Partea întâi
LOVITURA PERFECTĂ
Capitolul 1
- Nu te mișca, i-am spus lui Tess, transpirat și gâfâind. Nici să nu clipești. Dacă respiri măcar, sunt sigur că o să mă trezesc și o să mă întorc la cărat șezlonguri pe marginea piscinei, imaginându-mi-o pe fata asta superbă căreia știu că i se va întâmpla ceva incredibil. Toate astea vor fi fost doar un vis.
Tess MacAuliffe zâmbi și în ochii ei de un albastru profund am văzut acel ceva care mi se părea irezistibil la ea.
Nu numai că era, arăta de nota zece plus. Era mai mult decât frumoasă. Era suplă și atletică, avea un păr des, arămiu, împletit într-o coadă lungă, franțuzească, și un râs care te făcea și pe tine să râzi odată cu ea.
Ne plăceau aceleași filme. De cele mai multe ori râdeam la aceleași glume. De când am întâlnit-o, n-am mai putut să mă gândesc la altceva.
În ochii lui Tess se vedea milă.
- Îmi pare rău că fantezia asta ar putea să dispară, Ned, dar trebuie să ne asumăm riscul. Îmi zdrobești mâna cu corpul tău.
M-a împins și eu m-am rostogolit pe spate. Așternuturile fine de bumbac din apartamentul ei elegant de hotel erau răvășite și umede.
Cu doar o jumătate de oră mai devreme stăteam față în față la micuța Cafe Boulud din Palm Beach, ciugulind burgeri - la treizeci de dolari bucata - din mușchi de vită tocat, împănat cu foie gras și trufe.
La un moment dat, piciorul ei se frecase de al meu. Așa am ajuns în pat.
- Aaah, oftă Tess, întorcându-se pe-o parte, așa e mai bine. Trei brățări Cartier din aur zornăiau la brațul ei. Și ia te uită cine mai e încă aici!
Am respirat. Am indreptat cearșaful din jurul meu. M-am plesnit peste piept și picioare, ca și cum voiam să mă asigur.
- Daa, am spus rânjind.
Soarele cobora de-a lungul lui Bogard Suite din hotelul Brazilian Court, un loc unde abia dacă-mi puteam permite o băutură, ca să nu mai vorbim de cele două camere luxoase, închiriate de Tess pe ultimele două luni.
- Sper că știi, Ned, că lucruri de felul ăsta nu mi se întâmplă prea des, spune Tess, puțin jenată, cu capul odihnindu-i-se pe pieptul meu.
- La ce lucru te referi? am întrebat, uitându-mă în ochii ei de un albastru intens.
- Păi, oare la ce aș putea să mă refer? La faptul că am fost de acord să iau prânzul cu o persoană pe care am văzut-o doar de două ori pe plajă. Și că am venit aici cu tine în mijlocul zilei.
- Ah, la asta, am spus eu ridicând din umeri. Mie mi se întâmplă cel puțin o dată pe săptămână.
- Chiar așa? Ți se întâmplă? mă întrebă ea îngropându-și bărbia direct între coastele mele.
Se întâmpla ceva magic. Nu mă puteam abține să n-o ating pe Tess. Aproape că uitasem cum e să te simți așa.
Careu de ași, așa se numește lucrul ăsta acolo de unde vin eu. În sudul Bostonului. De fapt, în Brokton. Să vezi două meciuri consecutive ale lui Yankees. Să găsești o bancnotă de o sută de dolari uitată într-un buzunar. Să câștigi la loterie.
Lovitura perfectă.
- Zâmbești, spuse Tess uitându-se la mine, sprijinită într-un cot. Vrei să-mi spui și mie de ce?
- Fără motiv. Doar pentru faptul că sunt aici cu tine. Știi cum se spune - o vreme, singurul meu noroc a fost ghinionul.
- Ei bine, felicitări, Ned Kelly, zise Tess punând un deget pe buzele mele. Cred că norocul tău începe să se schimbe.
Capitolul 2
O cunoscusem pe Tess cu patru zile în urmă, pe o minunată plajă cu nisip alb, care se întindea de-a lungul lui North Ocean Boulevard din Palm Beach.
Ned Kelly, așa mă prezentam eu. Sună bine dacă ești într-un bar cu un grup de tipi duri în jurul tău. Nimeni în afară de câțiva băutori de bere australieni și câțiva englezi nu știau cu adevărat despre cine vorbeam.
În acea zi de marți, ședeam pe plajă după ce curățasem piscina și căsuța anexă de lângă imensa vilă unde lucram. Eram tipul de la piscină, angajat cu jumătate de normă, și mai făceam și comisioane pentru domnul Sol Roth - sau Sollie, cum îi spuneau prietenii - tot în regim part-time.
Sollie are una dintre casele acelea întinse pe suprafețe mari, tipice pentru Florida, care se văd de pe plajă din nordul hotelului The Breakers și despre care te întrebi:
- Oau, oare cui îi aparține asta?
Curățam piscina, îi lustruiam colecția de mașini de epocă decapotabile, luam de la librăria Classic romanele polițiste special selectate pentru el de către amicii lui, Cheryl și Julie, și uneori jucam chiar câteva jocuri de gin cu el lângă piscină la sfârșitul zilei.
Îmi închiriase o cameră în casa servitorilor, deasupra garajului.
Eu și Sollie ne-am cunoscut la Ta-boo, unde era ospătar în weekend. Pe vremea aceea eram și salvamar cu jumătate de normă la Midtown Beach. Sollie îmi făcuse o ofertă pe care n-am putut-o refuza, după cum glumea el.
Odată ca niciodată, am fost la facultate. Am încercat „viața reală”. Am și predat pentru o vreme, în nord, până când s-a ales praful.
Probabil că amicii mei de aici ar fi șocați dacă le-aș spune că într-un timp m-am gândit să fac un master în Educație Socială la Universitatea din Boston. Probabil ar întreba:
- Un master în ce? Administrarea Plajelor?
Așa că în ziua aceea frumoasă ședeam pe plajă. I-am făcut cu mâna lui Miriam, care locuia într-o casă mediteraneeană lângă noi și își plimba pe plajă terierii, pe Nicholas și pe Alexandra. O altă vecină de-a lui Sollie, Melanie Butschere, faimoasă biografă, ieșise cu fiii ei, Michael și Peter. Băieții poartă numele de Fescoe - tatăl lor este proprietarul echipei Red Sox - dar Melanie își păstrase numele cu care își semna dintotdeauna cărțile. Câțiva puști făceau surf la o sută de metri distanță de mal.
Mă gândeam să combin întotul cu alergarea. Să alerg vreo doi kilometri în susul plajei, să înot înapoi și după aceea să fac iar o alergare în viteză la deal și înapoi. Și în tot timpul ăsta - să mă uit la ocean.
Apoi a apărut - ca într-un vis.
Într-un bikini albastru fantastic, în valuri până la glezne. Părul ei lung, arămiu, înnodat și răsucit ca o liană.
În acel moment avea totuși un aer trist. Se uita în gol spre orizont. Credeam că-și șterge ochii.
Am avut un deja-vu - plaja, valurile, fata frumoasă, părăsită de iubit - credeam că o să facă o nebunie.
Pe plaja mea.
Așa că am alergat spre ea în apă.
- Hei...
Mi-am pus mâna la ochi să mă apăr de soare și m-am uitat cu privirea mijită la fata aceea superbă.
- Dacă te gândești la ceea ce cred eu, nu te-aș sfătui.
- La ce să mă gândesc? se uită ea la mine surprinsă.
- Nu știu. Văd o fată frumoasă pe plajă, ștergându-și ochii, uitându-se dezolată la mare. Am mai văzut asta într-un film.
- Te referi la partea în care fata se duce să facă o baie într-o după-amiază fierbinte? întrebă ea zâmbind.
Atunci mi-am dat seama că plânsese cu siguranță.
- Da, la partea aceea mă refer, am spus eu ridicând din umeri, puțin jenat dintr-o dată.
Avea un lanț de aur în jurul gâtului și un bronz perfect. Un accent - poate englezesc.
Dumnezeule, te dădea gata.
- Presupun c-am fost doar precaut. Nu vreau un accident la mine pe plajă.
- La tine pe plajă? întrebă ea, uitându-se în sus la domeniul lui Sollie. Și aceea este casa ta, presupun, zâmbi ea, jucându-se cu mine.
- Sigur, vezi fereastra de deasupra garajului? Acolo, uite-o, i-am arătat eu. Printre palmieri. Dacă te înclini puțin în partea asta...
Rugăciunile mele au fost ascultate, am făcut-o să râdă.
- Ned Kelly, am zis eu întinzându-i mâna.
- Ned Kelly...? La fel ca proscrisul?
M-am uitat pentru a doua oară surprins. Nimeni nu spusese asta până atunci. Rămăsesem acolo ca trăznit, cu un rânjet prostesc pe față. Să nu credeți că i-am dat măcar drumul la mână.
- Sydney, New South Wales, spuse ea afișându-și accentul de engleză australiană.
- Boston, am spus eu rânjind.
Așa a început.
Am povestit puțin, despre cum locuiește ea aici de două luni și cum face plimbări lungi pe plajă. A spus că s-ar putea să mai revină pe aici și în ziua următoare. Iar eu am zis că s-ar putea să fiu și eu în același loc.
În timp ce se îndepărta, mă gândeam că probabil râde de mine în spatele ochelarilor de soare Chanel de patru sute de dolari.
- Apropo, spuse ea întorcându-se, a fost un film. Humoresque. Cu Joan Crawford. Ar trebui să-l vezi.
În seara aceea am închiriat Humoresque, care s-a terminat cu frumoasa eroină care se îneacă intrând încet în apa mării.
Tess s-a întors miercuri.
Arăta chiar mai sexy în costumul negru dintr-o piesă și cu pălăria de paie. nu mai părea tristă. Am înotat și i-am spus că o să o învăț să facă surf. Pentru un timp mi-a cântat în strună. Apoi, când am lăsat-o liberă, a sărit pe coama valului potrivit ca o profesionistă.
- Sunt din Australia, prostuțule. Avem și noi Palm Beachul nostru. Imediat după Whale Beach, la nord de Sydney, îmi spuse ea râzând de pe mal.
Am stabilit o întâlnire peste două zile la Brazilian Court. Acolo locuia ea, într-unul dintre cele mai la modă locuri din oraș, la câteva străzi de Worth Avenue.
Acele două zile au fost o eternitate pentru mine. De fiecare dată când suna telefonul, îmi imaginam că sună ea să anuleze. Dar nu a anulat.
Ne-am întâlnit la Cafe Boulud, locul unde trebuia să faci rezervare cu o lună înainte dacă nu ești Rod Stewart sau vreo personalitate.
Eram emoționat ca un puști care merge la prima întâlnire.
Tess era deja așezată la masă într-o rochie sexy cu umerii dezgoliți.
Nu puteam să-mi iau ochii de la ea. Nici nu am ajuns la desert.
Capitolul 3
Mă gândesc că după-amiaza asta se află în top zece al celor mai grozave din viața mea, am spus eu în timp ce mi-am pus mâinile sub cap și am gâdilat-o pe Tess jucăuș cu degetele de la picioare.
Amândoi eram lungiți pe patul mare din apartamentul ei de hotel.
- Deci ai fost salvamar la Midtown Beach, spuse ea. Înainte să devii un bărbat întreținut. Ce face un salvamar, în Palm Beach?
Am rânjit, deoarece Tess îmi ridica în mod evident mingea la fileu.
- Un bun salvamar este un adevărat om al apei, am spus cu o licărire în ochi. Ne uităm la apă, dacă este lină sau dacă face vălurele. Dacă valurile se sparg. Dacă sunt acele sclipiri care te avertizează că există un contraconcurent. Îi avertizăm pe turișitii somnoroși să se întoarcă pentru a se prăji și pe cealaltă parte. Tratăm cu puțin oțet eventualele răni provocate de meduze. Lucruri de genul ăsta.
- Dar acum, ești un bărbat întreținut? întrebă ea rânjind.
- Poate aș putea să fiu, am replicat eu.
Se întoarse. În ochii ei era o sclipire sinceră.
- Știi ce am zis despre faptul că norocul tău se schimbă, Ned? Ei bine, poate încep să simt același lucru.
Nu-mi venea să cred că o persoană ca Tess MacAuliffe chiar îmi spune mie asta. La ea totul era de primă mână și rafinat.
Ce vreau să spun este că nici eu nu eram tocmai Joe-cel-Obișnuit, știam că, dacă aș fi în joc, aș fi unul dintre cei arătoși. Dar în timp ce o țineam în brațe nu puteam să nu mă întreb ce o supărase atât de tare. Ce ascundeau ochii ei în acea primă zi de pe plajă?
Privirea mi-a alunecat ușor spre ceasul de pe biroul cu masa culisantă de vizavi de pat.
- Dumnezeule, Tess!
Era aproape cinci. Toată după-amiaza ni se scursese printre degete.
- Știu că o să regret aceste cuvinte.. dar trebuie să plec.
Am observat cum îi revine expresia tristă de zilele trecute. Apoi a oftat:
- Și eu.
- Ascultă, Tess, am spus cu un picior în blugi, nu știam că o să se întâmple asta astăzi, dar trebuie să fac ceva. S-ar putea să nu ne mai vedem câteva zile, dar când o să ne întâlnim, lucrurile nu o să mai stea așa.
- Nu? Dar cum?
- Păi, în ceea ce mă privește. Unu la mână, nu o să mai trebuiască să am grijă de oamenii de pe plajă.
- Dar mie îmi place că ai grijă de oamenii de pe plajă, zâmbi Tess.
- Ce vreau să spun este că o să fiu liber. Să facem orice vrei tu. Am început să-mi închei cămașa și să-mi caut pantofii. Am putea să plecăm undeva. Pe insule. Cum îți sună asta?
- Sună bine, desigur.
Tess zâmbi ezitant.
Am sărutat-o îndelung. Un sărut care spunea:
- Îți mulțumesc pentru o după-amiază minunată.
Apoi am ieșit, cu un mare efort de voință, dar erau oameni care contau pe mine.
- Nu uita ce ți-am spus. Să nu te miști. Nici măcar să nu clipești. Exact așa vreau să mi te amintesc.
- Ce ai de gând să faci, Ned Kelly, să jefuiești o bancă?
Am zăbovit în prag și m-am uitat lung la ea. Mă excita faptul că putea să întrebe așa ceva.
- Nu știu, i-am zis, dar uneori trebuie să faci ce se cuvine.
Capitolul 4
Nu mă gândeam la o bancă în timp ce săream în vehiculul Bonneville decapotabil și mă îndreptam plutind de fericire spre podul dinspre Wast Palm. Dar Tess era pe-aproape. O singură lovitură, o afacere care nu se poate rata și care avea să îmi schimbe viața.
După cum spuneam, sunt din Brockton. Districtul patru, Perkins Avenue, dincolo de calea ferată. Toată lumea din Brockton e de acord că Bush nu e un cartier ca toate celelalte.
Când eram mic, oamenii spuneau că Brockton e un sfert negru, un sfert italian, un sfert irlandez, un sfert suedez și polonez și încă un sfert - sfertul cu care nu se pune nimeni. Cartiere sărace cu șiruri de case dărăpănate, biserici, ruine de fabrici închise.
Bush era cel mai dur. Aveam bande. Ne băteam în fiecare zi. Dacă nu se lăsa cu oase rupte, nici nu-i spuneam bătaie. Jumătate dintre copiii pe care îi cunoșteam sfârșiseră în școli de corecție sau în programe de detenție juvenilă.
Cei mai buni urmaseră câteva cursuri la colegiu ori făcuseră naveta la Northeastern pentru un an, după care se angajaseră fie în restaurantul tatălui, fie în serviciul public.
Polițiști și pompieri, astea sunt produsele Brocktonului. Și luptători.
A, da, și escroci.
Nu erau neapărat oameni răi. Își plăteau chiria. Se căsătoreau și își scoteau familia la aniversări și la biserică la fel ca toată lumea. Erau proprietari de baruri și membri ai clubului Rotary. Făceau grătar duminica și erau o galerie a naibii de zgomotoasă pentru Sox și Pats.
Doar că mai și pariau în același timp. Sau mai vindeau câteva mașini furate. Sau îi mai spărgeau capul câte unui fraier din când în când.
Tatăl meu era genul acela de tip. Își petrecea mai mult timp la pușcărie decât petrecea cu noi la cină. În fiecare dumincă ne puneam cravata, ne înghesuiam în Dodge și făceam o excursie să-l vedem în uniforma lui portocalie de pușcăriaș. Am cunoscut o sută de tipi de felul ăsta. Încă mai cunosc.
Asta mă ducea cu gândul la Mickey, Bobby, Barney și Dee.
Îi cunoșteam de o viață. Locuiam la aproximativ patru străzi distanță. Știam totul unul despre celălalt.
Mickey era vărul meu, fiul unchiului meu Charlie. Avea o constituție de umeraș de sârmă și păr creț și roșcat, dar era unul dintre cei mai duri nenorociți care eu crescut vreodată în Brockton.
Era mai mare decât mine cu șase săptămâni, dar dădea impresia că e vorba de șase ani. M-a băgat în bucluc de prea multe ori ca să mai țin socoteala, însă m-a și ajutat de mult mai multe ori.
Bobby era vărul lui Mickey, dar nu și al meu. Îmi fusese ca un frate mai mare, de când fratele meu mai mare murise - într-un schimb de focuri.
Dee era soția lui Bobby și fuseseră împreună de când ne știam.
Barney era probabil cea mai amuzantă ființă umană pe care o întâlnisem vreodată; de asemenea, fusese și protectorul meu pe tot parcursul liceului.
În fiecare an ne petreceam vara la Vineyard: la bar, ca ospătari, ocupându-ne cu ce puteam ca să plătim facturile. Iarna, veneam aici. Parcam mașini la cluburi, eram echipaj pentru bărci de turișit, hămăleam, făceam parte din echipe de catering.
Poate că o persoană cu o viață convețională ar spune că eram mere putrede. Dar ar greși. Toată lumea spune că nu-ți poți alege familia, dar poți să îi alegi pe cei pe care-i iubești. Și ei au fost familia mea mai mult decât propria familie. Au dovedit asta de sute de ori.
În Brockton se nasc două tipuri de oameni. Cer care încearcă să reușească în viață punând în fiecare săptămână câțiva bănuți deoparte - ceea nu ia guvernul va lua biserica - și cei care așteaptă, urmăresc, stau cu ochii în patru după marea lovitură.
Câteodată chiar apărea ocazia. Ocazia pe care nu puteai s-o refuzi. Ocazia care îți putea schimba viața.
Spre asta mă îndreptam când am plecat din apartamentul lui Tess.
Mickey o găsise.
Lovitura perfectă.
Capitolul 5
Imediat ce plecă Ned, Tess se aruncă la loc în pat cu un oftat de bucurie și neîncredere în același timp. „Trebuie c-ai înnebunit, Tess. Ești nebună, Tess.”
Nebună că-i permisese unuia ca Ned să se apropie de ea, mai ales acum că se întâmplau atâtea lucruri în viața ei.
Dar Ned avea acel ceva care nu o lăsa să se oprească. Poate erau ochii lui, poate farmecul lui, poate aspectul lui plăcut de băiețel. Poate inocența lui.
Felul în care venise la ea pe plajă, pur și simplu, de parcă ea ar fi fost o domnișorică la anaghie.
Trecuse mult timp de când nu mai fusese tratată de cineva în felul ăsta. Dorită. Și îi plăcea. Cărei femei nu i-ar fi plăcut? Dacă ar fi știut el asta....
Încă mai zăcea confortabil între cearșafuri, retrăind fiecare detaliu delicios al după-amiezii, când îi auzi vocea:
- Următorul.
Stătea acolo - zâmbind satisfăcut - sprijinindu-se de ușa dormitorului.
Tess era înspăimântată de moarte. Nici măcar nu auzise cheia descuind ușa apartamentului.
- M-ai speriat, spuse, după care se acoperi.
- Sărăcuța Tess. Clătină din cap și azvârli cheia în scrumiera de pe birou. Văd că prânzurile la Boulud și Ta-boo te cam plictisesc de la un timp. Ai început să mergi prin licee să agăți tipi care își termină pregătirea de bacalaureat.
- Mă urmăreai? strigă Tess.
Ăsta ar fi fost exact stilul lui de jigodie. Să creadă că are dreptul să facă asta.
- S-a întâmplat pur și simplu, spuse ea defensiv, puțin rușinată. De fapt mult mai rușinată de faptul că trebuia să se justifice. Crede că valorez ceva. Nu ca tine...
- S-a întâmplat pur și simplu. Intră în dormitor și își scoase geaca sport Brioni. S-a întâmplat pur și simplu, de parcă v-ați întâlnit pe plajă. Și apoi v-ați reîntors în același loc. Și întâmplarea a făcut să vă întâlniți la prânz la Boulud. Un salvamar. Cât de romantic, Tess.
Se ridică nervoasă.
- Mă urmăreai? Du-te-n mă-ta!
- Credeam că știi, spuse el, ignorându-i reacția, sunt tipul gelos.
Începu să-și dea jos tricoul polo. Lui Tess i se făcu pielea de găină. Era convinsă că el îi simte panica în timp ce își descheie cureaua de la pantaloni.
- Cât despre cum m-ai trimis la origini, zise el zâmbind și dându-și jos pantalonii, îmi pare rău, Tess, dar nu o să se întâmple. De ce crezi că-ți cumpăr bijuteriile alea scumpe?
- Ascultă, spuse Tess, învelindu-se în cearșaf, hai să nu o facem azi, să vorbim doar...
- Putem vorbi, zise el ridicând din umeri, punându-și tricoul împachetat cu atenție pe marginea patului și dându-și jos chiloții. Sunt de acord să vorbim. Hai să vorbim despre cum te tratez eu ca pe o prințesă din lumea bună, despre cum ți-am cumpărat inelele de pe degete, brățările de la încheietură, lasoul ăla cu diamant pe care îl porți la gât. La naiba, le știu pe fetele de la Tiffany după numele mic - Carla, Janet, Katy.
- Ascultă.... spuse Tess, holbându-se la el agitată. S-a întâmplat pur și simplu. E un tip de treabă.
- Sunt convins de asta.
Zâmbi.
- De tine nu prea pot să-mi dau seama dacă ești de treabă sau nu. Mai întâi primești bijuteriile și Mercedesul. Și apoi te transformi într-o debutantă în călduri care și-o trage cu valetul în parcare.
Tess începea să se sperie. Cunoștea felulde a fi când se ajungea la așa ceva.
Bărbatul se îndreptă spre marginea patului și se așeză. Erecția lui aproape că-i făcea greață. Se smuci, dar el o prinse și îi strivi mâna. Apoi o prinse de lasoul cu diamante. Pentru o secundă crezu că o să i-l smulgă de la gât.
- E rândul meu, dulceață....
Aruncă cearșaful la o parte și o întinse pe pat. Apoi o înșfăcă de glezene și îi desfăcu picioarele. Ea nu se luptă. Nu putea. Nu mai simțea nimic în afară de rușine.
- Îmi pare rău, Ned, își spuse ei înseși.
Se uită la el cum grohăie și transpiră ca un animal dezgustător.
O obliga să fată tot ce dorea el - toate lucrurile pe care ea le ura. Când termină, Tess zăcea acolo, simțindu-se atât de murdară și tremurând de parcă în cameră s-ar fi făcut frig. Voia să plângă.
Trebuia să se termine. Acum.
- Trebuie să vorbesc cu tine, spuse Tess.
El era în picioare și își trecea cureaua prin eleganții pantaloni italieni de golf.
- Îmi pare rău, iubito, dar n-am acum timp de vorbit și de îmbrățișat. Trebuie să mă întorc.
- Atunci ne vedem mai târziu? La balul de caritate?
- Depinde, zise el aranjându-și părul în oglindă.
- Depinde de ce? întrebă ea, nedumerită.
El zâmbi, aproape cu milă.
- Situația e foarte confortabilă, nu-i așa, Tess? Cu siguranță că te simți ca acasă, nu, din moment ce ai început să-ți faci nevoile în locul în care dormi! Ești foarte drăguță, iubirea mea, dar știi ce cred eu? Bijuteriile și mașina elegantă... Încep să cred că te-au făcut să ai impresia că locul tău chiar este aici.
Zâmbi din nou.
- Sper că a fost tot atât de bine pentru tine pe cât a fost și pentru mine.
Se întoarse, jucându-se cu cheia de la cameră.
- Și apropo, să știi că ar fi cazul să încui ușa. Nu știi niciodată cine mai vine la una mică.
Capitolul 6
- S-a terminat! strigă ea pentru sine.
Tess lovi așternuturile furioasă, Se simțea rușinată, nervoasă, slabă.
- Acest lucru nu va mai continua!
Niște obiecte care probabil căzuseră din buzunarul lui făcură un zgomot metalic pe așternuturi. Mărunțiș, un reper de golf. Tess le izbi de perete cu toată puterea. Nu se mai merita. Pentru nimic în lume.
Își puse un halat și alergă spre baie. Ar fi făcut orice să scape de amintirea atingerilor lui. Asta avea să fie ultima dată când îi va fi simțit mâinile pe ea. Însemna să renunțe la toate astea, dar el devenise insuportabil.
Așa cum spusese Ned, puteau pleca oriunde. Să plece unde vedeau cu ochii. Nici nu știuse cât de profetic fusese.
Un nou început.
Da, își câștigase acest drept.
Tess merse în dressingul din dormitor și scoase o rochie de seară Dolce&Gabbana lungă și fără spate. Alese o pereche de pantofi Manolo Blahnik maro. Avea să fie superbă în seara asta. Să-i arate ce a pierdut pentru restul vieții.
Își prinse părul și se scufundă în cadă. Mirosul uleiurilor de baie de lavandă o făceau să se simtă bine, curată. Se întinse și își odihni capul pe marginea de porțelan fin. Apa trecu peste umerii ei. Închise ochii.
Fața și râsul lui Ned i se strecurară în minte. Oricâtă rușine simțise, nu fusese destulă încât să șteargă senzația unei zile foarte bune.
Ned Kelly. Ca proscrisul.
Zâmbi din nou. Aproape ca o pisică. era timpul să facă o încercare cu cineva care s-o trateze cum se cuvine - să iasă totul minunat. El o admira cu adevărat.
Auzea ventilatorul de la baie. Pentru o secundă, Tess stătu întinsă, cu ochii închiși. Apoi auzi pe cineva fredonând.
Deschise ochii brusc. Deasupra ei stătea gogeamite omul. Inima îi ajunse în gât.
- Ce faci aici?
Avea o privire rece și morocănoasă, părul negru, legat într-o coadă. Avea impresia că-l mai văzuse undeva.
- Păcat, spuse el, ridicând din umeri.
Dintr-o dată, o prinse pe Tess de gât cu mâinile lui solide și îi împinse cu forța capul sub apă.
- Ce faci....
Tess își ținu respirația cât putu de mult, dar când deschise gura apa dădu năvală în plămâni, făcând-o să tușească și să se înece, lăsând să intre și mai multă apă. Se zbătea și lovea cada de porțelan. Încerca să se ridice cu forța, dar Coadă o prinsese de umeri și de cap.
Era incredibil de puternic, probabil era mai greu decât ea cu vreo cincizeci de kilograme.
Panica puse stăpânire pe ea. Tot mai multă apă îi invada plămânii. Încercă să-l zgârie pe față, să-i lase o urmă, orice. Vedea prin apa cu săpun cum mâinile lui groase o țin la fund. Trecu prea mult timp. Nu se mai zbătu. Nu mai lovi apa. Nu mai tuși.
- Asta nu se întâmplă, spuse o voce înăuntrul ei.
Apoi, altă voce, speriată - mult mai resemnată decât și-ar fi putut Tess imagina vreodată:
- Ba da, se întâmplă. Așa este când mori.
Capitolul 7
- Hei, proscrisule! exclamă Bobby în timp ce intram în bucătăria unei case dărăpănate, de un galben canar, situată într-o zonă neîngrijită, imediat după Interstate 95 din Lake Worth.
- Neddie.
Dee se ridică și mă sărută pe obraz. Un vis îmbrăcat în blugi, cu păr blond, ca mierea. De fiecare dată când Dee își încolăcea brațele în jurul meu, îmi aminteam că fusesem îndrăgostit de ea de la cincisprezece ani. Toată lumea din cartier era. Dar ea căzuse pradă în clasa a noua farmecului de Bon Jovi al lui Bobby.
- Unde ai fost? întrebă vărul Mickey, ridicând privirea.
Purta un tricou negru pe care scria: NU EȘTI UN DUS DACĂ NU AI FOST ÎN BROCKTON.
- Tu unde crezi că a fost? zise Barney lăsându-se pe speteaza scaunului și rânjind pe sub ochelarii cu ramă neagră ca ai lui Elvis Costello. Uită-te la fața puștiului. Cea mai importantă zi din viața lui și el vrăjește femei.
- Te rog, spuse Dee încruntându-se la el cu reproș. Apoi ridică din umeri cu o sclipire întrebătoare în privire. Deci?
- Deci... m-am uitat în jurul mesei. A apărut.
Toată lumea chicoti.
- Slavă Domnului! spuse Bobby. Mă întrebam cum o să o scoatem la capăt dacă Neddie are un atac de panică la fiecare cinci minute. Uite, meriți asta... zise el întinzându-mi o bere.
- Dacă iau în considerație cât e ceasul și rânjetul ăla de mâncător de rahat de pe față, aș spune că a fost cel mai bun prânz din viața ta.
- Nu m-ai crede dacă ți-aș povesti, am spus eu clătinând din cap.
- Hei, avem tot timpul din lume, interveni Mickey sarcastic. Ce naiba, doar nu mai avem nimic de făcut astăzi. Ah, ba da, mai e bagatela aia de cinci milioane de dolari.
- Relaxează-te, spuse Barney, făcându-mi cu ochiul. E doar ofticat pentru că singura chestia care stătea cu el în același pat a fost eutanasiată de ASPCA*.
(*Societatea Americană de Prevenire a Cruzimii față de Animale)
Cei din jurul mesei râdeau. Mickey luă o geantă neagră de pânză groasă. Scoase din ea cinci plicuri oficiale maronii.
- Și cum o cheamă?
- Tess, am spus eu.
- Tess. Mickey își rotunj buzele și apoi le curbă într-un zâmbet. Crezi că Tess o să mai fie îndrăgostită de tine când o să te-ntorci acasă cu un milion de dolari?
Toată lumea se apropie de masă. În seara asta lucrurile aveau să se schimbe pentru noi toți. Era incitant. Dar era vorba de afaceri.
Mickey ne înmână plicurile.
Capitolul 8
Era planul lui Mickey, până la ultimul detaliu. Doar el știa cum o să se întâmple. Și cum o să funcționeze toate.
Era o casă superbă pe South Ocean Boulevard. Avea chiar și un nume. Casa del Oceano.
Și, în această casă, erau opere de artă consacrate, în valoare de șaizeci de milioane de dolari. Un Picasso. Un Cezanne. Un Jackson Pollock. Probabil mai erau și alte lucruri de valoare. Dar planul lui Mickey era clar: doar acestea trei urmau să fie luate.
În spatele loviturii era o minte care plănuise totul. I se spunea doctor Gachet. Mickey nu voia să ne spună cine era. Crema și cireașa de pe tort era că nici nu trebuia să vândă marfa mai departe. Doar intrat și curățat. Partea noastră era de zece la sută din bani. Cinci miliane. Ziua de mâine era asigurată. Ca în vremurile bune, împărțeam totul la cinci.
Riscam totul. Cazierul meu era curat. Viața pe care o dusesem oricum ar fi fost ea.
- Eu, Bobby și Barney vom intra în casă, explică Mickey. Dee stă afară cu walkie-talkie-ul. Ned, ție ți-am lăsat treaba cea mai simplă.
Tot ce aveam de făcut era puțină gălăgie prin Palm Beach prin declanșarea alarmelor câtorva dintre casele scumpe. Toți proprietarii erau la un fastuos bal de caritate la Breakers. Aveam fotografii cu casele și o foaie cu adresele.
Poliția locală avea puțini oameni, așadar dacă porneau alarmele prin tot orașul, ar fi trebuit să meargă în cincisprezece direcții diferite.
Mickey știa cum să intre în casa aleasă și să dezactiveze alarma. S-ar fi putut să fie o menajeră sau două de care trebuia să ne ocupăm, dar atât.
Cea mai grea parte era să nu scăpăm tablourile când le luam de pe pereți.
- Ești sigur? am întrebat eu uitându-mă fugitiv pe fotografiile din casă și întorcându-mă spre Mickey. Știi că aș intra cu tine.
- Nu trebuie să demonstrezi nimic, spuse el clătinând din cap. Nu ai fost niciodată arestat de când erai copil. În plus, ce o să conteze o micuță condamnare pentru jaf și trafic de bunuri furate pentru noi restul? Dacă te prind pe tine, de ce o să te acuze, de vandalism minor?
- Dacă te prind, nici să nu te întorci aici. Barney râse, dând pe gât o înghițitură de bere. O să-ți păstrăm noi partea.
- Am votat cu toții, spuse Dee. Nu mai e cazul să discutăm. Vrem să rămâi teafăr și nevătămat. Pentru micuța ta Tess, spuse ea râzând vesel.
M-am uitat la adrese: El Bravo, Clarke, Wells Road. Unele dintre cele mai frumoase străzi din Palm Beach. Acolo locuia spuma - vechea gardă.
- Ne întâlnim aici la nouă și jumătate, spuse Mickey. Banii ar trebui să ne intre în cont mâine. Vreo întrebare...?
Mickey dădu ocolul mesei cu privirea. Oamenii pe care îi cunoșteam de o viață - prietenii mei cei mai buni. Își înclină berea.
- Asta este. După asta am terminat-o. Dee, tu și Bobby puteți să vă cumpărați restaurantul de care vorbiți mereu. Barney are deja numele pe o reprezentanță de mașini din Natick. Neddie, tu poți să te apuci să scrii Marele Roman American sau să-ți cumperi o echipă de hochei, cum vrei. V-am promis dintotdeauna că o să vă ofer această șansă, așa că iat-o. Cinci milioane. Mă bucur că suntem cu toții aici să-i împărțim. Așadar... puneți mâinile pe masă... La asta lucrăm de când aveam treisprezece ani.
Se uită de la unul la altul.
- Ultima șansă să renunțați. Băieți... Neddie, ne implicăm?
Mi se strânsese stomacul. Lucrul ăsta era mai important decât tot ce făcusem înainte. Adevărul este că eram chiar fericit cu viața simplă pe care o duceam. Dar oare o să-mi mai iasă vreodată în cale o asemenea ocazie? Viața îmi luase câteva lucruri pe vremea când eram în nord. Părea că acum e momentul să recuperez o parte din ele.
- Împreună, au spus Bobby, Barney, Dee.
Am inspirat. Cinci miliane. Știam că depășesc limita. Dar îmi doream asta. După cum spusese Tess, poate că norocul meu începea să se schimbe. Începeam să visez din nou, și cu un milion de dolari îți cumperi multe vise.
Am bătut cu toții palma.
- Împreună, am spus.
Capitolul 9
- În Palm Beach nu plouă cu apă de ploaie, plouă cu Perrier.
Replica asta mi-a dat-o odată un nenorocit - conținea totuși un dram de adevăr. Ăsta era locul pentru lovitura perfectă.
La o oră și jumătate după întâlnirea de la Lake Worth, am parcat Bonneville-ul în josul străzii lângă o impresionantă clădire modernă din stuc și stilcă, în spatele unui gard înalt, pe Wells Road. Purtam șapcă de baseball și blugi, un tricou închis la culoare, care se potrivea cu lumina asfințitului.
Pe cutia poștală scria Reidenouer. Mă întrebam dacă este același Reidenouer despre care văzusem la știri că falimentase o companie de produse medicale din Florida. Dacă ar fi fost așa, ar fi fost mai ușor.
În parcarea circulară era parcat un Mecedes SUV. M-am strecurat de-a lungul părții laterale a casei și am tras zăvorul de la o poartă care ducea în spate.
Mă rugam să nu fie nimeni în casă și să fie pusă alarma.
Interiorul era întunecat, cu excepția unei singure lumini slabe, care venea de undeva de departe. Poate din bucătărie. Totul părea perfect.
În afară poate de cei zece mii de fluturași pe care-i aveam în stomac.
În spate era o piscină superbă, cu o căsuță în același stil ca al clădirii principale, sub o boltă de palmieri. M-am uitat la ceas: 19:40. Echipajul își prelua pozițiile, cu Dee scanând frecvența poliției.
Respiră adânc, Neddie...
Totul depindea de asta - anii de cazier curat, perspectiva închisorii, tot ce se putea întâmpla cu Tess. Îmi mai spusese asta odată, că merita să încerc. Și că nu făceam ceva ce nu mai făcusem de câteva ori în trecut.
M-am furișat pe lângă piscină spre ușile glisante din spate. O încuietoare tipică. Pe pereții dinăuntru vedeam opere de artă. Era sigur că pe ușă era contactul unei alarme.
Am scos un șperaclu de metal din buzunarul de la spate și l-am înfipt între rama ușii și fereastra de sticlă. Am împins. S-a produs o ușoară mișcare, dar încuietoarea nu cedă. Nu am fost surprins. Am împins din nou. Apoi a alunecat puțin.
Haide, Neddie, forță!
Am simțit cum rama de sticlă cedează. Dintr-o dată în casă se auziră câteva țiuituri tari, asurzitoare. Porniră luminile intermitente, în ritm cu bătăile inimii mele în acel moment. M-am uitat prin geam, dar nu am văzut pe nimeni.
Făcusem ce aveam de făcut. Acum trebuia să dispar!
M-am grăbit înspre drumul pe care intrasem, pipăind gardurile, până am ajuns în stradă. Am sărit înapoi în Bonneville. Nimeni nu trecu pe stradă Nu vedeam nicio lumină. Alarma din spatele meu abia se mai auzea. Dar știam că polițiștii erau pe drum.
Simțeam adrenalina.
Una mai puțin!
Am condus înapoi spre County, asigurându-mă de fiecare dată că polițiștii nu mă așteptau după colț.
Păstrează-ți calmul...
Până acum totul funcționa conform planului.
Am mers spre sud, până la Coconaut Row, pe lângă Royal Poiciana Plaza. De data asta era o fermă veche, tip plantație, ca din anii treizeci. Am parcat la jumătate de cvartal distanță și am încercat să merg încet pe lângă casă, cât de discret am putut, deși trebuia să țin cont și de orar.
Pe ușa din față era un abțibild pe care scria ADT Security.
Asta o să-i sperie pe hoți.
Am zăbovit o secundă în tufe, uitându-mă în jur. O femeie își plimba câinele în josul străzii, așa că am așteptat un moment până a intrat în casă.
19:58. Clar.
Am luat o piatră de jos. Am azvârlit-o cât de tare am putut în fereastră. O alarmă ascuțită începu să sune și dintr-o dată, o lampă automată scăldă șoseaua într-o lumină neașteptată.
Am zburat, ascuns în umbră, cu inima pulsându-mi cu o sută de bătăi pe minut.
Asta fusese a doua!
Ultima făcea parte dintre acele splendide case stil Minzer de pe El Bravo. Era 20:05. Mă încadrasem la fix.
Un enorm gard verde se arcuia în fața unei porți grele de metal. Mă gândeam că înăuntru trebuie să fie o armată de servitori. Am parcat mașina la aproximativ un cvartal distanță de casă și m-am dus prin spate. M-am înghesuit printre gardurile înalte, sculpturale. Era o casă făcută să dureze multe veacuri. Ușile de sticlă cu vedere la mare erau dublate. Mi-ar fi fost imposibil să le sparg.
Am mers aproape de partea laterală a casei și am ajuns la o ușă, despre care am presupus că este de la bucătărie. M-am uitat înăuntru. Nicio lumină.
Mi-am înfășurat mâna într-o bucată de material pe care o aveam și am spart un mic geam din ușă. La naiba... niciun sunet.
M-am uitat la ceas. Mickey și băieții erau gata să intre.
Am băgat mâna prin ușă,, am învârtit mânerul și am intrat. Mamă, Doamne. Eram într-un fel de debara care dădea spre spatele casei. Am văzut o terasă închisă cu vedere la peluză. Lângă ea era un salon. Tavane înalte, tapiserii pe pereți. Câteva candelabre care după cum arătau ar fi putut aparține familiei Romanov.
Dumnezeule, oare am înnebunit, sau de ce fac asta?
Știam că locul e ciudat. În mod evident, proprietarii sau angajații nu conectaseră alarma. Mă gândeam că aș putea să caut punctele de contact pe lângă geamuri.
20:10. Echipajul trebuia să intre din clipă în clipă. Trebuia să-mi termin treaba. Inima mea galopa.
Dintr-o dată am auzit pași și am înghețat. O negresă într-o rochie albă foșni înspre bucătărie. Trebuie să fi fost servitoarea. Se uită în sus, mă văzu și mi-am dat seama că era mai speriată decât mine din faptul că scoase un sunet înfundat.
Nu a strigat, pur și simplu a rămas mută de uimire. Fața mea era ascunsă de șapcă. Nu avea după ce să mă identifice. O secundă am stat acolo pur și simplu și am mormăit:
- Îmi cer scuze, doamnă.
Apoi am zbughit-o spre ușă.
Mi-am imaginat că în două secunde o să sune la poliție. Ceea ce era la fel de eficient ca o alarmă.
Am fugit înapoi prin tufișuri, ascuns în umbră. Am sărit în Bonnevile, l-am băgat repede în viteză și m-am îndepărtat conducând cu o viteză normală.
M-am uitat înapoi. Totul era întunecat. Nimeni nu pășise de nicăieri să se uite la numerele mașinii.
Era 8:15. Polițaii probabil făceau ture-ture tot orașul încercând să-și dea seama ce naiba se întâmpla.
- Ești nebun de legat, Ned Kelly! am strigat eu cât mă ținea gura.
Trei alarme de casă în timp record.
Am apăsat pe accelerație și am simțit cumm briza mării îmi biciuiește obrazul. Conduceam de-a lungul oceanului luminat de lună și simțeam în vene un fior incredibil. M-am gândit la Tess.
Cum ar fi putut să fie cu ea. Cum făcusem atâtea încercări în direcția asta pentru atât de mult timp, iar acum dădusem lovitura perfectă.
Capitolul 10
Ceva nu era în regulă. Mickey simți asta odată ce pășiră prin porțile principale.
Era mai mult decât sensibil la lucruri de felul ăsta.
Casa era acolo, în fața lor. Spectaculoasă, vastă. Luminată ca un mare palat italian.
Auzea scrâșnetul pietricelelor sub călcâiele lor. Purtau uniforme de polițist furate. Chiar dacă ar fi fost cineva prin preajmă, nu ar fi suspectat nimic. Totul era așa cum li se spusese că o să fie.
Cu toate astea, avea un sentiment ciudat.
Se uită la Bobby și la Barney. Se vedea că și ei erau agitați. Îi cunoștea destul de bine ca să își dea seama ce gândesc.
Niciodată nu fuseseră așa de aproape de ceva atât de măreț.
Casa del Oceano. Casa oceanului.
Mickey știa totul despre loc. Îl studiase. Știa că fusese construit în 1923 de cineva numit Adison Minzer. Știa aranjamentul interiorului, alarmele. Cum să intre, unde erau picturile.
Și atunci de ce era nervos?
Haide, își spuse el, încercând să se calmeze, sunt cinci milioane de dolari înăuntru.
- Și asta ce naiba e? întrebă Barney înghiontindu-l cu geanta neagră în care își ținea sculele.
La capătul aleii lungi cu pietricele se găsea un vas mare, din marmură, luminat.
- Baie pentru păsări, răspunse Mickey rânjind.
- Baie pentru păsări? întrebă Barney ridicând din umeri și potrivindu-și cascheta de polițist. Mie-mi pare o baie de pterodactili.
Ceasul lui Mickey arăta 20:15.
Dee sunase; după cum se așteptau, Ned își făcuse treaba. Mașinile polițailor patrulau probabil prin tot orașul în acel moment.
Știa că în copaci sunt camere, așa că își țineau fețele ascunse sub caschete. În fața ușilor de stejar aruncă o ultimă privire spre Bobby și Barney. Erau pregătiți. Așteptaseră mult timp momentul.
Mickey sună la ușă și, după un minut, le răspunse o menajeră de origine latină. Mickey știa că nu mai era altcineva în casă.
Îi explică despre problemele din oraș și cum se declanșase o alarmă în zonă, iar ei fuseseră trimiși să verifice.
Poate observase geanta lui Barney. Poate se întreba unde le era mașina.
Dar, o secundă mai târziu, Bobby o lovi cu lanterna și o târî într-un dulap. Nici nu apucase să-i vadă bine. Se întoarse cu un zâmbet larg. Un zâmbet de un milion de dolari.
Intraseră!
Capitolul 11
Primul lucru pe care îl aveau de făcut era să dezactiveze alarma interioară. Picturile și sculpturile era cablate la puncte de contact care ar fi pornit alarma dacă acestea erau ridicate. Existau și senzori de mișcare. Mickey despături o bucată de hârtie pe care o îndesase în pantalonii de la uniformă.
Introduse numele pe un ecran digital:10-02-85.
Ar fi fost bine să funcționeze. Totul depindea de... următoarele... câteva... secunde.
O lumină verde pâlpâi. Sistem dezactivat! Pentru prima dată stomacul lui Mickey se relaxă cu adevărat. Pe fața lui apăru un rânjet. Acum chiar se întâmpla! Le făcu cu ochiul lui Bobby și Barney.
- OK, băieți, locul ne aparține.
În fața lor era o arcadă sculptată din mahon, care ducea în sufrageria mare și blindată. Peste tot erau obiecte spectaculoase. Opere de artă pe toți pereții. Mai era un șemineu mare de piatră cu o scenă din Veneția deasupra. Un Canaletto, dar i se spusese să-l lase acolo. Urne chinezești albastre și albe, statuete de Brâncuși din bronz. Un candelabru care arăta de parcă aparținuse unui țar. Șase uși de sticlă dădeau spre o terasă cu vedere la mare.
- Nu știu dacă tipul care a spus că oamenii bogați sunt altfel decât noi se referea la asta, zise Barney holbându-se, dar, vai... Dumnezeule!
- Uită de asta, rânji Mickey incitat. Asta nu-i decât nu bacșiș pentru taxi comparatic cu scopul vizitei noastre!
Știa unde să meargă. Cezanne-ul era în salon. Adică în partea dreaptă. Barney scoase un ciocan și o pilă din servieta lui neagră, pe care voia să le folosească pentru a desface pânzele din ramele antice și grele.
Salonul avea tapet roșu în relief și o masă lungă, furniruită, cu un candelabru uriaș. Arăta de parcă ar fi putut fi găzdui jumătate din omenire.
Inima lui Mickey bătea cu putere.
Uită-te după Cezanne, își spunea - mere și pere.
Pe peretele din partea dreaptă.
Dar, în loc de fiorul de cinci milioane de dolari pe care îl aștepta, măruntaiele îi înghețară. Simți răceala chiar în mijlocul pieptului.
Peretele era gol. Nu era nicio natură moartă. Niciun Cezanne.
Pictura nu era acolo!
Mickey simți un junghi ascuțit în inimă. Pentru o secundă rămăseseră acolo toți trei, holbându-se la spațiul gol. Apoi se urni, alergând spre cealaltă parte a casei.
Biblioteca.
Picasso-ul era deasupra căminului, pe peretele îndepărtat. Sângele lui Mickey alerga fierbinte. Totul fusese planificat. Alergă înspre camera cu cărți aliniate.
Alt fior. De fapt, era mai mult o explozie de gheață.
Niciun Picasso! Și peretele acela era gol. Simți dintr-o dată că-i vine să vomite.
- Ce mama dracului!
Mickey alergă ca un nebun înapoi spre partea din față a casei. Se îndreptă spre scara largă și urcă la etajul doi. Era ultima lor șansă. Dormitorul. Pe peretele din dormitor se presupunea că este un Jackson Pollock. Pe ăsta nu aveau de gând să-l rateze. Munciseră prea mult. Ăsta era biletul lor de ieșire. Nu avea idee ce se întâmpla.
Mickey ajunse primul acolo, Bobby și Barney imediat după el. Se opriră și se holbară la perete, cu aceeași expresie de rău fizic pe fețe.
- Fiu de cățea! strigă Mickey.
Izbi cu pumnul într-o gravură înrămată de pe perete, însângerându-și articulațiile degetelor.
Pollock-ul dispăruse. La fel și Picasso-ul și Cezanne-ul. Voia să-l omoare pe cel care făcuse asta, oricine ar fi fost el - cel care le furase visele.
Cineva le înscenase toate astea.
Capitolul 12
Acum totul pare o prostioară... un martini orange... o barcă cu pânze plutind pe marea albastră a Caraibelor.
La asta mă gândeam când am auzit prima dată că ceva nu mersese cum trebuia.
Am parcat pe South County Road, vizavi de sediul pompierilor din Palm Beach, urmărind mașinile de poliție care treceau în viteză pe lângă mine, cu lumini și sirene dezlănțuite. Mi-am făcut treaba foarte, foarte bine.
Mă gândeam la Tess întinsă lângă mine pe punte. Într-un costumaș strâmt, bronzată și splendidă. Și sorbeam din acele pahare de martini. Nu știu cine le prepara. Puteam adăuga un căpitan și un echipaj. Cert este că eram undeva în Caraibe și erau atââât de bune!
În acel moment vocea lui Dee se auzi în walkie-talkie:
- Ned, unde ești? Neddie!
Doar la auzul vociiei, îmi reveni starea de nervozitate. Nu trebuia să vorbesc cu ea până la 21:30, când urma să ne întâlnim la casa din Lake Worth.
Părea speriată.
Cred că atunci mi-am dat seama că scena de pe barca de pânze nu o să fie niciodată realitate.
- Ned, s-a întâmplat ceva! strigă Dee. Întoarce-te aici, chiar acum!
Am luat aparatul și am apăsat pe butonul de emisie:
- Dee, ce vrei să spui cu „s-a întâmplat ceva”?
- Lovitura a eșuat, spuse ea. S-a terminat, Ned.
O cunoșteam pe Dee de când eram mici. Se stăpânea întotdeauna. Dar dezamăgirea și furia îi explodau în voce.
- Ce vrei să spui prin „a eșuat”? am întrebat eu. Bobby și Mickey sunt în regulă?
- Întoarce-te! îmi ceru ea. Contactul lui Mickey... Gachet. Nenorocitul ne-a înscenat asta!
Capitolul 13
În acel moment inima aproape că mi se opri. Ce voia Dee să spună cu înscenarea?
Capul îmi căzu pe volan. Nu știam decât un nume - Gachet. Mickey nu ne spusese niciodată mai mult. Dar era cert, lovitura dispăruse. La fel și milionul meu de dolari. Apoi mi-am dat seama că situația se putea înrăutăți. Cu mult.
Mickey, Bobby și Barney ar fi putut fi arestați.
Am băgat mașina în viteză, dar nu știam sigur unde să merg. Înapoi la casa de întâlnire? Sau în camera mea de la Sollie, unde să stau pur și simplu?
Mi-am dat seama că totul era în pericol. Slujba mea, locuința de la Sollie. Întreaga mea viață. Imaginea lui Tess îmi trecu repede prin fața ochilor... Totul!
Am pornit mașina. Am făcut dreapta pe Royal Palm Way, îndreptându-mă spre podul din mijloc, care ducea la West Palm.
Dintr-o dată sirenele explodară în jurul meu. Am înghețat. M-am uitat în spate și am văzut mașini de poliție care se apropiau de mine. Inima îmi zvâcni de parcă atinsesem firul de curent electric. Eram prins! Am încetinit - așteptând să mă oprească.
Dar, în mod incredibil, au trecut în viteză foarte aproape de mine. Doi negri și doi albi. Nu mă căutau pe mine și nici nu se îndreptau spre Ocean House ori spre oricare dintre locurile unde declanșasem alarma.
Ciudat.
Dintr-o dată au întors pe Coconut Row, ultima stradă principală înainte de pod. Au luat-o strâns la stânga prin trafic, cu sirenele și luminile aprinse. Nu avea nicio logică.
Oare încotro se îndreptau acum, când se petreceau atâtea în oraș? I-am urmărit, cel puțin câteva străzi. Au întors pe Australian Avenue. I-am văzut că se opresc la jumătatea străzii.
Acolo erau mai multe mașini de poliție și un microbuz de la morgă.
Erau parcați în față la Brazilian Court. Începeam să mă enervez. Acolo locuia Tess. Ce se întâmpla?
Am tras Boneville-ul la capătul străzii și m-am apropiat de hotel. Pe cealaltă parte a străzii, vizavi de intrare, se adunaseră oameni. Nu văzusem niciodată atâtea mașini de poliție în Palm Beach. Era o nebunie. Pe noi trebuiau să ne urmărească.
Știam că era mai bine să mă întorc la Lake Worth. Dar cuvintele lui Dee încă îmi răsunau în cap.
- Nenorocitul ne-a înscenat asta.
Înscenat? Cum?
În fața intrării hotelului, curioșii erau înghesuiți în semicerc. Mi-am făcut loc printre ei. M-am îndreptat spre o femeie care purta un pulover alb peste o rochie de plajă și ținea de mână un băiețel.
- Ce se întâmplă?
- A avut loc o crimă, răspunse ea emoționată. De aceea ați auzit sirenele.
- Oh, am bâiguit eu.
Acum chiar eram speriat. Aici locuia Tess. Mi-am făcut drum afară din mulțime, fără să mă mai gândesc la mine.
M-am apropiat de o funcționară de la recepție, o femeie blondă pe care am recunoscut-o din prima parte a zilei.
- Poți să-mi spui ce s-a întâmplat?
- Cineva a fost ucis, spuse ea mișcând din cap năucită. O femeie. În hotel.
- O femeie.
M-am uitat fix în ochii ei. Începeam să-mi pierd cumpătul.
- Vrei să spui o clientă?
- Da.
Apoi se uită la mine ciudat. Nu-mi dădeam seama dacă-și amintește de mine sau nu.
- Camera o sută douăzeci și unu, spuse ea.
Lumea începu să se învârtă în jurul meu. Stăteam acolo, fără să mai simt nimic, cu buzele tremurând.
Am încercat fără succes să spun ceva.
Apartamentul o sută douăzeci și unu era apartamentul Bogart.
Tess era moartă?
Capitolul 14
M-am uitat cum încărcau targa în mașina de la morgă, ale cărei lumini intermitente pâlpâiau. Atunci i-am văzut mâna lui Tess, cele trei brățări de aur de la încheietură, atârnând prin sac.
M-am dat în spate, simțind că pieptul îmi va exploda. Nu mă puteam gândi decât la faptul că abia ne despărțisem, cu câteva ore în urmă...
Trebuia să plec de acolo. Poliția din Palm Beach era peste tot. Mi-era teamă că mă căutau și pe mine.
Am ajuns înapoi la mașină chiar în momentul în care tot corpul a început să-mi tremure. Apoi un nod dureros mi se înțepeni rapid în gât. Am vomitat pe peluza îngrijită a nu-știu-cui.
Tess era moartă.
Cum se putuse? Tocmai mă despărțisem de ea. Tocmai petrecusem cea mai frumoasă după-amiază din viața mea cu ea. Funcționara hotelului spusese ucisă. Cum? De ce? Cine ar ucide-o pe Tess?
Buimăcit, am început să recapitulez în viteză zilele în care am fost împreună. Cum ne înțeleseserăm să ne revedem. Cum fusese înscenată lovitua de la Ocean House.
Toate acestea erau independente una de cealaltă. Era doar o coincidență. Una oribilă - simțeam că nu mai pot să-mi stăpânesc lacrimile.
Apoi, când n-am mai putut să mă abțin, s-a rupt barajul.
Mi-am sprijinit capul și am rămas acolo, cu fața scăldată în lacrimi. La un moment dat mi-am dat seama că trebuie să plec. Cineva putea să mă recunoască din acea după-amiază. Funcționara blondă.
Nu puteam să mă duc la poliție să mă destăinui, nu după ce se întâmplase în această seară.
M-am îndepărtat de bordură. Nu știam unde naiba merg. Mă îndepărtam pur și simplu.
Capitolul 15
Am făcut o dată la stânga, apoi din nou stânga, și am ajuns din nou pe Royal Palm. Mintea mea era bulversată. Hainele îmi erau îmbibate de transpirație.
Am condus tot drumul până la Lake Worth cu mintea încețoșată.
Totul se schimbase pur și simplu. Toată viața mea. Se mai întâmplase o dată - în Boston. Dar de data aceasta nu mă voi mai putea ridica.
...................................................
- Oau, oare cui îi aparține asta?
Curățam piscina, îi lustruiam colecția de mașini de epocă decapotabile, luam de la librăria Classic romanele polițiste special selectate pentru el de către amicii lui, Cheryl și Julie, și uneori jucam chiar câteva jocuri de gin cu el lângă piscină la sfârșitul zilei.
Îmi închiriase o cameră în casa servitorilor, deasupra garajului.
Eu și Sollie ne-am cunoscut la Ta-boo, unde era ospătar în weekend. Pe vremea aceea eram și salvamar cu jumătate de normă la Midtown Beach. Sollie îmi făcuse o ofertă pe care n-am putut-o refuza, după cum glumea el.
Odată ca niciodată, am fost la facultate. Am încercat „viața reală”. Am și predat pentru o vreme, în nord, până când s-a ales praful.
Probabil că amicii mei de aici ar fi șocați dacă le-aș spune că într-un timp m-am gândit să fac un master în Educație Socială la Universitatea din Boston. Probabil ar întreba:
- Un master în ce? Administrarea Plajelor?
Așa că în ziua aceea frumoasă ședeam pe plajă. I-am făcut cu mâna lui Miriam, care locuia într-o casă mediteraneeană lângă noi și își plimba pe plajă terierii, pe Nicholas și pe Alexandra. O altă vecină de-a lui Sollie, Melanie Butschere, faimoasă biografă, ieșise cu fiii ei, Michael și Peter. Băieții poartă numele de Fescoe - tatăl lor este proprietarul echipei Red Sox - dar Melanie își păstrase numele cu care își semna dintotdeauna cărțile. Câțiva puști făceau surf la o sută de metri distanță de mal.
Mă gândeam să combin întotul cu alergarea. Să alerg vreo doi kilometri în susul plajei, să înot înapoi și după aceea să fac iar o alergare în viteză la deal și înapoi. Și în tot timpul ăsta - să mă uit la ocean.
Apoi a apărut - ca într-un vis.
Într-un bikini albastru fantastic, în valuri până la glezne. Părul ei lung, arămiu, înnodat și răsucit ca o liană.
În acel moment avea totuși un aer trist. Se uita în gol spre orizont. Credeam că-și șterge ochii.
Am avut un deja-vu - plaja, valurile, fata frumoasă, părăsită de iubit - credeam că o să facă o nebunie.
Pe plaja mea.
Așa că am alergat spre ea în apă.
- Hei...
Mi-am pus mâna la ochi să mă apăr de soare și m-am uitat cu privirea mijită la fata aceea superbă.
- Dacă te gândești la ceea ce cred eu, nu te-aș sfătui.
- La ce să mă gândesc? se uită ea la mine surprinsă.
- Nu știu. Văd o fată frumoasă pe plajă, ștergându-și ochii, uitându-se dezolată la mare. Am mai văzut asta într-un film.
- Te referi la partea în care fata se duce să facă o baie într-o după-amiază fierbinte? întrebă ea zâmbind.
Atunci mi-am dat seama că plânsese cu siguranță.
- Da, la partea aceea mă refer, am spus eu ridicând din umeri, puțin jenat dintr-o dată.
Avea un lanț de aur în jurul gâtului și un bronz perfect. Un accent - poate englezesc.
Dumnezeule, te dădea gata.
- Presupun c-am fost doar precaut. Nu vreau un accident la mine pe plajă.
- La tine pe plajă? întrebă ea, uitându-se în sus la domeniul lui Sollie. Și aceea este casa ta, presupun, zâmbi ea, jucându-se cu mine.
- Sigur, vezi fereastra de deasupra garajului? Acolo, uite-o, i-am arătat eu. Printre palmieri. Dacă te înclini puțin în partea asta...
Rugăciunile mele au fost ascultate, am făcut-o să râdă.
- Ned Kelly, am zis eu întinzându-i mâna.
- Ned Kelly...? La fel ca proscrisul?
M-am uitat pentru a doua oară surprins. Nimeni nu spusese asta până atunci. Rămăsesem acolo ca trăznit, cu un rânjet prostesc pe față. Să nu credeți că i-am dat măcar drumul la mână.
- Sydney, New South Wales, spuse ea afișându-și accentul de engleză australiană.
- Boston, am spus eu rânjind.
Așa a început.
Am povestit puțin, despre cum locuiește ea aici de două luni și cum face plimbări lungi pe plajă. A spus că s-ar putea să mai revină pe aici și în ziua următoare. Iar eu am zis că s-ar putea să fiu și eu în același loc.
În timp ce se îndepărta, mă gândeam că probabil râde de mine în spatele ochelarilor de soare Chanel de patru sute de dolari.
- Apropo, spuse ea întorcându-se, a fost un film. Humoresque. Cu Joan Crawford. Ar trebui să-l vezi.
În seara aceea am închiriat Humoresque, care s-a terminat cu frumoasa eroină care se îneacă intrând încet în apa mării.
Tess s-a întors miercuri.
Arăta chiar mai sexy în costumul negru dintr-o piesă și cu pălăria de paie. nu mai părea tristă. Am înotat și i-am spus că o să o învăț să facă surf. Pentru un timp mi-a cântat în strună. Apoi, când am lăsat-o liberă, a sărit pe coama valului potrivit ca o profesionistă.
- Sunt din Australia, prostuțule. Avem și noi Palm Beachul nostru. Imediat după Whale Beach, la nord de Sydney, îmi spuse ea râzând de pe mal.
Am stabilit o întâlnire peste două zile la Brazilian Court. Acolo locuia ea, într-unul dintre cele mai la modă locuri din oraș, la câteva străzi de Worth Avenue.
Acele două zile au fost o eternitate pentru mine. De fiecare dată când suna telefonul, îmi imaginam că sună ea să anuleze. Dar nu a anulat.
Ne-am întâlnit la Cafe Boulud, locul unde trebuia să faci rezervare cu o lună înainte dacă nu ești Rod Stewart sau vreo personalitate.
Eram emoționat ca un puști care merge la prima întâlnire.
Tess era deja așezată la masă într-o rochie sexy cu umerii dezgoliți.
Nu puteam să-mi iau ochii de la ea. Nici nu am ajuns la desert.
Capitolul 3
Mă gândesc că după-amiaza asta se află în top zece al celor mai grozave din viața mea, am spus eu în timp ce mi-am pus mâinile sub cap și am gâdilat-o pe Tess jucăuș cu degetele de la picioare.
Amândoi eram lungiți pe patul mare din apartamentul ei de hotel.
- Deci ai fost salvamar la Midtown Beach, spuse ea. Înainte să devii un bărbat întreținut. Ce face un salvamar, în Palm Beach?
Am rânjit, deoarece Tess îmi ridica în mod evident mingea la fileu.
- Un bun salvamar este un adevărat om al apei, am spus cu o licărire în ochi. Ne uităm la apă, dacă este lină sau dacă face vălurele. Dacă valurile se sparg. Dacă sunt acele sclipiri care te avertizează că există un contraconcurent. Îi avertizăm pe turișitii somnoroși să se întoarcă pentru a se prăji și pe cealaltă parte. Tratăm cu puțin oțet eventualele răni provocate de meduze. Lucruri de genul ăsta.
- Dar acum, ești un bărbat întreținut? întrebă ea rânjind.
- Poate aș putea să fiu, am replicat eu.
Se întoarse. În ochii ei era o sclipire sinceră.
- Știi ce am zis despre faptul că norocul tău se schimbă, Ned? Ei bine, poate încep să simt același lucru.
Nu-mi venea să cred că o persoană ca Tess MacAuliffe chiar îmi spune mie asta. La ea totul era de primă mână și rafinat.
Ce vreau să spun este că nici eu nu eram tocmai Joe-cel-Obișnuit, știam că, dacă aș fi în joc, aș fi unul dintre cei arătoși. Dar în timp ce o țineam în brațe nu puteam să nu mă întreb ce o supărase atât de tare. Ce ascundeau ochii ei în acea primă zi de pe plajă?
Privirea mi-a alunecat ușor spre ceasul de pe biroul cu masa culisantă de vizavi de pat.
- Dumnezeule, Tess!
Era aproape cinci. Toată după-amiaza ni se scursese printre degete.
- Știu că o să regret aceste cuvinte.. dar trebuie să plec.
Am observat cum îi revine expresia tristă de zilele trecute. Apoi a oftat:
- Și eu.
- Ascultă, Tess, am spus cu un picior în blugi, nu știam că o să se întâmple asta astăzi, dar trebuie să fac ceva. S-ar putea să nu ne mai vedem câteva zile, dar când o să ne întâlnim, lucrurile nu o să mai stea așa.
- Nu? Dar cum?
- Păi, în ceea ce mă privește. Unu la mână, nu o să mai trebuiască să am grijă de oamenii de pe plajă.
- Dar mie îmi place că ai grijă de oamenii de pe plajă, zâmbi Tess.
- Ce vreau să spun este că o să fiu liber. Să facem orice vrei tu. Am început să-mi închei cămașa și să-mi caut pantofii. Am putea să plecăm undeva. Pe insule. Cum îți sună asta?
- Sună bine, desigur.
Tess zâmbi ezitant.
Am sărutat-o îndelung. Un sărut care spunea:
- Îți mulțumesc pentru o după-amiază minunată.
Apoi am ieșit, cu un mare efort de voință, dar erau oameni care contau pe mine.
- Nu uita ce ți-am spus. Să nu te miști. Nici măcar să nu clipești. Exact așa vreau să mi te amintesc.
- Ce ai de gând să faci, Ned Kelly, să jefuiești o bancă?
Am zăbovit în prag și m-am uitat lung la ea. Mă excita faptul că putea să întrebe așa ceva.
- Nu știu, i-am zis, dar uneori trebuie să faci ce se cuvine.
Capitolul 4
Nu mă gândeam la o bancă în timp ce săream în vehiculul Bonneville decapotabil și mă îndreptam plutind de fericire spre podul dinspre Wast Palm. Dar Tess era pe-aproape. O singură lovitură, o afacere care nu se poate rata și care avea să îmi schimbe viața.
După cum spuneam, sunt din Brockton. Districtul patru, Perkins Avenue, dincolo de calea ferată. Toată lumea din Brockton e de acord că Bush nu e un cartier ca toate celelalte.
Când eram mic, oamenii spuneau că Brockton e un sfert negru, un sfert italian, un sfert irlandez, un sfert suedez și polonez și încă un sfert - sfertul cu care nu se pune nimeni. Cartiere sărace cu șiruri de case dărăpănate, biserici, ruine de fabrici închise.
Bush era cel mai dur. Aveam bande. Ne băteam în fiecare zi. Dacă nu se lăsa cu oase rupte, nici nu-i spuneam bătaie. Jumătate dintre copiii pe care îi cunoșteam sfârșiseră în școli de corecție sau în programe de detenție juvenilă.
Cei mai buni urmaseră câteva cursuri la colegiu ori făcuseră naveta la Northeastern pentru un an, după care se angajaseră fie în restaurantul tatălui, fie în serviciul public.
Polițiști și pompieri, astea sunt produsele Brocktonului. Și luptători.
A, da, și escroci.
Nu erau neapărat oameni răi. Își plăteau chiria. Se căsătoreau și își scoteau familia la aniversări și la biserică la fel ca toată lumea. Erau proprietari de baruri și membri ai clubului Rotary. Făceau grătar duminica și erau o galerie a naibii de zgomotoasă pentru Sox și Pats.
Doar că mai și pariau în același timp. Sau mai vindeau câteva mașini furate. Sau îi mai spărgeau capul câte unui fraier din când în când.
Tatăl meu era genul acela de tip. Își petrecea mai mult timp la pușcărie decât petrecea cu noi la cină. În fiecare dumincă ne puneam cravata, ne înghesuiam în Dodge și făceam o excursie să-l vedem în uniforma lui portocalie de pușcăriaș. Am cunoscut o sută de tipi de felul ăsta. Încă mai cunosc.
Asta mă ducea cu gândul la Mickey, Bobby, Barney și Dee.
Îi cunoșteam de o viață. Locuiam la aproximativ patru străzi distanță. Știam totul unul despre celălalt.
Mickey era vărul meu, fiul unchiului meu Charlie. Avea o constituție de umeraș de sârmă și păr creț și roșcat, dar era unul dintre cei mai duri nenorociți care eu crescut vreodată în Brockton.
Era mai mare decât mine cu șase săptămâni, dar dădea impresia că e vorba de șase ani. M-a băgat în bucluc de prea multe ori ca să mai țin socoteala, însă m-a și ajutat de mult mai multe ori.
Bobby era vărul lui Mickey, dar nu și al meu. Îmi fusese ca un frate mai mare, de când fratele meu mai mare murise - într-un schimb de focuri.
Dee era soția lui Bobby și fuseseră împreună de când ne știam.
Barney era probabil cea mai amuzantă ființă umană pe care o întâlnisem vreodată; de asemenea, fusese și protectorul meu pe tot parcursul liceului.
În fiecare an ne petreceam vara la Vineyard: la bar, ca ospătari, ocupându-ne cu ce puteam ca să plătim facturile. Iarna, veneam aici. Parcam mașini la cluburi, eram echipaj pentru bărci de turișit, hămăleam, făceam parte din echipe de catering.
Poate că o persoană cu o viață convețională ar spune că eram mere putrede. Dar ar greși. Toată lumea spune că nu-ți poți alege familia, dar poți să îi alegi pe cei pe care-i iubești. Și ei au fost familia mea mai mult decât propria familie. Au dovedit asta de sute de ori.
În Brockton se nasc două tipuri de oameni. Cer care încearcă să reușească în viață punând în fiecare săptămână câțiva bănuți deoparte - ceea nu ia guvernul va lua biserica - și cei care așteaptă, urmăresc, stau cu ochii în patru după marea lovitură.
Câteodată chiar apărea ocazia. Ocazia pe care nu puteai s-o refuzi. Ocazia care îți putea schimba viața.
Spre asta mă îndreptam când am plecat din apartamentul lui Tess.
Mickey o găsise.
Lovitura perfectă.
Capitolul 5
Imediat ce plecă Ned, Tess se aruncă la loc în pat cu un oftat de bucurie și neîncredere în același timp. „Trebuie c-ai înnebunit, Tess. Ești nebună, Tess.”
Nebună că-i permisese unuia ca Ned să se apropie de ea, mai ales acum că se întâmplau atâtea lucruri în viața ei.
Dar Ned avea acel ceva care nu o lăsa să se oprească. Poate erau ochii lui, poate farmecul lui, poate aspectul lui plăcut de băiețel. Poate inocența lui.
Felul în care venise la ea pe plajă, pur și simplu, de parcă ea ar fi fost o domnișorică la anaghie.
Trecuse mult timp de când nu mai fusese tratată de cineva în felul ăsta. Dorită. Și îi plăcea. Cărei femei nu i-ar fi plăcut? Dacă ar fi știut el asta....
Încă mai zăcea confortabil între cearșafuri, retrăind fiecare detaliu delicios al după-amiezii, când îi auzi vocea:
- Următorul.
Stătea acolo - zâmbind satisfăcut - sprijinindu-se de ușa dormitorului.
Tess era înspăimântată de moarte. Nici măcar nu auzise cheia descuind ușa apartamentului.
- M-ai speriat, spuse, după care se acoperi.
- Sărăcuța Tess. Clătină din cap și azvârli cheia în scrumiera de pe birou. Văd că prânzurile la Boulud și Ta-boo te cam plictisesc de la un timp. Ai început să mergi prin licee să agăți tipi care își termină pregătirea de bacalaureat.
- Mă urmăreai? strigă Tess.
Ăsta ar fi fost exact stilul lui de jigodie. Să creadă că are dreptul să facă asta.
- S-a întâmplat pur și simplu, spuse ea defensiv, puțin rușinată. De fapt mult mai rușinată de faptul că trebuia să se justifice. Crede că valorez ceva. Nu ca tine...
- S-a întâmplat pur și simplu. Intră în dormitor și își scoase geaca sport Brioni. S-a întâmplat pur și simplu, de parcă v-ați întâlnit pe plajă. Și apoi v-ați reîntors în același loc. Și întâmplarea a făcut să vă întâlniți la prânz la Boulud. Un salvamar. Cât de romantic, Tess.
Se ridică nervoasă.
- Mă urmăreai? Du-te-n mă-ta!
- Credeam că știi, spuse el, ignorându-i reacția, sunt tipul gelos.
Începu să-și dea jos tricoul polo. Lui Tess i se făcu pielea de găină. Era convinsă că el îi simte panica în timp ce își descheie cureaua de la pantaloni.
- Cât despre cum m-ai trimis la origini, zise el zâmbind și dându-și jos pantalonii, îmi pare rău, Tess, dar nu o să se întâmple. De ce crezi că-ți cumpăr bijuteriile alea scumpe?
- Ascultă, spuse Tess, învelindu-se în cearșaf, hai să nu o facem azi, să vorbim doar...
- Putem vorbi, zise el ridicând din umeri, punându-și tricoul împachetat cu atenție pe marginea patului și dându-și jos chiloții. Sunt de acord să vorbim. Hai să vorbim despre cum te tratez eu ca pe o prințesă din lumea bună, despre cum ți-am cumpărat inelele de pe degete, brățările de la încheietură, lasoul ăla cu diamant pe care îl porți la gât. La naiba, le știu pe fetele de la Tiffany după numele mic - Carla, Janet, Katy.
- Ascultă.... spuse Tess, holbându-se la el agitată. S-a întâmplat pur și simplu. E un tip de treabă.
- Sunt convins de asta.
Zâmbi.
- De tine nu prea pot să-mi dau seama dacă ești de treabă sau nu. Mai întâi primești bijuteriile și Mercedesul. Și apoi te transformi într-o debutantă în călduri care și-o trage cu valetul în parcare.
Tess începea să se sperie. Cunoștea felulde a fi când se ajungea la așa ceva.
Bărbatul se îndreptă spre marginea patului și se așeză. Erecția lui aproape că-i făcea greață. Se smuci, dar el o prinse și îi strivi mâna. Apoi o prinse de lasoul cu diamante. Pentru o secundă crezu că o să i-l smulgă de la gât.
- E rândul meu, dulceață....
Aruncă cearșaful la o parte și o întinse pe pat. Apoi o înșfăcă de glezene și îi desfăcu picioarele. Ea nu se luptă. Nu putea. Nu mai simțea nimic în afară de rușine.
- Îmi pare rău, Ned, își spuse ei înseși.
Se uită la el cum grohăie și transpiră ca un animal dezgustător.
O obliga să fată tot ce dorea el - toate lucrurile pe care ea le ura. Când termină, Tess zăcea acolo, simțindu-se atât de murdară și tremurând de parcă în cameră s-ar fi făcut frig. Voia să plângă.
Trebuia să se termine. Acum.
- Trebuie să vorbesc cu tine, spuse Tess.
El era în picioare și își trecea cureaua prin eleganții pantaloni italieni de golf.
- Îmi pare rău, iubito, dar n-am acum timp de vorbit și de îmbrățișat. Trebuie să mă întorc.
- Atunci ne vedem mai târziu? La balul de caritate?
- Depinde, zise el aranjându-și părul în oglindă.
- Depinde de ce? întrebă ea, nedumerită.
El zâmbi, aproape cu milă.
- Situația e foarte confortabilă, nu-i așa, Tess? Cu siguranță că te simți ca acasă, nu, din moment ce ai început să-ți faci nevoile în locul în care dormi! Ești foarte drăguță, iubirea mea, dar știi ce cred eu? Bijuteriile și mașina elegantă... Încep să cred că te-au făcut să ai impresia că locul tău chiar este aici.
Zâmbi din nou.
- Sper că a fost tot atât de bine pentru tine pe cât a fost și pentru mine.
Se întoarse, jucându-se cu cheia de la cameră.
- Și apropo, să știi că ar fi cazul să încui ușa. Nu știi niciodată cine mai vine la una mică.
Capitolul 6
- S-a terminat! strigă ea pentru sine.
Tess lovi așternuturile furioasă, Se simțea rușinată, nervoasă, slabă.
- Acest lucru nu va mai continua!
Niște obiecte care probabil căzuseră din buzunarul lui făcură un zgomot metalic pe așternuturi. Mărunțiș, un reper de golf. Tess le izbi de perete cu toată puterea. Nu se mai merita. Pentru nimic în lume.
Își puse un halat și alergă spre baie. Ar fi făcut orice să scape de amintirea atingerilor lui. Asta avea să fie ultima dată când îi va fi simțit mâinile pe ea. Însemna să renunțe la toate astea, dar el devenise insuportabil.
Așa cum spusese Ned, puteau pleca oriunde. Să plece unde vedeau cu ochii. Nici nu știuse cât de profetic fusese.
Un nou început.
Da, își câștigase acest drept.
Tess merse în dressingul din dormitor și scoase o rochie de seară Dolce&Gabbana lungă și fără spate. Alese o pereche de pantofi Manolo Blahnik maro. Avea să fie superbă în seara asta. Să-i arate ce a pierdut pentru restul vieții.
Își prinse părul și se scufundă în cadă. Mirosul uleiurilor de baie de lavandă o făceau să se simtă bine, curată. Se întinse și își odihni capul pe marginea de porțelan fin. Apa trecu peste umerii ei. Închise ochii.
Fața și râsul lui Ned i se strecurară în minte. Oricâtă rușine simțise, nu fusese destulă încât să șteargă senzația unei zile foarte bune.
Ned Kelly. Ca proscrisul.
Zâmbi din nou. Aproape ca o pisică. era timpul să facă o încercare cu cineva care s-o trateze cum se cuvine - să iasă totul minunat. El o admira cu adevărat.
Auzea ventilatorul de la baie. Pentru o secundă, Tess stătu întinsă, cu ochii închiși. Apoi auzi pe cineva fredonând.
Deschise ochii brusc. Deasupra ei stătea gogeamite omul. Inima îi ajunse în gât.
- Ce faci aici?
Avea o privire rece și morocănoasă, părul negru, legat într-o coadă. Avea impresia că-l mai văzuse undeva.
- Păcat, spuse el, ridicând din umeri.
Dintr-o dată, o prinse pe Tess de gât cu mâinile lui solide și îi împinse cu forța capul sub apă.
- Ce faci....
Tess își ținu respirația cât putu de mult, dar când deschise gura apa dădu năvală în plămâni, făcând-o să tușească și să se înece, lăsând să intre și mai multă apă. Se zbătea și lovea cada de porțelan. Încerca să se ridice cu forța, dar Coadă o prinsese de umeri și de cap.
Era incredibil de puternic, probabil era mai greu decât ea cu vreo cincizeci de kilograme.
Panica puse stăpânire pe ea. Tot mai multă apă îi invada plămânii. Încercă să-l zgârie pe față, să-i lase o urmă, orice. Vedea prin apa cu săpun cum mâinile lui groase o țin la fund. Trecu prea mult timp. Nu se mai zbătu. Nu mai lovi apa. Nu mai tuși.
- Asta nu se întâmplă, spuse o voce înăuntrul ei.
Apoi, altă voce, speriată - mult mai resemnată decât și-ar fi putut Tess imagina vreodată:
- Ba da, se întâmplă. Așa este când mori.
Capitolul 7
- Hei, proscrisule! exclamă Bobby în timp ce intram în bucătăria unei case dărăpănate, de un galben canar, situată într-o zonă neîngrijită, imediat după Interstate 95 din Lake Worth.
- Neddie.
Dee se ridică și mă sărută pe obraz. Un vis îmbrăcat în blugi, cu păr blond, ca mierea. De fiecare dată când Dee își încolăcea brațele în jurul meu, îmi aminteam că fusesem îndrăgostit de ea de la cincisprezece ani. Toată lumea din cartier era. Dar ea căzuse pradă în clasa a noua farmecului de Bon Jovi al lui Bobby.
- Unde ai fost? întrebă vărul Mickey, ridicând privirea.
Purta un tricou negru pe care scria: NU EȘTI UN DUS DACĂ NU AI FOST ÎN BROCKTON.
- Tu unde crezi că a fost? zise Barney lăsându-se pe speteaza scaunului și rânjind pe sub ochelarii cu ramă neagră ca ai lui Elvis Costello. Uită-te la fața puștiului. Cea mai importantă zi din viața lui și el vrăjește femei.
- Te rog, spuse Dee încruntându-se la el cu reproș. Apoi ridică din umeri cu o sclipire întrebătoare în privire. Deci?
- Deci... m-am uitat în jurul mesei. A apărut.
Toată lumea chicoti.
- Slavă Domnului! spuse Bobby. Mă întrebam cum o să o scoatem la capăt dacă Neddie are un atac de panică la fiecare cinci minute. Uite, meriți asta... zise el întinzându-mi o bere.
- Dacă iau în considerație cât e ceasul și rânjetul ăla de mâncător de rahat de pe față, aș spune că a fost cel mai bun prânz din viața ta.
- Nu m-ai crede dacă ți-aș povesti, am spus eu clătinând din cap.
- Hei, avem tot timpul din lume, interveni Mickey sarcastic. Ce naiba, doar nu mai avem nimic de făcut astăzi. Ah, ba da, mai e bagatela aia de cinci milioane de dolari.
- Relaxează-te, spuse Barney, făcându-mi cu ochiul. E doar ofticat pentru că singura chestia care stătea cu el în același pat a fost eutanasiată de ASPCA*.
(*Societatea Americană de Prevenire a Cruzimii față de Animale)
Cei din jurul mesei râdeau. Mickey luă o geantă neagră de pânză groasă. Scoase din ea cinci plicuri oficiale maronii.
- Și cum o cheamă?
- Tess, am spus eu.
- Tess. Mickey își rotunj buzele și apoi le curbă într-un zâmbet. Crezi că Tess o să mai fie îndrăgostită de tine când o să te-ntorci acasă cu un milion de dolari?
Toată lumea se apropie de masă. În seara asta lucrurile aveau să se schimbe pentru noi toți. Era incitant. Dar era vorba de afaceri.
Mickey ne înmână plicurile.
Capitolul 8
Era planul lui Mickey, până la ultimul detaliu. Doar el știa cum o să se întâmple. Și cum o să funcționeze toate.
Era o casă superbă pe South Ocean Boulevard. Avea chiar și un nume. Casa del Oceano.
Și, în această casă, erau opere de artă consacrate, în valoare de șaizeci de milioane de dolari. Un Picasso. Un Cezanne. Un Jackson Pollock. Probabil mai erau și alte lucruri de valoare. Dar planul lui Mickey era clar: doar acestea trei urmau să fie luate.
În spatele loviturii era o minte care plănuise totul. I se spunea doctor Gachet. Mickey nu voia să ne spună cine era. Crema și cireașa de pe tort era că nici nu trebuia să vândă marfa mai departe. Doar intrat și curățat. Partea noastră era de zece la sută din bani. Cinci miliane. Ziua de mâine era asigurată. Ca în vremurile bune, împărțeam totul la cinci.
Riscam totul. Cazierul meu era curat. Viața pe care o dusesem oricum ar fi fost ea.
- Eu, Bobby și Barney vom intra în casă, explică Mickey. Dee stă afară cu walkie-talkie-ul. Ned, ție ți-am lăsat treaba cea mai simplă.
Tot ce aveam de făcut era puțină gălăgie prin Palm Beach prin declanșarea alarmelor câtorva dintre casele scumpe. Toți proprietarii erau la un fastuos bal de caritate la Breakers. Aveam fotografii cu casele și o foaie cu adresele.
Poliția locală avea puțini oameni, așadar dacă porneau alarmele prin tot orașul, ar fi trebuit să meargă în cincisprezece direcții diferite.
Mickey știa cum să intre în casa aleasă și să dezactiveze alarma. S-ar fi putut să fie o menajeră sau două de care trebuia să ne ocupăm, dar atât.
Cea mai grea parte era să nu scăpăm tablourile când le luam de pe pereți.
- Ești sigur? am întrebat eu uitându-mă fugitiv pe fotografiile din casă și întorcându-mă spre Mickey. Știi că aș intra cu tine.
- Nu trebuie să demonstrezi nimic, spuse el clătinând din cap. Nu ai fost niciodată arestat de când erai copil. În plus, ce o să conteze o micuță condamnare pentru jaf și trafic de bunuri furate pentru noi restul? Dacă te prind pe tine, de ce o să te acuze, de vandalism minor?
- Dacă te prind, nici să nu te întorci aici. Barney râse, dând pe gât o înghițitură de bere. O să-ți păstrăm noi partea.
- Am votat cu toții, spuse Dee. Nu mai e cazul să discutăm. Vrem să rămâi teafăr și nevătămat. Pentru micuța ta Tess, spuse ea râzând vesel.
M-am uitat la adrese: El Bravo, Clarke, Wells Road. Unele dintre cele mai frumoase străzi din Palm Beach. Acolo locuia spuma - vechea gardă.
- Ne întâlnim aici la nouă și jumătate, spuse Mickey. Banii ar trebui să ne intre în cont mâine. Vreo întrebare...?
Mickey dădu ocolul mesei cu privirea. Oamenii pe care îi cunoșteam de o viață - prietenii mei cei mai buni. Își înclină berea.
- Asta este. După asta am terminat-o. Dee, tu și Bobby puteți să vă cumpărați restaurantul de care vorbiți mereu. Barney are deja numele pe o reprezentanță de mașini din Natick. Neddie, tu poți să te apuci să scrii Marele Roman American sau să-ți cumperi o echipă de hochei, cum vrei. V-am promis dintotdeauna că o să vă ofer această șansă, așa că iat-o. Cinci milioane. Mă bucur că suntem cu toții aici să-i împărțim. Așadar... puneți mâinile pe masă... La asta lucrăm de când aveam treisprezece ani.
Se uită de la unul la altul.
- Ultima șansă să renunțați. Băieți... Neddie, ne implicăm?
Mi se strânsese stomacul. Lucrul ăsta era mai important decât tot ce făcusem înainte. Adevărul este că eram chiar fericit cu viața simplă pe care o duceam. Dar oare o să-mi mai iasă vreodată în cale o asemenea ocazie? Viața îmi luase câteva lucruri pe vremea când eram în nord. Părea că acum e momentul să recuperez o parte din ele.
- Împreună, au spus Bobby, Barney, Dee.
Am inspirat. Cinci miliane. Știam că depășesc limita. Dar îmi doream asta. După cum spusese Tess, poate că norocul meu începea să se schimbe. Începeam să visez din nou, și cu un milion de dolari îți cumperi multe vise.
Am bătut cu toții palma.
- Împreună, am spus.
Capitolul 9
- În Palm Beach nu plouă cu apă de ploaie, plouă cu Perrier.
Replica asta mi-a dat-o odată un nenorocit - conținea totuși un dram de adevăr. Ăsta era locul pentru lovitura perfectă.
La o oră și jumătate după întâlnirea de la Lake Worth, am parcat Bonneville-ul în josul străzii lângă o impresionantă clădire modernă din stuc și stilcă, în spatele unui gard înalt, pe Wells Road. Purtam șapcă de baseball și blugi, un tricou închis la culoare, care se potrivea cu lumina asfințitului.
Pe cutia poștală scria Reidenouer. Mă întrebam dacă este același Reidenouer despre care văzusem la știri că falimentase o companie de produse medicale din Florida. Dacă ar fi fost așa, ar fi fost mai ușor.
În parcarea circulară era parcat un Mecedes SUV. M-am strecurat de-a lungul părții laterale a casei și am tras zăvorul de la o poartă care ducea în spate.
Mă rugam să nu fie nimeni în casă și să fie pusă alarma.
Interiorul era întunecat, cu excepția unei singure lumini slabe, care venea de undeva de departe. Poate din bucătărie. Totul părea perfect.
În afară poate de cei zece mii de fluturași pe care-i aveam în stomac.
În spate era o piscină superbă, cu o căsuță în același stil ca al clădirii principale, sub o boltă de palmieri. M-am uitat la ceas: 19:40. Echipajul își prelua pozițiile, cu Dee scanând frecvența poliției.
Respiră adânc, Neddie...
Totul depindea de asta - anii de cazier curat, perspectiva închisorii, tot ce se putea întâmpla cu Tess. Îmi mai spusese asta odată, că merita să încerc. Și că nu făceam ceva ce nu mai făcusem de câteva ori în trecut.
M-am furișat pe lângă piscină spre ușile glisante din spate. O încuietoare tipică. Pe pereții dinăuntru vedeam opere de artă. Era sigur că pe ușă era contactul unei alarme.
Am scos un șperaclu de metal din buzunarul de la spate și l-am înfipt între rama ușii și fereastra de sticlă. Am împins. S-a produs o ușoară mișcare, dar încuietoarea nu cedă. Nu am fost surprins. Am împins din nou. Apoi a alunecat puțin.
Haide, Neddie, forță!
Am simțit cum rama de sticlă cedează. Dintr-o dată în casă se auziră câteva țiuituri tari, asurzitoare. Porniră luminile intermitente, în ritm cu bătăile inimii mele în acel moment. M-am uitat prin geam, dar nu am văzut pe nimeni.
Făcusem ce aveam de făcut. Acum trebuia să dispar!
M-am grăbit înspre drumul pe care intrasem, pipăind gardurile, până am ajuns în stradă. Am sărit înapoi în Bonneville. Nimeni nu trecu pe stradă Nu vedeam nicio lumină. Alarma din spatele meu abia se mai auzea. Dar știam că polițiștii erau pe drum.
Simțeam adrenalina.
Una mai puțin!
Am condus înapoi spre County, asigurându-mă de fiecare dată că polițiștii nu mă așteptau după colț.
Păstrează-ți calmul...
Până acum totul funcționa conform planului.
Am mers spre sud, până la Coconaut Row, pe lângă Royal Poiciana Plaza. De data asta era o fermă veche, tip plantație, ca din anii treizeci. Am parcat la jumătate de cvartal distanță și am încercat să merg încet pe lângă casă, cât de discret am putut, deși trebuia să țin cont și de orar.
Pe ușa din față era un abțibild pe care scria ADT Security.
Asta o să-i sperie pe hoți.
Am zăbovit o secundă în tufe, uitându-mă în jur. O femeie își plimba câinele în josul străzii, așa că am așteptat un moment până a intrat în casă.
19:58. Clar.
Am luat o piatră de jos. Am azvârlit-o cât de tare am putut în fereastră. O alarmă ascuțită începu să sune și dintr-o dată, o lampă automată scăldă șoseaua într-o lumină neașteptată.
Am zburat, ascuns în umbră, cu inima pulsându-mi cu o sută de bătăi pe minut.
Asta fusese a doua!
Ultima făcea parte dintre acele splendide case stil Minzer de pe El Bravo. Era 20:05. Mă încadrasem la fix.
Un enorm gard verde se arcuia în fața unei porți grele de metal. Mă gândeam că înăuntru trebuie să fie o armată de servitori. Am parcat mașina la aproximativ un cvartal distanță de casă și m-am dus prin spate. M-am înghesuit printre gardurile înalte, sculpturale. Era o casă făcută să dureze multe veacuri. Ușile de sticlă cu vedere la mare erau dublate. Mi-ar fi fost imposibil să le sparg.
Am mers aproape de partea laterală a casei și am ajuns la o ușă, despre care am presupus că este de la bucătărie. M-am uitat înăuntru. Nicio lumină.
Mi-am înfășurat mâna într-o bucată de material pe care o aveam și am spart un mic geam din ușă. La naiba... niciun sunet.
M-am uitat la ceas. Mickey și băieții erau gata să intre.
Am băgat mâna prin ușă,, am învârtit mânerul și am intrat. Mamă, Doamne. Eram într-un fel de debara care dădea spre spatele casei. Am văzut o terasă închisă cu vedere la peluză. Lângă ea era un salon. Tavane înalte, tapiserii pe pereți. Câteva candelabre care după cum arătau ar fi putut aparține familiei Romanov.
Dumnezeule, oare am înnebunit, sau de ce fac asta?
Știam că locul e ciudat. În mod evident, proprietarii sau angajații nu conectaseră alarma. Mă gândeam că aș putea să caut punctele de contact pe lângă geamuri.
20:10. Echipajul trebuia să intre din clipă în clipă. Trebuia să-mi termin treaba. Inima mea galopa.
Dintr-o dată am auzit pași și am înghețat. O negresă într-o rochie albă foșni înspre bucătărie. Trebuie să fi fost servitoarea. Se uită în sus, mă văzu și mi-am dat seama că era mai speriată decât mine din faptul că scoase un sunet înfundat.
Nu a strigat, pur și simplu a rămas mută de uimire. Fața mea era ascunsă de șapcă. Nu avea după ce să mă identifice. O secundă am stat acolo pur și simplu și am mormăit:
- Îmi cer scuze, doamnă.
Apoi am zbughit-o spre ușă.
Mi-am imaginat că în două secunde o să sune la poliție. Ceea ce era la fel de eficient ca o alarmă.
Am fugit înapoi prin tufișuri, ascuns în umbră. Am sărit în Bonnevile, l-am băgat repede în viteză și m-am îndepărtat conducând cu o viteză normală.
M-am uitat înapoi. Totul era întunecat. Nimeni nu pășise de nicăieri să se uite la numerele mașinii.
Era 8:15. Polițaii probabil făceau ture-ture tot orașul încercând să-și dea seama ce naiba se întâmpla.
- Ești nebun de legat, Ned Kelly! am strigat eu cât mă ținea gura.
Trei alarme de casă în timp record.
Am apăsat pe accelerație și am simțit cumm briza mării îmi biciuiește obrazul. Conduceam de-a lungul oceanului luminat de lună și simțeam în vene un fior incredibil. M-am gândit la Tess.
Cum ar fi putut să fie cu ea. Cum făcusem atâtea încercări în direcția asta pentru atât de mult timp, iar acum dădusem lovitura perfectă.
Capitolul 10
Ceva nu era în regulă. Mickey simți asta odată ce pășiră prin porțile principale.
Era mai mult decât sensibil la lucruri de felul ăsta.
Casa era acolo, în fața lor. Spectaculoasă, vastă. Luminată ca un mare palat italian.
Auzea scrâșnetul pietricelelor sub călcâiele lor. Purtau uniforme de polițist furate. Chiar dacă ar fi fost cineva prin preajmă, nu ar fi suspectat nimic. Totul era așa cum li se spusese că o să fie.
Cu toate astea, avea un sentiment ciudat.
Se uită la Bobby și la Barney. Se vedea că și ei erau agitați. Îi cunoștea destul de bine ca să își dea seama ce gândesc.
Niciodată nu fuseseră așa de aproape de ceva atât de măreț.
Casa del Oceano. Casa oceanului.
Mickey știa totul despre loc. Îl studiase. Știa că fusese construit în 1923 de cineva numit Adison Minzer. Știa aranjamentul interiorului, alarmele. Cum să intre, unde erau picturile.
Și atunci de ce era nervos?
Haide, își spuse el, încercând să se calmeze, sunt cinci milioane de dolari înăuntru.
- Și asta ce naiba e? întrebă Barney înghiontindu-l cu geanta neagră în care își ținea sculele.
La capătul aleii lungi cu pietricele se găsea un vas mare, din marmură, luminat.
- Baie pentru păsări, răspunse Mickey rânjind.
- Baie pentru păsări? întrebă Barney ridicând din umeri și potrivindu-și cascheta de polițist. Mie-mi pare o baie de pterodactili.
Ceasul lui Mickey arăta 20:15.
Dee sunase; după cum se așteptau, Ned își făcuse treaba. Mașinile polițailor patrulau probabil prin tot orașul în acel moment.
Știa că în copaci sunt camere, așa că își țineau fețele ascunse sub caschete. În fața ușilor de stejar aruncă o ultimă privire spre Bobby și Barney. Erau pregătiți. Așteptaseră mult timp momentul.
Mickey sună la ușă și, după un minut, le răspunse o menajeră de origine latină. Mickey știa că nu mai era altcineva în casă.
Îi explică despre problemele din oraș și cum se declanșase o alarmă în zonă, iar ei fuseseră trimiși să verifice.
Poate observase geanta lui Barney. Poate se întreba unde le era mașina.
Dar, o secundă mai târziu, Bobby o lovi cu lanterna și o târî într-un dulap. Nici nu apucase să-i vadă bine. Se întoarse cu un zâmbet larg. Un zâmbet de un milion de dolari.
Intraseră!
Capitolul 11
Primul lucru pe care îl aveau de făcut era să dezactiveze alarma interioară. Picturile și sculpturile era cablate la puncte de contact care ar fi pornit alarma dacă acestea erau ridicate. Existau și senzori de mișcare. Mickey despături o bucată de hârtie pe care o îndesase în pantalonii de la uniformă.
Introduse numele pe un ecran digital:10-02-85.
Ar fi fost bine să funcționeze. Totul depindea de... următoarele... câteva... secunde.
O lumină verde pâlpâi. Sistem dezactivat! Pentru prima dată stomacul lui Mickey se relaxă cu adevărat. Pe fața lui apăru un rânjet. Acum chiar se întâmpla! Le făcu cu ochiul lui Bobby și Barney.
- OK, băieți, locul ne aparține.
În fața lor era o arcadă sculptată din mahon, care ducea în sufrageria mare și blindată. Peste tot erau obiecte spectaculoase. Opere de artă pe toți pereții. Mai era un șemineu mare de piatră cu o scenă din Veneția deasupra. Un Canaletto, dar i se spusese să-l lase acolo. Urne chinezești albastre și albe, statuete de Brâncuși din bronz. Un candelabru care arăta de parcă aparținuse unui țar. Șase uși de sticlă dădeau spre o terasă cu vedere la mare.
- Nu știu dacă tipul care a spus că oamenii bogați sunt altfel decât noi se referea la asta, zise Barney holbându-se, dar, vai... Dumnezeule!
- Uită de asta, rânji Mickey incitat. Asta nu-i decât nu bacșiș pentru taxi comparatic cu scopul vizitei noastre!
Știa unde să meargă. Cezanne-ul era în salon. Adică în partea dreaptă. Barney scoase un ciocan și o pilă din servieta lui neagră, pe care voia să le folosească pentru a desface pânzele din ramele antice și grele.
Salonul avea tapet roșu în relief și o masă lungă, furniruită, cu un candelabru uriaș. Arăta de parcă ar fi putut fi găzdui jumătate din omenire.
Inima lui Mickey bătea cu putere.
Uită-te după Cezanne, își spunea - mere și pere.
Pe peretele din partea dreaptă.
Dar, în loc de fiorul de cinci milioane de dolari pe care îl aștepta, măruntaiele îi înghețară. Simți răceala chiar în mijlocul pieptului.
Peretele era gol. Nu era nicio natură moartă. Niciun Cezanne.
Pictura nu era acolo!
Mickey simți un junghi ascuțit în inimă. Pentru o secundă rămăseseră acolo toți trei, holbându-se la spațiul gol. Apoi se urni, alergând spre cealaltă parte a casei.
Biblioteca.
Picasso-ul era deasupra căminului, pe peretele îndepărtat. Sângele lui Mickey alerga fierbinte. Totul fusese planificat. Alergă înspre camera cu cărți aliniate.
Alt fior. De fapt, era mai mult o explozie de gheață.
Niciun Picasso! Și peretele acela era gol. Simți dintr-o dată că-i vine să vomite.
- Ce mama dracului!
Mickey alergă ca un nebun înapoi spre partea din față a casei. Se îndreptă spre scara largă și urcă la etajul doi. Era ultima lor șansă. Dormitorul. Pe peretele din dormitor se presupunea că este un Jackson Pollock. Pe ăsta nu aveau de gând să-l rateze. Munciseră prea mult. Ăsta era biletul lor de ieșire. Nu avea idee ce se întâmpla.
Mickey ajunse primul acolo, Bobby și Barney imediat după el. Se opriră și se holbară la perete, cu aceeași expresie de rău fizic pe fețe.
- Fiu de cățea! strigă Mickey.
Izbi cu pumnul într-o gravură înrămată de pe perete, însângerându-și articulațiile degetelor.
Pollock-ul dispăruse. La fel și Picasso-ul și Cezanne-ul. Voia să-l omoare pe cel care făcuse asta, oricine ar fi fost el - cel care le furase visele.
Cineva le înscenase toate astea.
Capitolul 12
Acum totul pare o prostioară... un martini orange... o barcă cu pânze plutind pe marea albastră a Caraibelor.
La asta mă gândeam când am auzit prima dată că ceva nu mersese cum trebuia.
Am parcat pe South County Road, vizavi de sediul pompierilor din Palm Beach, urmărind mașinile de poliție care treceau în viteză pe lângă mine, cu lumini și sirene dezlănțuite. Mi-am făcut treaba foarte, foarte bine.
Mă gândeam la Tess întinsă lângă mine pe punte. Într-un costumaș strâmt, bronzată și splendidă. Și sorbeam din acele pahare de martini. Nu știu cine le prepara. Puteam adăuga un căpitan și un echipaj. Cert este că eram undeva în Caraibe și erau atââât de bune!
În acel moment vocea lui Dee se auzi în walkie-talkie:
- Ned, unde ești? Neddie!
Doar la auzul vociiei, îmi reveni starea de nervozitate. Nu trebuia să vorbesc cu ea până la 21:30, când urma să ne întâlnim la casa din Lake Worth.
Părea speriată.
Cred că atunci mi-am dat seama că scena de pe barca de pânze nu o să fie niciodată realitate.
- Ned, s-a întâmplat ceva! strigă Dee. Întoarce-te aici, chiar acum!
Am luat aparatul și am apăsat pe butonul de emisie:
- Dee, ce vrei să spui cu „s-a întâmplat ceva”?
- Lovitura a eșuat, spuse ea. S-a terminat, Ned.
O cunoșteam pe Dee de când eram mici. Se stăpânea întotdeauna. Dar dezamăgirea și furia îi explodau în voce.
- Ce vrei să spui prin „a eșuat”? am întrebat eu. Bobby și Mickey sunt în regulă?
- Întoarce-te! îmi ceru ea. Contactul lui Mickey... Gachet. Nenorocitul ne-a înscenat asta!
Capitolul 13
În acel moment inima aproape că mi se opri. Ce voia Dee să spună cu înscenarea?
Capul îmi căzu pe volan. Nu știam decât un nume - Gachet. Mickey nu ne spusese niciodată mai mult. Dar era cert, lovitura dispăruse. La fel și milionul meu de dolari. Apoi mi-am dat seama că situația se putea înrăutăți. Cu mult.
Mickey, Bobby și Barney ar fi putut fi arestați.
Am băgat mașina în viteză, dar nu știam sigur unde să merg. Înapoi la casa de întâlnire? Sau în camera mea de la Sollie, unde să stau pur și simplu?
Mi-am dat seama că totul era în pericol. Slujba mea, locuința de la Sollie. Întreaga mea viață. Imaginea lui Tess îmi trecu repede prin fața ochilor... Totul!
Am pornit mașina. Am făcut dreapta pe Royal Palm Way, îndreptându-mă spre podul din mijloc, care ducea la West Palm.
Dintr-o dată sirenele explodară în jurul meu. Am înghețat. M-am uitat în spate și am văzut mașini de poliție care se apropiau de mine. Inima îmi zvâcni de parcă atinsesem firul de curent electric. Eram prins! Am încetinit - așteptând să mă oprească.
Dar, în mod incredibil, au trecut în viteză foarte aproape de mine. Doi negri și doi albi. Nu mă căutau pe mine și nici nu se îndreptau spre Ocean House ori spre oricare dintre locurile unde declanșasem alarma.
Ciudat.
Dintr-o dată au întors pe Coconut Row, ultima stradă principală înainte de pod. Au luat-o strâns la stânga prin trafic, cu sirenele și luminile aprinse. Nu avea nicio logică.
Oare încotro se îndreptau acum, când se petreceau atâtea în oraș? I-am urmărit, cel puțin câteva străzi. Au întors pe Australian Avenue. I-am văzut că se opresc la jumătatea străzii.
Acolo erau mai multe mașini de poliție și un microbuz de la morgă.
Erau parcați în față la Brazilian Court. Începeam să mă enervez. Acolo locuia Tess. Ce se întâmpla?
Am tras Boneville-ul la capătul străzii și m-am apropiat de hotel. Pe cealaltă parte a străzii, vizavi de intrare, se adunaseră oameni. Nu văzusem niciodată atâtea mașini de poliție în Palm Beach. Era o nebunie. Pe noi trebuiau să ne urmărească.
Știam că era mai bine să mă întorc la Lake Worth. Dar cuvintele lui Dee încă îmi răsunau în cap.
- Nenorocitul ne-a înscenat asta.
Înscenat? Cum?
În fața intrării hotelului, curioșii erau înghesuiți în semicerc. Mi-am făcut loc printre ei. M-am îndreptat spre o femeie care purta un pulover alb peste o rochie de plajă și ținea de mână un băiețel.
- Ce se întâmplă?
- A avut loc o crimă, răspunse ea emoționată. De aceea ați auzit sirenele.
- Oh, am bâiguit eu.
Acum chiar eram speriat. Aici locuia Tess. Mi-am făcut drum afară din mulțime, fără să mă mai gândesc la mine.
M-am apropiat de o funcționară de la recepție, o femeie blondă pe care am recunoscut-o din prima parte a zilei.
- Poți să-mi spui ce s-a întâmplat?
- Cineva a fost ucis, spuse ea mișcând din cap năucită. O femeie. În hotel.
- O femeie.
M-am uitat fix în ochii ei. Începeam să-mi pierd cumpătul.
- Vrei să spui o clientă?
- Da.
Apoi se uită la mine ciudat. Nu-mi dădeam seama dacă-și amintește de mine sau nu.
- Camera o sută douăzeci și unu, spuse ea.
Lumea începu să se învârtă în jurul meu. Stăteam acolo, fără să mai simt nimic, cu buzele tremurând.
Am încercat fără succes să spun ceva.
Apartamentul o sută douăzeci și unu era apartamentul Bogart.
Tess era moartă?
Capitolul 14
M-am uitat cum încărcau targa în mașina de la morgă, ale cărei lumini intermitente pâlpâiau. Atunci i-am văzut mâna lui Tess, cele trei brățări de aur de la încheietură, atârnând prin sac.
M-am dat în spate, simțind că pieptul îmi va exploda. Nu mă puteam gândi decât la faptul că abia ne despărțisem, cu câteva ore în urmă...
Trebuia să plec de acolo. Poliția din Palm Beach era peste tot. Mi-era teamă că mă căutau și pe mine.
Am ajuns înapoi la mașină chiar în momentul în care tot corpul a început să-mi tremure. Apoi un nod dureros mi se înțepeni rapid în gât. Am vomitat pe peluza îngrijită a nu-știu-cui.
Tess era moartă.
Cum se putuse? Tocmai mă despărțisem de ea. Tocmai petrecusem cea mai frumoasă după-amiază din viața mea cu ea. Funcționara hotelului spusese ucisă. Cum? De ce? Cine ar ucide-o pe Tess?
Buimăcit, am început să recapitulez în viteză zilele în care am fost împreună. Cum ne înțeleseserăm să ne revedem. Cum fusese înscenată lovitua de la Ocean House.
Toate acestea erau independente una de cealaltă. Era doar o coincidență. Una oribilă - simțeam că nu mai pot să-mi stăpânesc lacrimile.
Apoi, când n-am mai putut să mă abțin, s-a rupt barajul.
Mi-am sprijinit capul și am rămas acolo, cu fața scăldată în lacrimi. La un moment dat mi-am dat seama că trebuie să plec. Cineva putea să mă recunoască din acea după-amiază. Funcționara blondă.
Nu puteam să mă duc la poliție să mă destăinui, nu după ce se întâmplase în această seară.
M-am îndepărtat de bordură. Nu știam unde naiba merg. Mă îndepărtam pur și simplu.
Capitolul 15
Am făcut o dată la stânga, apoi din nou stânga, și am ajuns din nou pe Royal Palm. Mintea mea era bulversată. Hainele îmi erau îmbibate de transpirație.
Am condus tot drumul până la Lake Worth cu mintea încețoșată.
Totul se schimbase pur și simplu. Toată viața mea. Se mai întâmplase o dată - în Boston. Dar de data aceasta nu mă voi mai putea ridica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu