Shining, Stephen King

....................................................................
                                   7-8

               - Un om care nu este în stare să-şi ţină în frâu familia prezintă foarte puţin interes pentru directorul nostru. De la un om care nu poate controla comportamentul propriei soţii şi al  propriului fiu cu greu putem aştepta să se conducă pe sine însuşi, ca să nu mai vorbim de faptul că nu ar fi capabil să-şi asume o poziţie responsabilă într-o operaţie de asemenea amploare. El...
    - Am zis că o să mă ocup de el! strigă dintr-o dată Jack, înfuriat.
    "Tuxedo Junction" tocmai se isprăvise, dar nu-i urmă nici o altă melodie. Strigătul său se potrivi perfect în această pauză şi tot zumzetul de conversaţie încetă brusc în spate. Îşi simţi pielea încinsă. Avea ideea fixă că toţi se holbează la el. Au terminat cu Roger şi acum vor începe cu el. Fă tumbe. Stai în două labe. Fă pe mortul.
    Dacă te joci cinstit cu noi, ne vom juca şi noi cinstit cu tine. Poziţie responsabilă: Voiau ca el să-şi sacrifice fiul.
    ("...De atunci îl urmează pe Harry peste tot dând din codiţă...")
    (... Fă o tumbă. Fă pe mortul. Pedepseşte-ţi fiul".)
    - Pe aici, domnule, tocmai spunea Grady. E ceva care v-ar putea interesa.
    Conversaţia se reluase, ridicându-se şi coborând în propriul său ritm, ţesându-se printre acordurile orchestrei care interpreta acum o variantă swing a melodiei "Ticket to Ride" a lui Lennon şi McCartney.
    ("Se aude mult mai bine de la megafoanele magazinului universal".)
    Chicoti prosteşte. Îşi privi mâna stângă şi descoperi în ea un alt pahar, pe jumătate plin. Îl goli dintr-o înghiţitură.
    Acum se afla în faţa şemineului, iar căldura butucilor aprinşi în vatră îi încălzea picioarele.
    ("foc?... în august?... da... şi nu ... toate timpurile s-au condensat într-unul singur".)
    Era acolo un ceas sub un clopot de sticlă, străjuit de doi elefanţi sculptaţi în fildeş. Limbile arătau că mai era un minut până la miezul nopţii. Îl privi cu ochi împăienjeniţi. Asta voia Grady să-i arate? Se întoarse să-l întrebe, dar Grady dispăruse.
    La jumătatea melodiei, orchestra explodă într-un solo de baterie.
    - A sosit ceasul! declară Derwent. Miezul nopţii! Scoateţi măştile! Scoateţi măştile!
    Încercă să se întoarcă iar ca să vadă ce chipuri celebre se ascundeau sub strălucire, culori şi măşti, dar era împietrit, incapabil să-şi ia ochii de la ceas. Limbile se uniră, îndreptate spre tavan.
    - Scoateţi măştile! Scoateţi măştile! se intona mai departe.
    Ceasul începu să bată cu acorduri delicate. Două figurine avansară pe banda metalică din faţa cadranului din stânga şi din dreapta. Jack le urmări fascinat, uitând de măşti. Mecanismul zbârnâi. Rotiţele se învârtiră şi se angrenară. Alama străluci blând. Rotiţa balansier se legăna cu precizie de la stânga la dreapta.
    Una din cele două figurine reprezenta un bărbat aşezat pe vârfuri, ţinând în mână ceva care semăna cu o bâtă miniaturizată. Cealaltă era un băieţel cu o tichie de măgar pe cap. Cifrele de pe cadran sclipeau, fantastic de minuţios lucrate. Pe partea din faţă a tichiei de măgar pe care o purta băiatul se putea citi cuvântul NĂTĂRĂU.
    Cele două figurine alunecară pe capetele axului de oţel. De undeva se auzeau sunând acordurile unui vals de Strauss. Prin cap, în ritmul melodiei, începură să i se rostogolească cuvintele stupide ale unei reclame:
    "Cumpăraţi hrană pentru câine, ham-ham, ham-ham, Cumpăraţi hrană pentru câine..."
    Ciocanul din oţel pe care îl ţinea în mâini tăticul din ceasornic căzu asupra capului băiatului. Fiul din ceasornic se prăbuşi în genunchi. Ciocanul se ridică şi coborî, se ridică şi cobori. Mâinile întinse ale băiatului care încerca să protesteze începură să tremure. Băiatul căzu întins cu faţa în jos. Şi ciocanul încă se mai ridica şi cobora în ritmul cald şi argintiu al melodiei lui Strauss, şi parcă reuşea să vadă chipul bărbatului, schimonosit şi încruntat, reuşea aproape să vadă gura tăticului din ceasornic cum se deschidea şi se închidea în timp ce ocăra forma inconştientă, zdrobită, a fiului.
    O picătură roşie apăru pe suprafaţa interioară a clopotului de sticlă.
    Îi urmă o alta. Alte două se întinseră alături.
    Acum lichidul roşu era împroşcat ca stropii unei dezgustătoare ploi torenţiale, izbindu-se de pereţii clopotului de sticlă şi prelingându-se pe ei, acoperind scena dinăuntru. Presărate prin cortina stacojie erau fragmente minuscule de ţesut cenuşiu, bucăţele de oase şi creier. Totuşi, mai putea vedea ciocanul ridicându-se şi coborând, în timp ce mecanismul continua să funcţioneze, iar dinţii rotiţelor continuau să se angreneze în această maşinărie perfidă.
    - Scoateţi măştile! Scoateţi măştile! zbiera Derwent în spate şi de undeva se auzea un câine urlând în tonalităţi omeneşti.
    ("Dar ceasul nu poate să sângereze ceasul nu poate să sângereze")
    Tot clopotul era acoperit cu sânge; vedea acum fire de păr năclăite, dar nimic altceva, mulţumită lui Dumnezeu nu mai putea vedea nimic altceva, dar încă avea senzaţia că i se va face rău, pentru că mai auzea loviturile de ciocan, le putea auzi prin sticlă la fel de clar cum auzea acordurile valsului "Dunărea Albastră". Însă sunetele acestea nu mai erau zgomotele mecanice făcute de un ciocan mecanic care loveşte un cap mecanic, ci bufniturile moi şi înfundate făcute de un ciocan adevărat care taie aerul şi loveşte cu putere o ruină spongioasă, murdară. O ruină care odată fusese...
    - SCOATEŢI MĂŞTILE!
    ("...Moartea cea Roşie îşi rotea coasa deasupra tuturor!")
    Cu un strigăt dureros, pe care nu şi l-a putut stăpâni, se îndepărtă de ceas, cu mâinile întinse, cu picioarele împleticindu-i-se ca nişte butuci, în timp ce-i implora să înceteze, să-l ia pe el, să-l ia pe Danny şi pe Wendy, să ia întreaga lume, dacă vor, numai să înceteze şi să-i lase un strop de judecată, o rază de lumină.
    Sala de bal era goală.
    Scaunele erau întoarse cu picioarele în sus pe mesele acoperite cu învelitoare din plastic. Covorul cel roşu cu broderie aurie era din nou întins, protejând parchetul lăcuit. Locul orchestrei era pustiu, cu excepţia suportului pentru microfon şi a unei chitare prăfuite, fără corzi, sprijinită de perete. Prin ferestrele înalte pătrundea încet o lumină de dimineaţă rece, o lumină de iarnă.
    Capul i se mai învârtea, încă se mai simţea beat, iar când privi spre poliţa şemineului, văzu că îi dispăruse şi paharul. Acolo nu mai erau decât elefanţii din fildeş... şi ceasul.
    Se duse poticnindu-se înapoi, prin holul rece şi întunecat şi prin restaurant. Se împiedică de piciorul unei mese şi căzu, răsturnând şi masa cu zgomot asurzitor. Îşi lovi nasul de duşumea şi începu să sângereze. Se ridică, trăgând înapoi pe nas sângele şi ştergându-se cu dosul palmei. Traversă parterul spre Salonul Colorado şi izbi cu putere uşile batante atunci când intră, făcându-le să se lovească de perete.
    Locul era la fel de pustiu, ...dar barul era complet aprovizionat. Dumnezeu fie lăudat! Sticlă şi argint, etichete de toate felurile sclipeau cald în semiobscuritate.
    Odată, îşi aminti, cu foarte mult timp în urmă, se înfuriase rău pentru ca nu existau oglinzi deasupra barului. Acum îi părea bine. Dacă ar fi existat, ar fi văzut în ele un beţiv care n-a mai rezistat să stea pe uscat: nebărbierit, nas însângerat, cămaşă ieşită din pantaloni, păr în dezordine.
    ("Aşa se întâmplă când îţi bagi toată mâna în cuibul cu viespi".)
    Dintr-o dată îl cuprinse un sentiment dureros şi total de singurătate. Urlă, împins de această nefericire neaşteptată şi îşi dori sincer să moară. Soţia şi fiul său se aflau la etaj, cu uşa zăvorâtă de frica lui. Ceilalţi plecaseră cu toţii. Petrecerea se terminase.
    Se aplecă, apucându-se cu mâinile de marginea barului.
    - Lloyd, unde pizda mă-tii eşti? strigă.
    Niciun răspuns. În această
    ("celulă")
    cameră bine capitonată, cuvintele nici măcar nu stârneau vreun ecou care să-i dea iluzia că nu este singur.
    - Grady!
    Niciun răspuns. Numai sticlele, dându-i onorul.
    ("Fă o tumbă. Fă pe mortul. Aport. Fă pe mortul. Stai în două labe. Fă pe mortul".)
    - N-are importanţă. O s-o fac eu singur.
    Îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi înainte, lovindu-şi cu un sunet înăbuşit capul de podea. Se ridică, chinuit, în patru labe, cu pupilele mişcându-i-se dezordonat dintr-un colţ în celălalt al ochilor, cu bolboroseli nedesluşite ieşindu-i din gură. Apoi căzu la loc, într-o rână, şi începu să sforăie răguşit.
    Afară vântul şuiera mai tare prin cortina tot mai groasă de ninsoare. Era 8.36 dimineața.

                                                   45. Aeroportul Stapleton, Denver
                                                                      1.

                              La ora 8.31 a.m.,  o femeie din cursa 196 a companiei TWA a izbucnit în lacrimi şi a început să-şi trâmbiţeze pe tonuri stridente propria-i părere, care probabil că era împărtăşită şi de numeroşi pasageri (ba chiar şi de unii membri ai echipajului), părere conform căreia avionul ar fi urmat să se prăbuşească.
    Femeia cu figura ascuţită de lângă Hallorann îşi ridică ochii din carte şi dădu un scurt diagnostic:
    - Ţicnită.
    Şi apoi reluă lectura. Băuse două pahare cu tărie în timpul zborului, care nu păreau a o fi înmuiat deloc.
    - O să se prăbuşească! ţipa femeia cât o ţinea gura. Ştiu că aşa o să se întâmple!
    Una din stewardese se precipită în direcţia ei şi se aşeză pe vine lângă ea. Hallorann se gândi că numai stewardesele şi gospodinele foarte tinere se pot aşeza pe vine cu oarecare graţie; acesta era un talent rar şi minunat. Analiză problema în timp ce stewardesa îi vorbea cu voce scăzută şi mângâietoare femeii cuprinse de isterie, liniştind-o încetul cu încetul.
    Hallorann nu ştia cum se simţeau ceilalţi călători din cursa 196, dar el personal era atât de speriat, încât îl apucase o durere cumplită de burtă. Pe fereastră nu se vedea nimic altceva decât o cortină albă, învolburată.
    Avionul se legăna, provocându-i o stare puternică de greaţă, lovit de rafale de vânt, care păreau a veni din toate direcţiile. Motoarele se învârteau cu turaţie maximă, încercând să facă faţă furtunii şi, drept rezultat, podeaua vibra sub picioarele pasagerilor. Din spate, din clasa turist, se auzeau gemete, o friptură fusese trimisă înapoi din stomac într-o pungă pentru rău de aer şi un bărbat din faţa lui Hallorann vomitase peste ziarul pe care încerca să-l citească, cerându-şi apoi scuze, cu un rânjet stingherit, de la stewardesa care îl ajutase să cureţe murdăria.
    - Nu face nimic, îl linişti ea. Asta este şi părerea mea despre acest ziar.
    Hallorann călătorise suficient de mult cu avionul ca să bănuiască ce se întâmplase. Zburaseră aproape tot drumul cu vânt puternic în faţă, vremea deasupra oraşului Denver se înrăutăţise brusc şi pe neaşteptate şi acum era prea târziu să se îndrepte spre alt aeroport, unde vremea era ceva mai bună. Picioare, nu mă abandonaţi tocmai acum.
    ("Măi băieţaşule, ăsta e un atac blestemat de cavalerie.")
    Se părea că stewardesa reuşise să domolească criza de nervi a femeii. Aceasta îşi sufla acum nasul cu zgomot într-o batistă din dantelă şi încetase să mai facă publice părerile ei despre un eventual final dramatic al zborului. Stewardesa o bătu uşor pe umăr şi se ridică în picioare chiar în clipa în care Boeingul făcu cea mai spectaculoasă tumbă de până atunci. Stewardesa se împiedică şi ateriză în braţele bărbatului care vomitase în ziar, expunând privirilor celor interesaţi (dacă mai exista aşa ceva) o coapsă desăvârşită, îmbrăcată într-un ciorap fin. Bărbatul clipi, luat prin surprindere, apoi o bătu cu amabilitate pe umăr. Stewardesa îi răspunse cu un surâs, dar lui Hallorann i se păru că tensiunea pe care o simţeau cu toţii începuse să capete forme vizibile. Avuseseră parte de o călătorie a dracului de proastă.
    Se auzi un clinchet şi reapăru semnul care interzicea fumatul.
    "Vă vorbeşte comandantul", îi informă o voce blândă, cu un uşor accent sudic, "Suntem gata să începem coborârea pe Aeroportul International Stapleton. A fost un zbor agitat, pentru care ne cerem scuze. S-ar putea ca şi aterizarea să fie destul de dură, dar nu prevedem dificultăţi majore. Vă rugăm să vă prindeţi centurile de siguranţă şi să nu fumaţi şi sperăm că vă veţi simţi bine la Denver. Sperăm, de asemenea..."
    O altă rafală puternică de vânt zgudui avionul, care apoi coborî într-un gol de aer, dând tuturor senzaţia că se află într-un ascensor care se prăbuşeşte. Stomacul lui Hallorann începu un dans marinăresc care-i umplu gura cu salivă. Câţiva pasageri - nu numai femei - ţipară.
    "... că ne vom reîntâlni cât de curând în altă cursă a companiei TWA."
    - Să fiu al dracului dacă îi mai calc vreodată pragul, spuse cineva în spate.
    - Ce prostie, remarcă femeia cu figură ascuţită de lângă Hallorann, punând semnul în carte şi închizând-o când avionul îşi începu coborârea.
    - Când cineva a văzut ororile unui război murdar... aşa ca dumnevoastră... sau a simţit imoralitatea degradantă a intervenţiilor CIA în numele diplomaţiei dolarului... aşa ca mine... o aterizare mai dură devine nesemnificativă. Am dreptate, domnule Hallorann?
    - Absolută, doamnă, spuse el şi privi întunecat pe fereastră la ninsoarea sălbatică.
    - Şi cum reacţionează plăcuţa dumneavoastră de metal la toate aceste intemperii, dacă îmi permiteţi să vă întreb?
    - A, capul nu are nimic, răspunse Hallorann. Stomacul mi-e puţin tulburat.
    - E o ruşine.
    Îşi redeschise cartea.
    În timp ce coborau prin norii impenetrabili, burduşiţi cu zăpadă, Hallorann îşi aduse aminte de un accident petrecut cu câţiva ani în urmă pe Aeroportul Logan din Boston. Condiţiile meteorologice fuseseră cumva asemănătoare, numai că vizibilitatea fusese redusă la zero de ceaţă şi nu de ninsoare. Avionul îşi prinsese trenul de aterizare de pragul pistei. Ceea ce rămăsese din cei optzeci şi nouă de oameni de la bord nu se deosebea prea mult de un pachet de carne tocată.
    Nu i-ar fi păsat atât de mult dacă ar fi fost vorba numai de el. Rămăsese destul de singur, iar la înmormântarea lui ar fi venit mai ales foşti colegi de muncă şi ticălosul ăla bătrân de Masterton, care, cel puţin, ar bea în amintirea lui. Dar băiatul... băiatul depindea de el. Probabil că el reprezenta singurul sprijin pe care îl putea aştepta copilul şi, mai ales, nu i-a plăcut deloc felul în care fusese întrerupt ultimul mesaj al lui Danny. Se tot gândea la tufele în formă de animale care parcă se mişcaseră...
    O mână albă şi fină o acoperi pe a sa.
    Femeia cu chipul ascuţit îşi scosese ochelarii. Fără ei, trăsăturile îi erau mult mai puţin aspre.
    - Totul o să fie bine, spuse ea.
    Hallorann se forţă să zâmbească şi aprobă din cap.
    Aşa cum fuseseră anunţaţi, avionul ateriză dur, luând contact cu solul cu atâta forţă, încât toate revistele căzură din stativul din faţa cabinei, iar tăvile de plastic se prăbuşiră într-o cascadă, ca nişte cărţi de joc supradimensionate. Nu ţipa nimeni, dar Hallorann auzi danturi care se încleştară violent cu sunet de castaniete.
    Apoi motoarele începură să urle şi mai puternic, în timp ce se acţionau frânele şi, pe măsură ce volumul lor scădea în intensitate, se auzi din nou vocea blândă cu accent sudic, a pilotului, tremurătoare însă, de data aceasta:
    "Doamnelor şi domnilor, am aterizat pe Aeroportul Stapleton. Vă rog să rămâneţi la locurile dumneavoastră până când avionul se va opri. Vă mulţumesc."
    Femeia de lângă Hallorann îşi închise cartea şi scoase un oftat prelung:
    - Vom trăi ca să mai luptăm încă o zi, domnule Hallorann.
    - Doamnă, încă n-am terminat-o pe asta.
    - Adevărat. Aşa e. Haideţi să bem ceva la bar.
    - Mi-ar face plăcere, dar am o întâlnire.
    - Urgentă?
    - Foarte urgentă, spuse grav Hallorann.
    - Sper că este vorba de ceva care va aduce o îmbunătăţire cât de mică situaţiei generale.
    - Şi eu sper, zise Hallorann şi zâmbi.
    Ea îi răspunse tot cu un zâmbet, ceea ce o făcu să întinerească cu zece ani.

                                                        2.

                           Pentru că nu avea decât sacul mic de voiaj, Halîorann o luă înaintea mulţimii la ieşire. Prin ferestrele fumurii se putea vedea zăpada căzând neîntrerupt. Rafalele puternice de vânt o spulberau în nori albi, iar oamenii din faţa aeroportului de-abia dacă reuşeau să-i tină piept. Unui bărbat îi zbură pălăria din cap iar Hallorann îl compătimi, urmărind-o cum se roteşte în cercuri largi, splendide, în văzduh. Bărbatul privi cu jale după ea, iar Hallorann gândi:
    ("Hai, omule, asta-i situaţia. Chifteaua ta o să aterizeze tocmai în Arizona.")
    Gândului acesta îi urmă un altul:
    ("Dacă vremea e atât de rea în Denver, cum o fi oare la vest de Boulder?")
    Poate că era mai bine să nu se gândească la asta.
    - Cu ce vă pot ajuta, domnule? îl întrebă o fată îmbrăcată în uniforma galbenă a companiei Hertz.
    - Mă puteţi ajuta numai dacă aveţi o maşină, răspunse el cu un zâmbet larg.
    Pentru o taxă mai mare decât taxele obişnuite, a reuşit să obţină o maşină mai mare decât maşinile obişnuite, un Buick Electra, negru cu argintiu. Era mai preocupat de drumurile sinuoase de pe coasta muntelui decât de aspect; va trebui totuşi să se oprească undeva pe drum şi să-şi pună lanţurile. Nu va ajunge prea departe fără ele.
    - Care este situaţia? o întrebă, în timp ce fata îi înmâna formularul de închiriere pentru a-l semna.
    - Se spune că este cea mai rea furtună din 1969 încoace, îi răspunse ea cu vioiciune. Mergeţi departe, domnule?
    - Mai departe decât mi-aş dori.
    - Dacă doriţi, domnule pot da telefon staţiei de benzină a firmei Texaco. E la intersecţia drumului naţional 270. O să vă pună ei lanţurile.
    - Asta ar fi o mare binecuvântare, draga mea.
    Funcţionara ridică receptorul şi luă legătura cu staţia Texaco.
    - Vă aşteaptă.
    - Mulţumesc din suflet.
    Părăsind biroul firmei Hertz, o văzu pe femeia cu chipul ascuţit stând la coada formată în faţa caruselului cu bagaje. Îşi citea mai departe cartea, netulburată de lumea din jur. Hallorann îi făcu cu ochiul când trecu pe lângă ea. Îşi ridică privirea din carte, îi zâmbi şi făcu semnul păcii.
    ("străluceşte")
    Îşi ridică, surâzând, gulerul hainei şi mută sacul de voiaj în cealaltă mână. Strălucea foarte puţin - dar asta îl făcu să se simtă mai bine. Îi părea rău acum că îi spusese istorioara aia dubioasă cu plăcuţa de metal din cap. Îi dori în gând numai bine şi, în timp ce ieşea în vântul şi ninsoarea lugubră, îşi dădu seama că şi ea îi doreşte acelaşi lucru.

                                                            3.

                              Preţul plătit pentru punerea lanţurilor a fost destul de mic, însă Hallorann i-a strecurat mecanicului din garaj o bancnotă de zece dolari ca să-l ia peste rând. Aşa că la zece şi un sfert se afla pe şosea, cu ştergătoarele fâsâind pe parbriz şi cu lanţurile zornăind cu o monotonie afonă pe roţile mari ale Buickului!
    La bifurcaţie era nenorocire. Chiar şi cu lanţurile puse la roţi nu putea depăşi treizeci de mile pe oră. Erau maşini care ieşiseră de pe autostradă şi se împotmoliseră în unghiuri de-a dreptul imposibile, şi au fost porţiuni în care coloana de maşini s-a deplasat cu iuţeala melcului, roţile de vară ale maşinilor învârtindu-se în van prin pulberea răscolită de vânt. Era prima furtună serioasă din anotimp aici, în ţinuturile de jos (dacă puteai să numeşti "ţinuturi de jos" o regiune aflată la aproape două mii de metri deasupra nivelului mării) şi era o minune.
    Mulţi dintre automobilişti fuseseră prinşi nepregătiţi, lucru destul de obişnuit, dar Hallorann se pomeni că-i înjura în timp ce îi depăşea încet, holbându-se în oglinda acoperită aproape în întregime acum cu zăpadă, ca să se asigure că nu venea nimic
    ("Năpustindu-se prin zăpada...")
    pe banda din stânga, ca să-i facă terci fundul cel negru.
    Ghinionul îl aştepta şi la intrarea pe drumul naţional 36. Drumul acesta, cu bifurcaţia Denver-Boulder, se îndreaptă de asemenea spre Estes Park, unde se întâlneşte cu drumul naţional 7. Acesta, la rândul lui, cunoscut fiind sub numele de Şoseaua Muntoasă, trece prin Sidewinder, apoi pe lângă hotelul Overlook şi, în cele din urmă, coboară serpentinele pantei vestice şi se opreşte în Utah.
    Intrarea pe autostradă fusese blocată de un camion care se răsturnase. În jurul lui fuseseră puse lumini de semnalizare care licăreau ca luminile de pe tortul unui copil cretin.
    Opri maşina şi coborî fereastra. Un poliţist, cu o căciulă rusească de blana înfundată până la urechi, îi arătă cu mâna înmănuşată fluxul de automobile care se deplasau spre nord.
    - Nu puteţi ajunge pe aici! zbieră ameninţător spre Hallorann, încercând să acopere urletul vântului. Coborâţi, mergeţi pe drumul 91 şi faceţi legătura cu 36 la Broomfield!
    - Cred că pot să depăşesc prin stânga! strigă Hallorann. Altfel ar însemna să ocolesc douăzeci de mile, ce tot aiurezi!
    - O să-ţi trag una de-o să-ţi aiureze capul ăla tembel! zbieră din nou poliţistul. Drumul ăsta e închis!
    Hallorann puse maşina în marşarier, aşteptă o breşă în coloana de vehicole şi-şi continuă drumul pe autostrada 25. Semnele îi aduceau la cunoştinţă că mai erau doar o sută de mile până la Cheyenne, Wyoming.
    Dacă nu era atent, s-ar fi putut rătăci.
    Mări puţin viteza, până ajunse la treizeci şi cinci de mile pe oră, dar nu îndrăzni mai mult; zăpada ameninţa deja să-i blocheze ştergătoarele iar modul în care se desfăşura traficul era, fără urmă de îndoială, de-a dreptul o nebunie. Ocol de douăzeci de mile.
    Înjură, iar sentimentul că rămăsese din ce în ce mai puţin timp pentru Danny, îl umplu până la refuz, sufocându-l aproape. În acelaşi timp mai simţi şi o certitudine fatalistă, care îi spunea că el personal nu se va mai întoarce din această călătorie.
    Deschise aparatul de radio, căută printre posturi care transmiteau reclame de Crăciun, până când descoperi un buletin meteorologic.
    "... deja 15 centimetri şi se aşteaptă un strat suplimentar de 35 de centimetri până la căderea nopţii în zona Denver. Poliţia locală şi cea naţională vă sfătuieşte să nu vă scoateţi maşinile din garaj decât dacă este absolut necesar şi va avertizează că majoritatea trecătorilor au fost deja închise. Aşa că staţi acasă, frecaţi parchetul şi ascultaţi programul..."
    - Mulţumesc mult de tot, spuse Hallorann şi închise aparatul cu o mişcare furioasă.

                                                  46. Wendy

                             În jurul prânzului, după ce Danny intrase în baie să se spele puţin, Wendy luă de sub pernă cuţitul înfăşurat în prosop, îl puse în buzunarul halatului şi se apropie de uşa de la baie.
    - Danny?
    - Ce e?
    - Cobor să pregătesc ceva de mâncare pentru noi doi. Bine?
    - Bine. Vrei să cobor cu tine?
    - Nu, aduc mâncarea sus. Ce zici de o omletă cu brânză şi nişte supă?
    - Bine. Sigur.
    Ezită o clipă lângă uşa închisă.
    - Danny, eşti sigur că totul e în ordine?
    - Mda, zise el. Ai grijă.
    - Unde se află tatăl tău? Ştii?
    Vocea lui se auzi atunci, surprinzător de plată:
    - Nu. Dar e în regulă.
    Îşi înăbuşi impulsul de a-l întreba în continuare, de a zgândări în continuare lucrul acela. Lucrul era acolo, amândoi ştiau despre ce era vorba şi, dacă-l zgândărea mai mult, îl înspăimânta pe Danny şi mai mult... pe ea însăşi.
    Jack îşi pierduse minţile. Au stat împreună pe pătuţul lui Danny pe la ora opt dimineaţa, în timp ce afară zăpada începuse să devină tot mai furioasă, tot mai ameninţătoare, şi-l ascultaseră cum zbiera şi se împleticea şi se poticnea de mobilier pe undeva pe la parter. Multe din zgomote păreau a veni din sala de bal. Jack care cânta fals fragmente de cântece, Jack care purta o discuţie cu cineva, Jack care a ţipat la un moment dat, împietrindu-i pe amândoi. În cele din urmă l-au auzit împiedicându-se prin hol şi lui Wendy i s-a părut că a mai auzit şi un zgomot foarte puternic, de parcă el s-ar fi prăbuşit, sau ar fi deschis cu violenţă o uşă. Cam de pe la opt şi jumătate - cu trei ore şi jumătate în urmă - nu s-a mai auzit nimic.
    Păşi pe holul mic, pătrunse pe coridorul principal al etajului întîi şi se îndreptă spre scară. Se opri lângă balustradă, privind holul de dedesubt. Părea a fi pustiu, însă ziua cenuşie de iarnă acoperea cu umbre lungi o mare parte din uriaşa încăpere. Poate că Danny s-a înşelat. Poate că Jack era ascuns în spatele unui scaun al canapelei... poate chiar în spatele recepţiei... aşteptând-o să coboare...
    Îşi umezi buzele:
    - Jack?
    Niciun răspuns.
    Dibui mânerul cuţitului şi începu să coboare treptele. Îşi reprezentase de multe ori sfârşitul căsniciei sale; divorţ, moartea lui Jack la locul unui accident de maşină petrecut într-o noapte de beţie (imagine obişnuită în întunericul de la ora două al dimineţilor de la Stovington), şi rareori, în fantasmele pe care le plăsmuia în timpul zilei, se vedea cunoscând un alt bărbat, un Galahad de vodevil, care ar lua-o pe ea şi pe Danny pe şaua armăsarului său alb şi i-ar duce într-un tărâm îndepărtat. Dar niciodată, niciodată nu şi-a închipuit că o să se furişeze pe holuri şi pe scări, ca un criminal nervos, cu un cuţit în mâna dreaptă pe care să-l folosească, la nevoie, împotriva lui Jack.
    Un val de disperare o copleşi odată cu acest gând, şi fu nevoită să se oprească la jumătatea scării, cu mâna încleştată pe balustradă, speriată că o să-i cedeze genunchii.
    ("Recunoaşte. Nu este vorba numai de Jack, el este o certitudine în toată povestea asta, de care poţi agăţa celelalte lucruri, lucruri pe care nu le poţi crede şi, totuşi, pe care eşti obligată să le crezi, lucrurile acelea despre tufe, serpentinele şi celelalte semne din ascensor, masca")
    Încercă să-şi facă gândul să tacă, însă era prea târziu.
    ("şi vocile.")
    Pentru că, din când în când, i se păruse că nu era un singur om acolo jos, un om singuratic şi nebun care ţipa şi care întreţinea conversaţii cu fantomele din mintea lui sfărâmată. Din când în când, aşa, ca un semnal radio care apare şi se stinge, auzise - sau i se păruse că aude - şi alte voci şi muzică şi râsete. La un moment dat l-a auzit pe Jack discutând cu cineva pe nume Grady (numele îi era vag cunoscut, dar nu făcuse nicio legătură), făcând tot felul de aserţiuni şi punând întrebări tăcerii, şi cu toate acestea vorbind foarte tare, de parcă ar fi vrut să se facă auzit pe fondul unei gălăgii constante. Şi atunci, straniu, apărură brusc şi celelalte sunete, părând a-şi găsi locul în jocul uriaş şi macabru - o orchestră de dans, oameni care băteau din palme, un bărbat cu o voce amuzată dar autoritară, care încerca parcă să convingă pe altcineva să ţină un discurs.
    Aceste sunete s-au auzit cam treizeci de secunde, suficient de mult ca s-o facă să leşine de groază şi apoi au dispărut şi l-a auzit numai pe Jack, vorbind în felul acela poruncitor însă destul de înfundat şi nedesluşit, cu vocea pe care ea şi-o amintea atât de bine din zilele lui de beţie. Numai că în hotel nu era nimic de băut în afară de vinul de bucătărie.
    Nu era aşa? Ba da, dar dacă ea îşi putea închipui că hotelul era plin de voci şi muzică, nu-şi putea la fel de bine închipui şi Jack că era beat?
    Nu-i făcea plăcere acest gând. Absolut deloc.
    Wendy ajunse în hol şi privi în jur. Cordonul din pluş de la intrarea din sala de bal fusese dat la o parte.
    Fusese răsturnat braţul metalic de care era agăţat; de parcă l-ar fi doborât cineva în trecere, din neglijenţă.
    Lumina albă şi discretă se revărsa pe covorul din hol prin ferestrele înalte şi înguste ale sălii de bal, trecând apoi prin uşa deschisă. De-abia suportând bătăile de baros ale inimii se îndreptă spre sala de bal şi se uită înăuntru.
    Era pustie şi tăcută; nu se auzea decât acel ecou ciudat, aflat mai jos de percepţia auditivă, care pare a zăbovi în toate camerele nemobilate, de la catedralele cele mai mari până la cel mai mic salonaş al unui apartament din oraş.
    Se întoarse la recepţie, unde se opri o clipă, nehotărâtă, ascultând urletele vântului de afară. Era deja cea mai rea furtună şi părea a se înrăutăţi din ce în ce mai mult. Undeva, în aripa vestică, se sfărâmase zăvorul unui oblon, care acum se lovea de perete cu un sunet sec, aidoma celui dintr-un poligon de tir cu un singur practicant.
    ("Jack, ar trebui să-l repari. Înainte ca cineva să intre în hotel")
    Ce ar face dacă s-ar întâlni cu el acum, se întrebă. Dacă ar apărea pe nepusă masă din spatele biroului întunecat şi lăcuit al recepţiei, ca un fel de drăcuşor-în-cutie criminal, un drăcuşor-în-cutie care rânjeşte, care are un satâr într-o mână şi nici un strop de raţiune în priviri. Ar înlemni oare, cuprinsă de groază, sau sentimentele primare materne din ea ar îndemna-o să se lupte pentru viaţa fiului său, până când unul din ei doi ar muri? Nu ştia.
    Chiar simplul gând o făcea să se simtă rău - o făcea să aibă senzaţia că întreaga ei viaţă fusese un somn lung şi superficial, menit s-o atragă, neputincioasă, în acest coşmar, trăit cu ochii deschişi. Era un temperament slab. Dormea atunci când avea necazuri. Trecutul ei nu se remarcase prin nimic. Nu trecuse niciodată proba focului. Acum se afla în faţa testului major, nu de foc, ci de gheaţă, şi nu-i va fi îngăduit sa doarmă. Fiul ei o aştepta la etaj.
    Strângând şi mai tare mânerul cuţitului, aruncă o privire în spatele recepţiei.
    Nu era nimic acolo.
    Răsuflarea-i uşurată semăna cu un oftat lung şi sacadat.
    Ridică grilajul şi trecu, oprindu-se o clipă pentru a cerceta biroul cu privirea înainte de a intra.
    Bâjbâi după comutatoarele de lângă uşa de la bucătărie, aşteptându-se cu inima cât un purice, ca, dintr-o clipă în alta, o altă mână să-i apuce degetele îngheţate. Cu un bâzâit uşor luminile fluorescente se aprinseră şi cuprinse cu privirea bucătăria domnului Hallorann - bucătăria ei acum, şi la bine şi la rău - cu gresie de un verde pastelat, porţelanuri curate, recipiente sclipitoare din inox. Îi promisese că o să păstreze curăţenie în bucătărie, şi aşa făcuse. Simţea că acesta era unul din focurile unde Danny se afla în siguranţă.
    Prezenţa lui Dick Hallorann părea să o înconjoare şi să o liniştească. Danny îl chemase pe domnul Hallorann şi, atunci când a stat alături de fiul ei în cameră, îngrozită, în timp ce soţul ei urla şi delira la parter, i se păruse că exista o cât de mică speranţă.
    Aici însă, în bucătăria domnului Hallorann, i se părea chiar posibil. Poate că el se afla deja pe drum, dorindu-şi din tot sufletul să ajungă la ei, în ciuda furtunii. Poate că aşa şi era.
    Se duse la cămară, trase zăvorul şi intră. Luă o conservă cu supă de roşii şi închise uşa la loc. O zăvorî.
    Uşa era etanşă. Dacă o ţineai bine încuiată nu trebuia să-ţi faci griji că vei găsi urme de şobolan sau şoarece în orez, în faină sau în zahăr.
    Deschise conserva şi goli conţinutul gelatinos într-o crăticioară - pleosc! Scoase din frigider lapte şi ouă pentru omletă. Apoi se duse la camera frigorifică să ia brânza. Toate aceste activităţi o ajutară să se liniştească puţin, îndeletnicirile acestea atât de obişnuite şi care fuseseră o parte a existenţei ei înainte ca Hotelul Overlook să devină o parte mai importantă a vieţii ei.
    Topi untul în tigaie, diluă supa cu lapte şi apoi turnă ouăle bătute în tigaie.
    Sentimentul neaşteptat şi copleşitor că era cineva în spate, care întindea mâinile ca să o apuce de gât.
    Se răsuci, apucând cuţitul. Nu era nimeni acolo.
    ("Ţine-ţi firea, fetiţo!")
    Rase brânza într-o farfurie, o adăugă la omletă şi micşoră focul. Supa era fierbinte. Puse vasul pe o tavă mare, împreună cu tacâmurile, două castronaşe, două farfurii întinse, sare şi piper. Când omleta deveni pufoasă, o răsturnă pe una din farfurii şi o acoperi cu cealaltă.
    ("Acum înapoi pe drumul pe care ai venit. Stinge luminile din bucătărie. Treci de grilaj. Ia două sute de dolari.")
    Se opri în hol lângă recepţie şi puse tava lângă clopoţelul de argint de pe birou. Realitatea se întindea numai până aici; acum începea un joc suprarealist de-a-v-aţi-ascunselea.
    Se încruntă atentă la umbrele din hol.
    ("Nu te feri de fapte de data aceasta, fetiţo. Există anumite realităţi smintite, ca de altfel întreaga situaţie. Una din ele este că tu ai rămas, fără doar şi poate, singura persoană responsabilă în această adunătură grotescă.
    Ai un fiu de cinci spre şase ani de care trebuie să ai grijă. Şi soţul tău, orice i s-ar fi întâmplat şi indiferent cât de periculos poate să fi devenit... poate că şi el este o parte a responsabilităţii tale. Şi chiar dacă nu e aşa, ia gândeşte-te: astăzi este doi decembrie. Puteţi fi blocaţi aici încă patru luni dacă nu se întâmplă să treacă un pădurar prin apropiere. Chiar dacă încep, într-adevăr, să-mi pun în mod serios întrebarea de ce nu am luat până acum legătura prin emiţător, tot nu o să vină nimeni astăzi... sau mâine... poate nu o să vină încă vreo câteva săptămâni de acum înainte. Ai de gând să-ţi petreci o lună întreagă furişându-te pe scări ca să-ţi iei de mâncare, cu un cuţit în buzunar şi tresărind la fiecare umbră? Crezi într-adevăr că-l poţi evita pe Jack timp de o lună? Crezi că poţi face ceva ca să-l împiedici să intre în camera voastră de sus dacă ar vrea într-adevăr s-o facă? Are şperaclul şi poate sfărâma zăvorul cu un şut zdravăn.")
    Lăsă tava pe pupitru şi se îndreptă încet spre restaurant. Privi înăuntru. O singură masă avea scaunele aşezate în jurul ei, masa la care încercaseră să mănânce, până când atmosfera din încăperea pustie începuse să-i apese.
    - Jack? vocea îi era şovăielnică, tremurătoare.
    Chiar în clipa aceea o nouă rafală de vânt împroşcă obloanele cu zăpadă; numai că i se păru că a mai auzit ceva. Ceva ca un geamăt înăbuşit.
    - Jack?
    De data aceasta nu mai auzi nimic, însă privirea i se opri pe un obiect aflat sub uşile batante ale Salonului Colorado, obiect care licărea slab în obscuritatea parterului. Bricheta lui Jack.
    Luându-şi inima în dinţi, se îndreptă spre uşile batante şi le împinse. Mirosul de gin era atât de puternic, încât i se opri respiraţia. Nici măcar nu puteai să spui că era un, miros; era o duhoare cumplită. Dar rafturile erau goale. Pentru numele lui Dumnezeu, unde a găsit băutura? A fost o sticlă ascunsă în spatele barului? Unde?
    Se auzi un alt geamăt, nedesluşit şi gros, dar perceptibil acum. Wendy se îndreptă încet spre bar.
    - Jack?
    Niciun răspuns.
    Se uită peste tejgheaua barului şi îl văzu acolo, întins pe podea, încremenit. Beat criţă, după cum mirosea.
    Probabil că a încercat să se aplece şi şi-a pierdut echilibrul. Mare minune că nu şi-a frânt gâtul.
    Îşi aminti un proverb vechi: Dumnezeu are grija de beţivi şi de copii. Amin.
    Şi totuşi nu era supărată pe el: privindu-l, se gândi că seamănă cu un băieţel epuizat, care a încercat să facă prea multe şi care a adormit pe jos, în mijlocul camerei. Încetase să mai bea, şi nu Jack era cel care hotărâse să înceapă din nou; nu avea băutura la îndemână... de unde apăruse?
    Din loc în loc, pe tejgheaua în formă de potcoavă a barului, se aflau sticle de vin, îmbrăcate în împletitura de răchită, cu lumânări înfipte în ele. Ar fi trebuit să dea un aer boem încăperii, îşi închipui Wendy. Ridică una din sticle şi o scutură uşor, aşteptându-se aproape să audă zgomotul lichid al ginului dinăuntru
    ("vin nou în sticle vechi")
    dar nu auzi nimic. O puse înapoi pe bar.
    Jack se mişcă. Wendy ocoli barul şi ajunse în spate, acolo unde zăcea el, oprindu-se numai ca să privească robinetele lucitoare din crom. Erau uscate dar, trecând pe lângă ele, simţi miros de bere, umed şi proaspăt, ca o ceaţă fină.
    Când ajunse lângă Jack, acesta se răsuci pe spate, deschise ochii şi se uită la ea. O clipă, privirea lui rămase complet lipsită de expresie, dar apoi se limpezi.
    - Wendy? întrebă el. Tu eşti?
    - Da, răspunse ea. Crezi că eşti în stare să ajungi sus? Dacă te sprijini de mine? Jack, de unde...
    Mâna lui Jack îi cuprinse cu brutalitate glezna.
    - Jack! Ce...
    - Te-am prins! spuse el şi începu să rânjească.
    O miasmă râncedă de măsline şi gin plutea în jurul lui şi aceasta îi trezi în suflet o groază mai veche, o groază cu mult mai cumplită decât îi inspira hotelul însuşi. Într-un colţ al minţii sale se născu gândul că cel mai rău lucru dintre toate era că se reîntorseseră de unde au plecat, ea şi soţul ei alcoolic.
    - Jack, vreau sa te ajut..
    - Da, sigur că da. Tu şi cu Danny nu vreţi decât să mă ajutaţi.
    Acum, aproape că-i zdrobea glezna. Se ridică cu greu în genunchi, sprijinindu-se încă de ea.
    - Ai vrut să ne ajuţi, sigur că da, să ne ajuţi să plecăm de aici. Dar acum... te-am ... prins!
    - Jack, mă doare glezna...
    - O să te doară mai multe, căţea nenorocită.
    Cuvintele o năuciră atât de tare, încât nu făcu nicio încercare să fugă atunci când îi dădu drumul şi se chinui să se ridice în picioare. Acum se legăna, beat, în faţa ei.
    - Nu m-ai iubit niciodată, spuse el. Vrei să plecăm pentru că ştii că asta m-ar distruge. Te-ai gândit vreodată la re... res... responsabilităţile mele? Nu, în pizda mă-tii, nu te-ai gândit. Nu te gândeşti decât cum să mă distrugi. Eşti ca maică-ta, căţea miorlăită.
    - Încetează, spuse ea plângând. Nu-ţi dai seama ce vorbeşti. Eşti beat. Nu ştiu cum ai reuşit, dar eşti beat.
    - O, da, ştiu. Ştiu acum. Tu şi cu el. Jigodia aia mică de sus. Voi doi aţi complotat împreună. Nu-i aşa?
    - Nu, nu! N-am complotat niciodată nimic! Ce vrei să...
    - Mincinoaso! zbieră el. Ştiu cum faci! Cred că acum ştiu! Când zic: "o să stăm aici şi eu o să-mi fac treaba", tu zici: "da, dragule" şi el zice: "da, tăticule"; şi apoi începeţi să vă faceţi planurile. Aţi vrut să folosiţi snowmobilul. Asta aţi vrut. Dar am ştiut. Mi-am dat seama. Credeai că n-o să-mi dau seama? Credeai că sunt tâmpit?
    Îl privea cu stupoare, incapabilă să articuleze vreun cuvânt. O s-o omoare şi apoi o să-l omoare şi pe Danny. Şi, după aceea, poate hotelul va fi mulţumit şi îi va da voie sa se sinucidă. Exact ca personajul celălalt.
    Întocmai ca
    ("Grady")
    Cuprinsă de o groază cumplită, care o făcu aproape să leşine, îşi dădu în cele din urmă seama cu cine discutase Jack în sala de bal.
    - L-ai făcut pe fiul meu să mă duşmănească. Ăsta a fost cel mai grav lucru.
    Chipul i se înmuie într-o expresie de autocompătimire.
    - Băieţelul meu. Acum şi el mă urăşte. Ai avut tu grijă de asta. Asta ai urmărit tot timpul, nu? Ai fost întotdeauna geloasă, nu? Ca maică-ta. Nu te-ai mulţumit până n-ai luat toată prăjitura, nu-i aşa? Nu-i aşa?
    Nu era în stare să răspundă.
    - Ei bine, lasă că te aranjez eu, spuse el şi încercă să o apuce de gât.
    Wendy făcu un pas în spate, apoi încă unul, iar el se împiedică şi se prăbuşi peste ea. Îşi aminti de cuţitul aflat în buzunar şi încercă să ajungă la el, însă Jack o apucă de mâini, imobilizând-o. Mirosul acru de gin şi de transpiraţie pe care îl emana era dezgustător.
    - Trebuie să fii pedepsită, grohăia Jack. Pedepsită. Chinuită. Pedepsită... aspru.
    Mâna lui dreaptă îi încleşta gâtul.
    Respiraţia i se opri, panica o copleşi. Acum şi mâna lui stângă îi strângea gâtul, iar ea era liberă să apuce cuţitul, dar uită de el. Îşi ridică mâinile şi începu să tragă, inutil însă, de mâinile lui mai mari şi mai puternice.
    - Mămico! se auzi de undeva ţipătul lui Danny. Tăticule, opreşte-te! O doare pe mămica!
    Ţipătul era pătrunzător, un sunet înalt şi cristalin, pe care ea îl auzi ca de la mare depărtare.
    Steluţe roşii îi jucau în faţa ochilor ca nişte balerine într-un dans al morţii. Camera se întunecă.
    Îşi văzu fiul cum reuşeşte să se caţere pe bar şi se aruncă în spatele lui Jack. Una din mâinile care îi zdrobeau gâtul dispăru, când Jack îl lovi pe Danny, îndepărtându-l cu un muget furios. Băiatul se lovi de rafturile goale şi se prăbuşi ameţit pe podea. Mâna o apucă din nou de gât. Steluţele roşii reapărură.
    Danny scâncea de-abia auzit. Wendy simţea că i s-a aprins o torţă în piept. Jack îi zbieră în faţă:
    - O să te aranjez! Fir-ai tu a dracului, o să-ţi arăt cine-i şef aici! O să-ţi arăt...
    Dar toate sunetele începuseră să se piardă într-un coridor lung şi întunecat. Rezistenţa ei slăbi. Una din mâini se desprinse de ale lui, încet, atârnându-i fără vlagă acum, ca mâna unei femei care se îneacă.
    Atinse o sticlă - una din sticlele de vin îmbrăcate în împletitura de răchită, care serveau drept sfeşnice decorative.
    Orbeşte, cu ultimele puteri, bâjbâi după gâtul sticlei, îl găsi şi îl apucă strâns, simţind în palmă stropii unsuroşi de ceară.
    ("şi, o, Dumnezeule, dacă alunecă'")
    O ridică şi o coborî apoi, rugându-se să ţintească bine, ştiind că e moartă dacă îi loveşte doar umărul sau braţul.
    Dar sticla îl lovi pe Jack Torrance drept în cap, spărgându-se cu violenţă în îmbrăcămintea de răchită.
    Fundul sticlei era gros şi greu, iar sunetul pe care îl scoase în momentul ciocnirii cu capul lui Jack semăna cu cel al unei mingi medicale aruncate pe o pardoseală din lemn tare. Se legăna, cu ochii daţi peste cap. Presiunea slăbi, apoi cedă complet. El îşi întinse mâinile, de parcă ar fi vrut să-şi recapete echilibrul, şi apoi se prăbuşi pe spate.
    Wendy trase aer în piept. Respiraţia era lungă şi întretăiată de suspine. Aproape că se prăbuşi şi ea, se apucă strâns de marginea barului şi reuşi, în cele din urmă, să se ţină pe picioare. Conştiinţa îi reveni, o părăsi iar, îi reveni din nou. Auzea plânsul lui Danny, dar habar nu avea de unde. Parcă plângea într-o cameră cu ecou.
    Vag, reuşi să desluşească picături mari de sânge care se prelingeau de pe suprafaţa întunecată a barului - îi curgea sânge din nas, gândi. Îşi curăţă gâtul şi scuipă. Mişcarea îi trimise un fel de agonie prin gât, dar apoi agonia se transformă într-o durere surdă... pe care o putea suporta.
    Încetul cu încetul, reuşi să-şi recapete controlul.
    Îşi desprinse mâinile de pe marginea barului, se întoarse şi îl văzu pe Jack prăbuşit întins, cât era de lung, cu sticla spartă lângă el. Semăna cu un uriaş doborât. Danny stătea ghemuit sub bar, cu ambele mâinila gură, holbându-se la tatăl său inconştient.
    Wendy se duse înspre el, pe picioare care erau departe de a fi sigure, şi-l atinse pe umăr. Danny se feri.
    - Danny, ascultă-mă...
    - Nu, nu, bolborosi copilul cu o voce răguşită de bătrân. Tăticul te-a lovit... tu l-ai lovit pe tati... tăticul te-a lovit... Vreau să mă culc. Danny vrea să doarmă.
    - Danny...
    - Să doarmă. Să doarmă. Somn uşor.
    - Nu!
    Durerea îi sfârteca din nou gâtul. Se crispă. Dar Danny îşi deschise ochii care o priveau acum cu prudenţă pe deasupra cearcănelor vineţii.
     Se forţa să vorbească calm, nedezlipindu-şi privirea de a lui. Vocea îi era gravă şi răguşită, aproape o şoaptă. O durea când vorbea.
    - Ascultă-mă, Danny. Nu era tăticul tău cel care a încercat să îmi facă rău. Iar eu nu am vrut să-l lovesc. Hotelul a intrat în el, Danny. Overlook a intrat în tăticul tău. Mă înţelegi?
    Un fel de recunoaştere reveni treptat în privirea lui Danny.
    - Lucrul Rău, şopti el. Nu era aşa ceva aici înainte, nu?
    - Nu. Hotelul l-a adus. Ho...
    Se întrerupse într-o criză de tuse şi scuipă din nou sânge. Îşi simţea gâtul umflat, de două ori cât dimensiunile obişnuite.
    - Hotelul l-a făcut să bea. I-ai auzit pe oamenii cu care a stat de vorbă de dimineaţă?
    - Da... oamenii din hotel.
    - Şi eu i-am auzit. Şi asta înseamnă că hotelul devine tot mai puternic. Vrea să ne facă rău tuturor. Dar cred... sper... că nu o poate face decât prin intermediul tatălui tău. El a fost singurul pe care a putut să-l prindă. Mă înţelegi, Danny? Este teribil de important să înţelegi.
    - Hotelul l-a prins pe tati.
    Îl privi pe Jack şi gemu neputincios.
    - Ştiu că îl iubeşti pe tăticul tău. Şi eu îl iubesc. Trebuie să ţinem minte că hotelul încearcă să-i facă la fel de mult rău cât încearcă să ne facă şi nouă.
    Şi era convinsă că acesta era adevărul. Mai mult, credea că s-ar fi putut ca hotelul să-l vrea în realitate pe Danny, acesta era motivul pentru care a mers atât de departe... poate de aceea a fost în stare să meargă atât de departe. S-ar fi putut chiar, într-un mod necunoscut de nimeni, să capete forţă chiar din strălucirea lui Danny, aşa cum bateria alimentează echipamentul electric al unui automobil să pornească.
    Dacă reuşeau să scape de aici, poate că hotelul Overlook va reveni la vechea lui stare semi-receptivă, şi nu va mai fi capabil decât să înfăţişeze istorioare de groază de doi bani oaspeţilor mai receptivi din punct de vedere psihic. Fără Danny, nu ar fi fost altceva decât o casă a stafiilor dintr-un parc de distracţii, în care unul sau doi vizitatori ar putea auzi bătăi ciudate în perete sau sunetele fantomatice ale unei petreceri mascate, sau, din când în când, ar putea să vadă ceva tulburător. Dar dacă ar absorbi strălucirea lui Danny, sau forţa vie, sau spiritul lui... oricum îi spuneai... În el însuşi, ce s-ar întâmpla atunci?
    Gândul o îngheţă din cap până în picioare.
    - Aş vrea ca tăticul să se simtă bine, spuse Danny şi lacrimile începură să i se reverse din nou pe obraji.
    - Şi eu, zise ea, şi-l strânse tare în braţe. Iubitule, de asta trebuie să mă ajuţi să-l ducem pe tăticul tău undeva. Undeva unde hotelul nu-l mai poate îndemna să ne facă vreun rău şi unde nu-şi poate face lui însuşi vreun rău. Apoi... dacă vine prietenul tău, Dick, sau un pădurar din parcul naţional, o să-l luăm de acolo. Şi cred că s-ar putea să se facă bine. S-ar putea ca toţi să ne facem bine. Cred că mai avem încă o şansă, dacă suntem puternici şi curajoşi, aşa cum ai fost tu când i-ai sărit în spate. Înţelegi?
    Îl privi rugător şi se gândi cât de ciudat părea totul; parcă niciodată nu semănase Danny atât de mult cu Jack.
    - Da, răspunse Danny şi dădu din cap. Cred... că dacă reuşim să scăpăm de aici... va fi totul ca înainte. Unde putem să-l ducem?
    - În cămară. Sunt alimente înăuntru şi uşa are un zăvor foarte solid. E cald. Şi noi putem să mâncăm ce a rămas în frigider şi în camera frigorifică. E o grămadă de mâncare şi o să rezistăm până o să vină cineva să ne ajute.
    - O facem acum?
    - Da, chiar acum. Înainte să se trezească.
    Danny ridică grilajul din spatele barului, în timp ce ea îi încrucişa mâinile lui Jack pe piept. Se opri o clipă să-l asculte. Respira încet, dar regulat. După miros, îşi dădu seama că băuse foarte mult... şi nu mai era obişnuit.
    Se gândi că probabil a fost doborât şi de alcool, pe lângă lovitura pe care o primise la cap.
    Îl apucă de picioare şi începu să-l tragă pe podea. Erau căsătoriţi de şapte ani şi stătuse deasupra ei de nenumărate ori - de mii şi mii de ori - dar niciodată până acum nu-şi dăduse seama cât de greu era. Respiraţia îi şuiera dureros în gât. Şi cu toate acestea, se simţea cu mult mai bine decât se simţise în toate zilele trecute, trăia. Trecuse atât de aproape pe lângă moarte, încât acesta era un dar extraordinar de preţios. Şi Jack trăia.
    Probabil că, datorită mai mult unui noroc orb decât unui plan stabilit dinainte, găsiseră singura modalitate de a ieşi teferi din toate aceste încercări.
    Gâfâind puternic, se opri o clipă, ţinând picioarele lui Jack lipite de şolduri. Împrejurările îi aminteau de strigătul căpitanului din Comoara din insulă, după ce bătrânul şi orbul Pew îi oferise soluţia: "O să reuşim!".
    Dar apoi îşi aminti, şi fu cuprinsă de nelinişte, că bătrânul lup-de mare murise la câteva secunde după aceea.
    - Te simţi bine, mămico? Este... e prea greu?
    - Mă descurc.
    Începu să-l tragă din nou. Danny mergea pe lângă ei. Una din mâini îi căzu de pe piept şi Danny o puse uşor la loc, cu un gest blând, drăgăstos.
    - Eşti sigură, mămico?
    - Da. Este cel mai bun lucru, Danny.
    - E ca şi când l-am băga la închisoare.
    - Numai pentru scurt timp.
    - Atunci e bine. Eşti sigură că nu vrei să te ajut?
    Însă nu era adevărat. Danny a încercat să protejeze capul lui Jack când au trecut peste pragul uşii dar, când au ajuns în bucătărie, mâinile i-au alunecat prin părul unsuros. Capul i se lovi de plăcile de gresie iar Jack începu să geamă şi să se mişte.
    - Trebuie să foloseşti fum, mormăi el. Fugi şi adu-mi canistra cu benzină.
    Wendy şi Danuy schimbară o privire sumbră, înfricoşată.
    - Ajută-mă, spuse ea încet.
    O clipă, Danny nu se mişcă, de parcă ar fi fost paralizat de spectacolul pe care îl oferea chipul tatălui său, apoi alergă spre ea şi o ajută să ţină piciorul stâng. Îl târâră prin bucătărie, cu mişcări încete, de coşmar, singurele sunete care se auzeau fiind bâzâitul de insecte al lămpilor fluorescente şi propria lor respiraţie sacadată.
    Când ajunseră la cămară, Wendy lăsă picioarele lui Jack şi se întoarse să tragă zăvorul. Danny privea în jos spre Jack, care zăcea din nou moale şi relaxat. Îi ieşise cămaşa din pantaloni şi Danny se întrebă daca tăticul lui era suficient de beat ca să nu-i mai fie frig.
    I se părea că nu este bine să-l închidă în cămară, ca pe un animal sălbatic, însă văzuse ce încercase să-i facă mamei sale. Chiar atunci când se afla sus în cameră, ştiuse ce avea el de gând să facă. Îi auzise cum se certau în capul său.
    ("Numai dacă am reuşi să scăpăm de aici. Sau dacă toate astea nu ar fi decât un vis pe care îl am în somn, acasă la Stovington. Dacă...)
    Zăvorul era înţepenit.
    Wendy trase de el cu toată puterea. Dar nu se mişca deloc. Nu putea să tragă afurisitul ăla de zăvor. Era stupid şi necinstit... Îl deschisese fără nicio problemă când intrase să ia conserva cu supă. Acum nu voia să se mişte şi ce-i mai rămânea ei de făcut? Nu puteau să-l închidă în camera frigorifică; acolo ar muri congelat sau sufocat. Dar dacă nu-l închideau nicăieri şi el se trezea...
    Pe jos, Jack se mişcă din nou.
    - Am eu grijă de asta, bolborosi. Înţeleg.
    - Se trezeşte, mămico! o avertiză Danny.
    Plângând acum în hohote, ea trase de zăvor cu ambele mâini.
    - Danny?
    În vocea lui Jack era ceva ameninţător, chiar dacă nu foarte desluşit.
    - Tu eşti, amice?
    - Dormi, tăticule, spuse Danny nervos. Ştii, e timpul să te culci...
    Îşi ridică ochii spre mama sa, care încă se mai lupta cu zăvorul şi îşi dădu imediat seama care era problema. Wendy uitase să rotească zăvorul înainte de a încerca să-l tragă. Siguranţa era încă pusă.
    - Uite, spuse el în şoaptă, şi-i dădu la o parte mâinile tremurânde.
    Dar şi mânuţele lui tremurau la fel de tare. Scoase siguranţa, izbind-o cu podul palmei, şi zăvorul alunecă uşor.
    - Repede, zise.
    Privi în jos. Ochii lui Jack se deschiseseră din nou, şi de această dată tăticul se uita direct la el; privirea lui sticloasă era lipsită de expresie, şi totuşi ciudat de bănuitoare.
    - Ai copiat, îi spuse tăticul Ştiu că ai copiat. E pe undeva pe aici. Şi o să-l găsesc. Îţi promit. O să-l găsesc...
    Cuvintele îi deveniră din nou nedesluşite.
    Wendy deschise uşa cămării împingând-o cu genunchiul, de-abia simţind aroma pătrunzătoare de fructe uscate care ieşi în valuri. Ridică din nou picioarele lui Jack şi îl târî înăuntru. Gâfâia foarte tare acum, la limita puterilor. Când ridică mâna să tragă de lanţul care aprindea becul din tavan, pleoapele lui Jack fluturară din nou şi el deschise ochii.
    - Ce faci? Wendy? Ce faci?
    Păşi peste el.
    Dar el a fost rapid; uimitor de rapid. Întinse brusc o mână şi ea fu nevoită să sară într-o parte şi aproape căzu pe pragul uşii, în încercarea sa disperată de a fugi de el. Apucase totuşi o bucată din halatul cu care era îmbrăcată şi se auzi un parâit puternic când halatul se rupse. Acum, Jack se aşezase în patru labe, cu părul atârnându-i încâlcit în ochi, ca un animal uriaş. Un câine mare, ... sau un leu.
    - Blestemaţi să fiţi. Amândoi. Ştiu ce vreţi. Dar n-o să reuşiţi. Hotelul ăsta... este al meu. Pe mine mă vor ei. Pe mine! Pe mine!
    - Uşa, Danny! strigă ea. Închide uşa!
    Trânti uşa grea de lemn, tocmai în clipa în care Jack sări. Uşa se încuie automat şi, de partea cealaltă, Jack o izbea inutil cu mâinile şi picioarele.
    Mânuţele lui Danny bâjbâiră după zăvor. Wendy era prea departe ca să-l ajute; hotărârea dacă urma să fie ţinut încuiat sau să fie eliberat, trebuia luată în două secunde. Danny scăpă zăvorul, îl apucă din nou şi ferecă uşa chiar în momentul în care broasca începu să salte violent, scoasă din şuruburi. Urmară câteva bufnituri puternice, când Jack izbi cu umărul în uşă. Însă zăvorul din oţel, cu diametrul de doi centimetri, nu dădea niciun semn de slăbiciune. Wendy, care îşi ţinuse respiraţia, răsuflă acum cu un oftat prelung.
    - Daţi-mi drumul! urlă Jack furibund. Daţi-mi drumul! Danny, nu te întrece cu gluma, eu sunt tatăl tău şi vreau să ies de aici! Fă ce-ţi spun!
    Automat, mâna lui Danny se ridică spre zăvor. Wendy o prinse şi o strânse la piept.
    - Ascultă-l pe tata, Danny! Fă ce-ţi zic! Fă ce-ţi spun, sau o să-ţi trag o bătaie de n-o s-o uiţi niciodată. Deschide uşa, sau îţi zdrobesc capul ăla afurisit de toţi pereţii!
    Danny o privi, alb la faţă ca o foaie de hârtie.
    Îi puteau auzi respiraţia aspră şi convulsionată în spatele uşii solide de stejar.
    - Wendy, dă-mi tu drumul! Dă-mi drumul în clipa asta! Căţea ticăloasă cu pizda rece! Lasă-mă să ies! Nu glumesc! Lasă-mă să ies şi uit totul! Dacă nu-mi dai drumul o să te stâlcesc în bătaie! Nu glumesc! O să te bat atât de tare că nici maică-ta n-o să te recunoască! Deschide uşa!
    Danny gemu. Wendy se uită la el şi-şi dădu seama că poate leşina în orice clipă.
    - Hai, amice, spuse ea, mirată de calmul propriei sale voci. Adu-ţi aminte că nu tăticul tău este cel care vorbeşte. Este hotelul.
    - Întoarce-te şi dă-mi drumul chiar ACUM! zbieră Jack.
    Se auziră alte bufnituri şi zgârieturi când Jack încercă să despice lemnul uşii cu unghiile.
    - Este hotelul, zise Danny. Este hotelul, mi-aduc aminte.
    Dar se uită înapoi peste umăr şi chipul îi era boţit şi cumplit de înspăimântat.

                                                  47. Danny

                              Era ora trei,  după-amiaza unei zile foarte, foarte lungi.
    Stăteau aşezaţi pe patul mare din cameră. Danny învârtea în mâini Volkswagenul violet cu şoferul cu chip de monstru care ieşea prin capotă.
    Auziseră bătăile tăticului în uşă când au traversat holul, izbiturile şi vocea lui, aspră şi sălbatică în mânia ei îngrozitoare, dar cumva neconvingătoare, revărsând ameninţări, revărsând înjurături, promiţându-le amîndorura că vor trăi să regrete clipa când l-au trădat, după ce şi-a dat aproape duhul slugărind pentru ei atâţia ani în şir.
    Danny a crezut că nu vor mai putea să-l audă de sus, dar furia sa asurzitoare pătrundea cu claritate până la ei prin tunelul "chelnerului invizibil". Mămica era palidă şi avea nişte vânătăi maronii oribile pe gât, acolo unde tăticul o apucase încercând să...
    Tot răsucea în mâini maşinuţa, premiul pe care i-l dăduse tăticul pentru că-şi învăţase lecţiile de citire.
    ("...unde tăticul o apucase încercând să o îmbrăţişeze prea strâns.")
    Mămica pusese un disc plin de zgârieturi, trompete şi flaute. Îi aruncă un surâs obosit. Încercă şi el să-i răspundă cu un zâmbet, dar nu reuşi. Chiar cu volumul dat la maxim, încă i se mai părea că-l aude pe tăticul său strigând la ei şi lovind în uşa de la cămară, ca un animal închis în cuşcă la grădina zoologica.
    Dar dacă tăticul o să aibă nevoie să meargă la baie? Ce o să facă atunci?
    Danny începu să plângă.
    Imediat, Wendy micşoră volumul patefonului, îl luă în braţe şi începu să-l legene.
    - Danny, dragostea mea, o să fie bine. O să fie bine. Dacă domnul Hallorann nu ţi-a primit mesajul, o să apară altcineva. De îndată ce se termina furtuna. Oricum, până atunci nu poate să ajungă nimeni până aici. Nici domnul Hallorann, nici altcineva. Dar când se potoleşte furtuna, totul o să fie iar în ordine. O să plecăm de aici. Şi ştii ce o să facem la primăvară? Toţi trei?
    Danny scutură din cap, ţinându-l încă strâns lipit de pieptul-ei. Nu ştia. I se părea că primăvara nu va mai veni niciodată.
    - O să ne ducem la pescuit. O să închiriem o barcă şi o să ne ducem la pescuit, aşa cum am făcut anul trecut la lacul Chatterton. Tu şi cu mine şi cu tăticul tău. Şi poate că o să prinzi un biban pe care să-l prăjim pentru cină. Sau poate că nu o să prindem nimic, dar sigur că o să ne distrăm de minune.
    - Te iubesc, mămico, spuse el şi o îmbrăţişă.
    - O, Danny, şi eu te iubesc.
    Afară, vântul gemea şi striga din toate puterile.
    Pe la patru şi jumătate, tocmai când lumina zilei începuse să scadă, ţipetele au încetat.
    Căzuseră amândoi într-un somn superficial, agitat, Wendy ţinându-l încă pe Danny în braţe. Ea nu se trezi.
    Însă Danny da. Cumva, tăcerea părea a fi mai rea, mai înspăimântătoare decât strigătele şi loviturile în uşa solidă a cămării. Tăticul adormise din nou? Sau era mort? Sau ce?
    ("A reuşit să iasă?")
    Cincisprezece minute mai târziu, tăcerea a fost întreruptă de un zornăit metalic. Se auzi apoi un huruit greoi şi, după aceea, un zumzet mecanic. Wendy se trezi cu un ţipăt.
    Ascensorul funcţiona iarăşi.
    Îl ascultară, cu ochii larg deschişi, ţinându-se strâns în braţe. Urca de la un etaj la altul, grilajul zornăia, uşa de metal se trântea cu putere. Se auzeau hohote de râs, strigăte de beţivi, din când în când ţipete, sunete de sticle sparte.
    De jur împrejurul lor, Hotelul Overlook revenea la viaţă.

                                                      48. Jack

                                 Stătea aşezat pe duşumeaua a cămării, cu picioarele întinse, privind ţintă uşa. Între picioare ţinea o cutie cu biscuiţi. Mânca biscuiţii unul câte unul, fără să le simtă gustul; îi mânca pur şi simplu pentru că trebuia să mănânce ceva. Când va reuşi să iasă de aici va avea nevoie de forţă. Va avea nevoie de toată forţa sa.
    În acest moment se gândi că nu se simţise atât de nenorocit niciodată în toată viaţa lui. Mintea şi trupul îi alcătuiau un portret al durerii scris cu litere mari. Îl durea îngrozitor de tare capul, simţea pulsul dezgustător al mahmurelii. Şi simptomele colaterale se aflau la locul lor: gustul pe care îl simţea în gură îl făcu să creadă că înghiţise o greblă pentru strâns bălegarul, urechile îi ţiuiau, inima îi bătea surd, cu lovituri de tobă africană. În plus, îl dureau îngrozitor de tare umerii în urma izbiturilor în uşă, iar gâtul îi părea a fi carne vie, jupuit de zbieretele sale inutile. Îşi tăiase mâna dreaptă în broasca uşii.
    Însă atunci când va reuşi să iasă de aici, avea de gând să tragă nişte şuturi zdravene în fundurile unora.
    Ronţăia biscuiţii unul câte unul, refuzând să cedeze în faţa stomacului său nenorocit, care voia să vomite tot. Îşi aminti de pastilele de Excedrin pe care le avea în buzunar, dar se hotărî să mai aştepte puţin până i se va linişti stomacul. Nu avea niciun rost să încerce să înghită un analgezic dacă tot îl va vărsa.
    Trebuie să-ţi foloseşti creierul. Faimosul creier al lui Jack Torrance. Nu eşti tu tipul ăla care a încercat pe vremuri să-şi câştige pâinea de pe urma inteligenţei sale? Jack Torrance, cel mai bine vândut scriitor. Jack Torrance, dramaturgul ovaţionat şi câştigător al Premiului oferit de Clubul Criticilor din New York! Jack Torrance, om de litere, filozof stimat, câştigător al Premiului Pulitzer la vârsta de şaptezeci de ani pentru cartea sa de amintiri, scrisă pe un ton acerb, Viaţa mea în secolul al douăzecilea.
    Toate rahaturile astea se rezumă la expresia: "a trăi de pe urma inteligenţei tale".
    A trăi de pe urma inteligenţei tale înseamnă să ştii întotdeauna unde se află viespile.
    Îşi băgă alt biscuit în gură şi-l sfărâmă între dinţi.
    Totul se rezuma, credea el, la faptul că ei nu au avut încredere. La faptul că nu au crezut că el ştia ce e mai bine şi cum se poate realiza acest bine. Soţia lui încercase să-i ia locul, întâi cu mijloace necinstite (mă rog, într-un fel) apoi prin mijloace murdare. În clipa când aluziile ei mărunte şi obiecţiile ei scâncite au fost înfrânte de argumentele sale, pline de bun simţ şi judecată, a încercat să-l monteze pe băiat împotriva lui, a încercat să-l omoare cu o sticlă şi după aia l-a încuiat; din toate locurile din lume, s-a găsit să-l încuie tocmai în afurisita asta de cămară!
    Şi totuşi, mai auzea o voce micuţă care îl bătea la cap:
    ("Da, însă de unde a apărut băutura? Nu e asta problema principală? Ştii ce se întâmplă atunci când bei, ştii din propria-ţi experienţă amară. Când bei, îţi pierzi minţile.")
    Aruncă cutia cu biscuiţi în perete. Biscuiţii se împrăştiară peste un raft cu conserve şi apoi se risipiră pe jos. Privi cutia, îşi şterse buzele cu mâna şi se uită la ceas. Era aproape şase şi jumătate. Stătea aici de ore întregi. Nevastă-sa îl încuiase aici şi el stătea aici de ore întregi.
    Se simţea în stare acum să-şi înţeleagă şi să-şi compătimească tatăl.
    Îşi dădu seama acum că nu se întrebase niciodată ce anume îl împinsese pe tatăl său să se apuce de băutură. Şi cinstit, acum... când ajungeai la fondul problemei... nu-i aşa că pricepeai că principalul vinovat era femeia aia cu care era însurat? O cârpă, un burete, o muiere limfatică ce îşi târşea în permanenţă picioarele prin casă, tăcută, purtând întipărită pe chip o expresie de martiraj dictat de o soartă vitregă. L-a legat ea pe tatăl lui cu un lanţ cu ghiulea la capăt? Nu, nu un lanţ cu ghiulea. Nu a încercat niciodată în mod evident să-l transforme pe tatăl lui într-un prizonier, aşa cum încercase Wendy cu el. În cazul tatălui lui Jack, probabil că situaţia semăna mai mult cu destinul lui McTeague, dentisul din romanul lui Frank Norris: încătuşat de un mort în deşert. Moartă din punct de vedere mental şi spiritual, mama lui fusese prinsă cu cătuşe de tatăl lui prin căsătorie. Şi totuşi tatăl său încercase să facă bine în viaţă, în timp ce-i târa după sine cadavrul intrat în putrefacţie. A încercat să crească patru copii, să-i facă să deosebească binele de rău, să-i facă să înţeleagă disciplina şi, mai presus de toate, să-i înveţe să-şi respecte tatăl.
    Ei bine, toţi au fost nişte nerecunoscători, toţi, inclusiv el însuşi. Şi acum plătea pentru asta; propriul său fiu se dovedise a fi ingrat. Dar mai era o speranţă. Va ieşi cumva de aici. Îi va pedepsi pe amândoi, amarnic îi va pedepsi. Îi va da un exemplu lui Danny, astfel că atunci când va fi mare, va fi o clipă când Danny va şti mai bine ce trebuie să facă decât a ştiut el.
    Îşi aminti de ziua aceea de duminică, la masa, când tatăl său a bătut-o cu bastonul pe mama sa... cât de îngroziţi au fost cu toţii, el şi fraţii lui. Acum înţelegea că fusese ceva mai mult decât necesar, că tatăl său s-a prefăcut numai că era beat, că toate simţurile îi fuseseră treze şi agere tot timpul, pândind cel mai mic semn al lipsei de respect.
    Jack se târî în patru labe după biscuiţi şi se apucă să-i ronţăie din nou, aşezat acum lângă uşa pe care femeia trădătoare şi vicleană o zăvorâse. Se întreba ce anume văzuse tatăl său şi cum o păcălise cu jocul lui. S-a strâmbat batjocoritor la el? I-a dat cu tifla? A scos limba la el? A făcut gesturi obscene cu degetele? Sau s-a uitat numai la el cu insolenţă şi aroganţă, convinsă fiind că era mult prea tâmpit de băutură ca să o poată vedea? Orice ar fi fost, o prinsese şi a pedepsit-o cu asprime. Şi acum, după douăzeci de ani, putea în cele din urmă să aprecieze înţelepciunea tatălui său.
    Desigur că puteai să argumentezi că tatăl lui fusese un idiot când se căsătorise cu o astfel de femeie, când se legase de un cadavru... un cadavru lipsit de orice urmă de respect. Dar când tinerii se căsătoresc în pripă, au toată viaţa la dispoziţie să se căiască. Şi poate că şi tatăl tatălui său se căsătorise cu acelaşi tip de femeie, astfel încât, împins de subconştient, tatăl lui Jack se însurase şi el cu una, aşa cum făcuse şi Jack însuşi.
    Numai că nevasta lui, în loc să fie mulţumită cu rolul pasiv de a fi distrus o carieră şi mutilat o alta, optase pentru sarcina activă şi veninoasă de a încerca să-i spulbere şi cea mai bună ocazie: aceea de a deveni membru al personalului hotelului Ovetlook şi, poate, de a urca... cu timpul, toată ierarhia până la funcţia de director. Încearcă să i-l ia pe Danny, şi Danny era biletul lui de intrare.
    Asta era o prostie, bineînţeles - de ce să-l vrea pe fiu, când îl putea avea pe tată - dar patronii aveau deseori idei fistichii şi aceasta era condiţia care i se pusese.
    N-avea de gând să încerce să discute cu ea, îşi dădea seama acum. Încercase să discute cu ea, calm şi raţional, în Salonul Colorado, şi ea a refuzat să-l asculte, l-a lovit în cap cu o sticlă. Dar vor mai avea ocazia să stea de vorbă, şi încă foarte curând. O să iasă de aici.
    Dintr-o dată îşi ţinu respiraţia şi ciuli urechile. Undeva, cineva cânta un boogie-woogie la pian şi se auzeau oameni care râdeau şi băteau din palme în ritmul muzicii. Sunetele erau înăbuşite de uşa groasă din lemn, dar pătrundeau totuşi destul de clare până la el. Cântecul era "There'll Be a Hot Time în the Old Town Tonight".
    Încleştă pumnii neajutorat. A trebuit să se înfrâneze ca să nu înceapă iar să lovească în uşă. Petrecerea începuse din nou. Băutura curgea în valuri. Pe undeva pe acolo, dansând cu altcineva, era şi fata care-i înnebunise simţurile când o simţise goală sub rochia albă din mătase.
    - O să plătiţi pentru asta! urlă el. Fir-aţi ai dracului, o să plătiţi! O să vă luaţi doctoria pentru asta, vă asigur! O să...
    - Ei, ei, spuse o voce blândă chiar lângă uşă. Nu trebuie să ţipaţi aşa. Vă aud foarte bine.
    Jack ţâşni în picioare.
    - Grady? Tu eşti?
    - Da, domnule. Într-adevăr, eu sunt. Se pare că sunteţi încuiat înăuntru.
    - Scoate-mă de aici, Grady. Repede.
    - Înţeleg că nu v-aţi ocupat deloc de problema pe care am discutat-o. Corectarea comportamentului soţiei şi fiului dumneavoastră.
    - Ei m-au încuiat aici. Trage zăvorul, pentru numele lui Dumnezeu!
    - Le-aţi permis să vă încuie în cămară?
    Vocea lui Grady înregistră o surpriză uriaşă, atenuată doar prin buna lui creştere.
    - Vai de mine. O femeie pe jumătate cât dumneavoastră şi un băieţel. Nu prea este o dovadă că aţi avea stofă de conducător, nu credeţi?
    În reţeaua de vene din tâmpla dreaptă a lui Jack, pulsul începuse să zvâcnească sălbatic.
    - Scoate-mă de aici, Grady. O să-i aranjez eu.
    - Oare aşa o să faceţi, domnule? Mă întreb.
    Surpriza manierată a fost înlocuită cu un ton de regret manierat.
   - Îmi pare nespus de rău, dar mă îndoiesc. Eu - şi ceilalţi am ajuns la concluzia că nu puneţi suflet în aceste acţiuni, domnule. Că nu aveţi... tăria să o faceţi.
    - Ba da! strigă Jack. Ba da, jur!
    - O să ni-l aduceţi pe fiul dumneavoastră?
    - Da! Da!
    - Soţia dumneavoastră o să se opună din toate puterile, domnule Torrance. Şi pare că este... mai puternică decât ne-am închipuit noi. Este întrucâtva mai ingenioasă decât credeam. În orice caz, se pare că v-a întrecut.
    Grady îşi înăbuşi hohotul de râs.
    - Domnule Torrance, poate că ar fi fost mai bine să ne fi ocupat noi de ea de la bun început.
    - O să-l aduc, jur! spuse Jack.
    Îşi lipise obrazul de uşă. Transpiraţia îi şiroia pe faţă.
    - N-o să se opună. Jur că n-o să se opună. N-o să fie în stare! insistă el.
    - Mă tem că va trebui să o ucideţi, spuse Grady cu răceală.
    - Voi face ceea ce va trebui să fac. Dar scoate-mă de aici.
    - Vă daţi cuvântul de onoare, domnule?
    - Cuvântul, promisiunea, jurământul, orice dracu' vrei. Numai să...
    Se auzi un zgomot sec când zăvorul a fost tras. Uşa se deschise un centimetru. Jack îşi opri vorbele şi respiraţia. Pentru o clipă simţi că moartea însăşi aştepta în faţa uşii.
    Dar sentimentul acesta dispăru repede.
    Şopti:
    - Mulţumesc, Grady. Jur că n-o să regreţi. Jur.
    Nu primi niciun răspuns. Îşi dădu brusc seama că încetaseră toate sunetele, cu excepţia urletelor reci ale vântului de afară.
    Deschise uşa de la cămară; balamalele scârţâiră încetişor.
    Bucătaria era pustie. Grady dispăruse. Totul era nemişcat şi îngheţat sub privirea albă şi rece a becurilor fluorescente. Ochii i se opriră asupra planşetei pe care obişnuiau să mănânce.
    Acolo se afla un pahar, o sticlă mică, plină cu gin şi un vas de plastic cu măsline.
    Sprijinit de planşetă era unul din ciocanele de crichet din magazia cu unelte.
    Îl privi timp îndelungat.
    Şi apoi o voce, mult mai gravă şi mult mai puternică decât a lui Grady, se auzi de undeva, de pretutindeni... dinlăuntrul său:
    ("Ţineţi-vă promisiunea, domnule Torrance.")
    - Aşa voi face, spuse el.
    Sesiză slugărnicia din propria-i voce, dar era incapabil s-o controleze.
    - Aşa voi face.
    Se îndreptă spre planşetă şi apucă mânerul ciocanului.
    Îl ridică.
    Îl roti.
    Ciocanul despică aerul, şuierând veninos.
    Jack Torrance începu să zâmbească.

                                                    49. Hallorann urcă muntele
                                                                 1.

                    Era ora două  şi un sfert după-amiază şi nu mai avea nici trei mile până la Estes Park, când ieşi de pe şosea.
    Acolo sus, zăpada cădea mai deasă şi cu mai multă furie decât văzuse vreodată Hallorann (ceea ce probabil că nu era mare lucru, deoarece Haliorann încercase să vadă cât mai putină zăpadă în tot cursul vieţii sale) iar vântul puternic bătea în rafale capricioase - când din vest, când ocolind prin nord, împroşcând nori de zăpadă pe parbriz, făcându-l să-şi dea seama înfiorat, pentru a nu ştiu câta oară, că dacă lua greşit o curbă putea să se prăbuşească în gol după două sute de metri. Toată situaţia era mult înrăutăţită de statutul său de amator în ceea ce privea condusul unei maşini pe timp de iarnă. Îl speria faptul că linia continuă de pe şosea era îngropată sub zăpadă şi îl speriau rafalele sălbatice de vânt, care pur şi simplu făceau ca Buickul să se învârtească pe loc.
    Îl mai speriau şi semnele de pe marginea şoselei, care erau aproape toate acoperite cu zăpadă şi puteai la fel de bine să dai cu banul ca să hotărăşti dacă drumul o lua la dreapta sau la stânga prin acest uriaş ecran alb de cinematograf. Ei da, îi era tare frică. De când ieşise din Boulder i se scurgea o transpiraţie rece pe spate şi se purta cu pedala de acceleraţie şi cu cea de frână cu atât de multă grijă, de parcă ar fi fost nişte delicate vase de porţelan din vremea dinastiei Ming.
    În pauzele dintre melodiile rock'n'roll care se transmiteau la radio, crainicul îi ruga insistent pe automobilişti să nu se încumete pe şosele şi, mai ales, în niciun caz să nu încerce să urce munţii, pentru că drumurile erau blocate şi extrem de periculoase. Fuseseră relatate zeci de accidente minore şi două mai grave: un grup de schiori într-un microbuz şi o familie care se îndrepta spre Albuquerque prin Sangre de Cristo Mountains. Scorul combinat al celor două cazuri suna astfel: patru morţi şi cinci răniţi.
    "Aşa că nu ieşiţi din casă. Mai bine ascultaţi muzica pe care o transmite postul nostru de radio", încheie vesel crainicul şi apoi spori chinurile lui Hallorann punând în undă melodia "Seasons în the Sun". "We had joy, we had fun, we had..." turuia fericit Terry Jacks, iar Hallorann închise aparatul cu un gest brutal, ştiind că îi va da drumul din nou peste cinci minute. Indiferent cât de tâmpite erau cântecele, tot era mai bine decât să călătorească singur prin nebunia asta albă.
    ("Recunoaşte. Negrul ăsta are un morcov vârât în fundul lui ca smoala.")
    Nici măcar nu era nostim. Ar fi putut să renunţe chiar înainte de a ieşi din Boulder, dacă nu ar fi fost convins că băiatul avea necazuri foarte mari. Chiar şi acum o voce mică, venită de undeva din fundul capului - mai degrabă vocea judecăţii decât vocea laşităţii, gândi el - îi spunea să se oprească la un motel din Eestes Park, să petreacă noaptea acolo şi să aştepte ca plugurile să înlăture măcar zăpada de pe mijlocul şoselei.
    Vocea îi amintea de aterizarea extrem de dură a avionului pe aeroportul din Stapleton, de strângerea de inimă pe care a simţit-o la gândul că o să se prăbuşească şi că o să-şi ducă pasagerii la porţile iadului şi nu la Poarta 39. Dar raţiunea nu a fost în stare să ţină piept convingerii că avea o obligaţie faţă de băiat. Astăzi era ziua. Furtuna de zăpadă era ghinionul său. Va trebui să o înfrunte. Şi se temea că dacă nu făcea asta, ar fi putut avea de înfruntat ceva mult mai rău în visele sale.
    Izbucni o altă rafală năpraznică de vânt, din nord-est de data aceasta, şi din nou nu mai era în stare să vadă conturul vag al munţilor şi nici măcar marginile şoselei. Mergea printr-un vid alb.
    Şi atunci luminile plugului de zăpadă apărură fantomatic, de nicăieri, aţintite în jos asupra lui şi, spre groaza sa, îşi dădu seama că, în loc să meargă pe margine, botul Buickului era îndreptat chiar între cele două faruri uriaşe. Plugul îşi putea permite să circule pe mijlocul şoselei, iar Hallorann se abătuse de la direcţia sa.
    Urletul cumplit scos de motorul diesel al plugului acoperi mugetul vântului şi apoi se auzi sunetul sirenei, dur, prelung, asurzitor.
    Testiculele lui Hallorann se transformară în doi săculeţi mototoliţi, plini cu ace de gheaţă. Intestinele îi deveniră gelatinoase.
    Prin albul din faţă se contura acum o formă colorată, ceva portocaliu, acoperit cu zăpadă. Vedea deja cabina înălţată şi reuşi chiar să întrezărească silueta şoferului care gesticula disperat în spatele parbrizului cu un singur ştergător. Mai vedea şi lamele plugului care împroşcau şi mai multă zăpadă pe parapetul din stânga drumului.
    HAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA! mugi indignată sirena.
    Apăsă cu putere pedala de acceleraţie, de parcă ar fi vrut să strivească sub talpă o insectă oribilă, şi Buickul se repezi înainte şi la dreapta. Acolo nu era nici un parapet; plugurile împingeau zăpada direct în prăpastie.
    ("Prăpastia, o, da, prăpastia...")
   Lamele plugului, cu trei metri mai înalte decât Buickul său, trecură prin stânga lui Hallorann, la nici cinci centimetri distanţă. Hallorann a crezut că impactul era inevitabil. Şi atunci o rugăciune, care era pe jumătate un fel de scuză nedesluşită către băiat, îi flutură prin gânduri ca o cârpă zdrenţuită.
    Apoi plugul îl depăşi şi nu mai văzu decât luminile lui albastre sclipind în oglinda retrovizoare.
    Răsuci mult la stânga, însă nu se întâmplă nimic. Începuse să alunece, Buickul plutind acum ca într-un vis spre buza prăpastiei, împroşcând valuri de zăpadă de sub apărătoarea de noroi.
    Răsuci volanul în sens invers, în direcţia de alunecare, şi maşina începu să salte.
    Speriat de-a binelea acum, apăsă tare frâna şi apoi simţi o izbitură puternică. În faţa lui drumul dispăruse... se uita în hăul fără fund în care zăpada se învolbura în vârtejuri, iar formele vagi, verzi-cenuşii ale pinilor se întrezăreau mult prea departe şi mult prea jos.
    ("Mă prăbuşesc Maică Precistă mă prăbuşesc")
    Şi în clipa aceea maşina se opri, aplecată în bot într-un ungni de treizeci de grade, cu roţile din spate aproape ridicate de pe sol. Când Hallorann încercă să treacă în marşarier, roţile se învârtiră în gol disperate, neajutorate. Inima lui execută un solo la baterie.
    Coborî din maşină - coborî din maşină cu foarte mare atenţie - şi ocoli Buickul.
    Se opri, privind neputincios roţile din spate, când auzi o voce veselă:
    - Salut, omule. Trebuie că te-ai udat tot.
    Se întoarse şi văzu plugul oprit mai jos pe drum, învăluit în ninsoarea albă, lăsând să se întrevadă numai ţeava de eşapament mare şi neagră şi luminile albastre care se învârteau deasupra. Şoferul stătea chiar în spatele lui, îmbrăcat într-o haină lungă, îmblănită, cu o manta impermeabilă deasupra. O şapcă cu dungi albe şi albastre îi stătea cocoţată în vârful capului şi Hallorann nu înţelegea cum de nu o dobora vântul.
    ("Clei. Sigur, mai mult ca sigur că trebuie să fie lipită cu clei.")
    - Salut, spuse. Poţi să mă tractezi înapoi pe drum?
    - O, cred că da, răspunse conducătorul plugului. Ce dracu' faci aici, dom'le? E calea cea mai sigură să-ţi frângi gâtul.
    - Am o treabă urgentă.
    - Nimic nu este chiar atât de urgent, spuse şoferul încet şi cu blândeţe, de parcă s-ar fi adresat unui handicapat. Dacă ai fi avut un pic mai multă viteză, nimeni nu te-ar fi putut scoate la lumină până de Ziua Păcălelilor. Nu eşti de prin părţile astea, nu-i aşa?
    - Nu. Şi nici n-aş fi aici dacă treburile mele nu ar fi atât de urgente.
    - Aşa zici?
    Şoferul îşi schimbă poziţia, devenind mult mai prietenos, de parca ar fi stat la taifas pe o terasă şi nu în mijlocul viscolului, înconjuraţi de hohotele şi urletele vântului, cu maşina lui Hallorann alături, în echilibru precar, la mai mult de două sute de metri deasupra vârfurilor copacilor.
    - Încotro? Estes?
    - Nu, merg la Hotelul Overlook, spuse Hallorann. E puţin mai sus de Sidewinder...
    Dar şoferul clătină din cap cu tristeţe.
    - Cred că ştiu destul de bine unde se află locul ăsta, zise. Dom'le n-o să ajungi la bătrânul Overlook. Drumurile alea afursite dintre Estes Park şi Sidewinder sunt mai ceva ca-n iad. Zăpada se adună la loc în spatele plugurilor, indiferent cât de tare ne străduim s-o dăm la o parte. Sunt troiene acolo de vreo trei-patru metri, chiar în mijlocul şoselei. Şi chiar dacă, să zicem că prin cine ştie ce minune ajungi la Sidewinder, acolo drumul e închis până la Buckland, Utah. Nici vorbă.
    Clătină din nou capul.
    - N-o să reuşeşti, dom'le. N-ai cum.
    - Trebuie să încerc, spuse Hallorann apelând la ultimele rezerve de răbdare pe care le mai avea ca să-şi păstreze vocea calmă. E un băiat acolo...
    - Băiat? Da' de unde. Hotelul e închis de la sfârşitul lui septembrie. N-au nicio şansă să-l ţină deschis. Sunt prea multe furtuni nenorocite ca asta pe acolo.
    - Este fiul îngrijitorului. Are necazuri mari.
    - De unde ştii?
    Răbdarea îi explodă.
    - Pentru numele lui Dumnezeu, ai de gând să stai aici tot restul zilei şi să dai din fălci la mine? Ştiu! Ştiu! Ai de gând să mă tragi înapoi pe şosea sau nu?
    - Ia uite ce supărăcios este! observă şoferul, nu din cale afară de impresionat. Sigur, urcă-te la loc. Am un lanţ în cabină.
    Hallorann se urcă la volan, tremurând acum din tot corpul în urma reacţiei întârziate. Mâinile îi erau amorţite aproape până la os. Uitase să-şi ia mănuşile.
    Plugul ajunse până în spatele Buickului şi îl văzu pe şofer coborând cu un lanţ lung. Hallorann deschise portiera şi strigă:
    - Ce să fac să te ajut?
    - Nu-mi sta în cale, atâta tot, răspunse şoferul. Suntem gata cât ai bate din palme.
    Şi aşa a fost. Caroseria Buickului fu scuturată de un spasm când lanţul se întinse şi, o secundă mai târziu, maşina se afla iar pe şosea, cu botul îndreptat spre Estes Park. Şoferul plugului ciocăni în parbriz. Hallorann coborî geamul.
    - Mulţumesc, spuse. Iartă-mă că am ţipat la tine.
    - Au ţipat şi alţii înaintea ta, rânji şoferul. Cred că eşti cam încordat. Ia astea.
    Aruncă în poala lui Hallorann o pereche de mănuşi albastre, groase, din lână.
   - O să ai nevoie de ele. E frig acolo unde te duci. Poartă-le, dacă nu vrei să-ţi petreci tot restul vieţii scobindu-te în nas cu un cârlig. Şi trimite-mi-le înapoi. Le-a tricotat nevastă-mea şi ţin mult la ele. Numele şi adresa sunt cusute în căptuşeală. Că veni vorba, eu sunt Howard Cottrell. Trimite-le înapoi când nu mai ai nevoie de ele. Şi ai grijă să plăteşti toate taxele poştale.
    - În regulă, zise Hallorann. Mulţumesc mult de tot.
    - Ai grijă. Te-aş duce chiar eu acolo, dar sunt ocupat ca o pisică încurcată într-un ghem încâlcit de corzi de chitară.
    - În ordine. Mulţumesc din nou.
    Era pe punctul să ridice geamul, când Cottrell îl opri.
    - Când ajungi la Sidewinder, dacă ajungi la Sidewinder, du-te la garajul lui Durkin. E chiar lângă bibliotecă. N-ai cum să nu-l găseşti. Întreabă de Larry Durkin. Spune-i că te-a trimis Howie Cottrell şi că vrei să închiriezi unul din snowmobilurile lui. Spune-i de mine şi arată-i mănuşile, şi o să ţi-l dea ieftin.
    - Mulţumesc, spuse Hallorann.
    Cottrell clătină din cap.
    - Ciudat. Nu există nicio posibilitate ca tu să fi ştiut că a dat cineva de belea la Overlook... mai mult ca sigur că telefonul nu funcţionează. Dar te cred. Am nişte senzaţii câteodată...
    Hallorann îl aprobă.
    - Şi eu am. Câteodată.
    - Mda. Ştiu că ai. Dar fii prudent.
    - O să fiu.
    Cottrell dispăru în întunericul învolburat, cu şapca aşezată tot ştrengăreşte pe vârful capului, după ce-i mai făcu un semn cu mâna. Hallorann îşi reluă drumul. În urmă, Howard Cottrell acţionă sirena o ultima oară, ca pentru a-i ura noroc, deşi nu era nevoie; Hallorann îl simţi cum îi doreşte numai bine.
    Asta înseamnă două străluciri într-o zi, gândi el, şi asta ar trebui să fie semn bun. Numai că nu avea încredere în semne, fie ele bune sau rele. Şi chiar faptul că întâlnise doi oameni care străluceau într-o singura zi (când de obicei dădea peste mai mult de patru sau cinci într-un an întreg) s-ar fi putut să nu semnifice nimic.
    Sentimentul acela de finalitate, sentimentul
    ("că evenimentele s-au condensat")
    pe care nu-l putea defini complet, nu-l părăsise încă. Era...
    Atunci Buickul şi-a manifestat dorinţa să alunece într-o parte, în timp ce lua o curbă, şi Hallorann îl puse din nou pe direcţie, abia îndrăznind să respire. Deschise din nou radioul. Cânta Aretha, şi Aretha era minunată.
    Oricând ar fi bucuros să-şi petreacă o noapte cu ea în Buickul închiriat de la compania Hertz.
    O altă rafală de vânt lovi maşina, făcând-o să se legene şi să se răsucească. Hallorann înjură şi se aplecă şi mai încordat asupra volanului. Aretha îşi terminase cântecul şi acum crainicul îl anunţa că a călători în ziua aceea cu maşina era cel mai bun mijloc de a te sinucide.
    Cu o mişcare bruscă, Hallorann închise aparatul.

                                                      2.

                           A reuşit să ajungă la Sidewinder, deşi a făcut patru ore şi jumătate pe drum de la Estes Park. Era deja întuneric, dar furtuna nu dădea nici un semn că ar slăbi din intensitate. A trebuit să oprească de două ori în faţa unor nămeţi înalţi cât maşina şi a aşteptat plugurile care să-i dea la o parte. La una din aceste opriri, plugul a venit pe banda lui şi iar a scăpat ca prin urechile acului. Şoferul plugului l-a evitat în ultima clipă, n-a coborât ca să-l ia la întrebări, dar i-a oferit unul din gesturile acelea pe care îl recunoaşte orice american trecut de zece ani; şi nu era vorba de semnul păcii.
    Cu cât se apropia mai mult de Overlook, sentimentul că trebuie să se grăbească devenea tot mai acut. Îşi cerceta în permanentă ceasul de la mână. Limbile de pe cadran parcă zburau.
    La zece minute după ce începuse să urce coasta muntelui, a trecut pe lângă două plăci indicatoare. Vântul puternic le curăţase de zăpadă şi a putut să citească ce era scris pe ele. SIDEWINDER 10, spunea primul. Al doilea: DRUM ÎNCHIS PE DISTANŢĂ DE 12 MILE PE TIMP DE IARNĂ.
    - Larry Durkin, mormăi Hallorann.
    Chipul său întunecat era tras şi încordat, în licărirea verzuie a aparatelor de pe bordul maşinii. Era şase şi zece.
    - Garajul de lângă bibliotecă. Larry...
    Atunci l-a lovit cu toată puterea mirosul de portocale şi forţa gândului, dur, plin de ură, ucigaş:
    ("CARĂ-TE DE AICI NEGROTEI ÎMPUŢIT. CE SE ÎNTÂMPLĂ AICI NU E TREABA TA CIOARĂ CARĂ-TE SAU TE OMORÂM TE SPÂNZURĂM DE UN COPAC CIOARĂ AFURISITĂ ŞI DUPĂ AIA ÎŢI ARDEM CADAVRUL, ASTA FACEM NOI CU CIORILE AŞA CĂ FĂ STÂNGA-MPREJUR CHIAR ACUM")
    Hallorann scoase un strigăt puternic în spaţiul strâmt al maşinii. Mesajul nu ajunsese la el în cuvinte, ci printr-o serie de imagini ca dintr-o şaradă care i-au fost îndesate în cap cu o forţă înspăimântătoare. Îşi luă mâinile de pe volan ca să încerce să le gonească.
    Atunci maşina izbi în plin parapetul, reveni pe şosea, se răsuci 180 de grade şi se opri. Roţile din spate se învârteau în gol.
    Hallorann opri motorul şi îşi acoperi faţa cu mâinile. Nu a plâns, a hohotit numai. Pieptul i se mişca convulsiv. Era conştient că dacă explozia l-ar fi prins pe o porţiune de drum fără parapet pe margine, ar fi fost mort acum. Poate că ăsta fusese planul. Şi s-ar putea să-l lovească iarăşi, în orice clipă. Va trebui să se apere. Se înconjură cu o forţa roşie, o imensă putere care s-ar fi putut să fie amintirea. Se cufundă în instincte.
    Îşi luă mâinile de la ochi şi privi prudent înjur. Nimic. Dacă încerca ceva să-l sperie din nou, nu mai putea pătrunde. Era baricadat.
    Asta se întâmplase şi cu băiatul? Doamne, Dumnezeule, asta se întâmplase şi cu băiatul?
    Din toate imaginile, cea care îl neliniştea cel mai mult era acel sunet plat, ca un ciocan care loveşte o bucată de brânză. Ce voia să însemne oare?
    ("Isuse, nu băieţelul, Isuse, te rog.")
    Porni motorul. Roţile se învârtiră, prinseră zăpada, se învârtiră iar şi se mişcară de pe loc. Buickul începu să ruleze, farurile sale luminând slab prin furtuna de zăpadă. Se uită la ceas. Aproape şase şi jumătate. Şi începea să simtă că într-adevăr era foarte târziu.

                                                50. Amric

                                Wendy Torrance stătea nehotărâtă în mijlocul dormitorului, privindu-şi fiul care era cufundat într-un somn adânc.
    Sunetele încetaseră cu o jumătate de oră în urmă. Toate sunetele, toate deodată. Ascensorul, petrecerea, zgomotul făcut de uşile camerelor care se deschideau şi se închideau. În loc să o liniştească, tăcerea înrăutăţi tensiunea care se acumulase în ea; era ca o clipă de linişte malefică înainte de ultima izbucnire brutală a unei furtuni. Dar Danny aţipise aproape imediat; mai întâi căzuse într-un somn superficial şi agitat care în ultimele zece minute se transformase într-un somn greu, ca de plumb. Chiar dacă-l privea cu atenţie, de-abia putea să vadă cum i se mişca pieptul micuţ în ritmul respiraţiei.
    Se întreba când mai dormise Danny aşa de bine în ultima vreme, fără vise chinuitoare sau perioade întunecate de insomnie, când asculta orgiile, pe care ea începuse să le vadă abia în zilele din urmă, când laţul pe care hotelul Overlook îl pusese în jurul lor începuse să se strângă.
    ("Fenomene psihice reale sau hipnoză în grup?")
    Nu ştia şi nici nu credea că avea vreo importanţă. Indiferent despre ce ar fi fost vorba, întâmplările care se ţineau lanţ erau la fel de îngrozitoare. Se uită la Danny şi se gândi
    ("Dă Doamne să nu se mişte")
    că dacă nu-l deranja nimic, ar fi putut să doarmă dus tot restul nopţii. Indiferent cu ce fel de talent ar fi fost înzestrat, era totuşi un băieţel care trebuia să se odihnească.
    Începuse să-şi facă griji din cauza lui Jack.
    O fulgeră o durere ascuţită, îşi luă mâna de la gură şi observă că îşi rupsese o unghie. Şi întotdeauna încercase să-şi îngrijească cât mai bine unghiile. Nu erau atât de lungi încât să semene cu nişte gheare, dar aveau o formă frumoasă şi
    ("şi ce-ţi veni să-ţi faci probleme acum din cauza unghiilor?")
    Încercă să râdă, dar scoase un sunet tremurat, fără urmă de bună dispoziţie în el.
    Mai întâi, Jack încetase să mai urle şi să lovească în uşă. Apoi petrecerea începuse din nou,
    ("dar se oprise vreodată? sau poate că uneori intra într-un unghi puţin diferit al timpului, de unde ei nu trebuiau s-o audă?")
    punctată de bufniturile şi zumzăitul ascensorului. Apoi şi ascensorul se oprise. În liniştea cea nouă, în timp ce Danny adormea, ei i se păruse că aude voci coborâte, conspirative, care veneau chiar de sub ei, din bucătărie. La început a crezut că este doar vântul, care putea să imite o mulţime de tonalităţi umane diferite, de la şoapta pergamentoasă scoasă pe patul de moarte, atunci când şuiera pe lângă uşi şi ferestre, până la strigătul puternic pe sub streşini... strigătul scos de o femeie care fuge de un asasin într-o melodramă ieftină.
    Şi totuşi, stând lângă Danny, începu să fie tot mai sigură că, de fapt, era într-adevăr vorba despre voci.
    Jack şi încă cineva discutau despre evadarea lui din cămară.
    Discutau despre asasinarea soţiei şi fiului său.
    Nu se întâmpla nimic nou între aceşti pereţi; asasinate avuseseră loc aici şi înainte.
    Se îndreptase spre ţeavă de încălzire şi îşi lipise urechea de ea dar, chiar în clipa aceea, caloriferul pornise şi orice sunet ar fi existat s-a pierdut în valul de aer cald care urca de la subsol. Când caloriferul se oprise, cu cinci minute în urmă, liniştea era deplină, cu excepţia vântului, a scrâşnetului făcut de zăpada care se lovea de geamuri şi din când în când geamătul lemnăriei.
    Îşi privi unghia ruptă. De sub ea ţâşneau picături mici de sânge.
    ("Jack a ieşit.")
    ("Nu vorbi prostii.")
    ("Ba da, a ieşit. A luat un cuţit din bucătărie sau poate chiar toporul pentru tranşat carnea. Urcă acum scările spre noi. Calcă pe marginea treptelor, ca să nu scârţâie.")
    ("! Eşti nebună !")
    Îi tremurau buzele şi o fracţiune de secundă a avut senzaţia că rostise ultimele cuvinte cu glas tare. Dar tăcerea era netulburată.
    Se simţi privită.
    Se răsuci şi rămase împietrită cu ochii la fereastra întunecată, prin care se zgâia la ea un chip alb, hidos, cu găuri negre în locul ochilor, un chip care bâlbâia vorbe fără şir, figura unui nebun monstruos care fusese ascuns tot timpul în aceşti pereţi plini de gemete şi suspine...
    Era numai desenul făcut de ger pe fereastră.
    Lăsă să-i scape un oftat prelung şi susurat şi i se păru că aude, clar de această dată, chicoteli amuzate venind de undeva.
    ("Te sperii şi de umbra ta. Situaţia e destul de gravă şi fără asta. Până mâine dimineaţă o să fii numai bună pentru camaşa de forţă.")
    Exista un singur mod de a-şi risipi temerile.
    Ar fi trebuit să coboare şi să se asigure că Jack mai era încă în cămară.
    Foarte simplu. Coboară. Aruncă o privire. Urcă înapoi. Ah, apropo, opreşte-te o clipă şi ia tava de pe pupitrul de la recepţie. Probabil că omleta nu mai e bună de nimic, dar poţi să reîncălzeşti supa pe reşoul de lângă maşina de scris a lui Jack.
    ("A, da, şi ai grijă să nu mori dacă el te aşteaptă acolo jos cu un cuţit în mână.")
    Se îndreptă spre măsuţa de toaletă, încercând să-şi scuture de pe umeri mantaua de spaimă care o înfăşurase. Pe măsuţă zăceau împrăştiate câteva grămezi de mărunţiş, bonuri de benzină pentru microbuzul hotelului, cele doua pipe pe care Jack le lua pretutindeni dar din care fuma numai rareori... şi cheile lui.
    Luă cheile, le ţinu o clipă în mână şi apoi le puse la loc. Îi venise ideea să încuie uşa de la dormitor în urma ei, dar nu-i plăcea. Danny dormea. Îi trecură prin minte gânduri destul de vagi despre un posibil incendiu.
    Şi mai era ceva care o sâcâia mai tare, dar nu-i dădu nicio importanţă.
    Wendy traversă camera, se opri nehotărâtă o secundă în faţa uşii, apoi scoase cuţitul din buzunarul halatului şi-i apucă strâns mânerul de lemn.
    Deschise brusc uşa.
    Coridorul cel scurt care ducea spre apartamentul lor era pustiu. Lămpile electrice din pereţi străluceau puternic, etalând parcă fondul albastru al covorului şi modelul lui negru, sinuos.
    ("Vezi? Nu-i niciun bau-bau aici.")
    ("Nu, sigur că nu. Vor să te scoată din cameră. Vor să faci ceva stupid şi femeiesc şi exact asta faci acum.")
    Şovăi din nou, zbătându-se dureros în dilema ei. Nu voia să-l părăsească pe Danny şi siguranţa apartamentului lor şi, în acelaşi timp, avea cu disperare nevoie să se asigure că Jack mai era... închis.
    ("Bineînţeles că este")
    ("Dar vocile...")
    ("N-a fost nicio voce. A fost închipuirea ta. A fost vântul.")
    - N-a fost vântul.
    Sunetul propriei sale voci o făcu să tresară. Dar certitudinea înfricoşătoare din ea o făcu să înainteze.
    Cuţitul se legăna în ritmul paşilor, prinzând unghiuri diferite de lumină pe lama sclipitoare şi aruncându-le pe tapetul de mătase. Papucii ei şopteau pe iâna groasă a covorului. Nervii îi erau încordaţi ca firele de înaltă tensiune.
    Ajunse la colţul dinspre coridorul principal şi se uită în toate direcţiile, mintea întărindu-i-se pentru orice ar fi văzut acolo.
    Dar nu văzu nimic.
    După o scurtă ezitare, dădu colţul şi începu să traverseze coridorul. Fiecare pas care o apropia de scară îi sporea groaza şi o făcea să-şi dea seama că-şi părăsise copilul care dormea, care era singur şi lipsit de apărare. În urechi îi răsuna din ce în ce mai tare sunetul papucilor ei pe covor; de două ori a privit peste umăr ca să se convingă că nu se furişa nimeni în spatele ei.
    Ajunse la scară şi se sprijini de coloana din mijlocul balustradei. Erau nouăsprezece trepte late până jos în hol. Le numărase de destule ori până acum. Nouăsprezece trepte acoperite cu mochetă şi nici urmă de Jack care să stea ghemuit pe vreuna din ele. Sigur că nu. Jack era închis în cămară, în spatele unei uşi groase din lemn de stejar, prevăzută cu un zăvor zdravăn din oţel.
    Dar holul era întunecat şi oh, atât de plin de umbre.
    Îşi simţea pulsul zbătându-i-se în gât.
    În faţă, puţin la stânga, fălcile de alamă ale ascensorului stăteau căscate, bătându-şi parcă joc de ea, invitând-o să păşească înăuntru şi să facă cea mai lungă călătorie a vieţii sale.
    ("Nu, mulţumesc")
    Cabina ascensorului fusese drapată cu spirale roz şi albe din hârtie creponată. Peste tot erau împrăştiate confetti. În colţul din stânga zăcea aruncată o sticlă de şampanie goală.
    Sesiză o mişcare, undeva deasupra, şi se întoarse brusc ca să se uite în sus, la celelalte nouăsprezece trepte care duceau la holul întunecat al etajului al doilea. Dar nu văzu nimic. Şi totuşi avea senzaţia neliniştitoare că văzuse cu coada ochiului cum lucrurile
    ("lucrurile")
    se retrăseseră în întunericul şi mai adânc al holului de deasupra, chiar înainte ca privirea ei să le înregistreze.
    Se uită din nou la scara care ducea la parter.
    Palma mâinii drepte îi transpirase pe mânerul de lemn al cuţitului; îl mută în mâna stângă, îşi şterse palma dreaptă de pluşul roz al halatului şi mută cuţitul înapoi. Aproape fără să-şi dea seama că mintea comandase corpului să înainteze, începu să coboare treptele, piciorul stâng, apoi cel drept, piciorul stâng, apoi cel drept, ţinându-se cu mâna liberă de balustradă.
    ("Unde e petrecerea? Nu vă speriaţi de mine, giulgiuri mucegăite! Nimeni nu s-a speriat vreodată de o femeie cu un cuţit! Hai să punem şi nişte muzică! Hai, mai vioi!")
    Zece trepte, o duzină, o duzină, ca la prăvălie.
    Lămpile de la etajul întâi îşi răspândeau lumina galbenă şi slabă până aici jos, şi-şi aminti să aprindă luminile de la parter, fie la intrarea în restaurant, fie din biroul directorului.
    Dar totuşi mai venea o rază de lumină şi de altundeva, o lumină albă şi mută.
    Becurile fluorescente. Sigur că da. Din bucătărie.
    Se opri pe a treisprezecea treaptă, încercând să-şi amintească dacă le stinsese sau le lăsase aprinse atunci când ea şi Danny au urcat în cameră. Pur şi simplu nu-şi putea aminti.
    Sub ea, în hol, scaunele cu spătar înalt păreau nişte matahale în bălţile lor de întuneric. Geamul uşilor de la intrare era acoperit cu cortina albă a zăpezii troienite. Bumbii metalici din tapiţeria canapelei străluceau stins, ca ochii de pisică. Erau o sută de locuri unde te puteai ascunde.
    Îşi continuă drumul cu picioarele grele ca plumbul din cauza spaimei.
    Acum şaptesprezece, acum optsprezece, acum nouăsprezece.
    ("Holul, doamnă. Aveţi grijă.")
    Uşile sălii de bal erau date de perete şi prin ele se revărsa numai întunericul. Dinăuntru se auzea un ticăit regulat, ca o bombă cu ceas. Înlemni, apoi îşi aduse aminte de ceasul de pe poliţa şemineului, ceasul de sub clopotul de sticlă. Psobabil că Jack sau Danny l-au întors... sau poate că s-a întors singur, ca toate lucrurile din Overlook.
    Se îndreptă spre recepţie, cu intenţia de a trece prin biroul directorului şi de a se duce în bucătărie. Vedea pe pupitru, lucind argintiu în umbră, tava cu fosta lor cină.
    În clipa aceea ceasul începu să bată, cu sunete melodioase, cristaline.
    Wendy împietri şi-şi muscă limba. Apoi se relaxă. Bătea ora opt, atâta tot. Ora opt... cinci, sase, şapte...
    Număra bătăile.
    I se păru dintr-o dată că nu era în regulă să-şi continue drumul până când nu se oprea ceasul.... opt... nouă...
    ("??Nouă??")
    ...zece... unsprezece...
    Şi brusc, mult prea târziu, înţelese. Se întoarse cu mişcări stângace spre scări, ştiind deja că a întârziat prea mult. Dar cum ar fi putut să se gândească la aşa ceva?
    Doisprezece.
    În sala de bal se aprinseră toate luminile. Se ridică un sunet strident de alămuri. Wendy ţipă, dar strigătul ei era nesemnificativ, se pierdea în mugetul scos de plămânii aceia metalici.
    - Scoateţi măştile! se auzi ecoul. Scoateţi măştile! Scoateţi măştile!
    Apoi se stinse, de parcă ar fi pornit pe un lung coridor al timpului, lăsând-o din nou singură.
    Nu, nu singură.
    Se întoarse şi-l văzu cum se îndrepta spre ea.
    Era Jack, şi totuşi nu era el. În ochi avea o sclipire străină, ucigaşă; gura lui atât de cunoscută era deformată de un rânjet tremurător, lipsit de veselie.
    Ţinea ciocanul de crichet în mână.
    - Ai crezut că o să reuşeşti să mă închizi? Asta ai crezut?
    Ciocanul şuieră prin aer. Ea făcu un pas înapoi, se împiedică de un taburet, căzu pe covorul din hol.
    - Jack...
    - Căţea, şopti el. Ştiu ce eşti.
    Ciocanul coborî cu o iuţeală năpraznică, ucigaşă, şi se îngropă în abdomenul ei moale. Wendy ţipă, scufundându-se dintr-o dată într-un ocean de durere. Cu greu reuşi să vadă cum ciocanul o ataca din nou. Înţelese atunci, cu o limpezime care aproape că-i amorţi reacţiile, că avea de gând s-o omoare în bătaie cu ciocanul pe care îl ţinea în mână.
    Încercă să strige din nou să-l implore să înceteze de dragul lui Danny, dar nu mai avea aer. Scoase numai un scâncet stins.
    - Acum. Acum, pe Dumnezeul meu, spuse el rânjind.
    Împinse taburetul cu piciorul.
    - Cred că acum o să-ţi iei doctoria.
    Ciocanul se năpusti din nou asupra ei. Wendy se rostogoli la stânga, poalele halatului încurcându-i-se printre picioare. Jack scăpă ciocanul din mână când lovi podeaua. A trebuit să se aplece şi să-l ridice şi, în timpul acesta, ea o luă la fugă spre scară. Îşi simţea întreg abdomenul ca pe o vânătaie cumplit de dureroasă.
    - Căţea, spuse, el rânjind încă şi se luă după ea. O să primeşti ce meriţi. În sfârşit.
    Auzi şuieratul ciocanului prin aer şi apoi o durere înfiorătoare îi explodă în partea dreaptă, chiar sub sân, unde primise lovitura, rupându-i două coaste. Se prăbuşi şi o nouă durere, la fel de fioroasă, o străpunse când se lovi cu partea rănită de trepte. Şi totuşi, instinctul o făcu să se rostogolească din nou, să se rostogolească încercând să se îndepărteze, iar ciocanul îi vâjâi pe lângă obraz, la un centimetru distanţă. Lovi în mocheta groasă a scării cu o bufnitură înfundată. În clipa aceea văzu cuţitul care-i zburase din mână atunci când căzuse.
    Sclipea pe treapta a patra.
    - Căţea, repetă el.
    Ciocanul coborî. Ea se ridică repede şi lovitura o prinse sub rotulă. Simţi că i-a luat foc piciorul. Sângele începu să-i curgă pe gambă. Şi atunci ciocanul coborî din nou. Îşi smuci capul, ferindu-l, dar primi o lovitură puternică în locul dintre umăr şi gât, care-i jupui pielea din spatele urechii.
    Ciocanul coborî din nou, dar de data aceasta ea se rostogoli înspre el pe trepte, în arcul format de mişcarea lui. Îi scăpă un strigăt ascuţit când coastele rupte i se izbiră şi se frecară de muchia treptelor.
    Îl lovi chiar în fluierul piciorului cu întregul ei corp, iar el se dezechilibră cu un urlet de mânie şi surpriză. Picioarele încercară în zadar să menţină contactul cu treapta. Apoi se prăbuşi pe podea, ciocanul zburându-i din mână. O privi o clipă, şocat.
    - Te omor pentru asta, spuse.
    Se întinse după mânerul ciocanului. Wendy se chinui din nou să se ridice în picioare. Durerea îi urca în valuri pe piciorul stâng până la şold. Chipul îi era cenuşiu dar hotărât. Tocmai când Jack apuca mânerul ciocanului de crichet, ea îi sări în spate.
    - O, Doamne, Dumnezeule! strigă ea către umbrele din holul hotelului Overlook şi împlântă cuţitul de bucătărie până la plăsele în spatele lui Jack.
    El înţepeni o clipă, şi apoi scoase un urlet înfiorător. Wendy se gândi că nu mai auzise un sunet atât de groaznic în viaţa ei; era de parcă zbieraseră chiar uşile şi ferestrele şi lemnăria hotelului. Părea că e un urlet nesfârşit, în timp ce el rămase nemişcat sub ea. Parcă jucau un joc de societate, de-a calul şi călăreţul. Numai că pe spatele cămăşii sale groase, cu carouri roşii şi negre, era o pată de sânge care se întindea.
    Apoi el se prăbuşi cu faţa în jos, iar ea căzu pe partea dureroasă, gemând.
    A stat aşa câtva timp, respirând sacadat, incapabilă să se mişte. Întreg corpul îi era o rană vie, înfiorătoare.
    De fiecare dată când încerca să tragă aer în piept, parcă ceva o înjunghia cu cruzime, iar gâtul îi era ud de la sângele care îi curgea din urechea jupuită.
    Nu se auzeau decât sunetele pe care le scotea încercând să respire, vântul şi ticăitul ceasului din sala de bal.
    În cele din urmă se ridică cu multă greutate în picioare şi se împletici înspre scară. Când ajunse acolo se apucă strâns de coloana din mijlocul balustradei, cu capul aplecat, simţind cum o cuprinde leşinul.
    Când slăbiciunea îi mai trecu puţin, începu să urce, folosindu-şi piciorul sănătos şi ţinându-se strâns cu ambele mâini de balustradă. O dată îşi ridică privirea, aşteptându-se să-l vadă pe Danny sus, în capul scării, dar coridorul era pustiu.
    ("Mulţumesc Doamne că a dormit în tot timpul ăsta mulţumesc Doamne mulţumesc Doamne.")
    După şase trepte a trebuit să se oprească, să se odihnească, cu capul în piept, cu părul blond atârnându-i peste balustradă. Aerul îi şuiera dureros prin gât, de parcă ar fi fost sârmă ghimpată. O durea toată partea dreaptă, transformată într-o masă de carne fierbinte, umflată, sângerândă.
    ("Haide Wendy hai fetiţo încuie uşa în urma ta şi apoi contemplă stricăciunile mai ai treisprezece trepte nu-i chiar aşa rău. Şi când ajungi pe coridor poţi să te târăşti. Îţi dau voie.")
    Trase în piept atâta aer cât îi permiteau coastele rupte şi pe jumătate se ridică, pe jumătate se prăbuşi pe treapta următoare. Apoi pe cealaltă.
    Se afla pe a noua treaptă, aproape la jumătatea drumului, când vocea lui Jack, cavernoasă, se auzi din spate:
    - Căţea. M-ai omorât.
    O copleşi un val de teroare neagră, ca miezul de noapte. Privi în urmă, peste umăr, şi-l văzu pe Jack cum se ridica încet în picioare.

..................................................................