5-8
Ellie mă surprindea necontenit. Mă luă de mână.
- Îmi pare rău de fratele tău, Ned, chiar îmi pare.
Mi-am strâns degetele în jurul mâinii ei. M-am uitat la ea și am zâmbit curajos.
- Știi că nu am acele tablouri, Ellie, nu-i așa? Știi că nu i-am omorât pe oamenii aceia. Mickey, Tess, Dave...
- Da, zise Ellie dând din cap, cu siguranță.
Ceva se schimbă în timp ce mă uitam în ochii el blânzi și albaștri. Poate din cauza felului în care o văzusem la petrecerea lui Stratton. Adorabilă și în același timp curajoasă. Înfruntându-l. Sau ceea ce făcea pentru mine acum. Riscurile pe care și le asuma. Era atât de bine, după atâta timp să am pe cineva de partea mea.
- Ellie? am spus.
- Da, murmură ea, ce mai e?
- Să nu mă arestezi pentru asta...
I-am atins obrazul cu mâna și am sărutat-o tandru pe buze.
Capitolul 58
Știam că nu fusese o mișcare inteligentă. Mă așteptam cumva să sară în sus și să mă respingă: „Ți-ai pierdut mințile?”
Dar nu a făcut-o.
Ellie își ridică doar bărbia și își întredeschise buzele. M-am trezit că o iau în brațe și o trag spre mine până când i-am simțit inima bătând aproape de pieptul meu.
Uneori era nevoie de un singur sărut să știi dacă există pasiune sau nu. Exista.
Mi-am ținut respirația când i-am dat drumul. Eram speriat de ce o să spună. I-am ridicat o șuviță de păr de pe ochi.
Clipea - ca și cum nici ea nu ar fi fost sigură de ceea ce se întâmplase.
- Nu e bine, Ned.
- Știu. Îmi pare rău, Ellie. E din cauză că a fost atât de plăcut să aud că în final mă crezi. Și arătai atât de bine acolo pe terasă. Presupun că am fost copleșit.
- Nu vorbeam de asta.
Se uită la mine schițând un zâmbet.
- Mă gândeam la Stratton. A achiziționat niște tablouri noi superbe. Dacă ar fi planificat acest jaf pentru a încasa asigurarea, de ce face presiuni să găsim obiectele furate? Are deja ce și-a dorit.
- Poate că le vrea înapoi, am spus. Știi, să câștige pe ambele fronturi.
- Ascultă, spuse ea concentrându-se. Nu te gândi prea mult la asta, Ned. A fost de fapt o strângere de mână. Cu ocazia noii noastre înțelegeri.
Am încercat să mă apropii de ea din nou.
- Speram că poate transformăm înțelegerea în contract?
- Îmi pare rău, oftă ea. Poți să spui că sunt demodată, dar tu ești un fugar, iar eu sunt de la FBI. Pe lângă asta, avem treabă.
Întinse mâna și mă trase în sus. Am fost surprins de cât de puternică era.
- Trebuie să pleci. Sper că nu te deranjează dacă te rog să pleci pe ușa din spate.
- Nu, am spus eu râzând. Deja e o rutină pentru mine.
Am mers la ușa verandei și am întredeschis-o. M-am uitat înapoi la Ellie. Nu știam dacă ceea ce făcusem fusese o greșeală. Sau dacă se va mai întâmpla. Înțelegeam ce riscuri își asumă cu mine. Ochii ni se întâlniră.
Am zâmbit de la ușă.
- De ce faci asta, Ellie?
- Nu știu, ridică ea din umeri. Să spunem că boxez, Ned.
- Boxezi?
- Nu pot să-ți explic acum. O să fii OK?
Am dat din cap că da.
- Orice ar fi, îți mulțumesc, Ellie.
- Ți-am spus, a fost doar o strângere de mână, zise ea făcându-mi cu ochiul.
- Mă refeream la faptul că ai avut încredere în mine. Nimeni nu a mai făcut-o de ceva vreme.
Capitolul 59
Un tip stătea cocoșat pe scaunul din față al Fordului bej, cu aparatul Nikon în poală, la zece metri de casa lui Ellie Shurtleff. Se simțea prea bătrân pentru toate astea. Iar mașinile astea îl făceau să se simtă ca într-o cușcă. Se gândea la vremurile bune, când puteai cu adevărat să-ți întinzi picioarele într-un Cougar sau un Grand Am.
Văzu pe cineva ieșind prin spate din casa lui Ellie.
„OK, gândi el pregătind Nikonul, e timpul să trecem al acțiune.”
„Dumnezeule mare!” sări în sus trăgând o dublă.
Cel care se îndrepta spre stradă era Ned Kelly.
Era în mod cert Ned Kelly. Mai făcu câteva poze, aproape priezându-și controlul. Clic, clic, clic. Se simțea de parcă urma să aibă un atac de cord.
Tot ce avea de făcut era să stea cu ochii pe mititica de Ellie. Nu se așteptase la o asemenea ocazie. Îl urmări pe Kelly în josul străzii și îl apropie prin obiectiv.
Clic, clic.
Știa, desigur, că idiotul era nevinovat. Evident că și fata de la FBI simțea la fel. Sau era cuplată cu el.
Începu să se gândească la ce avea de făcut. Putea să fugă și să-l aresteze pe Kelly. Să-și construiască o carieră din asta. Să-și vadă poza pe prima pagină din USA Today. Desigur, ar fi trebuit să explice de ce o urmărea pe Ellie.
Mări zoomul și îi făcu o ultimă poză lui Kelly în timp ce se urca într-o rablă veche. Un cadru de aproape cu numerele de Carolina de Nord. Un altul cu fața lui Kelly. Tipul nu arăta așa de rău, având în vedere prin ce trecuse.
- Ai tupeu, iubito, recunoscu tipul înalt, ca pentru el. Toată lumea îl caută și el unde este? La tine acasă.
Tipul înalt puse camera jos și, jucându-se agitat cu o cutie de chibrituri pe care o învârtea pe degetele mâinii stângi, se uită la Kelly cum se îndepărta.
„Mignonă, se gândi el, dar curajoasă.”
Capitolul 60
Când am ajuns înapoi la atelierul de motociclete al lui Champ, se apropia de miezul nopții. Spre uimirea mea, am văzut o lumină aprinsă înăuntru. Apoi am văzut că Ducati-ul lui Champ era parcat lângă tomberon.
- O seară lungă? l-am auzit în timp ce mă strecuram pe ușa ce făcea legătura cu garajul.
Champ ședea cu picioarele pe tejghea, cu scaunul dat pe spate, cu omniprezenta sticlă de bere în mână. Televizorul era deschis. Jay Leno îi lua un interviu lui Nicole Kidman.
- Seara Valorilor Naționale? am spus eu aducându-mi un scaun lângă el.
- E australiancă, amice, eu sunt neozeelandez, replică Geoff, puțin enervat. Îmi oferi o bere? Presupun că, în ciuda faptului că te-ai născut lângă Canada, nu știi rezultatele meciului de curling de aseară, nu?
- Vinovat, am spus eu și am ciocnit sticlele.
M-am lăsat pe spate lângă el și am ridicat și eu picioarele.
- Și cum ai petrecut, amice? Vreo femeie bună?
- Una, am spus eu.
- Târfele astea înalte... spuse Geoff ignorându-mă și dând din cap dezaprobator spre ecranul unde apărea Nicole. Eu, personal, întotdeauna le-am considerat dificile. Picioarele alea te încurcă. De exemplu fata asta...
- Champ, l-am întrerupt eu, vrei să știi ce s-a întâmplat în seara asta?
- De fapt, răspunse el lăsându-și scaunul pe spate și uitându-se la mine, dacă vrei să știi, ai luat o decizie bună când m-ai băgat în echipă. Fata asta de care-ți spuneam e o adevărată pasăre de noapte. Lucrează ca recepționeră de două ori pe săptămână. La Brazilian Court.
Mi-am dat jos picioarele și m-am uitat la el.
- OK.
- Mai întâi trebuie să recunoști că drăguța ta prietenă australiancă nu era tocmai ce credeai tu că este.
- Cred că am trecut de asta, am spus eu.
Se răsuci cu fața spre mine, punându-și brațele pe genunchi.
- Se pare că avea niște vizitatori frecvenți acolo în cameră. Notabilități. Îți spune ceva numele Stratton, Neddie?
- Îmi spune ceva ce știu deja, am spus eu, oftând dezamăgit. Dennis Stratton. Se vedea cu Tess. Știu deja asta.
- Nu știi nimic.
Geoff dădu din cap zâmbind.
- Nu vorbesc de tip, amice. Vorbesc de Liz Stratton. Soția lui Dennis.
Văzându-mi șocul, se dădu iarăși cu scaunul pe spate, înghițindu-și berea cu satisfacție.
- Ce zici, Neddie, nu-i așa că sunt făcut pentru asta?
Capitolul 61
Fusesem șocat de multe lucruri de când părăsisem camera lui Tess de la Brazilian Court cu sentimentul că viața mea abia începea.
Dar ce legătură putea fi între soția lui Stratton și Tess?
Stabilisem cu Ellie un cod pentru când voiam să o contactez la birou. Aveam să folosesc numele Steve, ca în Steve McQueen. Ăsta a fost primul lucru pe care l-am făcut în dimineața următoare. I-am spus ce îmi spusese Champ.
- Cred că trebuie să vorbim cu Liz Stratton, Ellie.
- Mai întâi, spuse ea, cred că trebuie să aflăm cine este cu adevărat Liz Stratton.
Aveam un as în mânecă, pe care îl ascunsesem și mă gândeam că acum ar fi momentul potrivit să-l folosesc.
- Poate știu eu cum să facem asta.
- Nu, tu să nu faci nimic, strigă Ellie în receptor. Tu să stai acolo. Te anunț eu cum aflu ceva. Comprende, Steve?
Așa că mi-am jucat rolul de fugar. Am petrecut ziua îngropat în micuța cameră de deasupra garajului lui Geoff, ciugulind lasagna la microunde, răsfoind romane polițiste, uitându-mă la știri. La fel și în ziua următoare.
Ellie nu îmi răspundea la telefoane.
Târziu în după-amiaza următoare, Geoff bubui în perete.
- Ședință, strigă el. Vin sus. Ești îmbrăcat decent, amice?
Credeam că decent însemna tricou și boxeri, iar ședință însemna „e ora patru, să bem o bere”. Am deschis larg ușa.
Spre surprinderea mea, în ușă stăteau Ellie și Geoff aflat puțin mai în spate, rânjind.
- Vreau să-ți mulțumesc amice, pentru că ai dat dovadă de discreție totală. Se pare că nu știe nimeni că ești aici în afară de noi și de nenorociții de la FBI!
- Presupun că v-ați cunoscut, am spus eu cu ușa deschisă.
M-am învârtit prin cameră pentru o secundă până mi-am luat o pereche de blugi pe mine.
Ellie se uită în jur la depozitul dezgustător - cutii de piese, reviste de motociclete împrăștiate peste tot pe podea, micul pat în care dormisem și care era încă nefăcut - încercând să găsească un loc unde să se așeze.
- Drăguță cameră de oaspeți...
- Mersi, spuse Geoff lovind cu piciorul o ladă de jenți stricate aflată în drum. Am folosit-o chiar eu de multe ori. Și trebuie să recunosc, spuse el arătând spre mine cu capul, când ai spus agent FBI, Neddie, nu mă gândeam chiar la Jodie Foster.
Era frumoasă în costumul negru cu maiou roz, dar nu foarte veselă.
- Ce-ai aflat despre Liz?
- Nu prea multe.
Luă o bere și o înclină cu amabilitate spre Geoff.
- Nu ne putem atinge de ea. Numele ei de fată este O Callahan. O veche familie din Florida. În mare majoritate avocați și judecători. Nici nu se putea fi mai secretoasă și cu mai mult influență. A urmat cursurile la Vanderbilt, a lucrat un timp la firma de avocatură a lui tăticu. S-a căsătorit cu Stratton acum aproximativ optsprezece ani. Mi se spune că ea a fost poarta lui de acces în cercurile ce i-au finanțat majoritatea afacerilor.
- Trebuie să vorbim cu ea, Ellie.
- Am încercat, oftă Ellie. Am vrut să o interoghez fără să atrag atenția asupra funcției mele. Dar m-am lovit de avocatul familiei ca de un zid. Se poate doar în prezența lui Stratton și chiar și așa, doar dacă înmânăm lista cu întrebările înainte.
- Isuse, stricata e mai crispată decât o călugăriță într-o fabrică cu prezervative.
Geoff gâlgâi o dușcă de bere.
- Frumos, spuse Ellie strâmbând din nas. Stratton o ține sub control total. Nu merge nici la prânz fără bodyguarzi. Nu am destule dovezi să o aduc la secție pentru interogatoriu.
- Doamne, Ellie, dar tu lucrezi la FBI...
- Și ce vrei să fac, să aduc asta la cunoștința șefului meu? Avem nevoie de cineva din cercul ei. Cineva care să poată ajunge la ea. Să o facă să vorbească. Iar eu nu am nicio legătură acolo.
După cum spuneam, aveam un as în mânecă. Și nu mai era cazul să-l țin ascuns. Am învârtit sticla de bere între palme.
- S-ar putea să am eu o cale.
Capitolul 62
O persoană poate să spună că e prietenul tău, dar nu poți să știi niciodată. Viața m-a învățat că există oricând piedici. Cum ar fi faptul că cei bogați își vor ține întotdeauna partea, indiferent în ce echipă joacă.
Ce spuneau englezii? Că nu există prieteni pe viață, sau inamici pe viață. Există doar interese pe viață. Și prespun că nu știi niciodată care sunt aceste interese până nu încerci.
Așadar, în dimineața următoare am dat telefonul. Eram ca un adolescent de șaisprezece ani care o invită pentru prima dată pe o fată la întâlnire. Niciodată în viața mea nu am fost atât de nervos când am format un număr.
- Sunt eu, Neddie.
De îndată ce l-am auzit răspunzând, mi s-a uscat gura.
Am așteptat. Niciun răspuns. Începeam să mă îngrijorez că făcusem o greșeală. Puteam să le cauzez probleme tuturor.
- Chiar c-ai făcut-o lată - pentru un băiat care curăță piscine, se auzi Sollie Roth oftând într-un final.
Nu am râs. Nu asta era intenția lui. Ăsta era felul lui Sollie de a fi cât se poate de serios.
- Când am plecat cu mașina, ai spus ceva, Sollie. Ai spus că niciun om nu fuge în mijlocul nopții. Că nu există probleme care nu se pot rezolva. Poate că ar fi trebuit să te ascult. Acum știu cum stau lucrurile. Ceea ce vreau să știu, Sollie, este dacă tu mai crezi asta?
- Nu te-am dat pe mâna poliției, fiule, dacă asta vrei să știi. Am spus că dormeam când ai plecat.
- Știu asta, am spus puțin rușinat. Mulțumesc.
- Nu trebuie să-mi mulțumești, spuse el nepăsător. Îi cunosc pe oameni, fiule. Și știu că nu tu ai comis acele crime.
Mi-am luat receptorul de la ureche un moment. Am înghițit cu greu.
- Nu le-am făcut eu, Sollie. Jur pe Dumnezeu. Dar am nevoie de ajutor să dovedesc asta. Pot să am încredere în tine, Sollie?
- Poți să ai încredere în asta, Ned, spuse bătrânul. Am fost în situația ta, și am învățat că singurul lucru care te poate ajuta să nu-ți petreci restul vieții în pușcărie este calitatea prietenilor tăi. Ai genul ăsta de prieteni, Neddie?
- Nu știu, am răspuns.
Buzele mi se uscaseră.
- Tu ce fel de prieten ești, Sollie?
L-am auzit chicotind.
- În asemenea situații, spuse Sol Roth, de cea mai bună calitate, fiule. Cea mai bună.
Capitolul 63
- Și cu cine ne întâlnim aici? întrebă Geoff oprind motocicleta în parcarea de vizavi de biserica St. Edward și oprind motorul.
Greens era un mic restaurant, un local care aparținea altor timpuri, situat pe North County. Data din vremea când JFK era președinte, și iarna Casa Albă se muta la Palm Beach, unde angajații lui Kennedy și cei din Washington petreceau toată noaptea, mergeau la slujbă dimineața la St. Ed, iar apoi, încă îmbrăcați în smoching, veneau la Greens să bea o cafeluță și să fie obraznici cu chelnerițele.
Omul cu care ne întâlneam ședea într-un separeu de colț, sub fereastră, îmbrăcat într-un lupover cu anchior albastru-deschis și o cămașă de golf, cu o pălărie Kangol lângă el, având părul alb și rar lipit de scalp. Ținea deschis un Wall Street Journal și purta o pereche de ochelari de citit.
Aducea mai degrabă a contabil ieșit la pensie, care își verifica valoarea acțiunilor, decât a omul care avea să-mi salveze viața.
- Să înțeleg că ai un om în interior, amice?
Champ mă înghionti cu cotul, uitându-se prin încăpere după persoana cu care trebuia să ne întâlnim.
De-aia ești cu mine. Cineva care chiar e din interior.
- Ți-am mai spus, Champ, ai încredere în mine.
Mi-am târât picioarele spre masă. Bărbatul așezat acolo luă o înghițitură de cafea și împături ziarul într-un pătrat simetric.
- Deci nu le-ai spus nimic polițiștilor, am spus eu cu un surâs recunoscător.
- De ce aș fi făcut asta?
Ridică privirea.
- Încă îmi mai datorezi două sute de dolari de la gin.
Am zâmbit larg. Făcu la fel. Am întins mâna.
- Mă bucur să te văd, fiule.
Sol îmi luă mâna, uitându-se la felul în care mă schimbasem.
- Se pare că ai avut multe greutăți dacă ți-ai tăiat părul.
- Era timpul pentru o schimbare, am spus eu.
- Vrei să stai jos?
Își mută pălăria uitându-se la Geoff.
- Ăsta e individul de care vorbeai?
Aruncă o ocheadă cam încordată spre părul portocaliu al lui Champ.
- Vreți să-mi explicați și mie careva? zise Champ uitându-se fără să înțeleagă nimic, întrebându-se ce naiba se întâmpla.
Am râs.
- Gașca noastră a devenit mai mare, Champ. Salută-l pe Sollie Roth.
Capitolul 64
- Sol Roth!
Geoff se mai uită o dată, cu ochii larg deschiși.
- Vrei să spui Sollie Roth de la Palm Beach Downs? Cel cu pista de curse pentru câini? Și cum ambarcațiunea aia de treizeci de metri, care stă în portulețul de acolo?
- Patruzeci și trei, spuse Sol, dacă stai să numeri. Și mai am și clubul de polo și mallul City Square și firma de asigurări American Reinsurance, dacă vrei CV-ul complet. Tu cine ești tinere, noul meu biograf?
- Geoff Hunter.
Champ întinse mâna și se așeză în fața lui Sol.
- Dețin recordul de viteză într-o singură tură, de la cursa de o mie de centimetri cubi. O sută treizeci și patru de kilometri la oră. O sută patruzeci dacă ar fi măsurat corect. După cum se spune: fața la metal, fundul în aer.
- Și cine spune asta, tinere? întrebă Sollie strângând mâna lui Geoff destul de rece.
Apăru o chelneriță într-un tricou cu Familia Simpson.
- Ce vă aduc, băieți? Domnule Roth?
Am făcut tot posibilul să-mi ascund fața. Alte două mese o așteptau. Își întoarse ochii spre Sollie.
- Acum știți de ce beau, domnule Roth.
Am comandat o omletă cu puțină brânză cheddar. Champ comandă o omletă mai elaborată, cu salsa, ardei, brânză și chipsuri tortilla, un morman de clătite și cartofi prăjiți. Sollie, un ou fiert moale și pâine integrală.
Câteva minute al flecărit aproape în șoaptă. Despre cât de bine era că îl sunasem. Mă întrebă cum rezist și îmi spuse că îi părea sincer rău să audă de fratele meu.
- Ai de-a face cu oameni foarte răi, Ned. Presupun că știi asta de-acum.
Ne sosi micul dejun. Sollie se uită la Champ cum se repede la omletă.
- Vin aici de treizeci de ani și n-am văzut pe nimeni să comande chestia aia până acum. E bună de ceva?
- Uite, spuse Champ împingând farfuria, aș fi onorat. Gustați-o, domnule Roth.
- Nu, mulțumesc, refuză Sollie, vreau să trăiesc mai mult de ora prânzului.
Mi-am lăsat jos furculița și m-am apropiat de el.
- Faci vreun progres, Sol?
- Puțin, spuse el ridicând din umeri.
Își înmuie pâinea în oul lipicios.
- Deși ceea ce o să spun o să te facă să suferi, puștiule. Știu că țineai la fată. Am verificat puțin prin surselemele. Mi-e teamă că nu este tocmai ce crezi tu, Neddie. Dennis Stratton nu se folosea de Tess. Era invers.
- Invers? am spus eu. Liz îi înscenase totul. Ce vrei să spui?
Sol luă o înghițitură de cafea.
- De fapt, Liz Stratton era în spatele relației pe care soțul ei o avea cu fata. Mai mult de atât, ea orchestrase totul. Ea pusese totul la cale. O plătea pe fată.
Am clipit confuz.
- De ce ar face asta?
- Pentru a-l discredita, replică Sol amestecând un alt plic de Cremora în cafea. Toată lumea știe că această căsnicie a soților Stratton nu e tocmai ceea ce pare. Liz vrea să termine de mult timp. Dar el are un laț în jurul gâtului ei. Majoritatea banilor ei sunt pe numele lui. Voia să-i însceneze asta și să poată pleca luând toată averea.
- Să știți că am auzit și eu de curvele astea care...
Geoff înfulecă o furculiță de omletă.
L-am oprit.
- Deci, ce vrei să spui, Sollie? Tess era angajată? Ca un fel de actriță...? Sau escroacă?
- Ceva mai mult de atât, puștiule.
Sol scoase din buzunar o hârtie împăturită.
- Din păcate, era o profesionistă.
Era un fax după un cazier. Trimis din Sydney, Australia. Mă uitam mirat la fața lui Tess. Părul îi era dat pe spate, ochii triști. O altă fată. Numele de pe cazier era Marty Miller. Fusese arestată de câteva lor la King Cross pentru prostituție și vânzare de medicamente.
- Dumnezeule mare! am exclamat clipind și m-am lăsat pe spătar.
- Era o prostituată de lux, Ned. Era din Australia. De aceea nu se știa nimic despre ea pe aici.
- New South Wales, am bolborosit eu, amintindu-mi de prima noastră zi pe plajă.
- Pfff, pufni Geoff luându-mi cazierul din mână. O australiancă. Nu sunt surprins....
O prostituată. Plătită să și-o tragă cu Dennis Stratton. Angajată să facă asta. Sângele începu să-mi fiarbă. Tot timpul în care m-am gândit că nu o meritam - și de fapt totul era o înșelătorie.
- Și el a aflat cine e, am spus eu încleștându-mi maxilarele, și a pus pe cineva să o omoare.
- Stratton are angajați care ar face cam orice pentru el,Ned, zise Sol.
Am aprobat. M-am gândit la dubiile lui Ellie în legătură cu polițistul local, Lawson. Cel care era mereu în preajma lui Stratton.
- De aceea nu se grăbesc polițiștii. Știu că este o legătură între ei. I-a cumpărat pe toți, nu?
- Dacă vrei să-l prinzi, Neddie, spuse Sol uitându-se la mine sincer, am cumpărat și eu câte ceva.
I-am zâmbit recunoscător lui Sollie. Apoi m-am hlbat din nou la cazier. Sărmana Tess. O fată așa de frumoasă. Probabil că și ea credea că era ziua în care o să-și ia partea. Îmi reveni în minte acea expresie a ei strălucitoare, plină de speranță, pe care nu o puteam înțelege. Cum simțea și ea că norocul ei era pe cale să se schimbe.
„O să-l prind, Tess”, am promis uitându-mă la chipul ei. Apoi am pus cazierul înapoi pe masă.
- Marty Miller, i-am spus lui Sol zâmbind. Nu-i știam nici măcar numele.
Capitolul 65
Puțin după ora cinci, Dennis Stratton își părăsi biroul aflat într-una dintre clădirile de firme de pe Royal Palm Way.
În momentul în care Bentley-ul Azure lui ieși din garaj, mi-am pornit și eu Impala jegoasă.
Nu sunt foarte sigur de ce simțeam nevoia de a-l urmări, dar spusese lui Sollie mă scoseseră din sărite. Presupun că voiam să văd cu ochii mei ce avea de gând nenorocitul.
Stratton coti după semafor peste pod, spre West Palm. L-am urmărit, la câteva mașini distanță. Era ocupat cu telefonul.
Mă gândeam că și dacă m-ar observa, un tip într-o rablă ca a mea nu avea cum să însemne ceva pentru radarul lui mental.
Prima sa oprire fu 45th Street, la Rachels, un restaurant unde poți să devorezi o friptură enormă în timp ce te uiți pe scenă la stripteuze. Un bodyguard îl salută ca și cum erau prieteni vechi. În ciuda tuturor pretențiilor de rafinament cu casa lui mare și arta sofisticată, de ce oare nu mă miram?
Am tras în parcarea unui motel cu camere de închiriat și am așteptat. După cincizeci de minute eram aproape gata să renunț.
La circa o jumătate de oră, Stratton ieși împreună cu un alt bărbat: înalt, robust, cu părul cărunt, un blazer bleumarin și pantaloni verzi. Unul dintre cei care au pretenția că-și pot demonstra descendența până la primii coloniști de pe Mayflower.
Râdeau de parcă ar fi împărtășit un mare secret.
Se urcară amândoi în Bentley, coborâră capota și își aprinseră trabucuri. Am tras în spatele lor. Băieții cu sânge albastru petrec seara în oraș!
Se îndreptară spre Belvedere, pe lângă aeroport, și intrară în Club Kennel din Palm Beach. Parcarea pentru VIP-uri.
Trebuie să fi fost o zi proastă pentru club, deoarece valetul se uită batjocoritor la mașina mea, dar păru fericit când îmi luă bancnota de douăzeci și îmi strecură un permis de acces.
Stratton și camaradul lui se îndreptară spre un lift, spre zona bună.
La masă veni o a treia persoană: un tip gras, cu chelie, cu bretele la pantaloni.
În jurul orei zece, Stratton dădu un telefon de pe mobil și se adunară toți la un loc. Semnă nota - trebuie să fi fost de ordinul miilor de dolari. Apoi îi luă de gât pe ceilalți doi și se îndreptară spre parter.
Mi-am plătit berea și m-am grăbit după ei. Se înghesuiră toți în Bentley. Bentley-ul nu prea ținea drumul drept.
Traversară înapoi spre Palm Beach pe podul din mijloc. Stratton făcu dreapta și îndreptă Bentley-ul spre port.
- Petreceți băieți, nu?
Se ridică o poartă și un agent de pază le făcu semn să intre. Nu aveam cum să-i urmăresc. Eram evident curios. Am parcat pe o stradă lateralăși m-am întors pe trotuarul podului din mijloc. M-am îndreptat spre rampă.
Un negru bătrân pescuia la o oarecare depărtare de pod. Din acel loc aveam o privire de ansamblu asupra portului.
Stratton și acoliții lui se învârteau încă pe docuri. Merseră până la penultima dană și urcară la bordul unui iaht alb enorm, Mirabel, genul de frumusețe strălucitoare și albă de la care nu-ți poți lua ochii.
Stratton se comporta de parcă era proprietatea lui, salutând echipajul, arătându-le celorlalți ambarcațiunea. Apărură tăvi - mâncare, băutură.
Cei trei cretini petreceau: beau, fumau, stăteau pe iahtul lui Stratton ca și cum ei conduceau lumea.
- Oooo - hoooo, exclamă pescarul de pe pod.
Trei tipe cu picioare lungi, pe tocuri, genul de fotomodel, își croiau drum de-a lungul docului. Urcară la bordul lui Mirabel. Din câte știam eu, ar fi putut fi aceleași fete care dansaseră la Rachels în noaptea respectivă.
Stratton era destul de familiar cu una dintre ele, o blondă într-o rochie roșie, scurtă. O luă de după gât în timp ce le prezenta pe celelalte prietenilor săi. Începură să bea și să se cupleze. Grasul o luă la dans pe o roșcată subțire într-un tricou până în talie și fustă de blugi.
Stratton o târî pe Rochie Roșie pe o banchetă. Începu să o sărute și să o atingă. Apoi se ridică și o luă de braț, luă o sticlă de șampanie în cealaltă mână și dispăru jos după ce făcu o glumă cu tovarășii lui.
- Ce mai spectacol, i-am spus pescarului.
- Sunt multe în perioada asta, confirmă pescarul.
Capitolul 66
- De unde ai asta? întrebă Ellie în timp ce se ridica de la masa din bucătărie uitându-se la cazierul lui Tess.
- Nu pot să-ți spun, Ellie.
Știam că sună rău.
- Dar îl am de la cineva influent.
- Influent?
Ellie dezaprobă din cap.
- Asta e mai mult decât influență, Ned. Nici măcar poliția nu are informația asta. Eu risc totul implicându-mă în asta, și tu nu poți nici măcar să-mi spui cu cine mai colaborezi?
- Dacă asta te face să te simți mai bine, am spus umil, să știi că nu i-am spus nici lui despre tine.
- Excelent, Ned, hohoti Ellie, dacă eașa, totul e perfect. Am știut dintotdeauna că e o treabă din interior. Acum nu am nici cea mai vagă idee cine a pus-o la cale.
Se gândi.
- Dacă Liz i-a înscenat această aventură soțului ei...
- Știu, i-am terminat eu ideea, s-ar putea ca ea să-i fi înscenat și furtul tablourilor.
Ellie se lăsă pe spate cu o expresie pe jumătate convinsă, pe jumătate nedumerită.
- S-ar putea să ne fi înșelat în legătură cu Stratton de la bun început?
- Să spunem că i-a înscenat asta soțului ei.
M-am așezat lângă ea.
- De ce să îi fi omorât pe prietenii mei? Și de ce a trebuit să-l omoare pe Dave?
- Nu, zise Ellie clătinând din cap, a fost mâna lui Stratton. Sunt convinsă. Și a fost înșelat. Și a crezut că de tine.
- Și atunci cine naiba e Gachet, Ellie? Liz?
- Nu știu.
Scoase o bucată de hârtie și mâzgăli ceva pe bufet.
- Să ne limităm la ce avem. Suntem destul de siguri că Stratton a contribuit la uciderea lui Tess. În mod evident, a descoperit înscenarea. Și, dacă a făcut-o, e foarte posibil să știe că soția lui e în spatele poveștii.
- Acum știm ce e cu bodyguarzii, am pufnit eu. Nu o protejează. O păzesc să nu fugă.
Ellie își îndoi picioarele sub ea în poziție de yoga. Luă cazierul.
- Presupun că putem să îl luăm și să îl dăm celor de la Poliția din Palm Beach. Cine știe ce o să facă aceștia cu el...
- Persoana care mi l-a dat nu vrea asta, Ellie.
- Ok, Ned, spuse Ellie uitându-se la mine puțin enervată. Ce vrea acea persoană să faci cu el?
- Să mă exonerez, Ellie.
- Să te exonerezi? În ce sens, față de mine?
- Femeia asta e într-un mare pericol, Ellie. Trebuie să ajungem la ea... Dacă ne-ar ajuta să demonstrăm legătura între Stratton și Tess, poate chiar și cu operele de artă, asta ar fi suficient, nu-i așa?
- Și ce vrei să faci, s-o răpești? Ți-am spus că am încercat deja...
- Ai încercat prin mijloacele tale, Ellie.
M-am întors spre ea.
- Nu mă-ntreba de unde știu asta, dar mi s-a spus că Liz Stratton ia prânzul în fiecare joi la Ta-boo pe Worth Avenue. Asta înseamnă poimâine.
- Cine ți-a spus asta?
Ellie se uită la mine de data asta puțin mânioasă.
- Nu mă întreba.
Am luat-o de mână.
- Ți-am spus, cineva cu influență.
Îi căutam privirea. Știam ce riscuri își asuma deja. Dar poate asta putea să dovedească faptul că sunt nevinovat. În mod evident, Liz Stratton știa multe.
Ellie zâmbi fatalist.
- Persoana asta despre care vorbești are destulă influență cât să mă scoată din celula de lângă tine, unde o să fiu când o să iasă toate astea la iveală?
Am strâns-o de mână. Am zâmbit în semn de mulțumire.
- Știi că mai e și mica problemă a boryguarzilor, Ned. Sunt mereu în preajma ei. Și nici tu nu te prea poți afișa în public, nu-i așa?
- Nu, am aprobat eu, dar din fericire, Ellie, îl cunosc pe omul perfect pentru asta.
Capitolul 67
- Deci, cum arăt? rânji Geoff, uitându-se șmecher pe deasupra ochelarilor de soare. M-am aranjat destul de bine pentru o maimuță plină de ulei din zonele rurale ale Noii Zeelande, ca să spun așa. Cu ajutorul magazinului Polo de aici...
Bine-cunoscutul bar Ta-Boo era plin de mulțimea tipică pentru Palm Beach, blonde peste tot. Câțiva dintre clienții regulați arătau de parcă tocmai ieșiseră din domeniilor lor de pe Ocean Boulevard.
- George Hamilton nu îți este cu nimic superior, spuse Ellie, uitându-se prin încăpere peste umărul lui Geoff.
Liz Stratton stătea la o masă în colț, luând prânzul cu trei prietene. Cei trei bodyguarzi ai ei stăteau la bar, cu un ochi pe Liz și cu celălalt pe o blondă suplă care tocmai coborâse dintr-un Lamborghini.
- Admir și eu priveliștea, spuse Geoff zâmbind, până când trec la fapte. Nu poți să știi când o să fiu invitat înapoi, aici pe insulă.
Ellie sorbi din paharul de Perrier cu lime. Stomacul ei era cât se poate de agitat. Probabil își pierduse mințile dacă stătea la Ta-boo. Până acum ar fi putut demonstra că e în exercițiul funcțiunii. Dar, în câteva minute, dacă lucrurile nu mergeau bine, putea în cel mai fericit caz să pledeze pentru „complicitate”.
Planul era să o scoată pe Liz Stratton din restaurant, iar bodyguarzii să rămână acolo. Ned aștepta în spate cu mașina. Aveau s-o ia rapid de acolo și sperau că Liz va fi la fel de nerăbdătoare să vorbească, pe cât erau ei să o asculte.
- Isuse, spuse Geoff întinzându-și gâtul și atrăgându-i atenția lui Ellie cu cotul, ăla nu e Rod Stewart, acolo la bar?
- Nu, nu e Rod Stewart, dar cred că îl văd pe Tommy Lee Jones.
Un ospătar pe nume Louis veni și îi întrebă dacă erau gata să comande.
- Ea vreau crabi, spuse Geoff, închizând meniul de parcă făcea asta în fiecare zi.
Ellie comandă o salată de pui. În ureche avea un emițător prin care comunica cu Ned, care era în spate. Trebuia doar să aștepte momentul potrivit. Of, Dumnezeule...
Trecură câteva minute. Ospătarul le aduse mâncarea. Deodată Liz Stratton și una dintre prietenele ei se ridicară. Se îndreptau spre toaletă.
- Acum e momentul, Ned, șopti Ellie în emițător.
Se uită precaută spre bar.
- Acoperă-mă, Champ.
- Ghinionul meu. Mâncarea arată grozav, mormăi Geoff uitându-se la comanda de picioare de crab care tocmai îi sosise.
Ellie se ridică de la locul ei și merse direct spre Liz, interceptând-o în spatele restaurantului. Liz clipi și se uită la ea recunoscând-o vag.
Ellie se aplecă de parcă voia să o sărute.
- Știți cine sunt, doamnă Stratton. Știm despre dumneavoastră și Tass MacAuliffe. Trebuie să vorbim. Dacă mergeți drept înainte vedeți o ieșire de serviciu. Afară așteaptă o mașină. Putem face asta fără probleme dacă veniți acum.
- Tess... spuse ea ezitând.
Apoi aruncă o privire rapidă spre bodyguarzi.
- Nu, nu pot....
- Ba da, puteți, zise Ellie. Fie faceți asta, fie mergeți fix la fund pentru extorcare și complicitate la crimă. Nu vă uitați în spate, doar urmați-mă spre ușă.
Liz Stratton stătea acolo, nesigură pe ea.
- Credeți-mă, doamnă Stratton, nimeni nu vrea să vă pună asta în cârcă.
Capul lui Liz Stratton se întoarse brusc.
- Suz, du-te înainte, îi spuse prietenii ei. Vin și eu într-o secundă.
Ellie o luă pe Liz de umeri și încercă să o împingă în față în liniște.
- Ned, ieșim, spuse ea în emițător.
Unul dintre bodyguarzi se ridică. Se uită în jur o secundă, încercând să înțeleagă ce se întâmpla.
Ellie o împinse pe Liz pe ușă afară.
„Haide, Champ, acum! Joacă-ți rolul.”
- Mnă ziua, amici.
Geoff merse spre bar blocându-le calea.
- Știți vreunul unde aș putea să găsesc un bilet la concertul Britney Spears Dance America de la Kravis?
- Du-te dracului, îi aruncă bodyguardul cu părul prins în coadă, încercând să treacă pe lângă el.
- Du-te dracului? repetă Geoff clipind uimit.
Îi seceră picioarele tipului masiv cu coadă, punându-l la podea.
- O iau pe Britney a mea foarte în serios, să știi, și nu-i permit nimănui să o facă să pară o târfă ieftină pe care o faci poștă.
Îl luă pe cel de-al doilea de mână și îl izbi de bar. Paharele de pe o tavă cu băuturi căzură unele peste altele, iar cioburile se împrăștiară.
O barmaniță drăguță și brunetă pe al cărei ecuson scria Cindy urlă:
- Hei, terminați!
Apoi, spre celălalt barman:
- Andy, am nevoie de puțin ajutor aici. Bobby! Michael!
Dintr-o dată tipul cu coadă băgă mâna sub jachetă și scoase o armă.
- Pe de altă parte, amice, spuse Geoff dând înapoi, cu mâinile ridicate, oricine-și bagă limba în gâtul Maddonei în fața întregii lumi e cam târfă după regulile mele.
Împinse un scaun de bar spre bodyguarzii uimiți, apoi se repezi spre ușa principală.
- Tu erai! spuse el, ciocnindu-se de Rod Stewart la bar. Mi-a plăcut mult ultimul album, amice. Foarte romantic. Nu te-aș fi crezut în stare.
Capitolul 68
- Acesta este Ned Kelly, îl prezentă Ellie, împingând-o pe Liz Stratton în spatele mașinii FBI-ului.
Liz se holbă, confuză și uimită de cele auzite.
- Este nevinovat, doamnă Stratton, și i s-au înscenat crime care credem că au fost comise la ordinele soțului dumneavoastră.
Mi-am întors privirea de lavolan și m-am uitat direct în ochii lui Liz Stratton. Nu dădea semne de șoc sau de nervozitate, în ciuda a ceea ce întâmpla. Doar puțin teamă.
- O să mă omoare, spuse Liz. Nu vă dați seama - sunt speriată de moarte de el. Dar nici nu mai pot să continui așa.
- O să-l arestăm, doamnă Stratton.
Ellie se înghesui pe locul din spate, de lângă ea.
- Dar pentru a face asta avem nevoie de ajutorul dumneavoastră.
Am apăsat accelerația și am pornit mașina în viteză imediat ce am auzit ușa din spate trântindu-se. Am luat de două ori colțul și am oprit pe o stradă laterală.
Ellie se întoarse spre doamna Stratton. Acum e acum, știam. Ceea ce Liz spunea în următoarele două minute ar fi putut să mă salveze sau să mă condamne.
- Știm că ați aranjat cu Marty Miller să joace rolul lui Tess MacAuliffe și să aibă o aventură cu soțul dumneavoastră.
Liz înghiți în sec, știind că nu mai are rost să se prefacă.
- Da, eu am pus asta la cale, spuse ea.
O parte din ea părea să zâmbească în timp ce recunoștea; cealaltă parte era pe cale să izbucnească în lacrimi.
- Și da, știu că a descoperit asta și a pus pe cineva să o omoare. Știu că a fost o greșeală, o mare greșeală. Dar soțul meu este un om periculos. Nu mă lasă să merg nicăieri fără gorilele astea.
- Eu pot să opresc asta, zise Ellie punându-și mâna pe umărul lui Liz Stratton. Pot să-l plasez la locul crimei de la Brazilian Court. Trebuie doar să dovedesc că descoperise ceea ce făceați.
- O, știa despre asta, spuse Liz cu dispreț. O verificase pe Tess. Descoperise un transfer bancar de-al meu într-un cont deschis pe numele ei real. Am avut o discuție pe tema asta cu două zile înainte de furtul tablourilor.
Liz își trase puloverul și ne arătă două vânătăi negre la baza gâtului.
- Vă ajunge dovada asta?
Nu mai puteam aștepta. M-am întors. Liz știa destule încât să-mi schimbe destinul.
- Vă rog, doamnă Stratton, spuneți-ne cine a furat tablourile! Cel care a făcut asta mi-a omorât prietenii și fratele. Cine e Gachet?
Puse o mână pe brațul meu.
- Îți garantez, domnule Kelly, că eu nu am avut nimic de-a face cu ceea ce s-a întâmplat cu fratele dumitale. Sau cu ceilalți care au murit. Dar nu pot să spun același lucru despre Dennis. E nebun după operele lui de artă. Le vrea înapoi mai mult decât orice am văzut vreodată.
M-am uitat la Ellie. Părea la fel de surprinsă ca mine.. Dacă Dennis Stratton nu și-a furat propriile picturi, atunci cine a făcut-o?
- Cineva l-a înșelat, doamnă Stratton. Cred că s-ar putea să știți cine. Cine a luat operele de artă? Cine a pus totul la cale? Dumneavoastră?
- Eu?
Gura lui Liz se curbă într-un zâmbet amuzat.
- Vreți să știți ce mizerabil e soțul meu? Ei bine, veți afla! Operele de artă nu au fost furate.
O sclipire de răzbunare se aprinse în ochii ei.
- A fost furat un singur tablou.
Capitolul 69
- A fost furat un singur tablou.
Și eu și Ellie ne uitam perplecși.
- Ce vreți să spuneți?
Deodată am auzit zgomotul unui motor venind în josul străzii. Champ, aplecat peste ghidonul Ducati-ului, își accelera motocicleta îndreptându-se spre noi. Încetini o secundă, punând o frână zgomotoasă.
- E timpul să plecăm, Kemo Sabe. Posse e după noi. La o stradă în urmă.
M-am uitat în susul străzii și am văzut un Mercedes negru întorcând și accelerând direct către noi.
- Pe mine mă vor, spuse Liz, uitându-se la Ellie. Nu știți ce groaznici sunt oamenii aceștia. Ar face orice pentru soțul meu.
Se întoarse spre mine.
- Trebuie să plecați!
Deschise portiera mașinii și, înainte s-o putem opri, coborî și o luă înapoi.
- Uite cum o să facem. Veniți pe la vilă, spuse ea. Pe la patru. Dennis o să fie acolo. O să vorbim.
- Liz, zise Ellie, luându-se după ea, spune-mi doar ce înseamnă că a fost furat un singur tablou? Erau patru.
- Gândește-te, agent Shurtleff, spuse Liz Stratton zâmbind, dar mergând mai departe. Tu ești experta. De ce crezi că-și spune Gachet?
Mercedesul negru schimbă direcția spre Liz și începu să încetinească.
- Veniți la vilă, repetă cu un zâmbet slab, fatalist. La patru.
Doi bărbați săriră în stradă și o înșfăcară pe Liz Stratton. Se încruntară nervoși la noi, împingând-o brutal pe locul din spate. Nu-mi plăcea să o las așa, dar nu aveam opțiuni.
- Of, Neddie, spuse Champ uitându-se înapoi în susul străzii.
Ambală Ducati-ul.
- Avem necazuri.
În spatele Mercedesului mai era un vehicul - un Hummer negru - care venea în viteză direct spre noi. De data asta nu dădea semne că ar încetini.
- Ned, ieși de acolo.
Ellie începu să mă împingă spre ușă.
- Pe tine te caută, mai ții minte?
Am strâns-o pe Ellie de mână.
- Nu te părăsesc.
- Mie ce pot să-mi facă? întrebă Ellie. Sunt de la FBI. Dar nu pot să fiu aici cu tine! Pleacă!
- Haide, Ned, mă obligă Geoff, ambalând Ducati-ul până la un urlet asurzitor.
Am sărit din mașină și m-am săltat în spatele motociletei lui Geoff. Ellie ne făcu semn cu mâna.
- Vă sun când s-a rezolvat.
- Nu-ți face griji pentru ea, amice, spuse Champ. Fă-ți griji pentru noi.
M-am prins cu mâinile de talia lui.
- De ce?
- Ai fost vreodată într-un F-15 (avion de luptă)?
- Nu.
M-am uitat în spate. Hummerul se apropia. Fără să încetinească. Îi mai trebuiau trei secunde și era exact peste noi.
- Nici eu, spuse Champ, apăsând accelerația Ducati-ului până la linia roșie, dar ține-te bine. Am auzit că e cam așa.
Capitolul 70
Roata din față se ridică, forța gravitațională îmi împinse capul în spate și Ducati-ul se lansă.
Mă simțeam de parcă eram târât de un avion care decolează, încercând să-mi păstrez viața. M-am lipit de spatele lui Geoff, convins că, dacă aș fi slăbit strânsoarea mâinilor o secundă, m-am fi izbit de ciment ca o minge.
Am zburat pe stradă în acea poziție, îndreptându-ne spre lac. M-am uitat înapoi. Hummerul nici măcar nu oprise. În mod cert ne urmărea pe noi.
- Pleacă de aici! Vin! am strigat în urechea lui Champ, acoperind zgomotul.
- Dorințele tale sunt ordin pentru mine!
Motorul Ducati-ului explodă, iar eu am fost aruncat în spate cu putere în timp ce lăsam casele în urmă cu o sută șaizeci de kilometri la oră. Sărmanul meu stomac se făcu nod.
- Încotro? strigă Champ, uitându-se înapoi.
- Încotro? E un singur drum, am zis eu.
La dreapta.
Eram încă la doar o stradă sau două distanță de cea mai elegantă stradă de cumpărături din toată Florida. Poliția ar fi putut să fie în zonă.
- Asta crezi tu, spuse el.
Am simțit o monstruoasă trecere într-o treaptă inferioară de viteză și cum Ducati-ul alunecă în intersecție - și apoi o luă direct la stânga.
Cred că stomacul meu a rămas undeva pe drum. Ne înclinam atât de mult, încât blugii mei atingeau carosabilul. Abia am reușit să evităm o ciocnire cu un Lexus condus de un turist însoțit de familia lui cu ochii cât cepele.
Dintr-o dată mergeam în zigzag pe Cocoanut.
- Ce părere ai de ieșirea asta, amice? întrebă Geoff afișând un zâmbet.
Era ca și cum am fi sărit de pe o pârtie prin pădure și acum eram pe altă pârtie, schiind împotriva cursului. M-am uitat în jur după un polițist și am răsuflat ușurat când nu am văzut niciunul. Apoi m-am uitat în urmă.
Hummerul frânase cu zgomot în intersecție. Mă gândeam că în mod sigur o să o ia la dreapta și o să plece. Dar nu o făcu. Viră brusc spre stânga - și ne urmărea din nou.
- Dumnezeule, am strigat strângând coastele lui Champ și mai tare, e încă pe urmele noastre!
- La dracu! exclamă el dând din cap. Nenorociții ăștia nu respectă deloc legea.
Apăsă pe accelerație, dar acum intrasem pe cea mai aglomerată stradă de cumpărături din Palm Beach, Worth Avenue. Am încetinit pentru o jumătate de secundă.
- Întotdeauna mi-am dorit să încerc asta.
Champ ambală din nou motocicleta.
Trase de Ducati spre stânga. Deodată ne îndreptam spre Worth Avenue. Împotriva traficului.
Pe sensul interzis!
Capitolul 71
Asta era cea mai mare nebunie de până acum!
Mergeam în zigzag printre mașinile care veneau înspre noi, ne feream din calea oamenilor. Turiștii și oamenii care își făceau cumpărăturile arătau către noi de pe trotuar de parcă era un fel de spectacol. Mă rugam să nu aud sunetul unei sirene de poliție.
Am ocolit la mustață un om care încărca un SUV, apoi am dărâmat un piedestal antic. Se sparse în bucăți de pământ. Rahat....
M-am uitat înapoi. Surprinzător, Hummerul întorsese și era încă în spatele nostru, claxonându-i nebunește pe cei care blocau drumul. Ca și cum șoferul avea imunitate dacă ar fi fost prins.
- Champ, trebuie să ieșim de aici, am spus eu. Ieși de pe strada asta.
Mă aprobă.
- Mă gândeam la același lucru.
Am luat-o brusc spre dreapta, repezindu-se spre o intrare a Poiciana Country Club. Hummerul reușise să treacă de obstacolele din trafic. Încă ne urmărea.
Champ apăsă accelerația și am luat viteză în timp ce ne apropiam de un teren de golf. Printre garduri îi vedeam pe jucătorii de golf pe piste. Hummerul se apropia.
L-am prins pe Champ de talie.
- Sunt deschis la propuneri.
- Te pricepi la golf, amice?
- La ce?
- Ține-te bine!
Smuci Ducati-ul într-un unghi drept, astfel încât săriră scântei din pavaj. Ne-am aruncat direct printr-o deschizătură în gardul viu, cu crengile biciuindu-mi fața.
Brusc nu mai eram pe șosea, ci în mijlocul unui teren de golf perfect întreținut!
La zece metri în fața noastră, un amărât cu o crosă de cinci era gata să lovească mingea.
- Ne pare rău de întrerupere! strigă Champ în timp ce trecea în viteză cu Ducati-ul pe lângă el.
Doi jucători de golf într-o mașinuță se uitau la noi de parcă se treziseră în coșmarul nebunesc al unei alte persoane. Poate așa și era.
- E cam din scurt la dreapta, spuse Geoff. În locul tău aș fi lovit-o controlat.
Traversă în întregime peluza largă de un verde smarald, cu Ducati-ul prinzând viteză, în timp ce toți jucătorii de golf se uitau curioși. Am strigat:
- Champ, ai înnebunit?
Deodată am trecut printr-un alt gard și ne-am trezit în mijlocul curții cuiva. Am văzut o piscină frumoasă, o căsuță și o femeie năucită care citea pe un șezlong îmbrăcată într-un costum de baie.
- Scuze, spuse Geoff făcând cu mâna în timp ce am trecut pe lângă ea, am luat curba greșit. Continuă!
Fata puse imediat mâna pe un mobil. Știam că în aproximativ două minute Hummerul o să fie cea mai mică dintre problemele noastre. Poliția din Palm Beach va fi pe urmele noastre.
Comedia de situație de până atunci se transforma în panică în toată regula, repede - foarte repede.
Ne-am aplecat pentru a trece printr-o altă deschizătură în gard și am ieșit pe South County.
- E liber, spuse Geoff făcând cu ochiul.
Hummerul nu avea cum să ne urmărească până aici.
Problema era că insula Palm Beach e paralelă cu un canal de apă. Dacă întâmplător vrei să fugi de moarte, nu există decât câteva căi de scăpare. Ne-am îndreptat spre podul din sud. Mi-am închipuit că acum eram în siguranță, dacă nu cumva cineva supraveghea podul.
Am trecut pe lângă câteva vile. Chiar și pe lângă casa lui Dennis Stratton. Am început să respir ușurat.
Apoi m-am uitat în spate.
O, nu!
Hummerul era din nou pe urmele noastre. Și pe lângă el și Mercedesul negru. Doar că de data asta era mai rău. Mult mai rău.
Un proiectil îmi zbură pe lângă ureche, sfâșiind aerul cu un țiuit. Apoi altul.
Nenorociții trăgeau în noi.
M-am prins strâns de talia lui Champ.
- Geoff, dă-i bătaie!
- Se face, amice!
Ducati-ul se smuci, se duse pe direcție și apoi țâșni înainte cu un fel de superviteză.
Am trecut rapid pe lângă alte vile impresionante, în timp ce vântul și sarea din briza oceanului îmi biciuiau fața. Am văzut cum indicatorul arată 144, 154, 164... 174. Ne-am aplecat în față cât am putut. Fața la metal, fundul în aer. Puseserăm ceva distanță între noi și mașini.
Într-un final ne-am apropiat de capătul drumului drept. Pe dreapta noastră se vedeau casa lui Trump și Mar-a-Lago. Am luat strâns o curbă și apoi....
În raza vizuală ne apăru podul dinspre sud.
M-am uitat înapoi pentru o ultimă dată. Hummerul era la aproximativ o sută de metri. Eram în siguranță.
Apoi am simțit cum Ducati-ul încetinește brusc. L-am auzit pe Geoff strigând:
- Rahat!
M-am uitat în față, nevenindu-mi să cred.
O balenieră Boston bătea încet apa spre Intercoastal. Inima mea bătea și ea - dar foarte tare.
Podul se ridica.
Capitolul 72
Se auzea clopotul podului. Bariera cobora deja. Începea să se formeze coadă de mașini și de camionete ale grădinarilor.
Hummerul ne ajungea din urmă.
Timpul nostru de decizie se măsura în secunde.
Geoff încetini, ajungând primul într-o coadă de mașini. Cei din Hummer încetiniră și ei văzând că am fost prinși la înghesuială.
Puteam să facem o întoarcere de 180 de grade și să încercăm să trecem pe lângă ei, dar aveau arme. Am fi putut să trecem în viteză prin cerc și să o luăm mai departe spre sud, dar nu aveam cum să ieșim de pe insulă.
- OK, am strigat ca să acopăr motorul motocicletei, aștept idei, Geoff.
Dar Geoff se hotărâse deja.
- Ține-te bine, zise el, uitându-se în față, ambalând motorul puternic. Strâns!
Am făcut ochii mari când mi-am dat seama ce avea în cap.
- Știi ce faci?
- Îmi pare rău, amice, spuse el uitându-se încă o dată înapoi, chestia asta e nouă chiar și pentru mine.
Smuci Ducati-ul dintre mașini și acceleră uriașa motocicletă, până sub barieră. Stomacul începu să mi se urce spre gâtlej. Podul se deschidea. Mai întâi câțiva centimetri, apoi metri.
Motocicleta începu să urce platforma care se ridica încet.
- Stai cât poți de jos! strigă Geoff.
Am urcat pe rampă în zgomotul motorului, forța gravitațională lovindu-mi coastele. Nu aveam nici cea mai vagă idee cât era între noi și cealaltă parte a podului. Stăteam ghemuit și mă rugam.
Ne-am ridicat de pe marginea șoseleu în aer într-un unghi de circa șaizeci de grade. Nu știu cât timp am plutit în aer. Am stat cu fața lipită de spatele lui Geoff, așteptându-mă să simt panica tot mai mare, necontrolată, apoi o cădere în gol, și în final zgomotul prăbușirii care îmi va zdrobi corpul.
Dar nu am simțit decât o senzație minunată. Cum trebuie să se simtă o pasăre - ascensiune, alunecare, fără greutate. Niciun sunet. Apoi vocea fericită a lui Champ:
- O să reușim!
Am deschis ochii la timp ca să văd vârful celeilalte părți de pod apropiindu-se de noi și cum am atins-o cu roata din față perfect ridicată, Am alunecat pe asflat, în timp ce stomacul meu se dădea peste cap. Mă așteptam să zburăm în afară și mă pregăteam de lovitură, dar lui Geoff i-a reușit aterizarea.
Am mai sărit de câteva ori, apoi a atins pur și simplu frânele și motocicleta a alunecat de-a lungul platformei.
Reușiserăm! Nu-mi venea să cred.
- Ce zici de asta? țipă Geoff ascuțit, oprindu-se spre un stop în fața unor mașini de pe cealaltă parte a podului.
Stăteam în fața unei femei dintr-un microbuz care căscase ochii mari cât niște farfurii.
- Poate că decolarea a fost de opt virgulă cinci, dar vreau să spun că aterizarea a fost de nota zece...
Geoff se întoarse și rânji ca un mâncător de rahat ce era.
- Excelent! Data viitoare vreu să încerc asta pe timp de noapte.
Capitolul 73
Vizavi de Ta-boo, bărbatul din mașina bej privise întreaga scenă și nu-i plăcuse deloc.
Mai întâi opri Mercedesul, ușile fură deschise larg și unul dintre oamenii lui Stratton o târî pe Liz Stratton pe bancheta din spate.
Se uită cu ochii mijiți prin obiectiv. Clic, clic.
Apoi Hummerul în care erau băieții lui Stratton plecă după Ned Kelly și după cowboy-ul neozeelandez călare pe motocicleta sa fandosită.
- Tipi periculoși, bombăni ca pentru sine, făcând o ultimă poză. Nenorocitul ăla ar face bine să știe să conducă.
Apoi două dintre gorilele lui Stratton coborâră cin mașină și se îndreptară spre Ellie Shurtleff.
Pentru o secundă bărbatul puse mâna pe armă. Nu știa dacă era cazul să se amestece. Avu loc un fel de ceartă. Începură să facă pe durii cu ea. Shurtleff le arătă insigna stând dreaptă în fața lor.
Avea curaj, încuviință bărbatul din mașină. Trebuia să recunoască asta.
Înscenase toate astea pentru a ajunge la Liz Stratton. Se „jucase” cu un suspect de crimă.
Curaj, chicoti ei, dar nu prea multă șiretenie. Nu trebuia decât să le dea un pont agenților federali de vizavi și cariera ei ar fi fost pe butuci. Poate chiar tot restul vieții ei.
Oamenii lui Stratton se dădură la o parte. Vederea insignei avusese efect, se pare, pentru că, după câteva împunsături, se întoarseră la mașină. Conduseră Mercedesul până aproape de cealaltă mașină, apoi plecară în viteză. Își luă mâna de pe armă.
Era bucuros că se hotărâse să aștepte. Acum putea să vadă și mai multe.
Poate că ar trebui totuși să dea mai departe pozele. Tipul era un criminal căutat. Ea își asuma un risc imens. Dar dacă și ea era implicată cumva?
Se uită după fata de la FBI cum urcă în mașină și pleacă.
- Nu prea perspicace, spuse din nou, ascunzând aparatul foto.
Degetele lui învârteau o cutie de chibrituri.
- Dar are mult curaj.
Capitolul 74
Pe la 15,30 ne-am întâlnit cu Ellie la garajul lui Champ. M-am bucurat că nu pățise nimic și am îmbrățișat-o.
Mi-am dat seama după cum îmi răspunse că și ea își făcuse griji pentru mine.
I-am povestit despre urmărirea cu motocicleta.
........................................................................
- Speram că poate transformăm înțelegerea în contract?
- Îmi pare rău, oftă ea. Poți să spui că sunt demodată, dar tu ești un fugar, iar eu sunt de la FBI. Pe lângă asta, avem treabă.
Întinse mâna și mă trase în sus. Am fost surprins de cât de puternică era.
- Trebuie să pleci. Sper că nu te deranjează dacă te rog să pleci pe ușa din spate.
- Nu, am spus eu râzând. Deja e o rutină pentru mine.
Am mers la ușa verandei și am întredeschis-o. M-am uitat înapoi la Ellie. Nu știam dacă ceea ce făcusem fusese o greșeală. Sau dacă se va mai întâmpla. Înțelegeam ce riscuri își asumă cu mine. Ochii ni se întâlniră.
Am zâmbit de la ușă.
- De ce faci asta, Ellie?
- Nu știu, ridică ea din umeri. Să spunem că boxez, Ned.
- Boxezi?
- Nu pot să-ți explic acum. O să fii OK?
Am dat din cap că da.
- Orice ar fi, îți mulțumesc, Ellie.
- Ți-am spus, a fost doar o strângere de mână, zise ea făcându-mi cu ochiul.
- Mă refeream la faptul că ai avut încredere în mine. Nimeni nu a mai făcut-o de ceva vreme.
Capitolul 59
Un tip stătea cocoșat pe scaunul din față al Fordului bej, cu aparatul Nikon în poală, la zece metri de casa lui Ellie Shurtleff. Se simțea prea bătrân pentru toate astea. Iar mașinile astea îl făceau să se simtă ca într-o cușcă. Se gândea la vremurile bune, când puteai cu adevărat să-ți întinzi picioarele într-un Cougar sau un Grand Am.
Văzu pe cineva ieșind prin spate din casa lui Ellie.
„OK, gândi el pregătind Nikonul, e timpul să trecem al acțiune.”
„Dumnezeule mare!” sări în sus trăgând o dublă.
Cel care se îndrepta spre stradă era Ned Kelly.
Era în mod cert Ned Kelly. Mai făcu câteva poze, aproape priezându-și controlul. Clic, clic, clic. Se simțea de parcă urma să aibă un atac de cord.
Tot ce avea de făcut era să stea cu ochii pe mititica de Ellie. Nu se așteptase la o asemenea ocazie. Îl urmări pe Kelly în josul străzii și îl apropie prin obiectiv.
Clic, clic.
Știa, desigur, că idiotul era nevinovat. Evident că și fata de la FBI simțea la fel. Sau era cuplată cu el.
Începu să se gândească la ce avea de făcut. Putea să fugă și să-l aresteze pe Kelly. Să-și construiască o carieră din asta. Să-și vadă poza pe prima pagină din USA Today. Desigur, ar fi trebuit să explice de ce o urmărea pe Ellie.
Mări zoomul și îi făcu o ultimă poză lui Kelly în timp ce se urca într-o rablă veche. Un cadru de aproape cu numerele de Carolina de Nord. Un altul cu fața lui Kelly. Tipul nu arăta așa de rău, având în vedere prin ce trecuse.
- Ai tupeu, iubito, recunoscu tipul înalt, ca pentru el. Toată lumea îl caută și el unde este? La tine acasă.
Tipul înalt puse camera jos și, jucându-se agitat cu o cutie de chibrituri pe care o învârtea pe degetele mâinii stângi, se uită la Kelly cum se îndepărta.
„Mignonă, se gândi el, dar curajoasă.”
Capitolul 60
Când am ajuns înapoi la atelierul de motociclete al lui Champ, se apropia de miezul nopții. Spre uimirea mea, am văzut o lumină aprinsă înăuntru. Apoi am văzut că Ducati-ul lui Champ era parcat lângă tomberon.
- O seară lungă? l-am auzit în timp ce mă strecuram pe ușa ce făcea legătura cu garajul.
Champ ședea cu picioarele pe tejghea, cu scaunul dat pe spate, cu omniprezenta sticlă de bere în mână. Televizorul era deschis. Jay Leno îi lua un interviu lui Nicole Kidman.
- Seara Valorilor Naționale? am spus eu aducându-mi un scaun lângă el.
- E australiancă, amice, eu sunt neozeelandez, replică Geoff, puțin enervat. Îmi oferi o bere? Presupun că, în ciuda faptului că te-ai născut lângă Canada, nu știi rezultatele meciului de curling de aseară, nu?
- Vinovat, am spus eu și am ciocnit sticlele.
M-am lăsat pe spate lângă el și am ridicat și eu picioarele.
- Și cum ai petrecut, amice? Vreo femeie bună?
- Una, am spus eu.
- Târfele astea înalte... spuse Geoff ignorându-mă și dând din cap dezaprobator spre ecranul unde apărea Nicole. Eu, personal, întotdeauna le-am considerat dificile. Picioarele alea te încurcă. De exemplu fata asta...
- Champ, l-am întrerupt eu, vrei să știi ce s-a întâmplat în seara asta?
- De fapt, răspunse el lăsându-și scaunul pe spate și uitându-se la mine, dacă vrei să știi, ai luat o decizie bună când m-ai băgat în echipă. Fata asta de care-ți spuneam e o adevărată pasăre de noapte. Lucrează ca recepționeră de două ori pe săptămână. La Brazilian Court.
Mi-am dat jos picioarele și m-am uitat la el.
- OK.
- Mai întâi trebuie să recunoști că drăguța ta prietenă australiancă nu era tocmai ce credeai tu că este.
- Cred că am trecut de asta, am spus eu.
Se răsuci cu fața spre mine, punându-și brațele pe genunchi.
- Se pare că avea niște vizitatori frecvenți acolo în cameră. Notabilități. Îți spune ceva numele Stratton, Neddie?
- Îmi spune ceva ce știu deja, am spus eu, oftând dezamăgit. Dennis Stratton. Se vedea cu Tess. Știu deja asta.
- Nu știi nimic.
Geoff dădu din cap zâmbind.
- Nu vorbesc de tip, amice. Vorbesc de Liz Stratton. Soția lui Dennis.
Văzându-mi șocul, se dădu iarăși cu scaunul pe spate, înghițindu-și berea cu satisfacție.
- Ce zici, Neddie, nu-i așa că sunt făcut pentru asta?
Capitolul 61
Fusesem șocat de multe lucruri de când părăsisem camera lui Tess de la Brazilian Court cu sentimentul că viața mea abia începea.
Dar ce legătură putea fi între soția lui Stratton și Tess?
Stabilisem cu Ellie un cod pentru când voiam să o contactez la birou. Aveam să folosesc numele Steve, ca în Steve McQueen. Ăsta a fost primul lucru pe care l-am făcut în dimineața următoare. I-am spus ce îmi spusese Champ.
- Cred că trebuie să vorbim cu Liz Stratton, Ellie.
- Mai întâi, spuse ea, cred că trebuie să aflăm cine este cu adevărat Liz Stratton.
Aveam un as în mânecă, pe care îl ascunsesem și mă gândeam că acum ar fi momentul potrivit să-l folosesc.
- Poate știu eu cum să facem asta.
- Nu, tu să nu faci nimic, strigă Ellie în receptor. Tu să stai acolo. Te anunț eu cum aflu ceva. Comprende, Steve?
Așa că mi-am jucat rolul de fugar. Am petrecut ziua îngropat în micuța cameră de deasupra garajului lui Geoff, ciugulind lasagna la microunde, răsfoind romane polițiste, uitându-mă la știri. La fel și în ziua următoare.
Ellie nu îmi răspundea la telefoane.
Târziu în după-amiaza următoare, Geoff bubui în perete.
- Ședință, strigă el. Vin sus. Ești îmbrăcat decent, amice?
Credeam că decent însemna tricou și boxeri, iar ședință însemna „e ora patru, să bem o bere”. Am deschis larg ușa.
Spre surprinderea mea, în ușă stăteau Ellie și Geoff aflat puțin mai în spate, rânjind.
- Vreau să-ți mulțumesc amice, pentru că ai dat dovadă de discreție totală. Se pare că nu știe nimeni că ești aici în afară de noi și de nenorociții de la FBI!
- Presupun că v-ați cunoscut, am spus eu cu ușa deschisă.
M-am învârtit prin cameră pentru o secundă până mi-am luat o pereche de blugi pe mine.
Ellie se uită în jur la depozitul dezgustător - cutii de piese, reviste de motociclete împrăștiate peste tot pe podea, micul pat în care dormisem și care era încă nefăcut - încercând să găsească un loc unde să se așeze.
- Drăguță cameră de oaspeți...
- Mersi, spuse Geoff lovind cu piciorul o ladă de jenți stricate aflată în drum. Am folosit-o chiar eu de multe ori. Și trebuie să recunosc, spuse el arătând spre mine cu capul, când ai spus agent FBI, Neddie, nu mă gândeam chiar la Jodie Foster.
Era frumoasă în costumul negru cu maiou roz, dar nu foarte veselă.
- Ce-ai aflat despre Liz?
- Nu prea multe.
Luă o bere și o înclină cu amabilitate spre Geoff.
- Nu ne putem atinge de ea. Numele ei de fată este O Callahan. O veche familie din Florida. În mare majoritate avocați și judecători. Nici nu se putea fi mai secretoasă și cu mai mult influență. A urmat cursurile la Vanderbilt, a lucrat un timp la firma de avocatură a lui tăticu. S-a căsătorit cu Stratton acum aproximativ optsprezece ani. Mi se spune că ea a fost poarta lui de acces în cercurile ce i-au finanțat majoritatea afacerilor.
- Trebuie să vorbim cu ea, Ellie.
- Am încercat, oftă Ellie. Am vrut să o interoghez fără să atrag atenția asupra funcției mele. Dar m-am lovit de avocatul familiei ca de un zid. Se poate doar în prezența lui Stratton și chiar și așa, doar dacă înmânăm lista cu întrebările înainte.
- Isuse, stricata e mai crispată decât o călugăriță într-o fabrică cu prezervative.
Geoff gâlgâi o dușcă de bere.
- Frumos, spuse Ellie strâmbând din nas. Stratton o ține sub control total. Nu merge nici la prânz fără bodyguarzi. Nu am destule dovezi să o aduc la secție pentru interogatoriu.
- Doamne, Ellie, dar tu lucrezi la FBI...
- Și ce vrei să fac, să aduc asta la cunoștința șefului meu? Avem nevoie de cineva din cercul ei. Cineva care să poată ajunge la ea. Să o facă să vorbească. Iar eu nu am nicio legătură acolo.
După cum spuneam, aveam un as în mânecă. Și nu mai era cazul să-l țin ascuns. Am învârtit sticla de bere între palme.
- S-ar putea să am eu o cale.
Capitolul 62
O persoană poate să spună că e prietenul tău, dar nu poți să știi niciodată. Viața m-a învățat că există oricând piedici. Cum ar fi faptul că cei bogați își vor ține întotdeauna partea, indiferent în ce echipă joacă.
Ce spuneau englezii? Că nu există prieteni pe viață, sau inamici pe viață. Există doar interese pe viață. Și prespun că nu știi niciodată care sunt aceste interese până nu încerci.
Așadar, în dimineața următoare am dat telefonul. Eram ca un adolescent de șaisprezece ani care o invită pentru prima dată pe o fată la întâlnire. Niciodată în viața mea nu am fost atât de nervos când am format un număr.
- Sunt eu, Neddie.
De îndată ce l-am auzit răspunzând, mi s-a uscat gura.
Am așteptat. Niciun răspuns. Începeam să mă îngrijorez că făcusem o greșeală. Puteam să le cauzez probleme tuturor.
- Chiar c-ai făcut-o lată - pentru un băiat care curăță piscine, se auzi Sollie Roth oftând într-un final.
Nu am râs. Nu asta era intenția lui. Ăsta era felul lui Sollie de a fi cât se poate de serios.
- Când am plecat cu mașina, ai spus ceva, Sollie. Ai spus că niciun om nu fuge în mijlocul nopții. Că nu există probleme care nu se pot rezolva. Poate că ar fi trebuit să te ascult. Acum știu cum stau lucrurile. Ceea ce vreau să știu, Sollie, este dacă tu mai crezi asta?
- Nu te-am dat pe mâna poliției, fiule, dacă asta vrei să știi. Am spus că dormeam când ai plecat.
- Știu asta, am spus puțin rușinat. Mulțumesc.
- Nu trebuie să-mi mulțumești, spuse el nepăsător. Îi cunosc pe oameni, fiule. Și știu că nu tu ai comis acele crime.
Mi-am luat receptorul de la ureche un moment. Am înghițit cu greu.
- Nu le-am făcut eu, Sollie. Jur pe Dumnezeu. Dar am nevoie de ajutor să dovedesc asta. Pot să am încredere în tine, Sollie?
- Poți să ai încredere în asta, Ned, spuse bătrânul. Am fost în situația ta, și am învățat că singurul lucru care te poate ajuta să nu-ți petreci restul vieții în pușcărie este calitatea prietenilor tăi. Ai genul ăsta de prieteni, Neddie?
- Nu știu, am răspuns.
Buzele mi se uscaseră.
- Tu ce fel de prieten ești, Sollie?
L-am auzit chicotind.
- În asemenea situații, spuse Sol Roth, de cea mai bună calitate, fiule. Cea mai bună.
Capitolul 63
- Și cu cine ne întâlnim aici? întrebă Geoff oprind motocicleta în parcarea de vizavi de biserica St. Edward și oprind motorul.
Greens era un mic restaurant, un local care aparținea altor timpuri, situat pe North County. Data din vremea când JFK era președinte, și iarna Casa Albă se muta la Palm Beach, unde angajații lui Kennedy și cei din Washington petreceau toată noaptea, mergeau la slujbă dimineața la St. Ed, iar apoi, încă îmbrăcați în smoching, veneau la Greens să bea o cafeluță și să fie obraznici cu chelnerițele.
Omul cu care ne întâlneam ședea într-un separeu de colț, sub fereastră, îmbrăcat într-un lupover cu anchior albastru-deschis și o cămașă de golf, cu o pălărie Kangol lângă el, având părul alb și rar lipit de scalp. Ținea deschis un Wall Street Journal și purta o pereche de ochelari de citit.
Aducea mai degrabă a contabil ieșit la pensie, care își verifica valoarea acțiunilor, decât a omul care avea să-mi salveze viața.
- Să înțeleg că ai un om în interior, amice?
Champ mă înghionti cu cotul, uitându-se prin încăpere după persoana cu care trebuia să ne întâlnim.
De-aia ești cu mine. Cineva care chiar e din interior.
- Ți-am mai spus, Champ, ai încredere în mine.
Mi-am târât picioarele spre masă. Bărbatul așezat acolo luă o înghițitură de cafea și împături ziarul într-un pătrat simetric.
- Deci nu le-ai spus nimic polițiștilor, am spus eu cu un surâs recunoscător.
- De ce aș fi făcut asta?
Ridică privirea.
- Încă îmi mai datorezi două sute de dolari de la gin.
Am zâmbit larg. Făcu la fel. Am întins mâna.
- Mă bucur să te văd, fiule.
Sol îmi luă mâna, uitându-se la felul în care mă schimbasem.
- Se pare că ai avut multe greutăți dacă ți-ai tăiat părul.
- Era timpul pentru o schimbare, am spus eu.
- Vrei să stai jos?
Își mută pălăria uitându-se la Geoff.
- Ăsta e individul de care vorbeai?
Aruncă o ocheadă cam încordată spre părul portocaliu al lui Champ.
- Vreți să-mi explicați și mie careva? zise Champ uitându-se fără să înțeleagă nimic, întrebându-se ce naiba se întâmpla.
Am râs.
- Gașca noastră a devenit mai mare, Champ. Salută-l pe Sollie Roth.
Capitolul 64
- Sol Roth!
Geoff se mai uită o dată, cu ochii larg deschiși.
- Vrei să spui Sollie Roth de la Palm Beach Downs? Cel cu pista de curse pentru câini? Și cum ambarcațiunea aia de treizeci de metri, care stă în portulețul de acolo?
- Patruzeci și trei, spuse Sol, dacă stai să numeri. Și mai am și clubul de polo și mallul City Square și firma de asigurări American Reinsurance, dacă vrei CV-ul complet. Tu cine ești tinere, noul meu biograf?
- Geoff Hunter.
Champ întinse mâna și se așeză în fața lui Sol.
- Dețin recordul de viteză într-o singură tură, de la cursa de o mie de centimetri cubi. O sută treizeci și patru de kilometri la oră. O sută patruzeci dacă ar fi măsurat corect. După cum se spune: fața la metal, fundul în aer.
- Și cine spune asta, tinere? întrebă Sollie strângând mâna lui Geoff destul de rece.
Apăru o chelneriță într-un tricou cu Familia Simpson.
- Ce vă aduc, băieți? Domnule Roth?
Am făcut tot posibilul să-mi ascund fața. Alte două mese o așteptau. Își întoarse ochii spre Sollie.
- Acum știți de ce beau, domnule Roth.
Am comandat o omletă cu puțină brânză cheddar. Champ comandă o omletă mai elaborată, cu salsa, ardei, brânză și chipsuri tortilla, un morman de clătite și cartofi prăjiți. Sollie, un ou fiert moale și pâine integrală.
Câteva minute al flecărit aproape în șoaptă. Despre cât de bine era că îl sunasem. Mă întrebă cum rezist și îmi spuse că îi părea sincer rău să audă de fratele meu.
- Ai de-a face cu oameni foarte răi, Ned. Presupun că știi asta de-acum.
Ne sosi micul dejun. Sollie se uită la Champ cum se repede la omletă.
- Vin aici de treizeci de ani și n-am văzut pe nimeni să comande chestia aia până acum. E bună de ceva?
- Uite, spuse Champ împingând farfuria, aș fi onorat. Gustați-o, domnule Roth.
- Nu, mulțumesc, refuză Sollie, vreau să trăiesc mai mult de ora prânzului.
Mi-am lăsat jos furculița și m-am apropiat de el.
- Faci vreun progres, Sol?
- Puțin, spuse el ridicând din umeri.
Își înmuie pâinea în oul lipicios.
- Deși ceea ce o să spun o să te facă să suferi, puștiule. Știu că țineai la fată. Am verificat puțin prin surselemele. Mi-e teamă că nu este tocmai ce crezi tu, Neddie. Dennis Stratton nu se folosea de Tess. Era invers.
- Invers? am spus eu. Liz îi înscenase totul. Ce vrei să spui?
Sol luă o înghițitură de cafea.
- De fapt, Liz Stratton era în spatele relației pe care soțul ei o avea cu fata. Mai mult de atât, ea orchestrase totul. Ea pusese totul la cale. O plătea pe fată.
Am clipit confuz.
- De ce ar face asta?
- Pentru a-l discredita, replică Sol amestecând un alt plic de Cremora în cafea. Toată lumea știe că această căsnicie a soților Stratton nu e tocmai ceea ce pare. Liz vrea să termine de mult timp. Dar el are un laț în jurul gâtului ei. Majoritatea banilor ei sunt pe numele lui. Voia să-i însceneze asta și să poată pleca luând toată averea.
- Să știți că am auzit și eu de curvele astea care...
Geoff înfulecă o furculiță de omletă.
L-am oprit.
- Deci, ce vrei să spui, Sollie? Tess era angajată? Ca un fel de actriță...? Sau escroacă?
- Ceva mai mult de atât, puștiule.
Sol scoase din buzunar o hârtie împăturită.
- Din păcate, era o profesionistă.
Era un fax după un cazier. Trimis din Sydney, Australia. Mă uitam mirat la fața lui Tess. Părul îi era dat pe spate, ochii triști. O altă fată. Numele de pe cazier era Marty Miller. Fusese arestată de câteva lor la King Cross pentru prostituție și vânzare de medicamente.
- Dumnezeule mare! am exclamat clipind și m-am lăsat pe spătar.
- Era o prostituată de lux, Ned. Era din Australia. De aceea nu se știa nimic despre ea pe aici.
- New South Wales, am bolborosit eu, amintindu-mi de prima noastră zi pe plajă.
- Pfff, pufni Geoff luându-mi cazierul din mână. O australiancă. Nu sunt surprins....
O prostituată. Plătită să și-o tragă cu Dennis Stratton. Angajată să facă asta. Sângele începu să-mi fiarbă. Tot timpul în care m-am gândit că nu o meritam - și de fapt totul era o înșelătorie.
- Și el a aflat cine e, am spus eu încleștându-mi maxilarele, și a pus pe cineva să o omoare.
- Stratton are angajați care ar face cam orice pentru el,Ned, zise Sol.
Am aprobat. M-am gândit la dubiile lui Ellie în legătură cu polițistul local, Lawson. Cel care era mereu în preajma lui Stratton.
- De aceea nu se grăbesc polițiștii. Știu că este o legătură între ei. I-a cumpărat pe toți, nu?
- Dacă vrei să-l prinzi, Neddie, spuse Sol uitându-se la mine sincer, am cumpărat și eu câte ceva.
I-am zâmbit recunoscător lui Sollie. Apoi m-am hlbat din nou la cazier. Sărmana Tess. O fată așa de frumoasă. Probabil că și ea credea că era ziua în care o să-și ia partea. Îmi reveni în minte acea expresie a ei strălucitoare, plină de speranță, pe care nu o puteam înțelege. Cum simțea și ea că norocul ei era pe cale să se schimbe.
„O să-l prind, Tess”, am promis uitându-mă la chipul ei. Apoi am pus cazierul înapoi pe masă.
- Marty Miller, i-am spus lui Sol zâmbind. Nu-i știam nici măcar numele.
Capitolul 65
Puțin după ora cinci, Dennis Stratton își părăsi biroul aflat într-una dintre clădirile de firme de pe Royal Palm Way.
În momentul în care Bentley-ul Azure lui ieși din garaj, mi-am pornit și eu Impala jegoasă.
Nu sunt foarte sigur de ce simțeam nevoia de a-l urmări, dar spusese lui Sollie mă scoseseră din sărite. Presupun că voiam să văd cu ochii mei ce avea de gând nenorocitul.
Stratton coti după semafor peste pod, spre West Palm. L-am urmărit, la câteva mașini distanță. Era ocupat cu telefonul.
Mă gândeam că și dacă m-ar observa, un tip într-o rablă ca a mea nu avea cum să însemne ceva pentru radarul lui mental.
Prima sa oprire fu 45th Street, la Rachels, un restaurant unde poți să devorezi o friptură enormă în timp ce te uiți pe scenă la stripteuze. Un bodyguard îl salută ca și cum erau prieteni vechi. În ciuda tuturor pretențiilor de rafinament cu casa lui mare și arta sofisticată, de ce oare nu mă miram?
Am tras în parcarea unui motel cu camere de închiriat și am așteptat. După cincizeci de minute eram aproape gata să renunț.
La circa o jumătate de oră, Stratton ieși împreună cu un alt bărbat: înalt, robust, cu părul cărunt, un blazer bleumarin și pantaloni verzi. Unul dintre cei care au pretenția că-și pot demonstra descendența până la primii coloniști de pe Mayflower.
Râdeau de parcă ar fi împărtășit un mare secret.
Se urcară amândoi în Bentley, coborâră capota și își aprinseră trabucuri. Am tras în spatele lor. Băieții cu sânge albastru petrec seara în oraș!
Se îndreptară spre Belvedere, pe lângă aeroport, și intrară în Club Kennel din Palm Beach. Parcarea pentru VIP-uri.
Trebuie să fi fost o zi proastă pentru club, deoarece valetul se uită batjocoritor la mașina mea, dar păru fericit când îmi luă bancnota de douăzeci și îmi strecură un permis de acces.
Stratton și camaradul lui se îndreptară spre un lift, spre zona bună.
La masă veni o a treia persoană: un tip gras, cu chelie, cu bretele la pantaloni.
În jurul orei zece, Stratton dădu un telefon de pe mobil și se adunară toți la un loc. Semnă nota - trebuie să fi fost de ordinul miilor de dolari. Apoi îi luă de gât pe ceilalți doi și se îndreptară spre parter.
Mi-am plătit berea și m-am grăbit după ei. Se înghesuiră toți în Bentley. Bentley-ul nu prea ținea drumul drept.
Traversară înapoi spre Palm Beach pe podul din mijloc. Stratton făcu dreapta și îndreptă Bentley-ul spre port.
- Petreceți băieți, nu?
Se ridică o poartă și un agent de pază le făcu semn să intre. Nu aveam cum să-i urmăresc. Eram evident curios. Am parcat pe o stradă lateralăși m-am întors pe trotuarul podului din mijloc. M-am îndreptat spre rampă.
Un negru bătrân pescuia la o oarecare depărtare de pod. Din acel loc aveam o privire de ansamblu asupra portului.
Stratton și acoliții lui se învârteau încă pe docuri. Merseră până la penultima dană și urcară la bordul unui iaht alb enorm, Mirabel, genul de frumusețe strălucitoare și albă de la care nu-ți poți lua ochii.
Stratton se comporta de parcă era proprietatea lui, salutând echipajul, arătându-le celorlalți ambarcațiunea. Apărură tăvi - mâncare, băutură.
Cei trei cretini petreceau: beau, fumau, stăteau pe iahtul lui Stratton ca și cum ei conduceau lumea.
- Oooo - hoooo, exclamă pescarul de pe pod.
Trei tipe cu picioare lungi, pe tocuri, genul de fotomodel, își croiau drum de-a lungul docului. Urcară la bordul lui Mirabel. Din câte știam eu, ar fi putut fi aceleași fete care dansaseră la Rachels în noaptea respectivă.
Stratton era destul de familiar cu una dintre ele, o blondă într-o rochie roșie, scurtă. O luă de după gât în timp ce le prezenta pe celelalte prietenilor săi. Începură să bea și să se cupleze. Grasul o luă la dans pe o roșcată subțire într-un tricou până în talie și fustă de blugi.
Stratton o târî pe Rochie Roșie pe o banchetă. Începu să o sărute și să o atingă. Apoi se ridică și o luă de braț, luă o sticlă de șampanie în cealaltă mână și dispăru jos după ce făcu o glumă cu tovarășii lui.
- Ce mai spectacol, i-am spus pescarului.
- Sunt multe în perioada asta, confirmă pescarul.
Capitolul 66
- De unde ai asta? întrebă Ellie în timp ce se ridica de la masa din bucătărie uitându-se la cazierul lui Tess.
- Nu pot să-ți spun, Ellie.
Știam că sună rău.
- Dar îl am de la cineva influent.
- Influent?
Ellie dezaprobă din cap.
- Asta e mai mult decât influență, Ned. Nici măcar poliția nu are informația asta. Eu risc totul implicându-mă în asta, și tu nu poți nici măcar să-mi spui cu cine mai colaborezi?
- Dacă asta te face să te simți mai bine, am spus umil, să știi că nu i-am spus nici lui despre tine.
- Excelent, Ned, hohoti Ellie, dacă eașa, totul e perfect. Am știut dintotdeauna că e o treabă din interior. Acum nu am nici cea mai vagă idee cine a pus-o la cale.
Se gândi.
- Dacă Liz i-a înscenat această aventură soțului ei...
- Știu, i-am terminat eu ideea, s-ar putea ca ea să-i fi înscenat și furtul tablourilor.
Ellie se lăsă pe spate cu o expresie pe jumătate convinsă, pe jumătate nedumerită.
- S-ar putea să ne fi înșelat în legătură cu Stratton de la bun început?
- Să spunem că i-a înscenat asta soțului ei.
M-am așezat lângă ea.
- De ce să îi fi omorât pe prietenii mei? Și de ce a trebuit să-l omoare pe Dave?
- Nu, zise Ellie clătinând din cap, a fost mâna lui Stratton. Sunt convinsă. Și a fost înșelat. Și a crezut că de tine.
- Și atunci cine naiba e Gachet, Ellie? Liz?
- Nu știu.
Scoase o bucată de hârtie și mâzgăli ceva pe bufet.
- Să ne limităm la ce avem. Suntem destul de siguri că Stratton a contribuit la uciderea lui Tess. În mod evident, a descoperit înscenarea. Și, dacă a făcut-o, e foarte posibil să știe că soția lui e în spatele poveștii.
- Acum știm ce e cu bodyguarzii, am pufnit eu. Nu o protejează. O păzesc să nu fugă.
Ellie își îndoi picioarele sub ea în poziție de yoga. Luă cazierul.
- Presupun că putem să îl luăm și să îl dăm celor de la Poliția din Palm Beach. Cine știe ce o să facă aceștia cu el...
- Persoana care mi l-a dat nu vrea asta, Ellie.
- Ok, Ned, spuse Ellie uitându-se la mine puțin enervată. Ce vrea acea persoană să faci cu el?
- Să mă exonerez, Ellie.
- Să te exonerezi? În ce sens, față de mine?
- Femeia asta e într-un mare pericol, Ellie. Trebuie să ajungem la ea... Dacă ne-ar ajuta să demonstrăm legătura între Stratton și Tess, poate chiar și cu operele de artă, asta ar fi suficient, nu-i așa?
- Și ce vrei să faci, s-o răpești? Ți-am spus că am încercat deja...
- Ai încercat prin mijloacele tale, Ellie.
M-am întors spre ea.
- Nu mă-ntreba de unde știu asta, dar mi s-a spus că Liz Stratton ia prânzul în fiecare joi la Ta-boo pe Worth Avenue. Asta înseamnă poimâine.
- Cine ți-a spus asta?
Ellie se uită la mine de data asta puțin mânioasă.
- Nu mă întreba.
Am luat-o de mână.
- Ți-am spus, cineva cu influență.
Îi căutam privirea. Știam ce riscuri își asuma deja. Dar poate asta putea să dovedească faptul că sunt nevinovat. În mod evident, Liz Stratton știa multe.
Ellie zâmbi fatalist.
- Persoana asta despre care vorbești are destulă influență cât să mă scoată din celula de lângă tine, unde o să fiu când o să iasă toate astea la iveală?
Am strâns-o de mână. Am zâmbit în semn de mulțumire.
- Știi că mai e și mica problemă a boryguarzilor, Ned. Sunt mereu în preajma ei. Și nici tu nu te prea poți afișa în public, nu-i așa?
- Nu, am aprobat eu, dar din fericire, Ellie, îl cunosc pe omul perfect pentru asta.
Capitolul 67
- Deci, cum arăt? rânji Geoff, uitându-se șmecher pe deasupra ochelarilor de soare. M-am aranjat destul de bine pentru o maimuță plină de ulei din zonele rurale ale Noii Zeelande, ca să spun așa. Cu ajutorul magazinului Polo de aici...
Bine-cunoscutul bar Ta-Boo era plin de mulțimea tipică pentru Palm Beach, blonde peste tot. Câțiva dintre clienții regulați arătau de parcă tocmai ieșiseră din domeniilor lor de pe Ocean Boulevard.
- George Hamilton nu îți este cu nimic superior, spuse Ellie, uitându-se prin încăpere peste umărul lui Geoff.
Liz Stratton stătea la o masă în colț, luând prânzul cu trei prietene. Cei trei bodyguarzi ai ei stăteau la bar, cu un ochi pe Liz și cu celălalt pe o blondă suplă care tocmai coborâse dintr-un Lamborghini.
- Admir și eu priveliștea, spuse Geoff zâmbind, până când trec la fapte. Nu poți să știi când o să fiu invitat înapoi, aici pe insulă.
Ellie sorbi din paharul de Perrier cu lime. Stomacul ei era cât se poate de agitat. Probabil își pierduse mințile dacă stătea la Ta-boo. Până acum ar fi putut demonstra că e în exercițiul funcțiunii. Dar, în câteva minute, dacă lucrurile nu mergeau bine, putea în cel mai fericit caz să pledeze pentru „complicitate”.
Planul era să o scoată pe Liz Stratton din restaurant, iar bodyguarzii să rămână acolo. Ned aștepta în spate cu mașina. Aveau s-o ia rapid de acolo și sperau că Liz va fi la fel de nerăbdătoare să vorbească, pe cât erau ei să o asculte.
- Isuse, spuse Geoff întinzându-și gâtul și atrăgându-i atenția lui Ellie cu cotul, ăla nu e Rod Stewart, acolo la bar?
- Nu, nu e Rod Stewart, dar cred că îl văd pe Tommy Lee Jones.
Un ospătar pe nume Louis veni și îi întrebă dacă erau gata să comande.
- Ea vreau crabi, spuse Geoff, închizând meniul de parcă făcea asta în fiecare zi.
Ellie comandă o salată de pui. În ureche avea un emițător prin care comunica cu Ned, care era în spate. Trebuia doar să aștepte momentul potrivit. Of, Dumnezeule...
Trecură câteva minute. Ospătarul le aduse mâncarea. Deodată Liz Stratton și una dintre prietenele ei se ridicară. Se îndreptau spre toaletă.
- Acum e momentul, Ned, șopti Ellie în emițător.
Se uită precaută spre bar.
- Acoperă-mă, Champ.
- Ghinionul meu. Mâncarea arată grozav, mormăi Geoff uitându-se la comanda de picioare de crab care tocmai îi sosise.
Ellie se ridică de la locul ei și merse direct spre Liz, interceptând-o în spatele restaurantului. Liz clipi și se uită la ea recunoscând-o vag.
Ellie se aplecă de parcă voia să o sărute.
- Știți cine sunt, doamnă Stratton. Știm despre dumneavoastră și Tass MacAuliffe. Trebuie să vorbim. Dacă mergeți drept înainte vedeți o ieșire de serviciu. Afară așteaptă o mașină. Putem face asta fără probleme dacă veniți acum.
- Tess... spuse ea ezitând.
Apoi aruncă o privire rapidă spre bodyguarzi.
- Nu, nu pot....
- Ba da, puteți, zise Ellie. Fie faceți asta, fie mergeți fix la fund pentru extorcare și complicitate la crimă. Nu vă uitați în spate, doar urmați-mă spre ușă.
Liz Stratton stătea acolo, nesigură pe ea.
- Credeți-mă, doamnă Stratton, nimeni nu vrea să vă pună asta în cârcă.
Capul lui Liz Stratton se întoarse brusc.
- Suz, du-te înainte, îi spuse prietenii ei. Vin și eu într-o secundă.
Ellie o luă pe Liz de umeri și încercă să o împingă în față în liniște.
- Ned, ieșim, spuse ea în emițător.
Unul dintre bodyguarzi se ridică. Se uită în jur o secundă, încercând să înțeleagă ce se întâmpla.
Ellie o împinse pe Liz pe ușă afară.
„Haide, Champ, acum! Joacă-ți rolul.”
- Mnă ziua, amici.
Geoff merse spre bar blocându-le calea.
- Știți vreunul unde aș putea să găsesc un bilet la concertul Britney Spears Dance America de la Kravis?
- Du-te dracului, îi aruncă bodyguardul cu părul prins în coadă, încercând să treacă pe lângă el.
- Du-te dracului? repetă Geoff clipind uimit.
Îi seceră picioarele tipului masiv cu coadă, punându-l la podea.
- O iau pe Britney a mea foarte în serios, să știi, și nu-i permit nimănui să o facă să pară o târfă ieftină pe care o faci poștă.
Îl luă pe cel de-al doilea de mână și îl izbi de bar. Paharele de pe o tavă cu băuturi căzură unele peste altele, iar cioburile se împrăștiară.
O barmaniță drăguță și brunetă pe al cărei ecuson scria Cindy urlă:
- Hei, terminați!
Apoi, spre celălalt barman:
- Andy, am nevoie de puțin ajutor aici. Bobby! Michael!
Dintr-o dată tipul cu coadă băgă mâna sub jachetă și scoase o armă.
- Pe de altă parte, amice, spuse Geoff dând înapoi, cu mâinile ridicate, oricine-și bagă limba în gâtul Maddonei în fața întregii lumi e cam târfă după regulile mele.
Împinse un scaun de bar spre bodyguarzii uimiți, apoi se repezi spre ușa principală.
- Tu erai! spuse el, ciocnindu-se de Rod Stewart la bar. Mi-a plăcut mult ultimul album, amice. Foarte romantic. Nu te-aș fi crezut în stare.
Capitolul 68
- Acesta este Ned Kelly, îl prezentă Ellie, împingând-o pe Liz Stratton în spatele mașinii FBI-ului.
Liz se holbă, confuză și uimită de cele auzite.
- Este nevinovat, doamnă Stratton, și i s-au înscenat crime care credem că au fost comise la ordinele soțului dumneavoastră.
Mi-am întors privirea de lavolan și m-am uitat direct în ochii lui Liz Stratton. Nu dădea semne de șoc sau de nervozitate, în ciuda a ceea ce întâmpla. Doar puțin teamă.
- O să mă omoare, spuse Liz. Nu vă dați seama - sunt speriată de moarte de el. Dar nici nu mai pot să continui așa.
- O să-l arestăm, doamnă Stratton.
Ellie se înghesui pe locul din spate, de lângă ea.
- Dar pentru a face asta avem nevoie de ajutorul dumneavoastră.
Am apăsat accelerația și am pornit mașina în viteză imediat ce am auzit ușa din spate trântindu-se. Am luat de două ori colțul și am oprit pe o stradă laterală.
Ellie se întoarse spre doamna Stratton. Acum e acum, știam. Ceea ce Liz spunea în următoarele două minute ar fi putut să mă salveze sau să mă condamne.
- Știm că ați aranjat cu Marty Miller să joace rolul lui Tess MacAuliffe și să aibă o aventură cu soțul dumneavoastră.
Liz înghiți în sec, știind că nu mai are rost să se prefacă.
- Da, eu am pus asta la cale, spuse ea.
O parte din ea părea să zâmbească în timp ce recunoștea; cealaltă parte era pe cale să izbucnească în lacrimi.
- Și da, știu că a descoperit asta și a pus pe cineva să o omoare. Știu că a fost o greșeală, o mare greșeală. Dar soțul meu este un om periculos. Nu mă lasă să merg nicăieri fără gorilele astea.
- Eu pot să opresc asta, zise Ellie punându-și mâna pe umărul lui Liz Stratton. Pot să-l plasez la locul crimei de la Brazilian Court. Trebuie doar să dovedesc că descoperise ceea ce făceați.
- O, știa despre asta, spuse Liz cu dispreț. O verificase pe Tess. Descoperise un transfer bancar de-al meu într-un cont deschis pe numele ei real. Am avut o discuție pe tema asta cu două zile înainte de furtul tablourilor.
Liz își trase puloverul și ne arătă două vânătăi negre la baza gâtului.
- Vă ajunge dovada asta?
Nu mai puteam aștepta. M-am întors. Liz știa destule încât să-mi schimbe destinul.
- Vă rog, doamnă Stratton, spuneți-ne cine a furat tablourile! Cel care a făcut asta mi-a omorât prietenii și fratele. Cine e Gachet?
Puse o mână pe brațul meu.
- Îți garantez, domnule Kelly, că eu nu am avut nimic de-a face cu ceea ce s-a întâmplat cu fratele dumitale. Sau cu ceilalți care au murit. Dar nu pot să spun același lucru despre Dennis. E nebun după operele lui de artă. Le vrea înapoi mai mult decât orice am văzut vreodată.
M-am uitat la Ellie. Părea la fel de surprinsă ca mine.. Dacă Dennis Stratton nu și-a furat propriile picturi, atunci cine a făcut-o?
- Cineva l-a înșelat, doamnă Stratton. Cred că s-ar putea să știți cine. Cine a luat operele de artă? Cine a pus totul la cale? Dumneavoastră?
- Eu?
Gura lui Liz se curbă într-un zâmbet amuzat.
- Vreți să știți ce mizerabil e soțul meu? Ei bine, veți afla! Operele de artă nu au fost furate.
O sclipire de răzbunare se aprinse în ochii ei.
- A fost furat un singur tablou.
Capitolul 69
- A fost furat un singur tablou.
Și eu și Ellie ne uitam perplecși.
- Ce vreți să spuneți?
Deodată am auzit zgomotul unui motor venind în josul străzii. Champ, aplecat peste ghidonul Ducati-ului, își accelera motocicleta îndreptându-se spre noi. Încetini o secundă, punând o frână zgomotoasă.
- E timpul să plecăm, Kemo Sabe. Posse e după noi. La o stradă în urmă.
M-am uitat în susul străzii și am văzut un Mercedes negru întorcând și accelerând direct către noi.
- Pe mine mă vor, spuse Liz, uitându-se la Ellie. Nu știți ce groaznici sunt oamenii aceștia. Ar face orice pentru soțul meu.
Se întoarse spre mine.
- Trebuie să plecați!
Deschise portiera mașinii și, înainte s-o putem opri, coborî și o luă înapoi.
- Uite cum o să facem. Veniți pe la vilă, spuse ea. Pe la patru. Dennis o să fie acolo. O să vorbim.
- Liz, zise Ellie, luându-se după ea, spune-mi doar ce înseamnă că a fost furat un singur tablou? Erau patru.
- Gândește-te, agent Shurtleff, spuse Liz Stratton zâmbind, dar mergând mai departe. Tu ești experta. De ce crezi că-și spune Gachet?
Mercedesul negru schimbă direcția spre Liz și începu să încetinească.
- Veniți la vilă, repetă cu un zâmbet slab, fatalist. La patru.
Doi bărbați săriră în stradă și o înșfăcară pe Liz Stratton. Se încruntară nervoși la noi, împingând-o brutal pe locul din spate. Nu-mi plăcea să o las așa, dar nu aveam opțiuni.
- Of, Neddie, spuse Champ uitându-se înapoi în susul străzii.
Ambală Ducati-ul.
- Avem necazuri.
În spatele Mercedesului mai era un vehicul - un Hummer negru - care venea în viteză direct spre noi. De data asta nu dădea semne că ar încetini.
- Ned, ieși de acolo.
Ellie începu să mă împingă spre ușă.
- Pe tine te caută, mai ții minte?
Am strâns-o pe Ellie de mână.
- Nu te părăsesc.
- Mie ce pot să-mi facă? întrebă Ellie. Sunt de la FBI. Dar nu pot să fiu aici cu tine! Pleacă!
- Haide, Ned, mă obligă Geoff, ambalând Ducati-ul până la un urlet asurzitor.
Am sărit din mașină și m-am săltat în spatele motociletei lui Geoff. Ellie ne făcu semn cu mâna.
- Vă sun când s-a rezolvat.
- Nu-ți face griji pentru ea, amice, spuse Champ. Fă-ți griji pentru noi.
M-am prins cu mâinile de talia lui.
- De ce?
- Ai fost vreodată într-un F-15 (avion de luptă)?
- Nu.
M-am uitat în spate. Hummerul se apropia. Fără să încetinească. Îi mai trebuiau trei secunde și era exact peste noi.
- Nici eu, spuse Champ, apăsând accelerația Ducati-ului până la linia roșie, dar ține-te bine. Am auzit că e cam așa.
Capitolul 70
Roata din față se ridică, forța gravitațională îmi împinse capul în spate și Ducati-ul se lansă.
Mă simțeam de parcă eram târât de un avion care decolează, încercând să-mi păstrez viața. M-am lipit de spatele lui Geoff, convins că, dacă aș fi slăbit strânsoarea mâinilor o secundă, m-am fi izbit de ciment ca o minge.
Am zburat pe stradă în acea poziție, îndreptându-ne spre lac. M-am uitat înapoi. Hummerul nici măcar nu oprise. În mod cert ne urmărea pe noi.
- Pleacă de aici! Vin! am strigat în urechea lui Champ, acoperind zgomotul.
- Dorințele tale sunt ordin pentru mine!
Motorul Ducati-ului explodă, iar eu am fost aruncat în spate cu putere în timp ce lăsam casele în urmă cu o sută șaizeci de kilometri la oră. Sărmanul meu stomac se făcu nod.
- Încotro? strigă Champ, uitându-se înapoi.
- Încotro? E un singur drum, am zis eu.
La dreapta.
Eram încă la doar o stradă sau două distanță de cea mai elegantă stradă de cumpărături din toată Florida. Poliția ar fi putut să fie în zonă.
- Asta crezi tu, spuse el.
Am simțit o monstruoasă trecere într-o treaptă inferioară de viteză și cum Ducati-ul alunecă în intersecție - și apoi o luă direct la stânga.
Cred că stomacul meu a rămas undeva pe drum. Ne înclinam atât de mult, încât blugii mei atingeau carosabilul. Abia am reușit să evităm o ciocnire cu un Lexus condus de un turist însoțit de familia lui cu ochii cât cepele.
Dintr-o dată mergeam în zigzag pe Cocoanut.
- Ce părere ai de ieșirea asta, amice? întrebă Geoff afișând un zâmbet.
Era ca și cum am fi sărit de pe o pârtie prin pădure și acum eram pe altă pârtie, schiind împotriva cursului. M-am uitat în jur după un polițist și am răsuflat ușurat când nu am văzut niciunul. Apoi m-am uitat în urmă.
Hummerul frânase cu zgomot în intersecție. Mă gândeam că în mod sigur o să o ia la dreapta și o să plece. Dar nu o făcu. Viră brusc spre stânga - și ne urmărea din nou.
- Dumnezeule, am strigat strângând coastele lui Champ și mai tare, e încă pe urmele noastre!
- La dracu! exclamă el dând din cap. Nenorociții ăștia nu respectă deloc legea.
Apăsă pe accelerație, dar acum intrasem pe cea mai aglomerată stradă de cumpărături din Palm Beach, Worth Avenue. Am încetinit pentru o jumătate de secundă.
- Întotdeauna mi-am dorit să încerc asta.
Champ ambală din nou motocicleta.
Trase de Ducati spre stânga. Deodată ne îndreptam spre Worth Avenue. Împotriva traficului.
Pe sensul interzis!
Capitolul 71
Asta era cea mai mare nebunie de până acum!
Mergeam în zigzag printre mașinile care veneau înspre noi, ne feream din calea oamenilor. Turiștii și oamenii care își făceau cumpărăturile arătau către noi de pe trotuar de parcă era un fel de spectacol. Mă rugam să nu aud sunetul unei sirene de poliție.
Am ocolit la mustață un om care încărca un SUV, apoi am dărâmat un piedestal antic. Se sparse în bucăți de pământ. Rahat....
M-am uitat înapoi. Surprinzător, Hummerul întorsese și era încă în spatele nostru, claxonându-i nebunește pe cei care blocau drumul. Ca și cum șoferul avea imunitate dacă ar fi fost prins.
- Champ, trebuie să ieșim de aici, am spus eu. Ieși de pe strada asta.
Mă aprobă.
- Mă gândeam la același lucru.
Am luat-o brusc spre dreapta, repezindu-se spre o intrare a Poiciana Country Club. Hummerul reușise să treacă de obstacolele din trafic. Încă ne urmărea.
Champ apăsă accelerația și am luat viteză în timp ce ne apropiam de un teren de golf. Printre garduri îi vedeam pe jucătorii de golf pe piste. Hummerul se apropia.
L-am prins pe Champ de talie.
- Sunt deschis la propuneri.
- Te pricepi la golf, amice?
- La ce?
- Ține-te bine!
Smuci Ducati-ul într-un unghi drept, astfel încât săriră scântei din pavaj. Ne-am aruncat direct printr-o deschizătură în gardul viu, cu crengile biciuindu-mi fața.
Brusc nu mai eram pe șosea, ci în mijlocul unui teren de golf perfect întreținut!
La zece metri în fața noastră, un amărât cu o crosă de cinci era gata să lovească mingea.
- Ne pare rău de întrerupere! strigă Champ în timp ce trecea în viteză cu Ducati-ul pe lângă el.
Doi jucători de golf într-o mașinuță se uitau la noi de parcă se treziseră în coșmarul nebunesc al unei alte persoane. Poate așa și era.
- E cam din scurt la dreapta, spuse Geoff. În locul tău aș fi lovit-o controlat.
Traversă în întregime peluza largă de un verde smarald, cu Ducati-ul prinzând viteză, în timp ce toți jucătorii de golf se uitau curioși. Am strigat:
- Champ, ai înnebunit?
Deodată am trecut printr-un alt gard și ne-am trezit în mijlocul curții cuiva. Am văzut o piscină frumoasă, o căsuță și o femeie năucită care citea pe un șezlong îmbrăcată într-un costum de baie.
- Scuze, spuse Geoff făcând cu mâna în timp ce am trecut pe lângă ea, am luat curba greșit. Continuă!
Fata puse imediat mâna pe un mobil. Știam că în aproximativ două minute Hummerul o să fie cea mai mică dintre problemele noastre. Poliția din Palm Beach va fi pe urmele noastre.
Comedia de situație de până atunci se transforma în panică în toată regula, repede - foarte repede.
Ne-am aplecat pentru a trece printr-o altă deschizătură în gard și am ieșit pe South County.
- E liber, spuse Geoff făcând cu ochiul.
Hummerul nu avea cum să ne urmărească până aici.
Problema era că insula Palm Beach e paralelă cu un canal de apă. Dacă întâmplător vrei să fugi de moarte, nu există decât câteva căi de scăpare. Ne-am îndreptat spre podul din sud. Mi-am închipuit că acum eram în siguranță, dacă nu cumva cineva supraveghea podul.
Am trecut pe lângă câteva vile. Chiar și pe lângă casa lui Dennis Stratton. Am început să respir ușurat.
Apoi m-am uitat în spate.
O, nu!
Hummerul era din nou pe urmele noastre. Și pe lângă el și Mercedesul negru. Doar că de data asta era mai rău. Mult mai rău.
Un proiectil îmi zbură pe lângă ureche, sfâșiind aerul cu un țiuit. Apoi altul.
Nenorociții trăgeau în noi.
M-am prins strâns de talia lui Champ.
- Geoff, dă-i bătaie!
- Se face, amice!
Ducati-ul se smuci, se duse pe direcție și apoi țâșni înainte cu un fel de superviteză.
Am trecut rapid pe lângă alte vile impresionante, în timp ce vântul și sarea din briza oceanului îmi biciuiau fața. Am văzut cum indicatorul arată 144, 154, 164... 174. Ne-am aplecat în față cât am putut. Fața la metal, fundul în aer. Puseserăm ceva distanță între noi și mașini.
Într-un final ne-am apropiat de capătul drumului drept. Pe dreapta noastră se vedeau casa lui Trump și Mar-a-Lago. Am luat strâns o curbă și apoi....
În raza vizuală ne apăru podul dinspre sud.
M-am uitat înapoi pentru o ultimă dată. Hummerul era la aproximativ o sută de metri. Eram în siguranță.
Apoi am simțit cum Ducati-ul încetinește brusc. L-am auzit pe Geoff strigând:
- Rahat!
M-am uitat în față, nevenindu-mi să cred.
O balenieră Boston bătea încet apa spre Intercoastal. Inima mea bătea și ea - dar foarte tare.
Podul se ridica.
Capitolul 72
Se auzea clopotul podului. Bariera cobora deja. Începea să se formeze coadă de mașini și de camionete ale grădinarilor.
Hummerul ne ajungea din urmă.
Timpul nostru de decizie se măsura în secunde.
Geoff încetini, ajungând primul într-o coadă de mașini. Cei din Hummer încetiniră și ei văzând că am fost prinși la înghesuială.
Puteam să facem o întoarcere de 180 de grade și să încercăm să trecem pe lângă ei, dar aveau arme. Am fi putut să trecem în viteză prin cerc și să o luăm mai departe spre sud, dar nu aveam cum să ieșim de pe insulă.
- OK, am strigat ca să acopăr motorul motocicletei, aștept idei, Geoff.
Dar Geoff se hotărâse deja.
- Ține-te bine, zise el, uitându-se în față, ambalând motorul puternic. Strâns!
Am făcut ochii mari când mi-am dat seama ce avea în cap.
- Știi ce faci?
- Îmi pare rău, amice, spuse el uitându-se încă o dată înapoi, chestia asta e nouă chiar și pentru mine.
Smuci Ducati-ul dintre mașini și acceleră uriașa motocicletă, până sub barieră. Stomacul începu să mi se urce spre gâtlej. Podul se deschidea. Mai întâi câțiva centimetri, apoi metri.
Motocicleta începu să urce platforma care se ridica încet.
- Stai cât poți de jos! strigă Geoff.
Am urcat pe rampă în zgomotul motorului, forța gravitațională lovindu-mi coastele. Nu aveam nici cea mai vagă idee cât era între noi și cealaltă parte a podului. Stăteam ghemuit și mă rugam.
Ne-am ridicat de pe marginea șoseleu în aer într-un unghi de circa șaizeci de grade. Nu știu cât timp am plutit în aer. Am stat cu fața lipită de spatele lui Geoff, așteptându-mă să simt panica tot mai mare, necontrolată, apoi o cădere în gol, și în final zgomotul prăbușirii care îmi va zdrobi corpul.
Dar nu am simțit decât o senzație minunată. Cum trebuie să se simtă o pasăre - ascensiune, alunecare, fără greutate. Niciun sunet. Apoi vocea fericită a lui Champ:
- O să reușim!
Am deschis ochii la timp ca să văd vârful celeilalte părți de pod apropiindu-se de noi și cum am atins-o cu roata din față perfect ridicată, Am alunecat pe asflat, în timp ce stomacul meu se dădea peste cap. Mă așteptam să zburăm în afară și mă pregăteam de lovitură, dar lui Geoff i-a reușit aterizarea.
Am mai sărit de câteva ori, apoi a atins pur și simplu frânele și motocicleta a alunecat de-a lungul platformei.
Reușiserăm! Nu-mi venea să cred.
- Ce zici de asta? țipă Geoff ascuțit, oprindu-se spre un stop în fața unor mașini de pe cealaltă parte a podului.
Stăteam în fața unei femei dintr-un microbuz care căscase ochii mari cât niște farfurii.
- Poate că decolarea a fost de opt virgulă cinci, dar vreau să spun că aterizarea a fost de nota zece...
Geoff se întoarse și rânji ca un mâncător de rahat ce era.
- Excelent! Data viitoare vreu să încerc asta pe timp de noapte.
Capitolul 73
Vizavi de Ta-boo, bărbatul din mașina bej privise întreaga scenă și nu-i plăcuse deloc.
Mai întâi opri Mercedesul, ușile fură deschise larg și unul dintre oamenii lui Stratton o târî pe Liz Stratton pe bancheta din spate.
Se uită cu ochii mijiți prin obiectiv. Clic, clic.
Apoi Hummerul în care erau băieții lui Stratton plecă după Ned Kelly și după cowboy-ul neozeelandez călare pe motocicleta sa fandosită.
- Tipi periculoși, bombăni ca pentru sine, făcând o ultimă poză. Nenorocitul ăla ar face bine să știe să conducă.
Apoi două dintre gorilele lui Stratton coborâră cin mașină și se îndreptară spre Ellie Shurtleff.
Pentru o secundă bărbatul puse mâna pe armă. Nu știa dacă era cazul să se amestece. Avu loc un fel de ceartă. Începură să facă pe durii cu ea. Shurtleff le arătă insigna stând dreaptă în fața lor.
Avea curaj, încuviință bărbatul din mașină. Trebuia să recunoască asta.
Înscenase toate astea pentru a ajunge la Liz Stratton. Se „jucase” cu un suspect de crimă.
Curaj, chicoti ei, dar nu prea multă șiretenie. Nu trebuia decât să le dea un pont agenților federali de vizavi și cariera ei ar fi fost pe butuci. Poate chiar tot restul vieții ei.
Oamenii lui Stratton se dădură la o parte. Vederea insignei avusese efect, se pare, pentru că, după câteva împunsături, se întoarseră la mașină. Conduseră Mercedesul până aproape de cealaltă mașină, apoi plecară în viteză. Își luă mâna de pe armă.
Era bucuros că se hotărâse să aștepte. Acum putea să vadă și mai multe.
Poate că ar trebui totuși să dea mai departe pozele. Tipul era un criminal căutat. Ea își asuma un risc imens. Dar dacă și ea era implicată cumva?
Se uită după fata de la FBI cum urcă în mașină și pleacă.
- Nu prea perspicace, spuse din nou, ascunzând aparatul foto.
Degetele lui învârteau o cutie de chibrituri.
- Dar are mult curaj.
Capitolul 74
Pe la 15,30 ne-am întâlnit cu Ellie la garajul lui Champ. M-am bucurat că nu pățise nimic și am îmbrățișat-o.
Mi-am dat seama după cum îmi răspunse că și ea își făcuse griji pentru mine.
I-am povestit despre urmărirea cu motocicleta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu