8.
Scările urcau direct într-unul dintre uriașele turnuri ale hotelului. Scările erau întunecate, dar afară bezna era străpunsă de raze imense de lumină strălucitoare. Nu-l vedeam pe Stratton nicăieri - dar știam că era acolo sus.
În cap îmi bubuia continuu:
- Unchiul Al crede că ești un prost.
Am împins o ușă de metal care s-a deschis și am ajuns pe plafonul de beton al hotelului. Scena era aproape suprarealistă.
Panorama Palm Beachului oriunde te uitai. Luminile de la Bitmore, podul Flagler, clădirile de apartamente din West Palm. Reflectoare uriașe, așezate pe niște mortiere, trimiteau raze uriașe de lumină orbitoare spre turnuri și spre fațada hotelului.
M-am uitat în jur după Stratton. Unde dracu era? Prelate și cămăruțe de depozitare și antene TV, toate în umbră. Simțeam un fior pe șira spinării, mă simțeam expus.
Deodată se auzi un foc de armă și un glonț ricoșă din perete pe deasupra capului meu. Mă ratase cu câțiva centimetri.
- Așadar, ce este, domnule Kelly? Ai venit să te răzbuni? E plăcut?
Un alt glonț intră în peretele turnului. M-am uitat cu ochii mijiți spre razele de lumină. Nu-l găseam nicăieri.
- Ar fi trebuit să faci ce ai promis. Ne-ar fi fost mai bine acum. Dar mai este și acea poveste cu fratele tău, nu? Se pare că voi, cei din familia Kelly, aveți asta din plin. Mândria voastră prostească.
M-am ghemuit încercând în continuare să-l găsesc. Răsună o altă împușcătură care găuri pânza de deasupra capului meu.
- Din ce în ce mai aproape de final, croncăni Stratton, aproape râzând. Până la urmă se pare că totuși avem ceva în comun, nu-i așa, Ned? Curios că n-am ajuns niciodată să vorbim despre ea.
Sângele începu să-mi fiarbă. Tess.
- Era delicioasă. Cât despre prietenii aceia ai tăi și despre fratele tău - au fost doar afaceri. Dar Tess... pe ea o regret. Fac pariu că și tu. Ah, dar nu era decât o târfă ca toate celelalte.
Dacă încerca să mă scoată din sărite, reușea. Am sărit din spatele pânzei și am tras nervos de două ori în direcția vocii lui Stratton. Un reflector se făcu țăndări.
Se auzi un foc de ripostă. Am simțit o durere extremă care îmi sfâșie umărul. Mi-am dus mâna la rană. Arma îmi alunecă din mână.
- Isuse, Ned, spuse Stratton apărând de după suportul unul reflector, ai grijă, amice.
M-am uitat la nenorocit. Afișa acel zâmbet superior pe care ajunsesem să-l detest, iar chelia îi strălucea.
În acel moment am auzit ceva. În depărtare se auzea un vrm-vrm-vrm discret. Se apropia, devenea din ce în ce mai puternic.
Apoi pe cer se văzu o pereche de lumini care se apropiau destul de repede. Un elicopter.
- Greșești din nou, domnule Kelly, zâmbi Stratton. Se apropie taxiul meu.
Capitolul 109
Ellie urcă pe scara ce pornea de la ușile bucătăriei.
Se lovi de un chelner care se grăbea să ajungă jos, în timp ce bolborosea ceva despre un tip care îl urmărea pe un nebun care se întrepta spre etajul șase.
Ned.
Ellie îi spuse să-i oprească pe primii polițiști sau agenți FBI pe care îi întâlnește și să-i trimită după ea.
La ieșirea de la șase dădu peste un portar care urla după pază într-un telefon. Îi spuse că pe acoperiș erau doi oameni cu arme!
Ellie își verifică încă o dată pistolul și păși în casa scărilor.
„Ce dracu faci, Ned?”
Ellie își șterse broboanele de sudoare de pe obraz. Auzi voci pe acoperiș. Strânse Glockul cu ambele mâini.
Ajunse repede la capătul scărilor. Privi în jur. Reflectoarele luminau tavanul turnului. Dedesubt se întindeau luminile Palm Beachului. Se sprijini de ușa grea. Ce e de făcut acum? Știa că Stratton și Ned sunt afară.
„Păstrează-ți calmul, Ellie, se autoconvinse ea. E ca la antrenament. Te ferești din bătaia focului. Cântărești situația. Aștepți întăriri.”
Cu excepția faptului că la antrenamente nu era niciun tip, pe care probabil îl iubeai, care să încurce totul.
Își spuse că știe cum să procedeze. Apăsă pe clanță și trase adânc aer în piept.
Apoi auzi ecoul a două bubuituri ascuțite dinspre acoperiș. Asta schimbă totul.
Se trăgea.
Capitolul 110
O dădusem în bară, ca un amator ce eram. Gândul că Stratton avea să scape după ce îi omorâse pe Mickey, pe Dave, pe soția lui, mă ucidea.
- Nu fi atât de mohorât, Ned, spuse Stratton expansiv. Plecăm amândoi într-o excursie. Din păcate, a ta va fi cea mai scurtă.
Se uită la elicopterul care se apropia și îmi făcu semn cu arma să mă mișc pe acoperiș. Nu voiam să cedez, să-i dau satisfacția de a mă vedea speriat - dar știam că singura mea șansă era să fac ce îmi spune. FBI-ul era în clădire. Cineva trebuia să ajungă în curând sus. Nu trebuia decât să trag cumva de timp.
În fața mea era o mică margine de piatră - dacă treceam de ea însemna să cădem amândoi de la etajul șase.
- Haide, domnule Kelly, rosti Stratton batjocoritor. E timpul să-ți faci marea plecăciune. Toți își vor aminti de tine așa cum ești acum.
Vântul se întețea și eu începeam să mă sperii de-a binelea. Elicopterul lui Stratton se învârtea în cercuri din ce în ce mai strânse, apropiindu-se de acoperiș. Luminile Palm Beachului se întindea sub mine.
Stratton stătea la doi metri în spate, cu arma ațintită spre mine.
- Cum te simți, Ned, știind că tu oo să fii mort, iar eu o să beau Mai-Tai în Costa Rica, citind acel tratat care nu permite extrădarea? Aproape că nu e corect, nu-i așa?
- Du-te dracului, Stratton!
Am înghețat la auzul declicului armei.
Mi-am încleștat pumnii.
„Nu se poate. Nu se poate să cazi pentru el.”
Dacă voia să mă omoare, trebuia să apese pe trăgaci. Dacă putea.
- Haide, Neddie, fii bărbat.
Stratton se apropie. Zgomotul asurzitor al elicopterului se lovea cu ecou de pereții hotelului. Am auzit vocea lui Stratton batjocorindu-mă:
- Dacă asta te face să te simți mai bine, Ned, să știi că, la influența pe care o am, aș fi câștigat procesul oricum.
Se apropie încă un pas.
„Nu-i ușura misiunea, Ned.”
Acum!
Mi-am încleștat pumnii și eram pe cale să mă rotesc când am auzit o voce care răzbătu peste huruitul elicopterului.
Vocea lui Ellie.
- Stratton!
Capitolul 111
Amândoi ne-am întors. Ellie era la doisprezece metri distanță, parțial ascunsă de reflectoarele de pe acoperiș. Avea ambele mâini întinse în poziție de tir.
- O să lași arma jos în acest moment, Stratton. Apoi vreau să pleci de lângă Ned. Dacă nu o faci, îți trag un glonț în cap. Așa să-mi ajute Dumnezeu!
Stratton ezită. Arma lui era în continuare îndreptată spre mine. Pe tâmplele mele începu să curgă o dâră de transpirație.
Stăteam nemișcat. Știam că voia să mă omoare. Nu trebuia decât să mă înghiontească și cădeam.
Se uită într-o parte la elicopter. Plana la aproximativ cincisprezece metri distanță. Se deschise o ușă laterală și cineva aruncă o scară de funie.
- Nu cred, strigă el spre Ellie.
Mă prinse de spatele gulerului și îmi împinse arma în tâmplă.
- Nu cred că vrei ca prietenul tău s-o pățească. Și oricum, Ellie, tu te ocupi de opere de artă. Mă-ndoiesc că ai fi capabilă să nimerești Cina cea de taină dacă ar fi desenată pe un hambar.
- Stratton, am spus să lași arma!
- Din păcate, eu dau ordine, zise Stratton cu o mișcare a capului. Și acum o să mergem amândoi spre acea scară. Tu o să ne permiți asta, pentru că este singura ta șansă de a-l ține în viață. Și vreau să fii foarte atentă, Ellie, ca nu cumva, în timp ce se întâmplă toate astea, cineva din elicopterul de acolo să tragă în tine!
- Ellie, dă-te în spate! am strigat eu.
- Nu merge nicăieri, spuse Ellie. În secunda în care te îndepărtezi de el măcar cu un pas - indiferent de motiv - o să-ți trag un glonț în cap. Și, Stratton, pentru informația ta, în ciuda diplomei mele, pot să nimeresc ochiul unuia dintre discipolii din Cina cea de taină de la distanța asta.
Pentru prima dată am simțit că Stratton este agitat. Se uită în jur evaluându-și șansele de reușită.
- Pe aici, Ned, îmi lătră în ureche, apăsând arma în craniul meu, și să nu faci vreo prostie. Singura ta șansă este să mă lași să ajung la scară.
Am făcut doi pași în spate, mergând pe marginea terasei. Elicopterul viră și se apropie cu un huruit asurzitor și cuscara legănându-se la patru metri deasupra capetelor noastre.
Mă uitam la Ellie, încercând să-i citesc în priviri ce se aștepta să fac. Puteam să încerc să-l răstorn. Să-i dau lui Ellie spațiu pentru a putea trage. Dar eram foarte aproape de margine.
Stratton se uita fix la scara ce se mișca. Era doar la câțiva metri.
- Ellie, am strigat, uitându-mă la ea în timp ce mă gândeam: „Dumnezeule, sper că înțelegi ce fac acum.”
Am făcut un pas spre stânga, și Stratton trebui să se miște și el. Dintr-o dată era în bătaia unuia dintre reflectoarele puternice. Încercă să prindă scara ce acum era doar la câțiva centimetri distanță.
- Acum, Ellie!
L-am împins, și Stratton se învârti cu arma întinsă și orbit de lumina reflectorului. Urlă:
- Aaaahhh....!
Ellie trase. O scânteie portocalie în noapte. O bubuitură în pieptul lui Stratton.
- Ah!
Stratton păși înapoi clătinându-se.
Impactul îl trimise lângă marginea acoperișului. Pentru un minut se uită în jos și părea că o să cad. Apoi își reveni cumva și se prinse. Găsi scara, iar degetele lui se prinseră de ultima treaptă.
Elicopterul se ridică.
Stratton se bălăngăni în acea poziție pentru o secundă. Apoi, în mod miraculos, începu să se țină bine. Pe fața lui era un rânjet satisfăcut de parcă voia să spună:
- Vezi, Ned, ți-am spus, nu-i așa?
Ridică mâna liberă. Eram atât de hipnotizat de tot ce se întâmpla, încât abia mi-am dat seama ce se petrecea.
Își îndrepta arma spre mine. Nenorocitul avea să mă omoare totuși.
Răsună o împușcătură. Cămașa albă de sub fracul lui Stratton explodă într-un roșu aprins. Apoi degetele îi alunecară în timp ce încercau cu disperare să se prindă se frânghie și se agitau în întuneric.
Stratton căzu. Strigătul său neclar, terifiant, dispăru în noapte. Nu sunt mândru să recunosc asta, dar mi-a plăcut mult acel strigăt.
Am fugit spre margine. Stratton căzuse pe spate în parcarea de la intratea din față a hotelului. O mulțime de oameni în smochinguri și uniforme de hotel se năpustiră spre el.
M-am uitat înapoi la Ellie. Nu îmi dădeam seama dacă îi era bine. Parcă încremenise acolo, cu mâinile întinse.
- Ellie, ești OK?
Aprobă din cap impasibilă.
- Nu am mai omorât pe nimeni până acum.
Mi-am pus mâna sănătoasă pe umerii ei și am simțit cum se sprijină ușor pe pieptul meu. O secundă am stat amândoi nemișcați pe acoperișul de la The Breakers. Nu am spus niciun cuvânt. Presupun că eram într-o stare pe care majoritatea oamenilor nu au ocazia să o experimenteze.
- Ai schimbat planul fără să-mi spui, Ned. Nenorocitule.
- Știu.
O țineam aproape.
- Îmi pare rău.
- Te iubesc, spuse ea.
- Și eu te iubesc, am răspuns.
Am rămas acolo încă o secundă în noaptea care devenise deodată liniștită. Apoi Ellie îmi spuse încet:
- O să intri la închisoare, Ned. Asta e înțelegerea.
- Știu, am răspuns eu, stergându-i o lacrimă de pe obraz.
Partea a șaptea
DOCTOR GACHET
Capitolul 112
După optsprezece luni....
Poarta Centrului Federal de Detenție din Coleman se deschise cu un bâzâit, iar eu am ieșit ca oricare om liber în soarele Floridei.
Nu duceam cu mine decât geanta în care-mi erau lucrurile și o geantă de computer agățată neglijent pe umăr. Am pășit în curtea din fața închisorii și mi-am pus mâna streașină la ochi. Și, la fel ca în filme, nu eram foarte sigur de ce urma să se întâmple.
Petrecusem ultimele șaisprezece luni în aripa de minimă securitate de la Coleman (pedeapsa mi se redusese cu cinci luni pentru bună purtare) împreună cu alți vinovați de fraudă fiscală, înșelătorii financiare și câțiva dintre băieții bogați care făcuseră trafic cu droguri.
Pe parcurs reușisem să mă înscriu la un master în Educație Socială la Universitatea din Florida de Sud. Se pare că aveam acest talent. Puteam să vorbesc unui grup de infractori juvenili și neadaptați despre cum să urmeze același drum ca și mine, iar ei chiar mă ascultau.
Se pare că asta câștigi după uciderea unui frate și după șaisprezece luni într-o închisoare federală. Lecții de viață.
Și acum, ca naiba planuri aveam? Să mă întorc la „cariera” de salvamar?
M-am uitat la fețele câtorva oameni care mă așteptau. În acel moment îmi doream răspunsul la o singură întrebare.
Ea era acolo?
Ellie mă vizitase în mod regulat la începutul perioadei de detenție. Venea cu mașina în fiecare dumincă, aducând cărți și DVD-uri, și bilete drăguțe, numărând săptămânile. Coleman era doar la câteva ore distanță de Delray. Stabilisem această dată: 19 septembrie 2005. Ziua în care eram pus în libertate.
Astăzi.
Glumea întotdeauna că o să vină să mă ia într-un microbuz, la fel ca în ziua în care ne-am cunoscut. Nu conta că eu o să am cazier, iar ea va lucra pentru FBI. Asta o să o diferențieze de ceilalți, spusese Ellie râzând. Avea să fie diferită de adunătura din organizație. Avea să fie singurul agent care iese cu un tip pe care l-a arestat.
- Poți să fii sigur de asta, spusese ea.
Apoi FBI-ul îi oferise o promovare. O transferară înapoi la New York. Era șefa Biroului de Furturi Internaționale de Artă. O mare ascensiune. Multe călătorii peste hotare. Vizitele ei săptămânale deveniră lunare. Apoi, primăvara trecută, încetaseră pur și simplu.
Da, ne-am scris de câteva ori e-mailuri și am vorbit la telefon. Mi-a spus că încă mai credea în mine și că era mândră de ce făceam. Că a știut dintotdeauna că o să fiu cineva. Dar se putea simți o schimbare în vocea ei. Ellie era deșteaptă și era o învingătoare, și apăruse și la știrile de dimineață după caz.
Aproape de luna septembrie am primit un e-mail care spunea că s-ar putea să fie plecată din țară. Nu voiam să forțez nota. Visele se schimbă. Asta-ți face închisoarea.
Pe măsură ce treceau zilele, am hotărât că, dacă era acolo, atunci, de acolo vom continua. Aș fi fost cel mai fericit bărbat din Florida de Sud. Dacă nu... ei bine, eram doi oameni diferiți acum.
În zona de așteptare din fața închisorii era un taxi și câteva mașini. O tânără familie de sud-americani înaintau fericiți așteptând pe altcineva.
Ellie nu era. Nu vedeam nicăieri niciun microbuz.
Dar, în afara gardului, la capătul aleii lungi, era parcată o mașină care îmi aduse zâmbetul pe buze.
Un Caddie verde-deschis pe care îl cunoșteam. Una dintre mașinile lui Sollie.
Sprijinită de capotă era o figură familiară, cu picioarele întinse și încrucișate, purtând blugi și un blazer în dungi.
Păr portocaliu.
- Știu că sperai să fie altcineva, amice, spuse Champ zâmbind cu regret, dar arăți ca unul care are nevoie de o mașină să-l ducă acasă.
Stăteam și mă uitam la el acolo, pe trotuarul fierbinte din care ieșeau aburi, când lacrimile începură să îmi șiroiască pe obraji.
Nu-l văzusem pe Champ de când intrasem în închisoare. Petrecuse șase săptămâni în spital. Splina și un plămân perforat, un singur rinichi. Glonțul ricoșase pe lângă coloana vertebrală.
Ellie îmi spusese că nu va mai putea să participe la curse niciodată.
Mi-am luat gențile și am mers spre el. L-am întrebat:
- Și cam pe unde este această casă?
- Neozeelandezii au o expresie - acasă e locul unde femeile sforăie și berea e gratis. În seara asta, acasă este canapeaua mea.
Ne-am îmbrățișat lung.
- Arăți bine, Champ. Am spus întotdeauna că ești arătos când te aranjezi.
- Acum lucrez pentru domnul Roth. Și-a cumpărat o reprezentanță Kawasaki în Okeechobee.
Îmi înmână o carte de vizită.
GEOFF HUNTER. FOST CAMPION MONDIAL WSB. ASOCIAT VÂNZĂRI.
- Dacă nu poți să le conduci, poți măcar să le vinzi.
Geoff îmi luă gențile.
- Ce zici să tragem un dans, amice? Vechitura asta de autobuz mă provoacă. Nu m-am simțit niciodată sigur conducând un vehicul cu acoperiș și pe patru roți.
M-am urcat pe locul din dreapta șoferului, în timp ce Geoff îmi aruncă gențile în portbagaj. Apoi își făcu loc la volan cu corpul încă amorțit.
- Ia să vedem spuse el învârtind cheia în contact, îmi amintesc vag cum se face asta.
Ambală cu putere motorul și luă curba în viteză. M-am întors să mă uit pentru o ultimă dată prin lunetă sperând la ceva ce nu avea să se întâmple. Turnurile Centrului de Detenție Coleman se îndepărtară și împreună cu ele, o parte din visele și speranțele mele.
Champ apăsă pe accelerație și Caddie-ul de douăzeci de ani intră într-o nouă viteză care probabil nu mai fusese folosită de mult timp. Se uită la mine și îmi făcu cu ochiul impresionat:
- Ce zici, amice, o luăm pe autostradă? Să vedem de ce e cu adevărat în stare frumusețea asta.
Capitolul 113
În dimineața următoare, Sollie trimise pe cineva după mine.
Când am ajuns la el, se uita la CNN pe terasa închisă de lângă piscină.Arăta ceva mai bătrân, ceva mai palid, dacă asta era cu putință, dar ochii i se luminară când mă văzu.
- Neddie.... Mă bucur să te văd, băiatule.
Deși nu mă vizitase niciodată la Coleman, Sollie avusese grijă de mine. El mă pusese în legătură cu directorul de programe pentru absolvenți, îmi trimisese cărți și computerul și îi asigurase pe cei din consiliu că atunci când voi fi eliberat voi avea un loc de muncă la el, dacă doream. Îmi trimisese și o frumoasă scrisoare cu condoleanțe la moartea tatălui meu.
- Arăți bine, puștiule.
Îmi strânse mâna și mă bătu pe spate.
- Cred că închisorile astea arată ca Ritz Carltonul.
- Tenis, Mahjong, canastă... am spus eu.
Mi-am atins spatele.
- Am urme de la toboganele cu apă, am spus zâmbind.
- Mai joci gin?
- În ultimul timp n-am mai jucat decât pe coca-cola și pe bonuri.
- E în regulă.
Mă luă de braț.
- O să începem o nouă listă de datorii. Haide, vino cu mine.
Am ieșit. Sol avea o cămașă albă băgată cu atenție în pantalonii bleu de golf. Ne-am așezat la una dintre mesele de joc de lângă piscină. Luă un pachet și începu să amestece.
- M-am întristat când am auzit de tatăl tău, Ned. Mi-a părut bine că ai apucat să-l vezi înainte să moară.
- Mulțumesc, Sol, i-am spus, mi-ai dat un sfat bun.
- Întotdeauna ți-am dat sfaturi bune, puștiule. Taie cărțile. Și le-ai ascultat întotdeauna. Cu excepția micii tale escapade pe acoperișul hotelului Beakers. Dar presupun că totul s-a terminat cu bine. În final, toată lumea a primit ce merita.
- Și tu ce ai primit, Sol? am întrebat uitându-mă la el.
- Dreptate, puștiule, la fel ca tine.
Împărți încet cărțile.
Nu mi-am luat cărțile. Stăteam acolo și priveam. Apoi mi-am pus mâna pe a lui în timp ce el voia să-și ia cartea.
- Sol, vreau să știi că nu am spus niciodată nimănui. Nici măcar lui Ellie.
Sollie se opri. Lovi ușor cărțile și pe apăsă cu fața în jos.
- Te referi la Gaume? Cum de am știut ce scrie pe spate? Asta e bine, Ned. Presupun că suntem chit, nu?
- Nu, Sol, am spus uitându-mă la el de aproape, nu suntem chit deloc.
Mă gândeam la Dave. Și la Mickey, Barney, Bobby și Dee. Omorâți pentru ceva ce nu avuseseră niciodată.
- Tu ești Gachet, nu-i așa? Tu ai furat Gaume-ul.
Sol se uită cu ochii lui cenușii pe sub pleoapele căzute, apoi umerii îi căzură, ca unui copil vinovat.
- Presupun că îți datorez niște explicații, nu-i așa, fiule?
Mi-am dat seama pentru prima dată că îl subestimasem complet pe Sollie. Îmi aminteam de remarca pe care o făcuse odată, că Stratton credea că e cel mai mare pește din baltă, dar exista întotdeauna unul mai mare.
Stăteam și mă uitam la el.
- La un moment dat, o să-ți arăt ceva, Ned, spuse Sol lăsând cărțile, și pentru asta o să-ți cumpăr tăcerea cu o grămadă de bani. O să recuperezi fiecare bănuț din suma pe care credeai că o să o câștigi în ziua în care te-ai dus să te întâlnești cu prietenii tăi.
Am încercat să-mi păstrez calmul.
- E vorba de un milion de dolari, Ned, dacă nu mă înșală memoria. Și dacă tot vorbim de asta, ce zici de încă un milion pentru prietenii tăi și unul pentru Dave? Adică trei milioane, Ned. Nu pot să te despăgubesc pentru ceea ce li s-a întâmplat. Nu pot să schimb lucrurile acum. Sunt om bătrân. Mi-am mai rămas doar banii.... Și încă ceva....
În ochii lui Sol apăru o scânteie. Se ridică de la masa de joc.
- Haide.
M-am ridicat și Sol mă conduse spre o parte a casei unde nu mai fusesem înainte. Într-un birou din aripa cu dormitorul. Deschise o ușă simplă de lemn despre care puteam să jur că e un simplu dulap. Dar dădea spre o altă ușă. Pe perete era o tastatură.
Cu degetele lui slăbănoage, Sol introduse un cod. Cea de-a două ușă se deschise. Era un lift. Sol mă îndemnă să intru. Apoi introduse alt cod. Ușile liftului se închiseră și am început să coborâm.
După câteva secunde, liftul se opri și ușile se deschiseră automat. Urmă o cameră mică cu oglinzi pe pereți și o altă ușă de oțel. Sol apăsă un buton și un capac de metal glisă, lăsând să se vadă un mic ecran. Își puse mâna pe ecran. Mâna îi fu scanată, după care se aprinse o lumină verde și ușa de metal se deschise cu un bâzâit.
Sol mă prinse de mână.
- Ține-ți respirația, Ned, ești pe care să vezi una dintre marile minuni ale lumii.
Capitolul 114
Am pășit într-o cameră mare, superb iluminată. Covor moale, ornamente splendide pe tava, toate înconjurând un dom ascuns de ochii lumii. Singurele obiecte de mobilier erau patru scaune înalte din piele neagră, fiecare cu fața la un perete.
Nu-mi credeam ochilor.
Pe pereți erau picturi. Opt. Capodopere. Nu eram expert, dar recunoșteam artiștii fără să mă uit în carte. Rembrandt. Monet.
Nașterea lui Isus. Michelangelo.
Imagini ce nu-mi puteau fi șterse din creier. Toate neprețuite.
Una dintre ultimele mari minuni ale lumii!
- Isuse, Sol, am spus eu uitându-mă în jur cu ochii cât cepele, n-ar stat degeaba.
- Hai încoace..., mă îndemnă Sol, prinzându-mă de mână.
Pe un trepied delemn, așezat în centrul camerei, am văzut ceva despre care doar auzisem înainte. Era o ramă aurie. O spălătoreasă într-o rochie gri, simplă. La chiuvetă. Cu spatele la privitori. Iluminată de o rază blândă de lumină în timp ce lucra. Am observat semnătura din josul tabloului.
Henri Gaume.
Oriunde te uitai erau capodopere. Un alt Rembrandt. Un Chagall. M-am uitat nedumerit la Sol.
- De ce?
Sol se îndreptă spre tablou. Ridică încet pânza. Spre marea mea uimire, sub ea era alt tablou. Ceva ce am recunoscut imediat.
Un om ședea la o masă în grădină. Părul roșu și dezordonat îi ieșea de sub tichia albă; ochi limoezi, albaștri. Pe față avea o expresie înțeleaptă, dar ochii îi erau sumbri și melancolici. Ai mei erau cât se poate de larg deschiși.
- Ned, spuse Sol făcând un pas înapoi, vreau să ți-l prezint pe doctorul Gachet.
Capitolul 115
Am clipit, uitându-mă fix la omul trist, adus de umeri. Era puțin diferit de cel pe care îl văzusem în cartea pe care mi-o lăsase Dave. Dar era incontestabil un Van Gogh. Tot acest timp fusese ascuns sub Gaume.
- Portretul doctorului Gachet care lipsea, anunță Sol mândru. Van Gogh a pictat două portrete ale lui Gachet în ultima lună de viață. Pe acesta, l-a făcut cadou proprietarului său și a petrecut o sută de ani într-un pod în Auvres. Așa a ajuns în atenția domnului Stratton.
- Am avut dreptate, am bombănit eu, simțind cum mă contropește mânia.
Fratele și prietenii mei muriseră pentru asta. Și în tot acest timp, Sollie îl avea.
- Nu, spuse Sol, Liz a furat tabloul, Ned. Aflase de înscenarea spargerii și a venit la mine. Îi cunosc familia de mult timp. Avea de gând să îl șantajeze. Nu sunt sigur dacă știa exact care este importanța lui. Știa doar că era proprietatea cea mai de preț a lui Dennis și voia să îl rănească.
- Liz?
- Cu ajutorul lui Lawson. Atunci când poliția a venit după prima alarmă.
Acum se lega totul. M-am gândit la detectivul din Palm Beach despre care Ellie credea că e omul lui Stratton.
- Lawson? Adică Lawson lucrează pentru tine?
- Detectivul Vern Lawson lucrează pentru orașul Palm Beach, Ned, afirmă Sol. Să spunem doar că mă mai informează și pe mine din când în când.
M-am uitat la Sollie cu alți ochi. Ca la cineva pe care credeai că îl cunoști, dar îl vedeai în acel moment într-o altă lumină.
- Uită-te în jur, Ned. Vezi acel Vermeer? Țesătorii. Se presupune că a dispărut de prin 1700. Doar că nu a dispărut. A devenit doar proprietate particulară. Și acel Rembrandt, Moartea lui Isaac. A fost menționat doar în scrisorile lui. Nimeni nu știe sigur dacă există măcar. A stat nedescoperit într-o capelă din Anvers trei sute de ani. Asta e frumusețea supremă a acestor comori. Nimeni nu știe nici măcar că există.
Nu puteam decât să stau și să mă holbez uimit.
- Apoi, acel Michelangelo de acolo... arătă Sol din cap, acela a fost greu de găsit.
Între Rembrandt și Vremeer era un loc gol pe perete.
- Aici, ajută-mă, spuse Sol, ridicând tabloul lui Gaume.
I l-am luat din mâini și l-am agățat pe perete între celelalte două capodopere. Ne-am dat amândoi câțiva pași în spate.
- Știu că nu o să înțelegi asta, fiule, dar mie asta îmi face viața completă. Pot să-ți dau înapoi vechea ta slujbă, dar acum, că ești înstărit, presupun că vrei să faci altceva cu viața ta. Pot să-ți dau un sfat?
- De ce nu? am spus eu ridicând din umeri.
- Dacă aș fi în locul tău, aș merge în stațiunea Camille Bay în Insulele Cayman. Acolo te așteaptă un cec cu primul milion de dolari. Dacă toate astea rămân micul nostru secret, o să primeștialte cecuri în fiecare lună. Câte 35000 de dolari vor fi transferați lunar în același cont timp de cinci ani. Eu nu cred că mai trăiesc atât. Desigur, dacă te răzgândești, și poliția o să afle din întâmplare despre asta, atunci considerăm afacerea încheiată.
Apoi se așternu tăcerea pentru un timp. Ne uitam pur și simplu la tabloul dispărut. Vârtejurile de acuarelă, ochii aceia albaștri, triști și atotcunoscători. Deodată mi s-a părut că văd ceva în ei, ca și cum bătrânul doctor îmi zâmbea.
- Deci, ce părere ai, Neddie? întrebă Sol uitându-se la Gachet cu mâinile la spate.
- Nu știu....
Mi-am înclinat capul atent.
- E puțin strâmb. Spre stânga.
- Asta ziceam și eu, puștiule.
Sollie Roth zâmbi.
Capitolul 116
Ziua următoare am luat un avion spre George Town de pe Insula Grand Cayman. Un taxi albastru de pe insulă mă duse de-a lungul coastei de pe care vedeai plaja până la stațiunea Camille Bay.
După cum îmi spusese Sollie, mă aștepta o cameră rezervată pe numele meu. Nu era tocmai o cameră - un bungalow incedibil, cu acoperiș de palmier, situat pe plajă și umbrit de palmieri mari care se legănau în bătaia vântului. Aveam și mica mea piscină.
Am lăsat geanta de voiaj și m-am uitat la marea de un turcoaz perfect.
Apoi ochii îmi căzură pe două plicuri sigilate și așezate lângă telefonul de pe birou, pe care scria numele meu.
Primul conținea o scrisoare de bun venit din partea managerului, George McWilliams, însoțită de un coș de fructe. Îmi spunea că, în calitate de oaspete al domnului Sol Roth, puteam să-l sun oricând.
Al doilea era dovada unui depozit pe numele meu de la Royal Cayman Bank, în valoare de un milion de dolari.
Un milion de dolari.
M-am așezat. M-am uitat la hârtie și am verificat încă o dată numele, ca și când voiam să mă asigur că nu visez. Ned Kelly.
Un cont la bancă pe numele meu. Toate zerourile acelea frumoase.
Isuse, eram bogat.
M-am uitat în jur la priveliștea care îți tăia respirația și la camera din care nu lipsea nimic, la coșul cu banane și mango, și struguri, la podeaua cu pardoseală scumpă, și am avut un fel de revelație - acum îmi puteam permite asta. Nu eram acolo pentru a curăța piscina. Nu visam.
De ce nu săream în sus de fericire?
Mintea îmi zbură cu doi ani în urmă, când conduceam Boneville-ul, după ce declanșasem alarmele. Eram pe cale să dau lovitura vieții, corect? Visam că o să beau martini împreună cu Tess pe un iaht luxos. Un milion de dolari în bancă.
Și acum îi aveam. Aveam milionul dorit. Mai mult. Aveam palmierii și ascunzișul. Puteam să-mi cumpăr un iaht sau cel puțin să închiriez unul. Toate deveniseră realitate într-un mod ironic și încurcat. Puteam să fac ce voiam cu viața mea.
Și nu simțeam nimic.
Stăteam acolo la birou, când ochii îmi căzură pe altceva ce se afla chiar în fața mea.
Ceva la care mă uitasem, de fapt prin care mă uitasem, care era lângă plicurile deschise. L-am luat în mână ezitând.
Era una dintre vechile jucării Matchbox, o mașină în miniatură. În afară de faptul că nu era o mașină.
Era un microbuz Dodge.
Capitolul 117
- Știi cât de greu se găsește una reală aici? se auzi vocea lui Ellie din spatele meu.
M-am întors repede. Stătea acolo, bronzată frumos și purtând o fustă de blugi și un maiou roz. Se uita la mine cu ochii mijiți din cauza soarelui care apunea în spatele meu, cu pistruii care parcă îi săltau pe obraji.
Inima mi se aprinse, de parcă era un motor turat.
- Ultima dată când m-am simțit așa, am spus eu, toată viața mi s-a spulberat.
- Și a mea, spuse Ellie.
- Nu ai venit, am spus, prefăcându-mă că sufăr.
- Ți-am spus că nu o să fiu în țară, spuse Ellie. Și iată-mă!
Făcu un pas spre mine.
- A trebuit să merg două ore până la Palm Beach, iar Champ făcea cascadorii cu un Caddie clasic de douăzeci de ani. Înțelegi prin ce tortură am trecut? Mai rea decât închisoarea.
Mai făcu un pas.
- Sărăcuțul.
Țineam miniatura microbuzului în mână.
- M-ai impresionat, am spus. Dar nu merge nicăieri.
- Ba da, Ned, merge, spuse Ellie cu ochii mari și umezi.
Își puse mâinile pe inimă.
- Merge exact aici.
- Isuse, Ellie.
Nu ma mai putut să stau pe loc. M-am întins și am îmbrățișat-o. Am strâns-o pe Ellie cu toată puterea. Inima îi bătea ca a unei păsări. M-am aplecat și am sărutat-o.
- Asta nu o să le placă celor de la FBI, am spus când ne-am despărțit.
- La dracu cu FBI-ul, făcu Ellie. Mi-am dat demisia.
Am sărutat-o din nou. I-am mângâiat părul și am strâns-o la piept. Voiam să îi spun de Sol. De ceea ce văzusem la el acasă. De capodoperele lui. De tabloul văzut. Tăcerea mă omora. Dacă merita cineva de pe acest pământ să știe, aceea era Ellie.
Dar, după cum spusese Sol, îi ascultam sfaturile.
- Și acum ce facem? am întrebat-o. Trăim din masterul meu?
- Acum? Acum ne plimbăm pe plajă și sper că o să faci ceva romantic, cum ar fi să mă ceri în căsătorie.
- Vrei să te căsătorești cu mine, Ellie?
- Nu aici. Acolo. Și apoi poate o să vorbim puțin despre cum o să ne petrecem viața. Cărțile pe față, Ned. Fără jocuri, nu mai vreau jocuri.
Așa că ne-am plimbat pe plajă. Și am cerut-o. Și ea a spus da. Și pentru un timp foarte lung nu am mai spus niciun cuvânt. Ne-am plimbat pe țărm și am privit cum apune soarele în paradis.
Apoi mi-a încolțit în minte gândul că ar fi o chestiune destul de dată naibii pentru unul ca mine să fie căsătorit cu un fost agent special FBI...
Desigur, mă gândeam că și Ellie putea să gândească la fel, despre Ned Kelly... proscrisul.
EPILOG
Capitolul 118
Doi ani mai târziu....
Chiar în momentul în care ieșeam în grabă pe ușă, sună telefonul. Îl țineam în brațe pe Davey care acum avea zece luni și nouă kilograme și eram pe cale să-l plasez în mâinile babysitterei noastre Beth.
Ellie era deja la serviciu. Își deschisese o galerie. Lucra în Delray, unde și locuiam într-o căsuță pitorească la câteva străzi de plajă. Se specializase în picturi franceze din secolul al XIX-lea, pe care le vindea în New York și Palm Beach. Aveam chiar și un Henry Gaume în sufragerie, deasupra șemineului.
- Ned |Kelly, am răspuns eu, susținând receptorul cu umărul.
Întârziasem la serviciu. Aveam în continuare grijă de piscine. Doar că de data asta cumpărasem cea mai mare companie din zonă - Tropic Pools. Acum mă ocupam de cele mai elegante piscine de la Boca la Palm Beach.
- Domnul Kelly, răspunse o voce necunoscută, sunt Donna Jordan Cullity. Sunt parteneră la Rust, Simons și Cullity. Suntem o firmă de avocatură din Palm Beach.
I-am spus lui Beth că Ellie se întoarce pe la 16:30.
- Mda, am spus în receptor.
- Îl cunoașteți pe domnul Sol Roth? întrebă avocata.
- Mda, am răspuns din nou.
- Atunci vă informez cu regret că domnul Sol Roth a decedat.
Am simțit că mi se urcă sângele în cap și am un gol în stomac. M-am așezat. Știam că Sol fusese bolnav, dar nu lua niciodată lucurile astea în serios. Îl vizitasem cu mai puțin de o lună în urmă. Făcea glume. Spunea că el și Champ aveau să facă o tură cu un Harley în jurul Marelui Canion. Mă simțeam la fel de șocat și mi se înmuiaseră picioarele ca în ziua în care murise tatăl meu.
- Când?
- Cam acum o săptămână, spuse doamnaCullity. Știa că are cancer de mult. A murit liniștit în somn. Nu a aflat nimeni, decât familia, conform cerințelor sale.
- Vă mulțumesc că m-ați anunțat, am spus, simțindu-mă pustiit.
Mi-a trecut prin fața ochilor imaginea cu noi doi în camera lui secretă, uitându-ne la acele tablouri. Dumnezeule, o să-mi fie dor de Sol.
- De fapt, nu de asta v-am sunat, domnule Kelly, spuse avocata. Noi ducem la îndeplinire ultimele dorințe ale domnului Roth în legătură cu averea sa. Sunt câteva lucruri pe care nu voia să le facă publice. A spus că veți înțelege.
- Vă referiți la plățile pe care le făcea într-un cont din Insulele Cayman?
Înțelegeam de ce Sol nu voia ca asta să iasă la iveală. Acum, că murise, presupuneam că mi se va achita ce rămăsese în întregime.
- Puteți să o rezolvați cum doriți, doamnă Cullity. O să-i fiu recunoscător lui Sol pentru eternitate.
- De fapt, spuse Cullity, făcând o pauză, cred că ar trebui să ne întâlnim, domnule Kelly.
- Să ne întâlnim? am întrebat sprijinindu-mă de perete. De ce?
- Nu cred că înțelegeți, domnule Kelly. Nu vă sun în legătură cu plățile. E vorba de averea domnului Roth. Există un anumit obiect care a dorit să vă rămână dumneavoastră.
Capitolul 119
Careu de ași, cred că așa îi spuneamm cu patru ani în urmă.
Nu, e mai mult decât un careu de ași... e ca și cum ai câștiga la loterie, amice, cum ar spune Champ. E ca lovitura cu care câștigi Super Bowlul în ultimul moment.
Ce faci când îți cade în mâini cea mai valoroasă operă de artă din lume?
Păi, prima dată te tot uiți la ea. Poate de un milion de ori. Un bărbat cu tichie albă care stă la masă cu capul înclinat și cu privirea melancolică.
Te uiți până recunoști fiecare nuanță, fiecare contur al feței obosite. Încerci să înțelegi cum poate ceva atât de simplu să fie atât de minunat. Și cum a ajuns la tine.
Sau dacă ți-ai dorit vreodată să ai atâția bani.
Cam o sută de milioane de dolari, estimase avocata.
Apoi îi spui soției. Îi spui totul. Tot ce ai jurat să nu spui. La naiba, secretul lui Sollie era oricum în siguranță.
Și după ce urlă la tine un timp și vrea să te lovească, o aduci în fața lui și îi privești reacția când îl vede pentru prima dată. Vezi cum, pe lângă uimire și venerație, se așterne ceva frumos pe fața ei.
- Dumnezeule, Neddie....
Era ca și cum priveam un orb care vede pentru prima dată culoarea. Mângâierea magică a ochilor ei. Respectul. Și asta îți taie respirația.
Apoi îți iei bebelușul de zece luni și îl ții în fața tablului, spunându-i:
- Într-o zi o să ai o poveste grozavă de spus, Davey.
Pur și simplu nu o să ai o sută de milioane de dolari, tipule.
Așa că se revine mereu la aceeași întrebare. Ce faci cu el? În fond, e furat, nu?
Te uiți lung la fața lui Gachet. Și observi. În unghiul format de capul înclinat. Ochii înțelepți și melancolici.
Nu erau ochii unui doctor, care ședea acolo în soarele puternic de iunie. Erau ochii celui care picta.
Și te întrebi: Ce știa el? Cui îi aparține asta, de fapt?
Stratton? Sollie? Liz?
În mod sigur nu mie.
Nu, nu era al meu.
Vreau să spun, eu nu sunt decât un salvamar, nu?
Capitolul 120
Anul următor....
- Gata?
Eu și Ellie îl duceam pe Dave să vadă marea.
Plaja era minunată în ziua aceea. Goală și liniștită. Valurile loveau ușor. Câțiva turiști se plimbau cu picioarele în apă. O femeie bătrână îmbrăcată complet în alb, cu o pălărie albă de paie, căuta scoici.
Eu l-am luat pe Davey de o mână, și Ellie de cealaltă, și l-am lăsat să sară în valurile de la mal.
- Gata, spuse fiul meu hotărât, cu smocul de păr blond, cu culoarea soarelui.
- Uite. Așa se face.
Am rulat o bucată de hârtie și am introdu-s într-o sticlă de bere Coors. Coors fusese întotdeauna berea preferată a fratelui meu. Apoi am apăsat capacul la loc și l-am lovit cu palma.
Am zâmbit spre Ellie.
- Ar trebui să țină.
- Nu l-am cunoscut niciodată, Ned, dar cred că lui Dave i-ar fi plăcut asta.
Ellie se uită la mine aprobator.
I-am făcut cu ochiul.
- Uite.
I-am dat sticla lui Davey. Am mers spre apa ondulată în reflux.
- Așteaptă până curenții se retrag înspre mare.
I-am arătat un vârtej înspumat.
- Vezi ce e acolo?
Davey dădu din cap că da.
- Acum, am spus lăsându-l mai aproape de apă, aruncă!
Fiul meu de douăzeci de luni fugi lipa-lipa spre mal și aruncă sticla cu toată puterea. Se îndepărtă doar un metru, însă prinse creasta unui val și fu după încet de curentul de fund. Un nou val luă sticla și o ridică, însă aceasta alunecă pe coamă, mai departe, de parcă își știa drumul.
Am ovaționat cu toții.
- Unde merge, tăticule? întrebă micul Davey, stând în aerul strălucitor al oceanului cu mâna streașină la ochi.
- Poate în rai, spuse Ellie, în timp ce o privea cum plutește.
- Ce e înăuntru?
Am încercat să răspund, dar cuvintele mi se opriră în gât și ochii mi se strânseră.
- E un cadou, răspunse Ellie în locul meu.
Mă luă de mână.
- Pentru unchiu tău, Dave.
De fapt îndesasem în sticlă un articol dintr-un ziar. Din New York Times. În ultimele câteva zile, fusese republicat în aproape toate ziarele importante din lume.
Lumea artistică a fost șocată în după-amiaza zilei de marți când s-a descoperit cu uimire că o pictură donată unei licitații cu scopuri caritabile din Palm Beach, Florida, desprea care se credea că este o reproducere a unui Van Gogh dispărut, este de fapt un original.
Un consiliu de experți în artă alcătuit din istorici și curatori de la principalele case de licitații, care au studiat pânza timp de câteva zile, au autentificat faptul că pictura este cel de-al doilea Portret al doctorului Gachet, pictat cu două săptămâni înainte de moartea renumitului pictor.
Doctorul Ronald Suckling de la Universitatea Columbia, care a condus consiliul, a numit această apariție neașteptată „irefutabilă” și „un eveniment uimitor și miraculos pentru lumea artei și pentru lume în general”. A mai adăugat că nimeni nu are nici cea mai vagă idee unde a fost tabloul în ultimii 120 de ani.
Mai surprinzător este faptul că tabloul a apărut ca o donație anonimă făcută fundației Liz Stratton, o organizație caritabilă din Palm Beach pentru protecția copiilor abuzați, un proiect al răposatei soții a finanțistului din Palm Beach, care o fost omorâtă într-o serie de crime tragice care au lovit moderna stațiune cu cinci ani în urmă.
Pictura a participat la licitație. După cum a declarat Lee Hufty, purtătoarea de cuvânt a organizației, tabloul a fost „donat și livrat anonim. Nu ne-am imaginat nicio secundă că ar putea fi real.”
Valoarea picturii estimată până la 100 de milioane de dolari, o transformă într-un dintre cele mai mari donații din istorie spre o asemenea organizație.
„Motivul pentru care acest lucru este cu totul incredibil, a explicat Hufty, este scrisoarea care a însoțit tabloul”:
Pentru Liz. Să contribuie în sfârșit la un scop bun.
Nota a fost semnată de Ned Kellu, probabil o referire subtilă la legendarul bandit australian din secolul al XIX-lea, recunoscut pentru faptele sale bune.
„E ca o glumă nebunească, generoasă, inexplicabilă, a spus Hufty. Dar oricine ar fi, are dreptate. Cadoul o să facă mai mult bine decât ne-am putea imagina vreodată.”
- Acolo e raiul? întrebă micuțul Dave arătând spre orizont.
- Nu știu, am spus eu, uitându-mă pentru o ultimă dată la sticla ce strălucea în timp ce se contopea cu oceanul. Dar cred că e pe aproape....
SFÂRȘIT
Se uită la elicopterul care se apropia și îmi făcu semn cu arma să mă mișc pe acoperiș. Nu voiam să cedez, să-i dau satisfacția de a mă vedea speriat - dar știam că singura mea șansă era să fac ce îmi spune. FBI-ul era în clădire. Cineva trebuia să ajungă în curând sus. Nu trebuia decât să trag cumva de timp.
În fața mea era o mică margine de piatră - dacă treceam de ea însemna să cădem amândoi de la etajul șase.
- Haide, domnule Kelly, rosti Stratton batjocoritor. E timpul să-ți faci marea plecăciune. Toți își vor aminti de tine așa cum ești acum.
Vântul se întețea și eu începeam să mă sperii de-a binelea. Elicopterul lui Stratton se învârtea în cercuri din ce în ce mai strânse, apropiindu-se de acoperiș. Luminile Palm Beachului se întindea sub mine.
Stratton stătea la doi metri în spate, cu arma ațintită spre mine.
- Cum te simți, Ned, știind că tu oo să fii mort, iar eu o să beau Mai-Tai în Costa Rica, citind acel tratat care nu permite extrădarea? Aproape că nu e corect, nu-i așa?
- Du-te dracului, Stratton!
Am înghețat la auzul declicului armei.
Mi-am încleștat pumnii.
„Nu se poate. Nu se poate să cazi pentru el.”
Dacă voia să mă omoare, trebuia să apese pe trăgaci. Dacă putea.
- Haide, Neddie, fii bărbat.
Stratton se apropie. Zgomotul asurzitor al elicopterului se lovea cu ecou de pereții hotelului. Am auzit vocea lui Stratton batjocorindu-mă:
- Dacă asta te face să te simți mai bine, Ned, să știi că, la influența pe care o am, aș fi câștigat procesul oricum.
Se apropie încă un pas.
„Nu-i ușura misiunea, Ned.”
Acum!
Mi-am încleștat pumnii și eram pe cale să mă rotesc când am auzit o voce care răzbătu peste huruitul elicopterului.
Vocea lui Ellie.
- Stratton!
Capitolul 111
Amândoi ne-am întors. Ellie era la doisprezece metri distanță, parțial ascunsă de reflectoarele de pe acoperiș. Avea ambele mâini întinse în poziție de tir.
- O să lași arma jos în acest moment, Stratton. Apoi vreau să pleci de lângă Ned. Dacă nu o faci, îți trag un glonț în cap. Așa să-mi ajute Dumnezeu!
Stratton ezită. Arma lui era în continuare îndreptată spre mine. Pe tâmplele mele începu să curgă o dâră de transpirație.
Stăteam nemișcat. Știam că voia să mă omoare. Nu trebuia decât să mă înghiontească și cădeam.
Se uită într-o parte la elicopter. Plana la aproximativ cincisprezece metri distanță. Se deschise o ușă laterală și cineva aruncă o scară de funie.
- Nu cred, strigă el spre Ellie.
Mă prinse de spatele gulerului și îmi împinse arma în tâmplă.
- Nu cred că vrei ca prietenul tău s-o pățească. Și oricum, Ellie, tu te ocupi de opere de artă. Mă-ndoiesc că ai fi capabilă să nimerești Cina cea de taină dacă ar fi desenată pe un hambar.
- Stratton, am spus să lași arma!
- Din păcate, eu dau ordine, zise Stratton cu o mișcare a capului. Și acum o să mergem amândoi spre acea scară. Tu o să ne permiți asta, pentru că este singura ta șansă de a-l ține în viață. Și vreau să fii foarte atentă, Ellie, ca nu cumva, în timp ce se întâmplă toate astea, cineva din elicopterul de acolo să tragă în tine!
- Ellie, dă-te în spate! am strigat eu.
- Nu merge nicăieri, spuse Ellie. În secunda în care te îndepărtezi de el măcar cu un pas - indiferent de motiv - o să-ți trag un glonț în cap. Și, Stratton, pentru informația ta, în ciuda diplomei mele, pot să nimeresc ochiul unuia dintre discipolii din Cina cea de taină de la distanța asta.
Pentru prima dată am simțit că Stratton este agitat. Se uită în jur evaluându-și șansele de reușită.
- Pe aici, Ned, îmi lătră în ureche, apăsând arma în craniul meu, și să nu faci vreo prostie. Singura ta șansă este să mă lași să ajung la scară.
Am făcut doi pași în spate, mergând pe marginea terasei. Elicopterul viră și se apropie cu un huruit asurzitor și cuscara legănându-se la patru metri deasupra capetelor noastre.
Mă uitam la Ellie, încercând să-i citesc în priviri ce se aștepta să fac. Puteam să încerc să-l răstorn. Să-i dau lui Ellie spațiu pentru a putea trage. Dar eram foarte aproape de margine.
Stratton se uita fix la scara ce se mișca. Era doar la câțiva metri.
- Ellie, am strigat, uitându-mă la ea în timp ce mă gândeam: „Dumnezeule, sper că înțelegi ce fac acum.”
Am făcut un pas spre stânga, și Stratton trebui să se miște și el. Dintr-o dată era în bătaia unuia dintre reflectoarele puternice. Încercă să prindă scara ce acum era doar la câțiva centimetri distanță.
- Acum, Ellie!
L-am împins, și Stratton se învârti cu arma întinsă și orbit de lumina reflectorului. Urlă:
- Aaaahhh....!
Ellie trase. O scânteie portocalie în noapte. O bubuitură în pieptul lui Stratton.
- Ah!
Stratton păși înapoi clătinându-se.
Impactul îl trimise lângă marginea acoperișului. Pentru un minut se uită în jos și părea că o să cad. Apoi își reveni cumva și se prinse. Găsi scara, iar degetele lui se prinseră de ultima treaptă.
Elicopterul se ridică.
Stratton se bălăngăni în acea poziție pentru o secundă. Apoi, în mod miraculos, începu să se țină bine. Pe fața lui era un rânjet satisfăcut de parcă voia să spună:
- Vezi, Ned, ți-am spus, nu-i așa?
Ridică mâna liberă. Eram atât de hipnotizat de tot ce se întâmpla, încât abia mi-am dat seama ce se petrecea.
Își îndrepta arma spre mine. Nenorocitul avea să mă omoare totuși.
Răsună o împușcătură. Cămașa albă de sub fracul lui Stratton explodă într-un roșu aprins. Apoi degetele îi alunecară în timp ce încercau cu disperare să se prindă se frânghie și se agitau în întuneric.
Stratton căzu. Strigătul său neclar, terifiant, dispăru în noapte. Nu sunt mândru să recunosc asta, dar mi-a plăcut mult acel strigăt.
Am fugit spre margine. Stratton căzuse pe spate în parcarea de la intratea din față a hotelului. O mulțime de oameni în smochinguri și uniforme de hotel se năpustiră spre el.
M-am uitat înapoi la Ellie. Nu îmi dădeam seama dacă îi era bine. Parcă încremenise acolo, cu mâinile întinse.
- Ellie, ești OK?
Aprobă din cap impasibilă.
- Nu am mai omorât pe nimeni până acum.
Mi-am pus mâna sănătoasă pe umerii ei și am simțit cum se sprijină ușor pe pieptul meu. O secundă am stat amândoi nemișcați pe acoperișul de la The Breakers. Nu am spus niciun cuvânt. Presupun că eram într-o stare pe care majoritatea oamenilor nu au ocazia să o experimenteze.
- Ai schimbat planul fără să-mi spui, Ned. Nenorocitule.
- Știu.
O țineam aproape.
- Îmi pare rău.
- Te iubesc, spuse ea.
- Și eu te iubesc, am răspuns.
Am rămas acolo încă o secundă în noaptea care devenise deodată liniștită. Apoi Ellie îmi spuse încet:
- O să intri la închisoare, Ned. Asta e înțelegerea.
- Știu, am răspuns eu, stergându-i o lacrimă de pe obraz.
Partea a șaptea
DOCTOR GACHET
Capitolul 112
După optsprezece luni....
Poarta Centrului Federal de Detenție din Coleman se deschise cu un bâzâit, iar eu am ieșit ca oricare om liber în soarele Floridei.
Nu duceam cu mine decât geanta în care-mi erau lucrurile și o geantă de computer agățată neglijent pe umăr. Am pășit în curtea din fața închisorii și mi-am pus mâna streașină la ochi. Și, la fel ca în filme, nu eram foarte sigur de ce urma să se întâmple.
Petrecusem ultimele șaisprezece luni în aripa de minimă securitate de la Coleman (pedeapsa mi se redusese cu cinci luni pentru bună purtare) împreună cu alți vinovați de fraudă fiscală, înșelătorii financiare și câțiva dintre băieții bogați care făcuseră trafic cu droguri.
Pe parcurs reușisem să mă înscriu la un master în Educație Socială la Universitatea din Florida de Sud. Se pare că aveam acest talent. Puteam să vorbesc unui grup de infractori juvenili și neadaptați despre cum să urmeze același drum ca și mine, iar ei chiar mă ascultau.
Se pare că asta câștigi după uciderea unui frate și după șaisprezece luni într-o închisoare federală. Lecții de viață.
Și acum, ca naiba planuri aveam? Să mă întorc la „cariera” de salvamar?
M-am uitat la fețele câtorva oameni care mă așteptau. În acel moment îmi doream răspunsul la o singură întrebare.
Ea era acolo?
Ellie mă vizitase în mod regulat la începutul perioadei de detenție. Venea cu mașina în fiecare dumincă, aducând cărți și DVD-uri, și bilete drăguțe, numărând săptămânile. Coleman era doar la câteva ore distanță de Delray. Stabilisem această dată: 19 septembrie 2005. Ziua în care eram pus în libertate.
Astăzi.
Glumea întotdeauna că o să vină să mă ia într-un microbuz, la fel ca în ziua în care ne-am cunoscut. Nu conta că eu o să am cazier, iar ea va lucra pentru FBI. Asta o să o diferențieze de ceilalți, spusese Ellie râzând. Avea să fie diferită de adunătura din organizație. Avea să fie singurul agent care iese cu un tip pe care l-a arestat.
- Poți să fii sigur de asta, spusese ea.
Apoi FBI-ul îi oferise o promovare. O transferară înapoi la New York. Era șefa Biroului de Furturi Internaționale de Artă. O mare ascensiune. Multe călătorii peste hotare. Vizitele ei săptămânale deveniră lunare. Apoi, primăvara trecută, încetaseră pur și simplu.
Da, ne-am scris de câteva ori e-mailuri și am vorbit la telefon. Mi-a spus că încă mai credea în mine și că era mândră de ce făceam. Că a știut dintotdeauna că o să fiu cineva. Dar se putea simți o schimbare în vocea ei. Ellie era deșteaptă și era o învingătoare, și apăruse și la știrile de dimineață după caz.
Aproape de luna septembrie am primit un e-mail care spunea că s-ar putea să fie plecată din țară. Nu voiam să forțez nota. Visele se schimbă. Asta-ți face închisoarea.
Pe măsură ce treceau zilele, am hotărât că, dacă era acolo, atunci, de acolo vom continua. Aș fi fost cel mai fericit bărbat din Florida de Sud. Dacă nu... ei bine, eram doi oameni diferiți acum.
În zona de așteptare din fața închisorii era un taxi și câteva mașini. O tânără familie de sud-americani înaintau fericiți așteptând pe altcineva.
Ellie nu era. Nu vedeam nicăieri niciun microbuz.
Dar, în afara gardului, la capătul aleii lungi, era parcată o mașină care îmi aduse zâmbetul pe buze.
Un Caddie verde-deschis pe care îl cunoșteam. Una dintre mașinile lui Sollie.
Sprijinită de capotă era o figură familiară, cu picioarele întinse și încrucișate, purtând blugi și un blazer în dungi.
Păr portocaliu.
- Știu că sperai să fie altcineva, amice, spuse Champ zâmbind cu regret, dar arăți ca unul care are nevoie de o mașină să-l ducă acasă.
Stăteam și mă uitam la el acolo, pe trotuarul fierbinte din care ieșeau aburi, când lacrimile începură să îmi șiroiască pe obraji.
Nu-l văzusem pe Champ de când intrasem în închisoare. Petrecuse șase săptămâni în spital. Splina și un plămân perforat, un singur rinichi. Glonțul ricoșase pe lângă coloana vertebrală.
Ellie îmi spusese că nu va mai putea să participe la curse niciodată.
Mi-am luat gențile și am mers spre el. L-am întrebat:
- Și cam pe unde este această casă?
- Neozeelandezii au o expresie - acasă e locul unde femeile sforăie și berea e gratis. În seara asta, acasă este canapeaua mea.
Ne-am îmbrățișat lung.
- Arăți bine, Champ. Am spus întotdeauna că ești arătos când te aranjezi.
- Acum lucrez pentru domnul Roth. Și-a cumpărat o reprezentanță Kawasaki în Okeechobee.
Îmi înmână o carte de vizită.
GEOFF HUNTER. FOST CAMPION MONDIAL WSB. ASOCIAT VÂNZĂRI.
- Dacă nu poți să le conduci, poți măcar să le vinzi.
Geoff îmi luă gențile.
- Ce zici să tragem un dans, amice? Vechitura asta de autobuz mă provoacă. Nu m-am simțit niciodată sigur conducând un vehicul cu acoperiș și pe patru roți.
M-am urcat pe locul din dreapta șoferului, în timp ce Geoff îmi aruncă gențile în portbagaj. Apoi își făcu loc la volan cu corpul încă amorțit.
- Ia să vedem spuse el învârtind cheia în contact, îmi amintesc vag cum se face asta.
Ambală cu putere motorul și luă curba în viteză. M-am întors să mă uit pentru o ultimă dată prin lunetă sperând la ceva ce nu avea să se întâmple. Turnurile Centrului de Detenție Coleman se îndepărtară și împreună cu ele, o parte din visele și speranțele mele.
Champ apăsă pe accelerație și Caddie-ul de douăzeci de ani intră într-o nouă viteză care probabil nu mai fusese folosită de mult timp. Se uită la mine și îmi făcu cu ochiul impresionat:
- Ce zici, amice, o luăm pe autostradă? Să vedem de ce e cu adevărat în stare frumusețea asta.
Capitolul 113
În dimineața următoare, Sollie trimise pe cineva după mine.
Când am ajuns la el, se uita la CNN pe terasa închisă de lângă piscină.Arăta ceva mai bătrân, ceva mai palid, dacă asta era cu putință, dar ochii i se luminară când mă văzu.
- Neddie.... Mă bucur să te văd, băiatule.
Deși nu mă vizitase niciodată la Coleman, Sollie avusese grijă de mine. El mă pusese în legătură cu directorul de programe pentru absolvenți, îmi trimisese cărți și computerul și îi asigurase pe cei din consiliu că atunci când voi fi eliberat voi avea un loc de muncă la el, dacă doream. Îmi trimisese și o frumoasă scrisoare cu condoleanțe la moartea tatălui meu.
- Arăți bine, puștiule.
Îmi strânse mâna și mă bătu pe spate.
- Cred că închisorile astea arată ca Ritz Carltonul.
- Tenis, Mahjong, canastă... am spus eu.
Mi-am atins spatele.
- Am urme de la toboganele cu apă, am spus zâmbind.
- Mai joci gin?
- În ultimul timp n-am mai jucat decât pe coca-cola și pe bonuri.
- E în regulă.
Mă luă de braț.
- O să începem o nouă listă de datorii. Haide, vino cu mine.
Am ieșit. Sol avea o cămașă albă băgată cu atenție în pantalonii bleu de golf. Ne-am așezat la una dintre mesele de joc de lângă piscină. Luă un pachet și începu să amestece.
- M-am întristat când am auzit de tatăl tău, Ned. Mi-a părut bine că ai apucat să-l vezi înainte să moară.
- Mulțumesc, Sol, i-am spus, mi-ai dat un sfat bun.
- Întotdeauna ți-am dat sfaturi bune, puștiule. Taie cărțile. Și le-ai ascultat întotdeauna. Cu excepția micii tale escapade pe acoperișul hotelului Beakers. Dar presupun că totul s-a terminat cu bine. În final, toată lumea a primit ce merita.
- Și tu ce ai primit, Sol? am întrebat uitându-mă la el.
- Dreptate, puștiule, la fel ca tine.
Împărți încet cărțile.
Nu mi-am luat cărțile. Stăteam acolo și priveam. Apoi mi-am pus mâna pe a lui în timp ce el voia să-și ia cartea.
- Sol, vreau să știi că nu am spus niciodată nimănui. Nici măcar lui Ellie.
Sollie se opri. Lovi ușor cărțile și pe apăsă cu fața în jos.
- Te referi la Gaume? Cum de am știut ce scrie pe spate? Asta e bine, Ned. Presupun că suntem chit, nu?
- Nu, Sol, am spus uitându-mă la el de aproape, nu suntem chit deloc.
Mă gândeam la Dave. Și la Mickey, Barney, Bobby și Dee. Omorâți pentru ceva ce nu avuseseră niciodată.
- Tu ești Gachet, nu-i așa? Tu ai furat Gaume-ul.
Sol se uită cu ochii lui cenușii pe sub pleoapele căzute, apoi umerii îi căzură, ca unui copil vinovat.
- Presupun că îți datorez niște explicații, nu-i așa, fiule?
Mi-am dat seama pentru prima dată că îl subestimasem complet pe Sollie. Îmi aminteam de remarca pe care o făcuse odată, că Stratton credea că e cel mai mare pește din baltă, dar exista întotdeauna unul mai mare.
Stăteam și mă uitam la el.
- La un moment dat, o să-ți arăt ceva, Ned, spuse Sol lăsând cărțile, și pentru asta o să-ți cumpăr tăcerea cu o grămadă de bani. O să recuperezi fiecare bănuț din suma pe care credeai că o să o câștigi în ziua în care te-ai dus să te întâlnești cu prietenii tăi.
Am încercat să-mi păstrez calmul.
- E vorba de un milion de dolari, Ned, dacă nu mă înșală memoria. Și dacă tot vorbim de asta, ce zici de încă un milion pentru prietenii tăi și unul pentru Dave? Adică trei milioane, Ned. Nu pot să te despăgubesc pentru ceea ce li s-a întâmplat. Nu pot să schimb lucrurile acum. Sunt om bătrân. Mi-am mai rămas doar banii.... Și încă ceva....
În ochii lui Sol apăru o scânteie. Se ridică de la masa de joc.
- Haide.
M-am ridicat și Sol mă conduse spre o parte a casei unde nu mai fusesem înainte. Într-un birou din aripa cu dormitorul. Deschise o ușă simplă de lemn despre care puteam să jur că e un simplu dulap. Dar dădea spre o altă ușă. Pe perete era o tastatură.
Cu degetele lui slăbănoage, Sol introduse un cod. Cea de-a două ușă se deschise. Era un lift. Sol mă îndemnă să intru. Apoi introduse alt cod. Ușile liftului se închiseră și am început să coborâm.
După câteva secunde, liftul se opri și ușile se deschiseră automat. Urmă o cameră mică cu oglinzi pe pereți și o altă ușă de oțel. Sol apăsă un buton și un capac de metal glisă, lăsând să se vadă un mic ecran. Își puse mâna pe ecran. Mâna îi fu scanată, după care se aprinse o lumină verde și ușa de metal se deschise cu un bâzâit.
Sol mă prinse de mână.
- Ține-ți respirația, Ned, ești pe care să vezi una dintre marile minuni ale lumii.
Capitolul 114
Am pășit într-o cameră mare, superb iluminată. Covor moale, ornamente splendide pe tava, toate înconjurând un dom ascuns de ochii lumii. Singurele obiecte de mobilier erau patru scaune înalte din piele neagră, fiecare cu fața la un perete.
Nu-mi credeam ochilor.
Pe pereți erau picturi. Opt. Capodopere. Nu eram expert, dar recunoșteam artiștii fără să mă uit în carte. Rembrandt. Monet.
Nașterea lui Isus. Michelangelo.
Imagini ce nu-mi puteau fi șterse din creier. Toate neprețuite.
Una dintre ultimele mari minuni ale lumii!
- Isuse, Sol, am spus eu uitându-mă în jur cu ochii cât cepele, n-ar stat degeaba.
- Hai încoace..., mă îndemnă Sol, prinzându-mă de mână.
Pe un trepied delemn, așezat în centrul camerei, am văzut ceva despre care doar auzisem înainte. Era o ramă aurie. O spălătoreasă într-o rochie gri, simplă. La chiuvetă. Cu spatele la privitori. Iluminată de o rază blândă de lumină în timp ce lucra. Am observat semnătura din josul tabloului.
Henri Gaume.
Oriunde te uitai erau capodopere. Un alt Rembrandt. Un Chagall. M-am uitat nedumerit la Sol.
- De ce?
Sol se îndreptă spre tablou. Ridică încet pânza. Spre marea mea uimire, sub ea era alt tablou. Ceva ce am recunoscut imediat.
Un om ședea la o masă în grădină. Părul roșu și dezordonat îi ieșea de sub tichia albă; ochi limoezi, albaștri. Pe față avea o expresie înțeleaptă, dar ochii îi erau sumbri și melancolici. Ai mei erau cât se poate de larg deschiși.
- Ned, spuse Sol făcând un pas înapoi, vreau să ți-l prezint pe doctorul Gachet.
Capitolul 115
Am clipit, uitându-mă fix la omul trist, adus de umeri. Era puțin diferit de cel pe care îl văzusem în cartea pe care mi-o lăsase Dave. Dar era incontestabil un Van Gogh. Tot acest timp fusese ascuns sub Gaume.
- Portretul doctorului Gachet care lipsea, anunță Sol mândru. Van Gogh a pictat două portrete ale lui Gachet în ultima lună de viață. Pe acesta, l-a făcut cadou proprietarului său și a petrecut o sută de ani într-un pod în Auvres. Așa a ajuns în atenția domnului Stratton.
- Am avut dreptate, am bombănit eu, simțind cum mă contropește mânia.
Fratele și prietenii mei muriseră pentru asta. Și în tot acest timp, Sollie îl avea.
- Nu, spuse Sol, Liz a furat tabloul, Ned. Aflase de înscenarea spargerii și a venit la mine. Îi cunosc familia de mult timp. Avea de gând să îl șantajeze. Nu sunt sigur dacă știa exact care este importanța lui. Știa doar că era proprietatea cea mai de preț a lui Dennis și voia să îl rănească.
- Liz?
- Cu ajutorul lui Lawson. Atunci când poliția a venit după prima alarmă.
Acum se lega totul. M-am gândit la detectivul din Palm Beach despre care Ellie credea că e omul lui Stratton.
- Lawson? Adică Lawson lucrează pentru tine?
- Detectivul Vern Lawson lucrează pentru orașul Palm Beach, Ned, afirmă Sol. Să spunem doar că mă mai informează și pe mine din când în când.
M-am uitat la Sollie cu alți ochi. Ca la cineva pe care credeai că îl cunoști, dar îl vedeai în acel moment într-o altă lumină.
- Uită-te în jur, Ned. Vezi acel Vermeer? Țesătorii. Se presupune că a dispărut de prin 1700. Doar că nu a dispărut. A devenit doar proprietate particulară. Și acel Rembrandt, Moartea lui Isaac. A fost menționat doar în scrisorile lui. Nimeni nu știe sigur dacă există măcar. A stat nedescoperit într-o capelă din Anvers trei sute de ani. Asta e frumusețea supremă a acestor comori. Nimeni nu știe nici măcar că există.
Nu puteam decât să stau și să mă holbez uimit.
- Apoi, acel Michelangelo de acolo... arătă Sol din cap, acela a fost greu de găsit.
Între Rembrandt și Vremeer era un loc gol pe perete.
- Aici, ajută-mă, spuse Sol, ridicând tabloul lui Gaume.
I l-am luat din mâini și l-am agățat pe perete între celelalte două capodopere. Ne-am dat amândoi câțiva pași în spate.
- Știu că nu o să înțelegi asta, fiule, dar mie asta îmi face viața completă. Pot să-ți dau înapoi vechea ta slujbă, dar acum, că ești înstărit, presupun că vrei să faci altceva cu viața ta. Pot să-ți dau un sfat?
- De ce nu? am spus eu ridicând din umeri.
- Dacă aș fi în locul tău, aș merge în stațiunea Camille Bay în Insulele Cayman. Acolo te așteaptă un cec cu primul milion de dolari. Dacă toate astea rămân micul nostru secret, o să primeștialte cecuri în fiecare lună. Câte 35000 de dolari vor fi transferați lunar în același cont timp de cinci ani. Eu nu cred că mai trăiesc atât. Desigur, dacă te răzgândești, și poliția o să afle din întâmplare despre asta, atunci considerăm afacerea încheiată.
Apoi se așternu tăcerea pentru un timp. Ne uitam pur și simplu la tabloul dispărut. Vârtejurile de acuarelă, ochii aceia albaștri, triști și atotcunoscători. Deodată mi s-a părut că văd ceva în ei, ca și cum bătrânul doctor îmi zâmbea.
- Deci, ce părere ai, Neddie? întrebă Sol uitându-se la Gachet cu mâinile la spate.
- Nu știu....
Mi-am înclinat capul atent.
- E puțin strâmb. Spre stânga.
- Asta ziceam și eu, puștiule.
Sollie Roth zâmbi.
Capitolul 116
Ziua următoare am luat un avion spre George Town de pe Insula Grand Cayman. Un taxi albastru de pe insulă mă duse de-a lungul coastei de pe care vedeai plaja până la stațiunea Camille Bay.
După cum îmi spusese Sollie, mă aștepta o cameră rezervată pe numele meu. Nu era tocmai o cameră - un bungalow incedibil, cu acoperiș de palmier, situat pe plajă și umbrit de palmieri mari care se legănau în bătaia vântului. Aveam și mica mea piscină.
Am lăsat geanta de voiaj și m-am uitat la marea de un turcoaz perfect.
Apoi ochii îmi căzură pe două plicuri sigilate și așezate lângă telefonul de pe birou, pe care scria numele meu.
Primul conținea o scrisoare de bun venit din partea managerului, George McWilliams, însoțită de un coș de fructe. Îmi spunea că, în calitate de oaspete al domnului Sol Roth, puteam să-l sun oricând.
Al doilea era dovada unui depozit pe numele meu de la Royal Cayman Bank, în valoare de un milion de dolari.
Un milion de dolari.
M-am așezat. M-am uitat la hârtie și am verificat încă o dată numele, ca și când voiam să mă asigur că nu visez. Ned Kelly.
Un cont la bancă pe numele meu. Toate zerourile acelea frumoase.
Isuse, eram bogat.
M-am uitat în jur la priveliștea care îți tăia respirația și la camera din care nu lipsea nimic, la coșul cu banane și mango, și struguri, la podeaua cu pardoseală scumpă, și am avut un fel de revelație - acum îmi puteam permite asta. Nu eram acolo pentru a curăța piscina. Nu visam.
De ce nu săream în sus de fericire?
Mintea îmi zbură cu doi ani în urmă, când conduceam Boneville-ul, după ce declanșasem alarmele. Eram pe cale să dau lovitura vieții, corect? Visam că o să beau martini împreună cu Tess pe un iaht luxos. Un milion de dolari în bancă.
Și acum îi aveam. Aveam milionul dorit. Mai mult. Aveam palmierii și ascunzișul. Puteam să-mi cumpăr un iaht sau cel puțin să închiriez unul. Toate deveniseră realitate într-un mod ironic și încurcat. Puteam să fac ce voiam cu viața mea.
Și nu simțeam nimic.
Stăteam acolo la birou, când ochii îmi căzură pe altceva ce se afla chiar în fața mea.
Ceva la care mă uitasem, de fapt prin care mă uitasem, care era lângă plicurile deschise. L-am luat în mână ezitând.
Era una dintre vechile jucării Matchbox, o mașină în miniatură. În afară de faptul că nu era o mașină.
Era un microbuz Dodge.
Capitolul 117
- Știi cât de greu se găsește una reală aici? se auzi vocea lui Ellie din spatele meu.
M-am întors repede. Stătea acolo, bronzată frumos și purtând o fustă de blugi și un maiou roz. Se uita la mine cu ochii mijiți din cauza soarelui care apunea în spatele meu, cu pistruii care parcă îi săltau pe obraji.
Inima mi se aprinse, de parcă era un motor turat.
- Ultima dată când m-am simțit așa, am spus eu, toată viața mi s-a spulberat.
- Și a mea, spuse Ellie.
- Nu ai venit, am spus, prefăcându-mă că sufăr.
- Ți-am spus că nu o să fiu în țară, spuse Ellie. Și iată-mă!
Făcu un pas spre mine.
- A trebuit să merg două ore până la Palm Beach, iar Champ făcea cascadorii cu un Caddie clasic de douăzeci de ani. Înțelegi prin ce tortură am trecut? Mai rea decât închisoarea.
Mai făcu un pas.
- Sărăcuțul.
Țineam miniatura microbuzului în mână.
- M-ai impresionat, am spus. Dar nu merge nicăieri.
- Ba da, Ned, merge, spuse Ellie cu ochii mari și umezi.
Își puse mâinile pe inimă.
- Merge exact aici.
- Isuse, Ellie.
Nu ma mai putut să stau pe loc. M-am întins și am îmbrățișat-o. Am strâns-o pe Ellie cu toată puterea. Inima îi bătea ca a unei păsări. M-am aplecat și am sărutat-o.
- Asta nu o să le placă celor de la FBI, am spus când ne-am despărțit.
- La dracu cu FBI-ul, făcu Ellie. Mi-am dat demisia.
Am sărutat-o din nou. I-am mângâiat părul și am strâns-o la piept. Voiam să îi spun de Sol. De ceea ce văzusem la el acasă. De capodoperele lui. De tabloul văzut. Tăcerea mă omora. Dacă merita cineva de pe acest pământ să știe, aceea era Ellie.
Dar, după cum spusese Sol, îi ascultam sfaturile.
- Și acum ce facem? am întrebat-o. Trăim din masterul meu?
- Acum? Acum ne plimbăm pe plajă și sper că o să faci ceva romantic, cum ar fi să mă ceri în căsătorie.
- Vrei să te căsătorești cu mine, Ellie?
- Nu aici. Acolo. Și apoi poate o să vorbim puțin despre cum o să ne petrecem viața. Cărțile pe față, Ned. Fără jocuri, nu mai vreau jocuri.
Așa că ne-am plimbat pe plajă. Și am cerut-o. Și ea a spus da. Și pentru un timp foarte lung nu am mai spus niciun cuvânt. Ne-am plimbat pe țărm și am privit cum apune soarele în paradis.
Apoi mi-a încolțit în minte gândul că ar fi o chestiune destul de dată naibii pentru unul ca mine să fie căsătorit cu un fost agent special FBI...
Desigur, mă gândeam că și Ellie putea să gândească la fel, despre Ned Kelly... proscrisul.
EPILOG
Capitolul 118
Doi ani mai târziu....
Chiar în momentul în care ieșeam în grabă pe ușă, sună telefonul. Îl țineam în brațe pe Davey care acum avea zece luni și nouă kilograme și eram pe cale să-l plasez în mâinile babysitterei noastre Beth.
Ellie era deja la serviciu. Își deschisese o galerie. Lucra în Delray, unde și locuiam într-o căsuță pitorească la câteva străzi de plajă. Se specializase în picturi franceze din secolul al XIX-lea, pe care le vindea în New York și Palm Beach. Aveam chiar și un Henry Gaume în sufragerie, deasupra șemineului.
- Ned |Kelly, am răspuns eu, susținând receptorul cu umărul.
Întârziasem la serviciu. Aveam în continuare grijă de piscine. Doar că de data asta cumpărasem cea mai mare companie din zonă - Tropic Pools. Acum mă ocupam de cele mai elegante piscine de la Boca la Palm Beach.
- Domnul Kelly, răspunse o voce necunoscută, sunt Donna Jordan Cullity. Sunt parteneră la Rust, Simons și Cullity. Suntem o firmă de avocatură din Palm Beach.
I-am spus lui Beth că Ellie se întoarce pe la 16:30.
- Mda, am spus în receptor.
- Îl cunoașteți pe domnul Sol Roth? întrebă avocata.
- Mda, am răspuns din nou.
- Atunci vă informez cu regret că domnul Sol Roth a decedat.
Am simțit că mi se urcă sângele în cap și am un gol în stomac. M-am așezat. Știam că Sol fusese bolnav, dar nu lua niciodată lucurile astea în serios. Îl vizitasem cu mai puțin de o lună în urmă. Făcea glume. Spunea că el și Champ aveau să facă o tură cu un Harley în jurul Marelui Canion. Mă simțeam la fel de șocat și mi se înmuiaseră picioarele ca în ziua în care murise tatăl meu.
- Când?
- Cam acum o săptămână, spuse doamnaCullity. Știa că are cancer de mult. A murit liniștit în somn. Nu a aflat nimeni, decât familia, conform cerințelor sale.
- Vă mulțumesc că m-ați anunțat, am spus, simțindu-mă pustiit.
Mi-a trecut prin fața ochilor imaginea cu noi doi în camera lui secretă, uitându-ne la acele tablouri. Dumnezeule, o să-mi fie dor de Sol.
- De fapt, nu de asta v-am sunat, domnule Kelly, spuse avocata. Noi ducem la îndeplinire ultimele dorințe ale domnului Roth în legătură cu averea sa. Sunt câteva lucruri pe care nu voia să le facă publice. A spus că veți înțelege.
- Vă referiți la plățile pe care le făcea într-un cont din Insulele Cayman?
Înțelegeam de ce Sol nu voia ca asta să iasă la iveală. Acum, că murise, presupuneam că mi se va achita ce rămăsese în întregime.
- Puteți să o rezolvați cum doriți, doamnă Cullity. O să-i fiu recunoscător lui Sol pentru eternitate.
- De fapt, spuse Cullity, făcând o pauză, cred că ar trebui să ne întâlnim, domnule Kelly.
- Să ne întâlnim? am întrebat sprijinindu-mă de perete. De ce?
- Nu cred că înțelegeți, domnule Kelly. Nu vă sun în legătură cu plățile. E vorba de averea domnului Roth. Există un anumit obiect care a dorit să vă rămână dumneavoastră.
Capitolul 119
Careu de ași, cred că așa îi spuneamm cu patru ani în urmă.
Nu, e mai mult decât un careu de ași... e ca și cum ai câștiga la loterie, amice, cum ar spune Champ. E ca lovitura cu care câștigi Super Bowlul în ultimul moment.
Ce faci când îți cade în mâini cea mai valoroasă operă de artă din lume?
Păi, prima dată te tot uiți la ea. Poate de un milion de ori. Un bărbat cu tichie albă care stă la masă cu capul înclinat și cu privirea melancolică.
Te uiți până recunoști fiecare nuanță, fiecare contur al feței obosite. Încerci să înțelegi cum poate ceva atât de simplu să fie atât de minunat. Și cum a ajuns la tine.
Sau dacă ți-ai dorit vreodată să ai atâția bani.
Cam o sută de milioane de dolari, estimase avocata.
Apoi îi spui soției. Îi spui totul. Tot ce ai jurat să nu spui. La naiba, secretul lui Sollie era oricum în siguranță.
Și după ce urlă la tine un timp și vrea să te lovească, o aduci în fața lui și îi privești reacția când îl vede pentru prima dată. Vezi cum, pe lângă uimire și venerație, se așterne ceva frumos pe fața ei.
- Dumnezeule, Neddie....
Era ca și cum priveam un orb care vede pentru prima dată culoarea. Mângâierea magică a ochilor ei. Respectul. Și asta îți taie respirația.
Apoi îți iei bebelușul de zece luni și îl ții în fața tablului, spunându-i:
- Într-o zi o să ai o poveste grozavă de spus, Davey.
Pur și simplu nu o să ai o sută de milioane de dolari, tipule.
Așa că se revine mereu la aceeași întrebare. Ce faci cu el? În fond, e furat, nu?
Te uiți lung la fața lui Gachet. Și observi. În unghiul format de capul înclinat. Ochii înțelepți și melancolici.
Nu erau ochii unui doctor, care ședea acolo în soarele puternic de iunie. Erau ochii celui care picta.
Și te întrebi: Ce știa el? Cui îi aparține asta, de fapt?
Stratton? Sollie? Liz?
În mod sigur nu mie.
Nu, nu era al meu.
Vreau să spun, eu nu sunt decât un salvamar, nu?
Capitolul 120
Anul următor....
- Gata?
Eu și Ellie îl duceam pe Dave să vadă marea.
Plaja era minunată în ziua aceea. Goală și liniștită. Valurile loveau ușor. Câțiva turiști se plimbau cu picioarele în apă. O femeie bătrână îmbrăcată complet în alb, cu o pălărie albă de paie, căuta scoici.
Eu l-am luat pe Davey de o mână, și Ellie de cealaltă, și l-am lăsat să sară în valurile de la mal.
- Gata, spuse fiul meu hotărât, cu smocul de păr blond, cu culoarea soarelui.
- Uite. Așa se face.
Am rulat o bucată de hârtie și am introdu-s într-o sticlă de bere Coors. Coors fusese întotdeauna berea preferată a fratelui meu. Apoi am apăsat capacul la loc și l-am lovit cu palma.
Am zâmbit spre Ellie.
- Ar trebui să țină.
- Nu l-am cunoscut niciodată, Ned, dar cred că lui Dave i-ar fi plăcut asta.
Ellie se uită la mine aprobator.
I-am făcut cu ochiul.
- Uite.
I-am dat sticla lui Davey. Am mers spre apa ondulată în reflux.
- Așteaptă până curenții se retrag înspre mare.
I-am arătat un vârtej înspumat.
- Vezi ce e acolo?
Davey dădu din cap că da.
- Acum, am spus lăsându-l mai aproape de apă, aruncă!
Fiul meu de douăzeci de luni fugi lipa-lipa spre mal și aruncă sticla cu toată puterea. Se îndepărtă doar un metru, însă prinse creasta unui val și fu după încet de curentul de fund. Un nou val luă sticla și o ridică, însă aceasta alunecă pe coamă, mai departe, de parcă își știa drumul.
Am ovaționat cu toții.
- Unde merge, tăticule? întrebă micul Davey, stând în aerul strălucitor al oceanului cu mâna streașină la ochi.
- Poate în rai, spuse Ellie, în timp ce o privea cum plutește.
- Ce e înăuntru?
Am încercat să răspund, dar cuvintele mi se opriră în gât și ochii mi se strânseră.
- E un cadou, răspunse Ellie în locul meu.
Mă luă de mână.
- Pentru unchiu tău, Dave.
De fapt îndesasem în sticlă un articol dintr-un ziar. Din New York Times. În ultimele câteva zile, fusese republicat în aproape toate ziarele importante din lume.
Lumea artistică a fost șocată în după-amiaza zilei de marți când s-a descoperit cu uimire că o pictură donată unei licitații cu scopuri caritabile din Palm Beach, Florida, desprea care se credea că este o reproducere a unui Van Gogh dispărut, este de fapt un original.
Un consiliu de experți în artă alcătuit din istorici și curatori de la principalele case de licitații, care au studiat pânza timp de câteva zile, au autentificat faptul că pictura este cel de-al doilea Portret al doctorului Gachet, pictat cu două săptămâni înainte de moartea renumitului pictor.
Doctorul Ronald Suckling de la Universitatea Columbia, care a condus consiliul, a numit această apariție neașteptată „irefutabilă” și „un eveniment uimitor și miraculos pentru lumea artei și pentru lume în general”. A mai adăugat că nimeni nu are nici cea mai vagă idee unde a fost tabloul în ultimii 120 de ani.
Mai surprinzător este faptul că tabloul a apărut ca o donație anonimă făcută fundației Liz Stratton, o organizație caritabilă din Palm Beach pentru protecția copiilor abuzați, un proiect al răposatei soții a finanțistului din Palm Beach, care o fost omorâtă într-o serie de crime tragice care au lovit moderna stațiune cu cinci ani în urmă.
Pictura a participat la licitație. După cum a declarat Lee Hufty, purtătoarea de cuvânt a organizației, tabloul a fost „donat și livrat anonim. Nu ne-am imaginat nicio secundă că ar putea fi real.”
Valoarea picturii estimată până la 100 de milioane de dolari, o transformă într-un dintre cele mai mari donații din istorie spre o asemenea organizație.
„Motivul pentru care acest lucru este cu totul incredibil, a explicat Hufty, este scrisoarea care a însoțit tabloul”:
Pentru Liz. Să contribuie în sfârșit la un scop bun.
Nota a fost semnată de Ned Kellu, probabil o referire subtilă la legendarul bandit australian din secolul al XIX-lea, recunoscut pentru faptele sale bune.
„E ca o glumă nebunească, generoasă, inexplicabilă, a spus Hufty. Dar oricine ar fi, are dreptate. Cadoul o să facă mai mult bine decât ne-am putea imagina vreodată.”
- Acolo e raiul? întrebă micuțul Dave arătând spre orizont.
- Nu știu, am spus eu, uitându-mă pentru o ultimă dată la sticla ce strălucea în timp ce se contopea cu oceanul. Dar cred că e pe aproape....
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu