentru mine.
- Voia o echipă din afara orașului, repetă tatăl meu, iar eu aveam una, nu?
Se uită în sfârșit la mine.
- Era vorba doar de o plată, Ned. Era ca și cum te duci la bancă și ei îți dau un milion. Careu de ași, Ned. Mă înțelegi?
Își frecă mâna de sicriul alunecos din cauza ploii.
- Până și Davey ar fi înțeles.
M-am apropiat și i-am pus mâna pe umăr.
- Da, tată, te înțeleg.
Capitolul 85
Detectivul Carl Breen din Palm Beach sorbea din cafeaua Starbucks pe o bancă, având vedere la portul din fața podului de lângă Flagler Drive. Ellie se întoarse spre el.
- Am nevoie de ajutorul tău, Carl.
Se uitară la iahturile elegante și albe de pe partea cealaltă a lacului - adevărate frumuseți - cu echipaje în uniforme albe, care le curățau.
- De ce eu? întrebă Breen. De ce nu te duci la Lawson? Păreți în relații strânse.
- E prieten bun, Carl. Și de-al lui Stratton. De aceea sunt aici.
- Slip e OK, spuse detectivul din Palm Beach zâmbind în timp ce vorbea de Lawson. Doar că este aici de prea mult timp.
- Sunt convinsă că e OK, spuse Ellie. În persoana pentru care lucrează el nu am încredere.
Un pescăruș țipă de lângă locul unde era legată o ambarcațiune la câțiva metri distanță. Breen clătină din cap.
- În mod cert ai evoluat în cele două săptămâni de când ai picat la locul crimei pe care o investigam. Cel mai căutat suspect din America îți cade în brațe. Acum faci acuzații împotriva unuia dintre cei mai importanți oameni din oraș.
- Ce pot să-ți spun, Carl? Arta înflorește. Și n-aș putea spune chiar că „mi-a căzut în brațe”. Am fost răpită, îți amintești?
Breen își ridică palmele.
- De fapt, am vrut să sune ca un compliment. Și mie ce-mi iese din asta?
- Cea mai mare promovare din cariera ta, spuse Ellie.
Breen izbucni în râs amuzat. Luă o ultimă înghițitură de cafea și mototoli paharul, transformându-l într-o minge.
- OK, te ascult.
- Stratton a pus pe cineva s-o omoare pe Tess MacAuliffe, spuse ea fără să-l scape din ochi.
- Știam că o să spui asta, pufni Breen.
- Zău? Ei bine, ceea ce probabil nu știai este că numele ei real nu era Tess MacAuliffe. Și nu ai reușit să afli nimic despre ea deoarece este din Australia. Acolo era prostituată. A fost angajată pentru a-și face meseria. Cu Stratton.
- Și tu de unde ai informația asta? întrebă Breen privind-o în față.
- Nu contează, spuse Ellie. Poți să intri și tu în posesia ei. Ceea ce contează este că Dennis Stratton întreținea o relație cu ea, și că cei din propriul tău departament știu sta și n-au mișcat un deget. Și mai știu și că și-a ucis soția ca să se răzbune, după care le-a pus totul în spate ei și bodyguardului.
- A ucis-o?
Ochii lui Breen străluciră.
- Ca să se răzbune pentru ce?
- Ca să se răzbune pentru conspirația cu Tess. Liz voia să termine. Ne spusese totul. Stratton a făcut-o. Ca să scape de ea și să distragă atenția de la el.
- Tot nu înțeleg ceva, zise Breen dând din cap precaut. Ai spus că departamentul meu știa deja de această relație dintre Tess și Stratton. Vrei să explici?
- Dennis Stratton a fost acolo, la Brazilian Court, împreună cu Tess, în câteva împrejurări. Am văzut la el acasă un reper de golf care se potrivea cu cel găsit la locul crimei. Am arătat eu însămi poza lui personalului hotelului. Iar Poliția din Palm Beach știe toate astea.
Expresia imasibilă a lui Breen o surprinse pe Ellie.
- Nu ar trebui să fii surprins de asta, Carl. Nu a ajuns la voi informația asta?
- Crezi că dacă ar fi ajuns n-am fi mers pe fir? Nu crezi că am fi tăbărât pe Stratton? Chiar și Lawson. Te asigur că îl urăște pe nenorocit la fel de mult ca tine.
Breen se uită dezaprobator la ea.
- Cine a fost cel care se presupune că a dat această informație?
Ellie nu răspunse. Se uită la el la fel de impasibilă. Un sentiment sinistru, bolnav, îi goli pieptul. Totul se schimbase. Avea senzația că aluneca împotriva voinței ei, la început încet, apoi din ce în ce mai repede.
- Las-o baltă, Carl, spuse ea, recapitulând tot ce știa despre caz, începând cu primele momente.
Tocmai se schimbase totul.
Capitolul 86
Zborul înapoi la Florida a fost lung și liniștit. Abia dacă am schimbat o vorbă cu agentul Rodriguez. Îmi îngropasem fratele. Poate îl văzusem pe tata pentru ultima oară.
Și aduceam un bagaj cu mine. Ceva de dimensiunile unui cutremur: numele celui răspunzător de moartea fratelui meu și a celor mai apropiați prieteni.
Când am intrat prin pasaj în aeroportul din Palm Beach, am recunoscut-o pe Ellie care mă aștepta. Nu se amesteca cu mulțimea de familiști amețiți din Palm Beach, care își întâmpinau rudele venite să stea în soarele Floridei.
Am presupus că era încă în timpul serviciului, îmbrăcată într-un costum negru cu pantaloni și cu părul strâns în coadă. Când mă văzu, zâmbi, dar se putea observa că este la finalul unei zile stresante.
Hector Rodriguez se aplecă și îmi desfăcu dispozitivul de urmărire de la gleznă. Îmi întinse mâna și îmi ură noroc.
- Acum ești din nou problema FBI-ului, spuse el.
Și eu și Ellie ne-am oprit acolo pentru o secundă. O vedeam cum îmi citește privirea stresată.
- Ești OK?
- Sunt OK; am mințit eu.
M-am asigurat că nu ne urmărește nimeni, după care am luat-o în brațe.
- Am vești.
I-am simțit fața atingându-mi pieptul. Pentru o clipă, nu am mai fost sigur cine pe cine ținea în brațe.
- Și eu am vești, Ned.
- Ellie, știu cine e Gachet.
Ochii ei se umeziră și aprobă din cap.
- Haide, te conduc acasă.
Presupun că mă așteptam să fie complet uimită când, în drum spre casa lui Sollie, i-am spus numele pe care mi-l dăduse tata. Dar ea nu făcu decât să deadin cap aprobator întorcând pe Okeechobee.
- Poliția din Palm Beach nu a mers pe firul care ducea la Stratton, afirmă ea, parcând mașina.
- Credeam că i-ai informat, am spus puțin zăpăcit.
- I-am informat, zise Ellie. Sau cel puțin așa am crezut.
Mi-a luat o secundă s-o înțeleg.
Cred că până în acel moment nu mi-am dat niciodată seama de cât de furios eram, ocupat fiind să mă ascund de lege sau să-mi dovedesc nevinovăția. Dar acum simțeam că furia mă năpădește ca o furtună care nu putea fi stăvilită.
Stratton avusese întotdeauna ce cineva în interior. El avea toate cărțile.
- Cum rezolvăm asta? am întrebat-o pe Ellie în timp ce mașinile treceau pe lângă noi.
- Putem să-i luăm o depoziție tatălui tău, dar vorbim de oameni ai legii, Ned. O să fie nevoie de mai mult decât de o acuzație venită de la unul care le poartă pică și al cărui trecut nu este tocmai ireproșabil. Asta nu este cu adevărat o dovadă.
- Dar tu ai dovezi.
- Nu, tot ce știu eu este că cineva a mușamalizat cazul lui Tess MacAuliffe. Dacă m-aș duce cu asta la șeful meu, abia ar ridica din sprâncene.
- Ellie, tocmai mi-am îngropat fratele. Doar nu te aștepți să stau aici și să-i las pe Stratton și pe jigodiile alea să scape?
- Nu, Ned, nu mă aștept la asta.
Am văzut o privire hotărâtă în ochi ei blânzi și albaștri. Privirea spunea:
„Am nevoie să mă ajuți să dovedesc asta, Ned.”
Nu am spus decât:
- Contează pe mine.
Capitolul 87
După două zile, Ellie obținu dovada.
Era ca și cum te-ai uita la un tablou din alt unghi, cu o prismă întoarsă cu capul în jos. Știa că totul depindea de ceea ce putea să obțină, indiferent ce ar fi fost.
Întâi căută prin dosarul Poliției din Palm Beach despre crima-sinucidere ce o avusese ca victimă pe Liz Stratton. Acolo era un raport al NIBIN (Sistemul Național Integrat de Identificare Balistică) în care se găsea întreg istoricul armei.
După cum spusese Lawson, reieșea că era una dintre armele folosite la masacrarea prietenilor lui Ned de la Lake Worth. Era, de asemenea, în favoarea cazului construit împotriva lui Liz și a boduguardului.
Dădu pagina.
Pistolul Beretta 32 fusese confiscat la arestarea unor traficanți, ce avusese loc cu doi ani în urmă și fusese o acțiune comună a Departamentului de Poliție Miami-Dade și a FBI-ului. Fusese păstrat în custodia Poliției din Miami și făcuse parte dintre armele misterios dispărute cu un an în urmă.
Paul Angelo, bodyguardul ucis, era un fost polițist din Miami. De ce ar purta unul dintre angajații lui Stratton o armă furată?
Ellie se uită înapoi, la lista de ofițeri care lucraseră la cazul din Miami. Credea că o să dea peste numele lui Angelo, dar îngheță când văzu numele care apărea în josul paginii.
Putea fi o coincidență fericită, își spuse ea. Avea nevoie de dovezi concrete.
Apoi începu să sape în trecutul lui Earl Anson, tipul care îl omorâse pe fratele lui Ned în Brockton. Cum ar fi putut să îl cunoască Stratton?
Încă din Florida, Anson fusese un criminal inveterat. Jaf armat, extorcare, trafic de droguri. Fusese în închisorile Tampa și Glades. Ceea ce o puse pe gânduri era faptul că, în ciuda cazierului încărcat, ambele perioade de pușcărie se terminaseră cu eliberări condiționate. Un jaf pentru care se lua patru până la șase ani fusese negociat la paisprezece luni. O altă infracțiune majoră fusese redusă la anii deja petrecuți în pușcărie.
Anson cunoștea pe cineva din interior.
Ellie îl sună pe directorul de la Glades, o instituție de maximă spre medie securitate aflată la șaptezeci de kilometri de Palm Beach în partea de vest. Reuși să primească legătura cu asistentul directorului, Kevin Fletcher. Îl întrebă cum de Earl Anson fusese de două ori ales pentru a fi eliberat înainte de termen.
- Anson, spuse Flecher, uitându-se pe cazier, oare nu am citit că i s-a făcut felul în Boston?
- Nu o să-l mai vedeți a treia oară, dacă la asta vă referiți, confirmă Ellie.
- Nicio pierdere, oftă celălalt. Dar se pare că cineva era destul de apropiat de el. Avea un tătic.
- Tătic? întrebă Ellie.
- Cineva care îl proteja, agent Shurtleff. Și nu pentru ceea ce făcea aici înăuntru. Presupun că era informatorul cuiva.
Informatorul cuiva.
Ellie îi mulțumi lui Flecher, dar acum se simțea într-o fundătură. Dacă încercai să afli cine avea un informator, era ca și cum ai da alarma.
Încercă așadar, o altă direcție. O sună pe Gail Silver, o prietenă care lucra la Procuratura Miami.
- Îl verific pe un fost condamnat pe care îl cheamă Earl Anson. A fost ucigaș plătit în furtul unor tablouri de care mă ocup. Speram că poți să-mi obții o listă cu procesele la care a depus mărturie.
- Da ce, e un fel de martor-de-închiriat? glumi Gail.
- Informator, spuse Ellie. Vreau să văd dacă a avut legătură cu dealeri sau bande care se ocupă de comercializarea de obiecte de artă furate și prin care să pot localiza picturile de care-ți spuneam.
Nu era întru totul o minciună.
- Ce cauți? întrebă avocata, de parcă Ellie îi cerea ceva de rutină.
- Acuzații, condamnări... spuse Ellie pe un ton firesc.
Își ținu respirația.
- Agenții care au lucrat la cazuri, Gail... dacă poți să obții și asta.
Capitolul 88
După-amiaza următoare, Ellie bătea la ușa biroului lui Moretti. Șeful ei răsfoia un dosar și îi făcu morocănos semn să intre.
- Ai ceva de raportat?
Lucrurile merseseră din rău în mai rău cu agentul special șef Moretti. În mod cert, după arestarea lui Ned, se simțise eclipsat, lăsat în urmă de micuța agentă care se ocupa de opere de artă și care acum, dintr-o dată, avea parte de toată publicitatea.
- Am cercetat ceva, spuse Ellie de la ușă. A apărut ceva și nu știu exact ce să fac cu informația. E vorba de obiectele de artă.
- OK.
Moretti se lăsă pe spate, schimbând locul unui dosar.
- Ned Kelly a menționat ceva, spuse Ellie, așezându-se cu un dosar în poală. Știți că a fost la Boston la înmormântarea fratelui său.
- Așa. Chiar voiam să vorbesc cu tine despre el.
Moretti își încrucișă picioarele.
- Acolo a vorbit cu tatăl lui. E puțin cam din senin, dar tatăl lui a spus că știe cine este acest doctor Gachet.
- Cine a spus?
Șeful ei se ridică în picioare.
- Tatăl lui Kelly, zise Ellie. Mai mult de atât, se pare că a sugerat că e vorba de un om al legii. De cineva de aici.
Moretti se încruntă.
- De unde ar putea să știe tatăl lui Ned Kelly cine a fost în spatele spargerii?
- Nu știu, domnule, spuse Ellie, asta vreau să aflu. Dar am început să mă întreb de ce polițiștii din Palm Beach nu au luat nicio măsură în afacerea cu Stratton și Tess MacAuliffe, pe care v-am expus-o și dumneavoastră. Le-ați transmis-o, nu?
Moretti aprobă din cap.
- Desigur...
- Îl știți pe Lawson, șeful detectivilor de aici? Întotdeauna m-am îndoit de el.
- Lawson?
- L-am văzut acasă la Stratton în fiecare dintre cele trei ocazii în care am fost acolo, continuă Ellie.
- Nu te oprești niciodată, nu-i așa, agent Shurtleff? Vrei să știi cât fac doi plus doi.
- Așa că am făcut niște verificări asupra pistolului pe care l-a folosit Liz, continuă ea, ignorându-l. Știți ce am descoperit? A fost furat dintr-un depozit de dovezi al poliției.
- Crezi că nu știu unde bați cu asta? Parcă înțelegerea noastră a fost să faci o mare plecăciune în fața presei pentru că l-ai găsit pe Ned Kelly, apoi îți iei adio de la joaca de-a doamna Kojak. Din punctul de vedere al Biroului, aceste crime sunt rezolvate. Balistică. Motive. Incontestabil.
- Eu vorbesc despre tablouri.
Ellie îi înfruntă privirea.
- Cred că aș putea să mă duc până acolo să aud ce are de spus bătrânul. Dacă sunteți de acord?
Moretti ridică din umeri.
- Aș putea să trimit o echipă locală...
- Echipele locale nu sunt obișnuite cu vânzările de opere de artă și nici nu știu ce să întrebe despre acestea, îl contrazise Ellie.
Moretti nu răspunse. Își ascunse fața după degetele împreunate.
- Când intenționezi să pleci?
- Mâine dimineață, spuse Ellie. La ora șase. Dacă tipul e atât de bolnav pe cât am auzit, s-ar putea să fie o idee bună să mă duc acolo acum.
- Mâine dimineață.
Moretti dădu din cap oarecum sumbru, de parcă se gândea laceva. Apoi, după o secundă, ridică din umeri, ca și cum s-ar fi hotărât.
- Încearcă să fii atentă de data asta, spuse el zâmbind. Îți amintești ce s-a întâmplat ultima dată când ai fost acolo?
- Nu vă faceți griji, replică Ellie. Ce șanse sunt să mi se întâmple așa ceva de două ori la rând?
Capitolul 89
În acea noapte, Ellie îmbrăcă un tricou vechi și șifonat, se demachie și se băgă în pat pe la unsprezece.
Era obosită, dar agitată în continuare. Nu dădu drumul la televizor. Răsfoi un timp o carte despre Van der Heyden, un pictor olandez din secolul al XVII-lea, dar descoperi că nu făcea decât să se uite în gol.
Aflase ceea ce voia; acum singura problemă era ce o să facă în continuare. În sfârșit, stinse lumina și rămase întinsă pe întuneric. Nu putea adormi cu niciun chip.
Ellie își trase cuvertura pe umeri. Se uită la ceas. Trecuseră douăzeci de minute. Ascultă liniștea din casă.
Deodată auzi un scârțâit dinspre sufragerie. Ellie îngheță. Era podeaua care trosnea sau cineva intra pe fereastră. Obișnuia să o lase deschisă ca să intre briza.
Mai ascultă un timp cu ochii deschiși, fără a mișca vreun mușchi. Așteptă al doilea zgomot.
Nimic.
Apoi auzi din nou scârțâitul.
De această dată, Ellie rămase complet nemișcată timp de douăzeci de secunde lungi. Nu își imagina. Era de neconfundat.
Era cineva în casă.
Doamne, Dumnezeule! Ellie își ținu respirația. Inima îi galopa. Băgă mâna sub pernă și își încolăci degetele pe arma pe care o ținea de obicei în cuier. În noaptea aceea o luase lângă ea pentru a fi în siguranță. Ellie lăsă încet piedica și scoase pistolul de sub pernă. Își impuse să-și păstreze calmul, dar gura îi era complet uscată.
Nu citise greșit semnele. Se întâmpla în seara asta!
Scârțâitul se apropie. Ellie simți cum cineva avansează în întuneric spre dormitor.
„Poți să faci asta, îi spuse o voce din interior. Știai că o să se întâmple. Mai așteaptă numai puțin. Haide, Ellie.”
Aruncă o privire printre cearșafuri la ușa prin care aluneca o umbră.
Apoi un sunet care-i dădu un fior pe șira spinării. Zgomotul unei arme.
„Rahat!
Inima lui Ellie se opri.
„Nenorocitul o să mă împuște.”
„Acum... Ned!”
Luminile dormitorului se aprinseră brusc. În partea cealaltă a dormitorului era Ned cu o armă îndreptată asupra intrusului.
- Las-o jos, nenorocitule! Acum!
Ellie săltă în poziție verticală cu propria armă îndreptată cu ambele mâini spre pieptul individului.
Acesta rămase acolo, orbit de lumina neașteptată, cu arma suspendată undeva între Ellie și Ned.
Moretti.
- Las-o jos, spuse Ellie din nou. Dacă nu te împușcă el, te împușc eu.
Capitolul 90
Nu aveam nici cea mai vagă idee ce avea să se întâmple. Ce o să facă cu Moretti? Nu exista cale de compromis. Nu împușcasem pe nimeni până atunci. Nici Ellie.
- Pentru ultima dată.
Ellie se îndreptă pe pat.
- Lasă arma! O să te împușc!
- OK, spuse Moretti privindu-ne pe amândoi.
Era calm, ca și cum mai fusese în situația asta. Lăsă arma jos încet, până când atinse un unghi inofensiv, apoi o puse încet pe patul lui Ellie.
- Supravegheam casa, Ellie. L-am văzut pe Kelly intrând. Ne gândeam că poate pune ceva la cale. Eram îngrijorați. Știu că pare altceva, dar m-am gândit că ar fi cel mai bine ca eu....
- Nu mai ieși basma curată, Moretti.
Ellie clătină din cap în timp ce se dădea jos din pat.
- Ți-am spus, am urmărit arma lui Liz. Știu de unde provine. De la o arestare de care te-ai ocupat tu. Cu asta ce e? Tot din biroul din Miami ai furat-o?
- Isuse, spuse agentul FBI, doar nu crezi că....
- Ba exact asta cred, nenorocit dezgustător ce ești. Știu! Știu de tine și de Earl Anson. Știu că era informatorul tău. E prea târziu să te mai scoți cu minciuni. Nu trebuie să merg la Boston. Tatăl lui Ned a vorbit deja. I-a spus lui Ned că te cunoaște de când stăteai în Boston.
Moretti înghiți cu greutate.
- Mă supravegheai? Și unde-ți sunt ajutoarele, Moretti? Poftim! Cheamă-i înăuntru!
Fața agentului FBI deveni încordată. Apoi ridică din umeri resemnat.
- Așa ai omorât-o pe Tess MacAuliffe?
Ellie ridică arma.
- Te-ai furișat peste ea la baie și i-ai împins capul sub apă?
- N-am de unde să știu, spuse Moretti. Nu eu am omorât-o pe Tess MacAuliffe. Omul lui Stratton a făcut-o.
Am strâns pistolul în pumn.
- Dar prietenii mei, la Lake Worth.... Tu ai făcut-o, nenorocitule.
- Anson a făcut-o, ridică Moretti din umeri calm. Îmi pare rău, Neddie, dar mama ta trebuie să-ți spună ce se întâmplă când iei ceva ce nu-ți aparține.
Am început să mă apropii de Moretti. Nimic nu m-ar fi făcut mai fericit decât să-i rup maxilarul.
Ellie mă ținu.
- Nu scapi așa de ușor, Moretti. La Lake Worth s-au folosit două arme. 32-ul și o pușcă. Una dintre persoane nu a comis acele crime.
- De ce?
M-am uitat la el în timp ce mâna mi se încleșta pe pistol.
- De ce a trebuit să-i omorâți? Nu am luat tablourile....
- Nu, nu ați luat tablourile. Asta a făcut-o Stratton. De fapt, le-a vândut înainte ca voi să fi auzit de lovitură.
- Le-a vândut?
M-am uitat la Ellie. Speram ca ea să înțeleagă mai mult.
Moretti zâmbi.
- Ai înțeles exact care-i treaba de la început, nu-i așa, Ellie? Marea lovitură a lui Ned. A fost doar o acoperire. Cum te simți știind că prietenii tău au fost uciși pentru o înșelătorie?
Moretti zâmbea răutăcios, ca și cum știa că răspunsul la următoarea întrebare o să fie și mai dureros.
- Pe cine să înșelați? De ce mai aveați nevoie să ne urmăriți dacă tablourile erau deja vândute? De ce, Dave?
- Tu încă nu știi, nu-i așa?
Moretti clătină din cap.
Lacrimile îmi ardeau ochii.
- A mai fost furat ceva, zise Moretti, ceva ce nu fusese menționat în înțelegerea inițială.
Acum Ellie se uita fix la mine.
- Gaume-ul, spuse ea.
Capitolul 91
- Felicitări!
Moretti aplaudă.
- Știam eu că dacă vom petrece destul timp aici cineva va spune o chestie inteligentă.
Ochii lui Ellie își schimbară direcția de la Moretti spre mine.
- Operele lui Gaume nu sunt de colecție. Nu ar omorî nimeni pentru așa ceva.
Moretti ridică din umeri.
- Mi-e teamă că a venit vremea avocaților, Ellie.
Pe fața lui Moretti reveni zâmbetul disprețuitor.
- Nimic din ce am spus nu va fi admis la proces. Va trebui să dovedești totul, dacă poți, lucru de care mă îndoiesc. Arma, Anson... toate lucrurile despre care ai vorbit înainte sunt circumstanțiale. Stratton mă va proteja. Îmi pare rău că-ți stric arestarea, dar, în timp ce o să beau Marguerita, tu o să completezi formulare despre caz ca să-ți iei pensia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu