3-8
Muream pe dinăuntru știind cât rău îi fac.
M-am îndreptat spre agenta FBI. Aproape că puteam s-o ridic cu o mână. Deși încerca să arate curajoasă, se vedea că e speriată.
- Cum te cheamă?
- Shurtleff, răspunse agenta ezitând, Ellie.
- Îmi pare rău, Ellie Shurtleff, dar vii cu mine.
Agentul de pe podea se ridică.
- În niciun caz. Nu pleci cu ea. Dacă vrei săiei pe cineva, ia-mă pe mine.
- Nu, i-am spus făcându-l să se dea înapoi sub amenințarea pistolului. Pe ea am ales-o. Ea vine cu mine.
Am luat-o de mână.
- Nu o să-ți fac niciun rău, Ellie, dacă totul merge bine.
Chiar și în momentul acela nebunesc i-am zâmbit în colțul gurii.
- Știu că asta nu înseamnă prea mult, am spus eu întorcându-mă spre tipul de pe podea, dar nu sunt vinovat de ceea ce v-a adus pe voi aici după mine.
- Există un singur fel în care o poți dovedi, spuse agentul FBI.
- Știu, am spus dând din cap, de aceea fac asta. AM ceva de dovedit - sunt nevinovat.
Am luat-o pe Shurtleff de braț și am deschis ușa. Ceilalți doi agenți stăteau parcă suspendați în aer.
- Am nevoie doar de cinci minute, am spus. Asta e tot ce cer. V-o aduc înapoi cum am luat-o. Nici nu îi șifonez hainele. Nu i-am omorât pe oamenii aceia de acolo. Restul depinde de voi.
M-am întors spre mama.
- Cred că e clar că nu o să vin la cină în curând.
I-am făcut cu ochiul în semn de rămas bun.
- Te iubesc, mamă.
Apoi am mers cu spatele spre ușă, cu mâna încleștată pe cea a agentului Shurtleff. Am coborât scările împreună cu ea. Tipii de la FBI erau deja la ferestre, unul din ei își scotea telefonul. Am deschis ușa Runnerului și am împins-o înăuntru.
- Mă rog să fie cheile la locul lor.
Chiar am zâmbit când am spus asta.
- De obicei sunt.
Erau acolo, slavă Domnului! Am dat înapoi pe alee. Câteva secunde mai târziu, luam curba pe Perkins, peste calea ferată, spre Main.
Încă nu se vedea nicio lumină. Nicio sirenă. Erau câteva căi de ieșire din oraș și am conchis că cel mai bun traseu era prin nord, pe Autostrada 24.
M-am uitat în spate și am răsuflat ușurat.
„Bine lucrat. Tocmai ai adăugat în CV-ul tău răpirea unui agent federal.
Capitolul 30
- Ești speriată? o întrebă banditul Ned Kelly întorcându-se în timp ce gonea cu Runnerul spre nord pe Autostrada 24.
Ținea arma în poală, îndreptată spre ea.
„Speriată, ezită Ellie. Tipul e căutat pentru interogatoriu într-o omucidere cvadruplă!”
Se gândi la toate scenariile cu ostatici. Probabil că exista în manuale ceva ce ea ar trebui să spună.
„Fii calmă. Începe un dialog.”
Era convinsă că deja există un ordin de urmărire a mașinii. Toți polițiștii pe o rază de optzeci de kilometri în jurul Bostonului erau cu ochii în patru. Într-un final, hotărî să spună ceea ce simțea.
- Da, sunt speriată, zise Ellie înclinând din cap aprobator.
- Bun, răspunse Ned dând și el din cap, pentru că și eu sunt speriat. Nu am mai făcut niciodată în viața mea așa ceva. Dar poți să stai liniștită. Serios. Nu vreau să-ți fac niciun rău. Trebuie doar să scap de aici. Dacă vrei, pot să și deblochez portiera. Poți să sari la următoarea oprire. Nu glumesc. Ai cuvântul meu.
Spre uimirea ei, Ellie auzi încuietoarea automată ridicându-se. Se apropia o ieșire de pe autostradă, iar el încetini la următoarea rampă.
- Sau, spuse el părând oarecum neajutorat, poți să mai stai cu mine puțin. Poate mă ajuți să găsesc o cale să ies din încurcătura asta.
Kelly opri mașina așteptând o mișcare din partea ei.
- Haide, presupun că mai am, cât să spun, cam trei minute până când o să apară polițiști la fiecare ieșire de pe autostradă.
Ellie se uită la el, puțin surprinsă. Puse mâna pe mânerul ușii. O voce din interior îi spuse:
- Ți se oferă un cadou. Profită!
Fusese la casa din Lake Worth. Văzuse sângele și trupurile măcelărite. Tipul ăsta avea legătură cu victimele. Fugise.
Dar ceva o ținu pe loc. Tipul avea un zâmbet speriat, aproape fatalist.
- Nu am mințit mai înainte. Nu sunt un criminal. Nu am nicio legătură cu ceea ce s-a întâmplat în Florida.
- Faptul că ai luat ostatic un agent federal nu este tocmai în favoarea acestui lucru, spuse Ellie.
- Erau prietenii mei, familia mea. Îi cunoșteam de o viață. Nu am furat acele tablouri și nu am omorât pe nimeni. Tot ce am făcut a fost să declanșez niște alarme. Uite, spuse el agitând arma în aer, nici nu știu să folosesc chestia asta.
„Așa părea”, se gândi Ellie.
Și își amintea că fuseseră declanșate câteva alarme la niște proprietăți din oraș chiar înaintea furtului. Presupuseseră că fusese o diversiune.
- Haide, ieși, spuse Kelly privind înapoi, aștept însoțitori.
Dar Ellie nu coborî. Rămase pur și simplu acolo, uitându-se la el. Dintr-o dată nu mai părea așa nebun. Doar confuz, speriat. Depășit cu mult de situație. Și nu știa de ce, dar nu se simțea amenințată. Poliția era pe drum. Poate reușea să-l convingă.
„Dumnezeule, Ellie, asta e cu totul altceva decât Departamentul de Gravuri Rare de la Sothelby!”
- Două, spuse Ellie luând încet mâna de e mânerul ușii, în timp ce se uita la el. Mai ai două minute. Înaite ca toată poliția din Boston să fie aici.
Fața lui Ned Kelly păru că se înseninează.
- OK, spuse el.
- Trebuie să-mi spui tot ce s-a întâmplat acolo, zise Ellie. Poate reușesc să fac ceva. Nume, contacte. Tot ce știi despre jaf. Vrei să scapi din încurcătura asta? E singura cale.
Un zâmbet fugar străbătu fața lui Ned.
Ellie nu văzu în el un ucigaș cu sânge rece, doar un tip care era la fel de speriat ca și ea, care își săpase o groapă atât de adâncă, încât era posibil să nu mai iasă niciodată din ea. Se gândea că poate reușește să-i câștige încrederea. Să-l convingă pe tip să se predea, fără să aibă nimeni de suferit. Dacă polițiștii îl prindeau acum, nu știa sigur ce o să se întâmple.
- OK, repetă el.
- Și, dacă aș fi în locul tău, aș mai îndrepta arma aia spre mine din când în când, spuse Ellie.
Nu îi venea să creadă că făcea asta.
- Suntem antrenați să dezarmăm oameni, să știi.
- Corect, spuse Ned rânjind nervos.
Ambală Runnerul în susul rampei.
- Primul lucru pe care ar fi bine să-l facem e să scăpăm de mașina mamei.
Capitolul 31
Am schimbat Runnerul pe un microbuz Voyager care stătea pornit în parcarea unui supermarket.
Manevră veche. Când eram mic, îl văzusem pe Bobby făcând chestia asta de o duzină de ori. Proprietarul tocmai își ducea căruciorul înapoi la supermarket. Cu tot ce se întâmpla, m-am gândit că mai am cel puțin o oră până să răspundă cineva la reclamație.
- Nu pot să cred că tocmai am făcut asta, spuse Ellie Shurtleff clipind, uimită, având în vedere că după un minut rulam liniștiți pe Autostrada 24.
Pe fața ei se putea citi:
- Una e să stai cu tipul ăsta, și cu totul alta e să iei parte la furtul unei mașini.
Un odorizant de mașină cu miros de brad se legăna agățat de oglindă. De bord era atașat un carnețel galben. Pe el erau mâzgălite următoarele:
„Cumpărături. Manichiură. De luat copiii la 15:00.”
O sacoșă de cumpărături se legăna în spate. Minipizza. Și cereale Count Chocula.
Ne-am uitat unul la altul și aproape am izbucnit în râs la primul gând care ne trecu amândurora prin minte: un criminal căutat care conduce un microbuz.
- Ce mai mașină de fugar, spuse ea dând din cap. Un adevărat Steve McQueen!
N-aveam nicio idee în ce direcție să o iau. Dar m-am gândit că cel mai sigur adăpost era micuța mea cameră de motel din Stoughton. Din fericire, era un loc pentru șoferi, așa că puteam să ajung în cameră fără să trec prin hol.
Am încuiat ușa în urma noastră și am spus ridicând din umeri:
- Ascultă, trebuie să te percheziționez.
Se uită la mine cu o privire care spunea: „Poftim? Glumești? Acum?”
- Nu te îngrijora, i-am spus. Niciodată nu profit de un agent FBI la prima întâlnire.
- Crezi că dacă intenționam să te prind, nu aș fi făcut-o până acum? spuse Ellie Shurtleff.
- Îmi pare rău, am ridicat eu din umeri puțin jenat. E doar o formalitate.
Eram norocos că, dacă tot trebuise să răpesc un agent FBI, dădusem peste Ellie Shurtleff și nu vreo Lara Croft care până acum mi-ar fi smuls brațul din încheietură. Adevărul e că n-aș fi ghicit niciodată că este agent federal. Poate o profesoară de școală elementară. Sau o tipă care-și face masteratul. Avea părul ondulat și scurt, cățiva pistrui pe obraji și un nas mic cât un nasture. Și pe deasupra, ochi frumoși și albaștri în spatele ochelarilor.
- Ridică mâinile, am agitat eu arma, sau ține-le pe laterală, cum se face.
- Trebuie ridicate și puse pe perete, spuse ea, întorcându-se, dar ce naiba mai contează.
Și-a întins mâinile. Am îngenuncheat pipăindu-i buzunarele pantalonilor și coapsele. Purta un costum cu pantaloni bej, pe care îi umplea destul de bine, și un tricou de bumbac alb. La gât îi atârna un fel de piatră verde semiprețioasă.
- Știi, nu mi-ar fi foarte greu să-ți plasez un cot în față chiar acum.
Vedeam că își pierde răbdarea.
- Ne învață chestiile astea, să știi.
- Nu sunt tocmai un profesionist când vine vorba de asta.
Am luat distanță. Nu-mi plăcuse acel comentariu despre cotul în față.
- Ai putea să verifici și glezneșe dacă tot faci asta. Majoritatea avem ceva legat acolo când suntem în misiune.
- Mulțumesc, am spus eu dând din cap.
- Doar o formalitate, spuse Ellie Shurtleff.
Nu am găsit nimic în afară de niște chei și bomboane mentolate pe care le ținea în poșetă. M-am așezat pe pat. Dintr-o dată mi-am dat seama ce făcusem. Nu eram într-un film. Eu nu eram Hugh Jackman, iar ea nu era Jennifer Aniston, și scena asta nu era tocmai cu final fericit.
Mi-am lăsat fruntea în palme.
Ellie se așeză pe un scaun cu fața la mine.
- Acum ce facem? am întrebat.
Am dat drumul micuțului teelvizor doar pentru a auzi știrile. Am încercat să-mi umezesc gura, dar era uscată precum deșertul Sahara.
- Acum... spuse Ellie Shurtleff ridicând din umeri, acum vorbim.
Capitolul 32
I-am povestit toul lui Ellie Shurtleff.
Tot ce știam despre furtul de obiecte de artă din Florida. Nu am omis nimic.
Mai puțin partea cu Tess. Nu știam cum aș fi putut să povestesc despre asta și să am pretenția să mă creadă în legătură cu toate celelalte.
Pe lângă asta, îmi venea foarte greu și să mă gândesc la ce se întâmplase cu Tess.
- Știu că am făcut câteva prostii în ultimele zile, am spus, uitându-mă la Ellie cu sinceritate. Știu că nu ar fi trebuit să fug. Știu că nu ar fi trebuit să fac ce am făcut astăzi.... dar trebuie să mă crezi, Ellie.... moartea prietenilor mei, a vărului meu...
Am dat din cap dezaprobator.
- Nu!!! Nici măcar nu am luat acele opere de artă. Cineva ne-a înscenat totul.
- Gachet? întrebă Ellie luând câteva notițe.
- Presupun, am spus eu frustrat. Nu știu.
Se uită la mine îndeaproape. Mă rugam să mă creadă. Aveam nevoie ca ea să mă creadă. A schimbat foaia.
- Și de ce ai venit aici?
- În Boston? am spus eu lăsând arma pe pat. Mickey nu avea relații acolo. Oricum, nu genul de relații de care ai nevoie să pui la cale un asemenea jaf. Toți cei pe care îi cunoștea erau de aici.
- Nu cumva voiai să găsești un cumpărător pentru operele de artă, Ned? Și tu cunoști oameni aici.
- Uită-te în jur, agent Shurtleff. Vezi vreo operă de artă pe aici? Nu eu am făcut acele lucruri.
- Va trebuie să te predai, spuse ea. Va trebui să vorbești despre cei pe care vărul tău îi cunoștea și pentru care lucra. Nume, contacte, totul, dacă vrei să te ajut. Pot să fac pedeapsa pentru răpire mai ușoară, dar asta e singura ta cale de scăpare. Înțelegi asta, Ned?
Am dat din cap resmnat a aprobare. Aveam un gust amar. Avevărul e că nu știam care erau relațiile lui Mikey. Pe cine aveam să torn? Pe tata?
- Și de unde ați știut voi încotro mă îndrept? am întrebat.
Mă gândeam că Sollie Roth anunțase poliția când am plecat.
- Pentru că nu există așa de multe Bonneville-uri, a spus Ellie. Când l-am găsit în Carolina de Sud, ne-am făcut o idee destul de clară despre traseul tău.
„Ce chestie, mi-am spus eu, Sollie chiar nu m-a turnat.”
Am vorbit ore în șir. La început despre crime, dar se părea că Ellie Shurtleff voia să știe fiecare detaliu al întregii mele vieți. I-am povestit cum e să copilărești în Brockton. Despre cartier și despre vechea gașcă. Cum am reușit să evadez cu bursa pentru hochei la BU.
Asta a părut să o surprindă.
- Ai urmat cursurile BU?
- Nu știai că vorbești cu câștigătorul din 1995 al bursei Leo J. Fennerty? Atacant de top al echipei din Boston.
Am zâmbit și am ridicat din umeri cu modestie.
- Am și absolvit, am spus eu. Patru ani. Licență în Științe Politice. Probabil nu m-ai fi luat drept tipul academic.
- Nu știu de ce, dar, când căutai prin parcarea supermarketului o mașină de furat, nu prea m-am gândit la asta.
Ellie zâmbi.
- Am spus că nu am omorât pe nimeni, agent Shurtleff.
Am zâmbit la rândul meu.
- Nu am spus niciodată că sunt un sfânt.
Asta o făcu pe Ellie Shurtleff să râdă de-a binelea.
- Vrei să te mai surprind cu ceva? am spus eu întinzându-mă pe pat, dacă tot îmi fac CV-ul? Am fost chiar și profesor pentru câțiva ani. Studii sociale pentru clasaa opta, la o școală de copii cu probleme, aici în Stoughton. Eram destul de bun. Recunosc că poate nu știam pe de rost fiecare amendament al Constituției, dar mă înțelegeam bine cu elevii mei. Adică fusese și eu ca ei și avusesem aceleași alternative.
- Și de ce nu a funcționat? întrebă Ellie, lăsând carnetul cu notițe.
- Vrei să mă întrebi cum se face că un tip deosebit ca mine ajunge salvamar în Palm Beach? Asta e într-adevăr o întrebare de un milion de dolari.
Ridică din umeri oarecum nedumerită.
- Continuă.
- În al doilea an al meu am devenit interesat de una dintre elevele mele. O fată. Era din sudul Brocktonului, la fel ca mine. Dominicană. Umbla cu o gașcă de duri. Dar era foarte inteligentă. Avea rezultate bune la teste. Voiam să-i meargă bine.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Ellie aplecându-se în față.
Se vedea că asta nu mai are nicio legătură cu Florida.
- Poate că am speriat-o, nu știu. Trebuie să înțelegi că orele la clasa aceea erau totul pentru mine. M-a acuzat de ceva. Că i-aș fi cerut favoruri pentru o notă, ceva de genul ăsta.
- O, nu.
Ellie se retrase. Se uită la mine neîncrezătoare.
- Nu s-a întâmplat nimic, Ellie. Poate am făcut câteva lucruri prostești. Poate că am dus-o acasă cu mașina de câteva ori. Poate că ea s-a complăcut să creadă o minciună despre mine, și minciuna asta pur și simplu a crescut de la sine. Dintr-o dată povestea ei s-a dezvoltat. Dintr-o dată eu eram cel care o acostase. În clasă, după ore, chiar în perimetrul școlii. A urmat o audiere. Dar un asemenea lucru... nu se șterge cu buretele. Mi-au oferit șansa să rămân, pe un post inferior - o slujbă administrativă. Am demisionat, am plecat imediat. Mulți oameni au renunțat la mine. Tata...
- Tatăl tău are cazier, nu? interveni Ellie.
- Cazier? Mai mult de atât, ai putea spune că are propria celulă la Centrul Corecțional Souz din Shirley, care îi este rezervată în permanență. Îmi amintesc cum spunea „Așchia nu sare departe de trunchi”, ca și cum aș fi dovedit că are dreptate. Imaginează-ți, el a fost cel care a renunțat la mine. Acum câțiva ani a cauzat moartea propriului fiu. Fratele meu mai mare. Știi care a fost de fapt gluma cea mai bună?
Ellie mișcă din cap că nu.
- La o lună după ce am plecat, fata a dat o dezmințire publică. Am primit o frumoasă scrisoare de scuze din partea școlii. Dar în acel moment era prea târziu. Nu mai puteam fi profesor.
- Îmi pare rău, spuse Ellie.
- Dar știi cine nu a renunțat la mine, agent Shurtleff? Vărul meu Mickey. Nici Bobby. Nici Barney, nici Dee. Fiind o gașcă de ratați din Brockton, au înțeles foarte bine că acea slujbă de profesor însemnase totul pentru mine. Și voi credeți că i-aș fi omorât pe oamenii ăștia.
Mi-am pus mâna pe piept, aproape de inimă.
- Mi-aș lua propria viață dacă asta i-ar aduce înapoi. Oricum, am spus eu zâmbind și dându-mi seama că am devenit puțin prea patetic, tu chiar crezi că dacă aș deține obiecte de artă în valoare de șaizeci de milioane aș mai sta de vorbă cu tine într-un motel de doi bani?
Ellie zâmbi.
- Poate ești mai deștept decât pari.
Deodată show-ul de la televizor fu întrerupt de un buletin de știri. Știri de ultimă oră....
Un reportaj despre răpirea de astăzi. Ochii mi se bulbucară. O luam de la început. Fața mea apărea pe ecran. Doamne, Dumnezeule.... numele meu!
- Ned! spuse Ellie Shurtleff, văzându-mă panicat, trebuie să vii cu mine să te predai. E singurul mod în care putem rezolva asta. Singura cale.
- Eu nu cred asta.
Am luat arma și am înșfăcat-o de mână.
- Haide, plecăm de aici.
Capitolul 33
Mi-am aruncat mica avere pe locurile din spate ale autobuzului. Găsisem o șurubelniță într-o cutie de scule și am schimbat numerele de Massachusetts cu numerele de Connecticut ale altei mașini din parcare.
Și trebuia să scap și de microbuz acum. Până acum probabil găsiseră Runnerul. Și mai trebuia să mă descotorosesc de Ellie Shurtleff. Singurul lucru pe care nu puteam să îl fac era să mă predau. Cel puțin nu până nu descopeream cine ne înscenase totul și cine îmi omorâse prietenii. Nu până nu îl găseam pe nenorocitul de Gachet.
Am sărit în microbuz, conducând agitat.
- Unde mergem? întrebă Ellie simțind că totul se schimbase.
- Nu știu, am spus.
- Vrei să te ajut, Ned? zise Ellie. Atunci trebuie să mă lași să te arestez. Nu face o prostie și mai mare decât cele pe care le-ai făcut deja.
- Cred că e prea târziu pentru asta, am spus.
Căutam un loc unde să o las.
Am găsit o porțiune liniștită pe Autostrada 138, între o curte de granit și o reprezentanță de mașini la mâna a dou. Am ieșit de pe drumul principal și am oprit într-un loc liniștit, ascuns de ochii curioșilor.
Ellie începea să se alarmeze. Vedeam asta în ochii ei. Era clar că nu ne îndreptam spre locul spre care credea ea. Ce aveam de gând să fac?
- Ned, te rog, spuse ea, să nu faci vreo prostie. Nu există altă cale.
- Mai există o altă cale.
Am oprit microbuzul. Am dat din cap în semn de „Haide, ieși”.
- O să te găsească, spuse ea. Astăzi. Mâine. O să te omoare. Vorbesc serios, Ned.
- Tot ce ți-am spus este adevărat, Ellie.
M-am uitat în ochii ei.
- Nu am făcut acele lucruri. Și nici altele despre care poate o să auzi. Acum, haide, coboară.
Să-i zicem un revers al sindromului Stockholm, dar mă atașasem puțin de agentul Ellie Shurtleff. Știam că voia cu adevărat să mă ajute. Era probabil ultima și cea mai bună șansă pe care o aveam. Așa că îmi părea rău să o văd că pleacă.
- Nici nu ți-am șifonat hainele, așa cum am promis. Nu uita să-i spui asta partenerului tău.
Ellie se uită la mine cu o privire dezamăgită și frustrată. Ieși ușor din microbuz.
- Răspunde-mi la o întrebare, am spus eu.
- Care ar fi? zise ea stând în picioare și uitându-se la mine.
- Cum de nu purtai armă la gleznă dacă erai în misiune?
- Pentru cei care lucrează în departamentul meu nu este necesar, spuse ea.
- Și anume ce departament? am întrebat eu, privind-o confuz.
- Furturi de Opere de Artă, răspunse agentul Shurtleff. Eu urmăream tablourile, Ned.
Am clipit. Mă simțeam de parcă Marvelous Marvin Haggler m-ar fi năucit cu o directă în bărbie.
- Adică am fost gata să-mi las viața în mâinile unul agent FBI care de fapt se ocupă de furturi de obiecte de artă? Dumnezeule, Ned, tu chiar nu faci niciodată nimic ca lumea.
- Încă poți s-o faci, spuse Ellie, stând acolo incredibil de tristă.
- La revedere, Ellie Shurtleff, i-am zis. Trebuie să recunosc că ai fost al naibii de curajoasă, Nu ai crezut niciun moment că o să te împușc, nu?
- Nu, spuse Ellie dezaprobând din cap.
Am văzut-o zâmbind.
- Arma ta a avut tot timpul piedica pusă.
Partea a treia
GACHET
Capitolul 34
- Nu cred că a făcut asta, George! se auzi vocea lui Ellie în speaker. Oricum, nu el a comis crimele.
Echipa se situații de criză a FBI-ului tocmai îi ascultase raportul despre neplăcuta ei experiență. Poate că era puțin depășită de situație, dar le spusese ce văzuse. Că acest Kelly nu era un criminal. Doar un tip covârșit de probleme, care intrase în panică.
Le spusese că până în momentul în care poza lui apăruse la televizor pe neașteptate, era convinsă că o să-l facă să se predea.
Acum, în sala de conferințe a directorului regional din Boston, putea să-i raporteze șefului ei de la biroul din Florida.
- George, îți amintești cum cei de la poliția locală au spus că la ora furtului porniseră alarme prin tot orașul? Asta a făcut el. Nu i-a omorât pe acei oameni și nici nu a luat operele de artă. A declanșat alarmele.
- După cum mi se pare mie, v-ați simțit bine împreună, spuse Moretti.
- Ce vrea să însemne asta? întrebă Ellie.
- Nu știu, dar mi se pare că ai aflat destul de multe depsre tip. Ați furat împreună o mașină, v-ați povestit viețile unul altuia.
Ellie se holbă la speaker. Tocmai petrecuse opt ore cu o armă ațintită spre ea, cea mai stresantă zi din viața ei.
- Am menționat oare că avea o armă, George?
- Da, ai menționat. Și nu ai avut ocazia să i-o iei în tot timpul pe care l-ați petrecut împreună, inclusiv în cele două schimbări de locație? Sau să pleci de acolo, Ellie? Mă gândeam că poate alt agent....
- Cred că m-am gândit că pot să îl arestez și să mă întorc cu el fără să sufere nimeni. Din ce am văzut eu, tipul nu era făcut pentru crimă.
- Îmi cer scuze dacă nu pot să cred asta, Ellie, pufni Moretti.
- Ce să crezi? întrebă ea ezitând.
- Ceea ce ai văzut tu. Cu tot respectul cuvenit, desigur.
- În ce bază? strigă ea.
Nenorocitul îi ascundea ceva.
- În baza faptului că tipii înocenți nu răpesc agenți federali, replică Moretti.
- Ți-am spus că a intrat în panică, George.
- Am arătat poza tipului prin Brazilian Court, Ellie. A fost văzut cu Tess MacAuliffe, Ellie. A luat prânzul cu ea. În aceeași după-amiază în care a fost ucisă.
Capitolul 35
Sunt destul de sigur că acea noapte a fost cea mai lungă și cea mai însigurată noapte din viața mea. Era a treia noapte de fugar.
Nu știam în cine puteam avea încredere, cu excepția lui Dave, dar eram hotărât să nu-l implic și pe el. Toți ceilalți la care aș fi putut să apelez, care m-ar fi ajutat, erau morți.
Cel mai rău lucru era că unii dintre aceia în care nu puteam avea încredere purtau același nume ca mine.
Am abandonat microbuzul și am petrecut noapte chircit într-un cinema non-stop din Cambridge.
Pe la ora opt a dimineții următoare am luat un taxi spre Watertown, care era la cincisprezece minute depărtare. Am aruncat o privire pe ediția de dimineață a ziarului Globe care se afla pe bancheta din față a taxiului.
LOCALNIC URMĂRIT PENTRU RĂPIREA UNUI AGENT FBI. CĂUTAT ÎN LEGĂTURĂ CU CRIMELE DIN FLORIDA.
M-am cufundat la loc în scaun și mi-am tras șapca.
Watertown era una dintre suburbiile de muncitori din Boston, cu excepția că în afară de irlandezi, italieni și negri mai locuiau acolo și armeni.
Am coborât din taxi la Palfrey și am mers câteva cvartale înapoi până la Mount Auburn. M-am oprit în fața unei case banale în stil victorian, imediat după colț.
Deasupra scărilor din față atârna un semn:
REPARAȚII CEASURI. VÂNZARE ȘI CUMPĂRARE BIJUTERII.
O săgeată de lemn indica spre etajul al doilea.
Am urcat treptele și am luat-o spreverandă. Un clopoțel zdrăngăni în timp ce deschideam ușa.
Un tip masiv, cu șorț de bijutier și păr des și grizonat, ridică privirea de după tejghea. Pe fața lui ca de buldog apăru un zâmbet subțire.
- Îți asumi un mare risc să apari aici în felul ăsta, Neddie. Dar spune-mi, ce naiba mai faci?
Capitolul 36
Am întors semnul mâzgălit cu litere de mână pe partea pe care scria ÎNCHIS.
- Trebuie să vorbesc cu tine, unchiule George.
George Harotunian nu era unchiul meu adevărat. Dar îl cunoșteam de o viață. Era prietenul de încredere al tatălui meu, partenerul lui de afaceri. Omul care îi vindea marfa.
În copilărie, George a fost cel mai aproape de noțiunea de unchi pentru mine și Dave. Îi dădea întotdeauna bani mamei când tata era la pușcărie. Avea relații la stadion și făcea întotdeauna rost de locuri la meciurile lui Celtics. Cumva reușise să ocolească legea.
Toată lumea se părea că îl place pe unchiul George. Și băieții buni, și băieții răi.
Așadar, mă gândeam eu: „Oare el o fi Gachet?”
- Felicitări, Neddie, spuse George dând din cap dezaprobator. Întotdeauna am crezut că o să fie vorba de hochei, dar văd că acum ai intrat cu adevărat în prima ligă.
- Trebuie să-l găsesc pe Franck, unchiule George.
Își luă lupa de la ochi și mișcă scaunul cu rotile de lângă tejghea.
- Nu cred că ar fi un lucru înțelept, fiule. Vrei un sfat? Ai nevoie de un avocat. Lasă-mă să-ți fac legătura cu unul bun. Predă-te.
- Haide, unchiule George, știi că n-am făcut nimic.
- Știu că nu ai făcut nimic, spuse George aruncând un exemplar al ziarului de dimineață pe tejghea, dar ai un mod cu totul inedit de a le demonstra asta celor din jur. Crezi că tatăl tău a fost implicat? Dumnezeule, Neddie, nu îl știi cum e acum. Whitey e prea bolnav ca să mai facă ceva zilele astea. În afară de a tuși și a se plânge.
- Are nevoie de un rinichi, nu?
- Are nevoie de multe lucruri, fiule. Crezi că tatăl tău l-ar vinde pe fiul fratelui lui și pe ceilalți puști doar ca să facă pipi într-un tub pentru încă vreo câțiva ani? Îl judeci cam aspru, fiule.
- Știi mai bine decât oricine că Mickey n-ar fi mișcat un deget fără Frank, am zis. Nu spun că a vrut să omoare pe cineva, dar sunt convins că știe cine le-a făcut înscenarea. Știe ceva ce trebuie să aflu și eu. Prietenii mei cei mai buni sunt morți.
- Dumnezeule, Ned, șuieră George, crezi că tatăl tău cunoaște diferența dintre un Jackson Pollock și un amărât de desen de copii? Știu că nu e un sfânt, dar te iubește mai mult decât crezi.
- Cred, presupun, că își iubește viața mai mult. Trebuie să îl găsesc, unchiule George, te rog...
George ieși de după tejghea și se uită la mine, mișcându-și capul mare.
- Probabil ai nevoie de bani, fiule.
Băgă mâna sub șorț și despături cinci bancnote noi de o sută de dolari dintr-un teanc mare.
Le-am luat și le-am îndesat în blugi. Dacă mergeam la un bancomat ar fi fost ca un semnal de localizare.
- Știu oameni la care ai putea să stai, dar cea mai bună șansă a ta este să te predai.
- Spune-i tatălui meu căă trebuie să-l văd, George. Într-un loc sigur, dacă nu are încredere în mine. Ar trebui să fie încântat. În sfârșit am și eu de-a face cu afacerile familiei.
Ochii lui George, pe jumătate acoperiți de pleoape mari, se îmblânziră. Se uită la mine mult timp, apoi clătină din cap.
- Încearcă să mă suni joi, Neddie. Până atunci s-ar putea să dau de el.
- Mulțumesc, unchiule George, am zâmbit eu.
Mi-a întins mâna lui cărnoasă și, când am strâns-o, m-a luat și m-a îmbrățișat cu putere.
- Toată lumea știe că n-ai avut niciun amestec în ce s-a întâmplat acolo, fiule. Îmi pare rău de Mickey și de prietenii tăi. Dar ai probleme, Ned, și nu cred că Franck te poate ajuta. Oferta mea rămâne deschisă. Mai gândește-te. Și în primul rând, ai grijă.
Am dat din cap în semn de aprobare și l-am bătut pe spate. Apoi m-am îndreptat spre ușă.
- Nu te supăra, fiule, spuse el oprindu-mă, dar te rog să ieși prin spate.
Scările duceau la o mică parcare legată de o alee. I-am făcut cu mâna unchiului George în timp ce mă privea plecând. Știam că mă iubea ca pe un adevărat nepot.
Dar făcuse o greșeală, iar eu o observasem.
Nimeni nu menționase de furtul unui Jackson Pollock în niciun articol dintre cele citite de mine sau la vreun reportaj văzut la televizor.
Capitolul 37
Ellie mocnea și, de fapt, chiar îi plăcea când era așa hotărâtă, combativă, luptând pentru cauza ei.
Fusese înșelată. Luptase pentru Ned, iar el o dezamăgise.
„Idiotul știa”, își tot repeta ea.
O cunoștea pe Tess MacAuliffe. Fusese cu ea în ziua în care fusese omorâtă. Se simțea ca o proastă.
Ellie era încă în biroul din Boston, dar urma să plece acasă în acea noapte. Își petrecuse ziua răspunzând la telefoane - unul extrem de agitat de la părinții ei din New Jersey, unul de la directorul regional al FBI-ului, unde recapitulă experiența ei neplăcută pe care o povestise Echipei de Criză. Și apoi încercase să facă săpături după cineva numit Gachet care era implicat în acel gen de afaceri.
Cunoștea numele, desigur. Orice absolvent de la Facultatea de Arte îl știa.
Gachet era subiectul uneia dintre ultimele picturi ale lui Van Gogh. Tabloul fusese terminat în iunie 1980 în Auvers, cu câteva săptămâni înainte de moartea pictorului.
Prima dată fusese vândut direct din casa lui Van Gogh pentru trei sute de franci - cincizeci și opt de dolari. În 1990, un om de afaceri japonez plătise optezi și două de milioane de dolari pentru el, cea mai mare sumă plătită pentru o operă de artă până în acel moment.
Dar ce naiba de legătură aveau toate astea cu jaful din Florida?
Petrecu de asemenea ceva timp punând cap la cap tot ce se putea afla despre Ned Kelly. Cazierele prietenilor lui. Al tatălui. Fratele mai mare fusese împușcat de poliție în 1997 în cadrul unui jaf care era posibil să fi fost pus la cale de către tată.
Toate erau reale.
Apoi îl găsi pe Ned pe site-ul universității, într-o poză cu echipa de hochei a BU din 1996. Verifică la Academia Stoughton. Fusese acuzat, pe nedrept, de către o studentă. Și fusese exonerat la câteva săptămâni. Exact cum spusese Ned. Nu mințise în legătură cu asta.
„Doar în legătură cu ultimele patru zile?”
Tipul nu avusese nicio problemă reală toată viața, iar acum era acuzat de două crime înfiorătoare? Indiferent ce spuneau dovezile, Ellie era în continuare convinsă că nu era un criminal. Poate un mincinos. Cineva depășit de situație. Poate un donjuan. Dar un criminal cu sânge rece? La dracu, nu știa nici măcar să folosească o armă.
Se îndepărtă de la birou. Poate Moretti avea dreptate. Să se axeze pe operele de artă. Desigur, era amuzant să joace un timp alături de echipa de șoc, dar acum trebuie să pună punct jocului de-a urmărirea criminalilor.
- Shurtleff! spuse unul dintre agenții din Boston strecurându-și capul în cibuculum.
Ellie dădu întrebător din cap.
- Te caută cineva pe linia doi.
- Cine este? întrebă ea.
Toată povestea asta făcea deliciul mass-mediei. Evitase telefoane de la presă toată ziua.
- E un telefon de la o vedetă, spuse agentul ridicând din umeri. Cineva care se numește Steve McQueen.
Capitolul 38
De data asta era hotărâtă să facă lucrurile cum trebuie. Ca la carte. Nu ca data trecută.
Deși gluma cu Steve McQueen o făcu să-și ascundă un zâmbet.
Ellie apăsă pe un buton pentru a înregistra convorbirea. Puse mâna pe receptor și îi șopti agentului:
- Localizează apelul.
- Ți-e dor de mine, Ellie? întrebă Ned Kelly când ea răspunse.
- Acum nu ne jucăm, Ned, spuse Ellie. Toată lumea crede că ești cât se poate de vinovat. Ți-am spus că am avut o șansă să te ajutăm, dar acea șansă devine din ce în ce mai mică. Spune-mi unde ești. Lasă-mă să vin să te iau. Predă-te.
- Presupun că asta înseamnă că nu, oftă Ned dezamăgit.
- Vrei să știi de ce mi-e dor? spuse Ellie, enervându-se. Mi-e dor de momentul în care am avut șansa să-ți iau arma și să-ți pun cătușele. Am avut încredere în tine, Ned. Am pus totul la bătaie pentru tine. Iar tu nu mi-ai spus adevărul.
- La ce te referi? întrebă el, luat prin surprindere.
- La Brazilian Court, Ned. La Tess MacAuliffe. La partea de poveste care te plasează lângă ea în acea după-amiază. Sau ăsta a fost doar un mic detaliu pe care l-ai uitat când îmi spuneai povestea vieții?
- Oh.
Ned tuși. Urmă un moment de tăcere. Probabil că se gândea la ce ar fi putut să spună pentru a continua șarada.
- Ellie, dacă ți-aș fi spus asta, ai fi crezut restul?
- Oare de unde ți-o fi venit ideea asta? Două scene ale crimei în decurs de câteva ore. Ai avut o zi plină, Ned, nu?
- Nu eu am făcut-o, Ellie.
- Asta spui tu tot timpul, Ned? Sau doar când e vorba de crime și de trafic de bunuri furate? Ah, da, și probabil când e vorba de hărțuirea sexuală a minorelor.
„Lovitură sub centură”, își spuse Ellie imediat după ce rosti cuvintele.
Își dorea să poată retrage ceea ce spusese. Știa că nu e adevărat.
- Presupun că am meritat asta, spuse Ned, dar îmi imaginez că ai verificat deja la Stoughton, așadar știi că ți-am spus adevărul. Localizezi această convorbire, Ellie?
- Nu, răspunse ea repede, deși știa că sună ca ceva de genul „evident că înregistrez asta, prostuțule. Sunt de la FBI.”
- Excelent, oftă Ned exasperat. Presupun că nu mai am fosrte mult timp de pierdut. OK, am fost cu ea, Ellie. Dar nu am omorât-o pe Tess. Nu înțelegi.
- Există totuși un lucru pe care îl înțeleg perfect, Ned. Spui că ești nevinovat - atunci, dovedește-o. Predă-te! Ai cuvântul meu că o să mă asigur că fiecare părticică din povestea ta va fi verificată. Nu m-am amenințat nici măcar o dată ieri. Ai făcut bine. Asta o să fie în favoarea ta. Dar te rog, Ned, încerc să te ajut. Asta e singura cale.
Urmă o pauză prelungită. Pentru un timp crezu că îl pierduse. Într-un final îl auzi oftând:
- Cred că ar trebui să plec.
- Ce ai de gând să faci? întrebă Ellie cu emoție în voce. Să te lași omorât?
Ned ezită un moment.
- L-ai găsit pe Gachet?
Se uită la ceas. Era sigură că avuseseră destul timp să stabilească măcar cu aproximație unde este. Oricum, probabil că era într-o cabină telefonică și că într-un minut nu va mai fi acolo.
- Nu, răspunse ea, nu l-am găsit încă.
- Atunci căutați în continuare, Ellie, te rog. Să știi că te înșeli. Te înșeli în legătură cu Tess. N-aș fi omorât-o niciodată, Ellie.
- O altă prietenie de o viață? întrebă Ellie nervoasă, respirând frustrată în receptor.
- Nu, spuse Ned blând, nu a fost așa. Ai simțit vreodată că te îndrăgostești, Ellie?
Capitolul 39
Denis Stratton fumega de furie.
În fașa lui pe birou avea o copie din USA Today și un Boston Globe.
Amatoarea asta nenorocită strica totul într-o manieră revoltătoare.
În timp ce Stratton citea despre arestarea eșuată din Boston, stomacul începu să i se încordeze. Le spusese să pună profesioniști să se ocupe, iar ei pe cine trimiseseră? Pe târfa asta de la Departamentul local de Furturi de Opere de Artă. Acum chiar o dăduseră în bară. Personajul ăsta, Ned Kelly, putea fi oriunde.
Și nenorocitul avea ceva foarte prețios care îi aparținea.
Cei de la FBI încurcaseră lucrurile. La naiba, și îi avertizase. Acum nu mai putea să-și asumea și alte lucruri. Kelly trebuia găsit. Nu-i păsa absolut deloc ce o să se întâmple cu el. Din punctul lui de vedere, Kelly ar fi trebuit s-o sfârșească în casa din Lake Worth împreună cu restul.
Stratton îndreptă ziarul și citi. Surse FBI spuneau că nu au niciun fir direct despre locul unde ar putea fi suspectul. Pentru el totul deveneau un coșmar public.
Stratton scoase un telefon mobil și tastă un număr privat. Sună de trei ori și o voce familiară răspunse:
- Într-un minut, OK?
Stratton așteptă cu nerăbdare verificând faxurile de dimineațță. Întreținuse această relație de mult timp. Acum era momentul să i se întoarcă favorul. Plătise pentru școala privată a copiilor acestui tip. Pentru excursii la pescuit la casa lui din Keys. Iar acum Stratton voia să-și recupereze investiția.
Vocea reveni după câteva secunde:
- Să înțeleg că ai văzut ziarele de dimineață?
- Le-am văzut, scuipă Stratton în telefon, și nu îmi place ce citesc. FBI-ul a încurcat lucrurile. Kelly are ceva foarte important ce îmi aparține. Nu te lăsa prostit - are bunurile. Ai spus că te ocupi. Până acum nu am nicio dovadă că s-ar ocupa cineva de asta. Nu văd decât că situația se înrăutțește.
- Se va rezolva, spuse omul încercând să pară calm. Am deja un om în acea zonă. M-am asigurat că avem un fir spre domnul Kelly.
- Vreau ceea ce îmi aparține. Nu cred că trebuie să fiu mai explicit de atât, nu? Orice altceva s-ar întâmpla nu mă privește. Este vorba pur și simplu de afaceri.
- Cred că am înțeles ce vreți să spuneți, domnule Stratton. Relaxați-vă, spuse celălalt. Știu că sunteți un om ocupat. Jucați o partidă de golf. Mergeți la masaj. Aștept vești de la omul meu în orice moment. Vă puteți baza pe el. După cum v-am spus de o sută de ori, domnule Stratton, spuse bărbatul râzând, de ce să ai prieteni...
Stratton închise brusc. Își puse mobilul în haină, se ridică și își îndreptă cămașa Thomas Pink. Așa ar fi trebuit să procedeze de la început, să lucreze cu un profesionist adevărat.
Soția lui intră în cameră. Purta colanți negri de jogging și un pulover de cașmir portocaliu legat la brâu.
- Te duci să alergi, dragă?
- Mă întorc în jumătate de oră, spuse Liz Stratton, îndreptându-se spre birou. Îmi caut cheile. Credeam că le-am lăsat aici.
- Îi anunți pe băieți, spuse Stratton întinzându-se spre telefon.
- Nu te obosi, Dennis.
Își luă cheile de pe birou.
- Mă duc doar să dau o tură de-a lungul lacului.
Stratton o înșfăcă pe Liz de încheietură și o opri cu o smucitură în timp ce ea pleca.
- Nu mă obosesc deloc, spuse el, strângând-o.
- Te rog să-ți iei mâinile de pe mine, Dennis.
- Mă surprinzi, draga mea. Doar știi regulile.
Avea în privire o falsă preocupare ce nu însemna decât egoism, control.
Pentru o clipă rămaseră așa, privindu-se. Ea încercă să se elibereze. Apoi cedă.
- Cheamă-ți gorilele.
- Așa e mai bine, spuse Stratton, slăbind puțin strânsoarea și lăsând la iveală o urmă roșie pe încheietura ei. Îmi pare rău, draga mea. Dar niciodată nu putem fi în siguranță, nu-i așa?
- Să nu-ți pară rău, Dennis, zise Liz frecându-și încheietura pentru a scăpa de durere. Tu le faci asta tuturor, dragul meu. Ăsta e stilul tău. Șarmul tău.
Capitolul 40
M-am strecurat printre barele de metal, amestecându-mă în mulțime, și m-am îndreptat spre partea stângă, în susul rampei, spre semnul care spunea PELUZĂ.
Imediat ce am văzut terenul, am simțit un val de adrenalină: vechea tabelă de scoruri. Apropierea de Monstrul Verde, unde, în 1978, Bucky Dent pusese încă o dată capăt viselor noastre.
Fenway Park.
Era o după-amiază minunată de primăvară. Cei de la Yankees erau în oraș. Tot ce-mi doream eraca pentru un nenorocit de minut, ei să fie motivul prezenței mele acolo.
Am coborât înspre teren la boxa 60C. Apoi m-am oprit pentru o secundă în spatele omului slab, cu umeri înguști, care stătea cu fața la teren într-o cămașă albă cu gulerul desfăcut.
În sfârșit, m-am așezat lângă el. Abia s-a întors.
- Salut, Neddie.
Eram șocat de aspectul fragil și slab al tatălui meu. Obrajii îi erau trași și i se vedeau oasele ascuțite; părul lui, care fusese mereu alb, se împuținase, rămânând câteva șuvițe. Pielea îi era cenușie ca pergamentul. Mâinile tatălui meu, care fuseseră întotdeauna puternice, mâini de muncitor, erau numai piele și os. În ele ținea împăturită o hârtie cu scorurile.
- Am auzit că voiai să mă vezi.
- Dumnezeule, tată, mă sufoc, am spus uitându-mă la el pentru o secundă. Acolo, jos, sunt chiar cei de la Yankees sau niște agenți FBI sub acoperire?
- Crezi că am vreo legătură cu ce s-a întâmplat în acea casă?
Tatăl meu dădu din cap dezaprobator.
- Ned, tu crezi că, dacă aș fi vrut să te vând, aș fi făcut-o în fața mamei tale? Dar să ne întoarcem la întrebarea ta, spuse rânjind, îl vezi pe numărul 38? Nu cred că ar putea lovi nicio minge aruncată de mine.
Nu m-am putut abține să nu zâmbesc. Frank se lumină și el. Pentru o secundă am zărit mocnind în ochii lui acea sclipire veche, familiară, de escroc irlandez din Boston.
- Arăți bine, Ned. Și ești și celebru acum.
- Tu arăți...
N-am știut ce să spun. Nu era ușor să-l văd pe tata așa.
- Nu trebuie s-o spui, zise el lovindu-mă cu programul peste picior. Arăt ca o fantomă care nu știe că a murit.
- Aveam de gând să spun ceva mai blând, am zâmbit eu.
Meciul ajunsese deja la a treia repriză. Loveau cei de la Sox, conduși cu 3-1. Mulțimea îi încuraja să fie uniți. Tata clătină din cap.
- Neddie, n-aș fi crezut nici într-o mie de ani că va trebui să-mi scot pălăria în fața ta. Mi-am petrecut viața driblându-i pe toți pentru orice oportunitate. Și uită-te la tine! Dai gol de la jumătatea terenului din prima încercare.
- Presupun că am fost întotdeauna puțin reținut.
Am ridicat din umeri.
- Am știut întotdeauna că o să fac ceva măreț.
- Ei bine, Neddie, mi se rupe inima.
Frank își curbă buzele într-un zâmbet trist.
- Oare nu senatorul Moynihan a spus că asta e soarta irlandezilor, astfel ca viața să ne facă să suferim continuu?
- Cred că vorbea despre familia Kennedy, tată. Sau despre Sox.
- Oricum, acestui bătrân i se rupe inima, spuse tata. Ce-a mai rămas din ea.
M-am uitat în ochii lui de un albastru-deschis, aproape transparenți. Nu la bătrânul slăbit pe care nu-l mai văzusem de patru ani. Ci la escrocul de o viață, despre care știam că mă trage din nou pe sfoară.
- Și mie mi se rupe inima, tată. Cine e Gachet?
Tatăl meu își menținu privirea spre teren.
- Cine să fie cine?
- Te rog, termină, tată, ți-ai trăit viața cum a vrut, dar acum sunt și eu prins în ea. Am nevoie să mă salvezi. Cine e Gachet?
- N-am idee despre cine sau despre ce vorbești, fiule. Îți jur pe Dumnezeu, Ned.
Am fost întotdeauna uimit de felul în care tatăl meu putea să îți vândă o miciună evidentă ca pe un adevăr.
- Georgie a avut o scăpare, i-am spus.
- Zău? făcu tatăl meu ridicând din umeri nedumerit. Ce scăpare?
- A vorbit despre un Jackson Pollock care a fost furat. Asta nu cred că a fost dat la iveală până acum.
Frank zâmbi. Mă bătu pe umăr cu programul.
- Ți-ai ratat menirea, Ned. Trebuia să te faci detectiv, nu salvamar.
Am ingnorat remarca.
- Te rog, tată, cine e Gachet? Nu te juca cu mine. Știm amândoi că Mickey nu ar fi făcut nimic fără să se sfătuiască cu tine.
Am auzit lovitura bâtei. Mulțimea se ridică în expectativă. O lovitură directă pe deasupra zidului de lângă Nomar și două tururi complete. Niciunul din noi nu era atent.
- Sunt pe moarte, Ned, spuse tatăl meu. Nu am nici puterea, nici timpul necesare.
- Nu o să mori dacă îți faci rost de un rinichi.
- Rinichi?
Pentru prima dată se întoarse spre mine cu pupilele întunecate de mânie.
- Chiar crezi că aș putea trăi cu gândul că le-am înscenat așa ceva acelor copii, Neddie?
- Nu știu. N-aș fi crezut nici că i-ai înscenat propriului fiu o lovitură criminală și că o să poți trăi cu asta. Ai pierdut deja un fiu, tată. Era implicat într-o lovitură pentru tine, corect? Corect?
Frank respiră scurt, apoi tuși. Nu-mi puteam da seama ce se petrece în mintea lui. Remușcare; mai degrabă negare. Ședea acolo pur și simplu, urmărind meciul. Arătă spre perete.
- Știi că acum au locuri și acolo?
- Tată, am spus întorcându-mă spre el. Te rog... Termină cu prostiile! Sunt căutat pentru crimă.
Frank își încleștă dinții, de parcă el era cel care suferea. Strânse programul tare în mâinile scheletice.
- Nimeni nu trebuia să pățească nimic, spuse el în sfârșit. Asta e tot ce am de spus.
- Dar au pățit, tată. Mickey, Bobby, Barney, Dee. Sunt morți cu toții. Știi cum mă simt când știu că tu ești singura persoană căreia pot să-i cer ajutorul? Ajută-mă să-i găsesc pe criminali, tată. Ajută-mă să-mi răzbun prietenii.
Se întoarse spre mine. Pentru o secundă am crezut că o să cedeze.
- Georgie te-a sfătuit bine, Ned. Ia-ți un avocat bun. Apoi predă-te. Orice om cu capul pe umeri știe că nu tu i-ai omorât pe puștii ăia. Eu nu știu mai multe.
- Nu știi mai multe? am întrebat cu ochii înfierbântați de lacrimi.
- Ieși din încurcătura asta, Neddie, spuse Frank întorcându-se și uitându-se furios la mine.
Nu cred că m-am simțit vreodată mai deprimat decât în acel moment, știind că tatăl meu o să mă lase să mă ridic și să plec, fără să facă nimic pentru a mă ajuta. Sângele îmi fierbea. M-am ridicat și m-am uitat în jos la el.
- O să-l găsesc, tată. Și când îl găsesc, o să aflu și despre tine. Nu-i așa?
Câțiva dintre cei de la Yanks ajunseseră la bază. Cei de la Sox făcuseră o schimare la aruncare. Dintr-o dată A-Rod aruncă o minge spre peretele din stânga terenului.
- Poți să crezi asta? scuipă tata. Exact cum spuneam, un nenorocit de blestem.
- Cred, tată.
I-am dat timp să se răzgândească, dar nici măcar nu s-a uitat la mine.
Mi-am tras șapca pe ochi și am părăsit terenul.
Și pe tata.
Capitolul 41
Nu am ajuns mult mai departe de a doua rampă a stadionului până să-mi dau seama că mă amăgeam. Toată bravura despre cum o să-l găsesc pe Gachet....
Tot ce aveam erau sutele de dolari pe care mi le îndesase unchiul George în mână. Fața mea apărea la toate știrile. În orice secundă puteam fi încercuit de polițiști.
Nu știam nici măcar care era următoarea mea mișcare.
Stăteam lângă parc pe Yawkey Way și pentru prima dată nu știam încotro s-o apuc. Știam cât de rău dădea chestia cu Tess MacAuliffe. Mai știam că probabil ADN-ul și amprentele mele erau peste tot prin cameră. Dar adevărul era că nu făcusem nimic altceva decât să pornesc câteva alarme de proastă calitate.
Poate că Ellie avea dreptate. Poate că aveam o singură soluție. Să mă predau. Și fiecare moment de zăbavă era o ratare a acestei șanse.
Am găsit un telefon cu fise la câteva străzi distanță, în Kenmore Square. Trebuia să vorbesc cu cineva și un singur nume îmi venea în minte: Dave.
Când i-am format numărul de mobil am simțit cum toată greutatea lumii mi se ridică de pe umeri.
- Ned! exclamă Dave înăbușit când îmi auzi vocea. Dumnezeule, Neddie, am așteptat vești de la tine. Unde ești? Ești bine?
- Sunt OK. Mă gândesc la o grămadă de lucruri. Nu am reușit să rezolv situația chiar așa cum plănuisem.
Vocea lui coborî:
- Te-ai văzut cu tata?
- Da, ne-am văzut. În câteva cuvinte mi-a urat noroc și a spus să-i scriu câte un rând din închisoare. Cu toate astea, trebuie să te duci să-i vezi pe cei de la Sox jucând. Asta chiar a fost ceva. Ascultă, m-am gândit. La ce ai spus. Trebuie să vorbim, Dave.
- Și eu trebuie să vorbesc cu tine, Neddie.
Vocea lui suna agitată.
- Și eu am să îți spun ceva. Despre acest Gachet... Dar, Ned, a fost poliția la mine. Toți se ocupă de asta acum. Am vorbit cu câțiva oameni... Cu toții știu că nu tu i-ai omorât pe Mickey și pe tipii de acolo. Se pare că există o chestie care se numește stare de agitare. De fapt, înseamnă că în momentul în care te-ai opus arestării nu erai în toate mințile.
- Asta ar fi apărarea mea? Că sunt nebun?
- Nu nebun, Ned. Că ai fost forțat să faci ceva ce nu ai fi făcut dacă aveai mintea limpede. Dacă te ajută să scapi de o parte din toate astea, de ce nu? Dar nu te afunda și mai mult. Ai nevoie de un avocat.
- Îți cauți clienți, domnule avocat?
- Ceea ce încerc eu să fac, tâmpitule, este să îți salvez viața.
Am închis ochii.
„Acum s-a terminat, nu?”
Trebuia să fac ceea ce trebuie.
- Unde ne putem întâlni, frate? Nu pot risca să trec pe la bar.
Dave se gândi câteva secunde.
- Îți amintești X-Man?
Philly Morsani. Aveam obiceiul să ne uităm la metrou la el în pivniță, pe Hillside, în cartierul unde crescuserăm. Era ca un fel de club privat al nostru. Îi plăcea atât de mult X-Files, încât îl poreclisem X-Man. Am auzit că lucra la Verizon acum.
- Sigur, îmi amintesc.
- E plecat cu afaceri și eu am fost cel care a avut grijă de casă, Cheia de la pivniță e la locul ei. Acum sunt la școală. Am câteva lucruri de terminat aici. Ce părere ai de ora șase? Dacă ajung primul, îți las ușa descuiată.
- În timpul ăsta o să exersez să-mi țin mâinile la spate. Pentru momentul când îmi pun cătușele.
- O să te scoatem din asta, Ned. Nu ți-am spus până acum, dar am luat un zece la Legi.
- Isuse, acum totul pare mult mai ușor. Să trecem la subiect, ce-ai făcut la Litigii?
- La Litigii? spuse Dave oftând. Mm, la asta am picat.
Am început să râdem. La auzul propriului meu râs și la sentimentul că cineva era alături de mine, am simțit că sângele mi se încălzește și că prind puteri.
- O să te scoatem din asta, repetă Dave. Stai ascuns. Ne vedem la șase.
Capitolul 42
Aveam câteva ore de pierdut, așa că m-am plimbat prin Kenmore Square. Am băut o bere într-un bar irlandez gol și m-am uitat absent la sfârșitul meciului. The Sox au reușit chiar să marcheze de trei ori în repriza a noua și să câștige. Poate că ar trebui să cred totuși în miracole.
Am băut și ultima gură de bere - m-am gândit că poate va fi ultima pentru un timp foarte lung. Viața, așa cum o știam, era pe cale să se încheie. În mod sigur aveam să merg la închisoare. Am aruncat o hârtie de zece dolari pentru barman.
„Stare de agitare.. Excelent, Ned, viața ta a fost redusă la speranța că te-ai comportat ca un nebun.”
Era trecut puțin de ora cinci când am găsit un taxi care m-a dus în Brockton pentru patruzeci de dolari. Am coborât pe Edson și am traversat prin spatele școlii elementare spre Hillside, unde mă întâlneam cu Dave.
Era a treia casă în josul străzii, gri, în stil Cape Cod și bătută de vreme, cu o alee scurtă și abruptă. Am simțit un val de ușurare. WRX-ul negru al fratelui meu era parcat pe stradă.
Am așteptat câteva secunde lângă un felinar, privind pe stradă. Niciun polițist. Nu mă urmărise nimeni.
„E timpul să terminăm cu asta...”
Am alergat spre laterala casei. După cum spusese Dave, ușa la pivniță era deschisă. Ca pe vremuri. Stăteam pe-acolo, ne uitam la meciuni; ocazional, fumam puțină iarbă.
Am bătut la geam.
- Dave!
Nu răspunse nimeni.
Am împins ușa și mirosul de naflalină mucegăită îmi trezi multe amintiri plăcute. Philly nu prea redecorase de când am plecat. Aceeași canapea din tartan și împletitură de nuiele, același balansoar ponosit. O masă de biliard cu câteva lămpi Miller Lite deasupra lor, un bar din lemn ieftin.
- Hei, Dave! am strigat.
Am observat că pe canapea era o carte deschisă. O carte de artă. Am întors-o: Picturile lui Van Gogh. Dacă nu cumva gusturile lui Philly în materie de lectură se rafinaseră cât timp am fost plecat, m-am gândit că o adusese Dave. Pe coperta interioară era o ștampilă de la Biblioteca Colegiului din Boston. Spusese că vrea să-mi arate ceva în legătură cu Gachet.
- Davey, unde naiba ești, omule?
M-am trântit pe canapea și am răsfoit cartea până la o pagină marcată cu un post-it galben.
Am observat portretul unui bărbat în vârstă cu o privire melancolică în ochii albaștri, pătrunzători, care se sprijinea în pumn și purta o tichie albă. Rotocoale vangoghiene ieșeau în evidență în fundal.
Ochii mi se concentrară pe text.
Portretul doctorului Gachet
M-am uitat mai îndeaproape, cu ochii lipiți de scrisul mic.
Portretul doctorului Gachet. 1890.
Am simțit că-mi crește entuziamsul. Pictura fusese făcută cu peste o sută de ani în urmă. Oricine ar fi putut folosi numele. Dar dintr-o dată aveam o speranță. Gachet era real! Poate Ellie Shurtleff ar ști ceva despre asta.
- Dave! l-am strigat eu mai tare.
M-am uitat pe scări spre primul etaj.
Apoi am observat lumina aprinsă la baie și ușa ușor întredeschisă.
- Isuse, Dave, ești acolo?
M-am dus sus și am bătut în ușă. Forța bătăilor mele o deschise de tot.
Tot ce-mi amintesc este că pentru următoarele șaizeci de secunde am stat acolo de parcă fusesem lovit în plin cu un baros.
- O, Dave... O, Dave.
........................................................................
- Există un singur fel în care o poți dovedi, spuse agentul FBI.
- Știu, am spus dând din cap, de aceea fac asta. AM ceva de dovedit - sunt nevinovat.
Am luat-o pe Shurtleff de braț și am deschis ușa. Ceilalți doi agenți stăteau parcă suspendați în aer.
- Am nevoie doar de cinci minute, am spus. Asta e tot ce cer. V-o aduc înapoi cum am luat-o. Nici nu îi șifonez hainele. Nu i-am omorât pe oamenii aceia de acolo. Restul depinde de voi.
M-am întors spre mama.
- Cred că e clar că nu o să vin la cină în curând.
I-am făcut cu ochiul în semn de rămas bun.
- Te iubesc, mamă.
Apoi am mers cu spatele spre ușă, cu mâna încleștată pe cea a agentului Shurtleff. Am coborât scările împreună cu ea. Tipii de la FBI erau deja la ferestre, unul din ei își scotea telefonul. Am deschis ușa Runnerului și am împins-o înăuntru.
- Mă rog să fie cheile la locul lor.
Chiar am zâmbit când am spus asta.
- De obicei sunt.
Erau acolo, slavă Domnului! Am dat înapoi pe alee. Câteva secunde mai târziu, luam curba pe Perkins, peste calea ferată, spre Main.
Încă nu se vedea nicio lumină. Nicio sirenă. Erau câteva căi de ieșire din oraș și am conchis că cel mai bun traseu era prin nord, pe Autostrada 24.
M-am uitat în spate și am răsuflat ușurat.
„Bine lucrat. Tocmai ai adăugat în CV-ul tău răpirea unui agent federal.
Capitolul 30
- Ești speriată? o întrebă banditul Ned Kelly întorcându-se în timp ce gonea cu Runnerul spre nord pe Autostrada 24.
Ținea arma în poală, îndreptată spre ea.
„Speriată, ezită Ellie. Tipul e căutat pentru interogatoriu într-o omucidere cvadruplă!”
Se gândi la toate scenariile cu ostatici. Probabil că exista în manuale ceva ce ea ar trebui să spună.
„Fii calmă. Începe un dialog.”
Era convinsă că deja există un ordin de urmărire a mașinii. Toți polițiștii pe o rază de optzeci de kilometri în jurul Bostonului erau cu ochii în patru. Într-un final, hotărî să spună ceea ce simțea.
- Da, sunt speriată, zise Ellie înclinând din cap aprobator.
- Bun, răspunse Ned dând și el din cap, pentru că și eu sunt speriat. Nu am mai făcut niciodată în viața mea așa ceva. Dar poți să stai liniștită. Serios. Nu vreau să-ți fac niciun rău. Trebuie doar să scap de aici. Dacă vrei, pot să și deblochez portiera. Poți să sari la următoarea oprire. Nu glumesc. Ai cuvântul meu.
Spre uimirea ei, Ellie auzi încuietoarea automată ridicându-se. Se apropia o ieșire de pe autostradă, iar el încetini la următoarea rampă.
- Sau, spuse el părând oarecum neajutorat, poți să mai stai cu mine puțin. Poate mă ajuți să găsesc o cale să ies din încurcătura asta.
Kelly opri mașina așteptând o mișcare din partea ei.
- Haide, presupun că mai am, cât să spun, cam trei minute până când o să apară polițiști la fiecare ieșire de pe autostradă.
Ellie se uită la el, puțin surprinsă. Puse mâna pe mânerul ușii. O voce din interior îi spuse:
- Ți se oferă un cadou. Profită!
Fusese la casa din Lake Worth. Văzuse sângele și trupurile măcelărite. Tipul ăsta avea legătură cu victimele. Fugise.
Dar ceva o ținu pe loc. Tipul avea un zâmbet speriat, aproape fatalist.
- Nu am mințit mai înainte. Nu sunt un criminal. Nu am nicio legătură cu ceea ce s-a întâmplat în Florida.
- Faptul că ai luat ostatic un agent federal nu este tocmai în favoarea acestui lucru, spuse Ellie.
- Erau prietenii mei, familia mea. Îi cunoșteam de o viață. Nu am furat acele tablouri și nu am omorât pe nimeni. Tot ce am făcut a fost să declanșez niște alarme. Uite, spuse el agitând arma în aer, nici nu știu să folosesc chestia asta.
„Așa părea”, se gândi Ellie.
Și își amintea că fuseseră declanșate câteva alarme la niște proprietăți din oraș chiar înaintea furtului. Presupuseseră că fusese o diversiune.
- Haide, ieși, spuse Kelly privind înapoi, aștept însoțitori.
Dar Ellie nu coborî. Rămase pur și simplu acolo, uitându-se la el. Dintr-o dată nu mai părea așa nebun. Doar confuz, speriat. Depășit cu mult de situație. Și nu știa de ce, dar nu se simțea amenințată. Poliția era pe drum. Poate reușea să-l convingă.
„Dumnezeule, Ellie, asta e cu totul altceva decât Departamentul de Gravuri Rare de la Sothelby!”
- Două, spuse Ellie luând încet mâna de e mânerul ușii, în timp ce se uita la el. Mai ai două minute. Înaite ca toată poliția din Boston să fie aici.
Fața lui Ned Kelly păru că se înseninează.
- OK, spuse el.
- Trebuie să-mi spui tot ce s-a întâmplat acolo, zise Ellie. Poate reușesc să fac ceva. Nume, contacte. Tot ce știi despre jaf. Vrei să scapi din încurcătura asta? E singura cale.
Un zâmbet fugar străbătu fața lui Ned.
Ellie nu văzu în el un ucigaș cu sânge rece, doar un tip care era la fel de speriat ca și ea, care își săpase o groapă atât de adâncă, încât era posibil să nu mai iasă niciodată din ea. Se gândea că poate reușește să-i câștige încrederea. Să-l convingă pe tip să se predea, fără să aibă nimeni de suferit. Dacă polițiștii îl prindeau acum, nu știa sigur ce o să se întâmple.
- OK, repetă el.
- Și, dacă aș fi în locul tău, aș mai îndrepta arma aia spre mine din când în când, spuse Ellie.
Nu îi venea să creadă că făcea asta.
- Suntem antrenați să dezarmăm oameni, să știi.
- Corect, spuse Ned rânjind nervos.
Ambală Runnerul în susul rampei.
- Primul lucru pe care ar fi bine să-l facem e să scăpăm de mașina mamei.
Capitolul 31
Am schimbat Runnerul pe un microbuz Voyager care stătea pornit în parcarea unui supermarket.
Manevră veche. Când eram mic, îl văzusem pe Bobby făcând chestia asta de o duzină de ori. Proprietarul tocmai își ducea căruciorul înapoi la supermarket. Cu tot ce se întâmpla, m-am gândit că mai am cel puțin o oră până să răspundă cineva la reclamație.
- Nu pot să cred că tocmai am făcut asta, spuse Ellie Shurtleff clipind, uimită, având în vedere că după un minut rulam liniștiți pe Autostrada 24.
Pe fața ei se putea citi:
- Una e să stai cu tipul ăsta, și cu totul alta e să iei parte la furtul unei mașini.
Un odorizant de mașină cu miros de brad se legăna agățat de oglindă. De bord era atașat un carnețel galben. Pe el erau mâzgălite următoarele:
„Cumpărături. Manichiură. De luat copiii la 15:00.”
O sacoșă de cumpărături se legăna în spate. Minipizza. Și cereale Count Chocula.
Ne-am uitat unul la altul și aproape am izbucnit în râs la primul gând care ne trecu amândurora prin minte: un criminal căutat care conduce un microbuz.
- Ce mai mașină de fugar, spuse ea dând din cap. Un adevărat Steve McQueen!
N-aveam nicio idee în ce direcție să o iau. Dar m-am gândit că cel mai sigur adăpost era micuța mea cameră de motel din Stoughton. Din fericire, era un loc pentru șoferi, așa că puteam să ajung în cameră fără să trec prin hol.
Am încuiat ușa în urma noastră și am spus ridicând din umeri:
- Ascultă, trebuie să te percheziționez.
Se uită la mine cu o privire care spunea: „Poftim? Glumești? Acum?”
- Nu te îngrijora, i-am spus. Niciodată nu profit de un agent FBI la prima întâlnire.
- Crezi că dacă intenționam să te prind, nu aș fi făcut-o până acum? spuse Ellie Shurtleff.
- Îmi pare rău, am ridicat eu din umeri puțin jenat. E doar o formalitate.
Eram norocos că, dacă tot trebuise să răpesc un agent FBI, dădusem peste Ellie Shurtleff și nu vreo Lara Croft care până acum mi-ar fi smuls brațul din încheietură. Adevărul e că n-aș fi ghicit niciodată că este agent federal. Poate o profesoară de școală elementară. Sau o tipă care-și face masteratul. Avea părul ondulat și scurt, cățiva pistrui pe obraji și un nas mic cât un nasture. Și pe deasupra, ochi frumoși și albaștri în spatele ochelarilor.
- Ridică mâinile, am agitat eu arma, sau ține-le pe laterală, cum se face.
- Trebuie ridicate și puse pe perete, spuse ea, întorcându-se, dar ce naiba mai contează.
Și-a întins mâinile. Am îngenuncheat pipăindu-i buzunarele pantalonilor și coapsele. Purta un costum cu pantaloni bej, pe care îi umplea destul de bine, și un tricou de bumbac alb. La gât îi atârna un fel de piatră verde semiprețioasă.
- Știi, nu mi-ar fi foarte greu să-ți plasez un cot în față chiar acum.
Vedeam că își pierde răbdarea.
- Ne învață chestiile astea, să știi.
- Nu sunt tocmai un profesionist când vine vorba de asta.
Am luat distanță. Nu-mi plăcuse acel comentariu despre cotul în față.
- Ai putea să verifici și glezneșe dacă tot faci asta. Majoritatea avem ceva legat acolo când suntem în misiune.
- Mulțumesc, am spus eu dând din cap.
- Doar o formalitate, spuse Ellie Shurtleff.
Nu am găsit nimic în afară de niște chei și bomboane mentolate pe care le ținea în poșetă. M-am așezat pe pat. Dintr-o dată mi-am dat seama ce făcusem. Nu eram într-un film. Eu nu eram Hugh Jackman, iar ea nu era Jennifer Aniston, și scena asta nu era tocmai cu final fericit.
Mi-am lăsat fruntea în palme.
Ellie se așeză pe un scaun cu fața la mine.
- Acum ce facem? am întrebat.
Am dat drumul micuțului teelvizor doar pentru a auzi știrile. Am încercat să-mi umezesc gura, dar era uscată precum deșertul Sahara.
- Acum... spuse Ellie Shurtleff ridicând din umeri, acum vorbim.
Capitolul 32
I-am povestit toul lui Ellie Shurtleff.
Tot ce știam despre furtul de obiecte de artă din Florida. Nu am omis nimic.
Mai puțin partea cu Tess. Nu știam cum aș fi putut să povestesc despre asta și să am pretenția să mă creadă în legătură cu toate celelalte.
Pe lângă asta, îmi venea foarte greu și să mă gândesc la ce se întâmplase cu Tess.
- Știu că am făcut câteva prostii în ultimele zile, am spus, uitându-mă la Ellie cu sinceritate. Știu că nu ar fi trebuit să fug. Știu că nu ar fi trebuit să fac ce am făcut astăzi.... dar trebuie să mă crezi, Ellie.... moartea prietenilor mei, a vărului meu...
Am dat din cap dezaprobator.
- Nu!!! Nici măcar nu am luat acele opere de artă. Cineva ne-a înscenat totul.
- Gachet? întrebă Ellie luând câteva notițe.
- Presupun, am spus eu frustrat. Nu știu.
Se uită la mine îndeaproape. Mă rugam să mă creadă. Aveam nevoie ca ea să mă creadă. A schimbat foaia.
- Și de ce ai venit aici?
- În Boston? am spus eu lăsând arma pe pat. Mickey nu avea relații acolo. Oricum, nu genul de relații de care ai nevoie să pui la cale un asemenea jaf. Toți cei pe care îi cunoștea erau de aici.
- Nu cumva voiai să găsești un cumpărător pentru operele de artă, Ned? Și tu cunoști oameni aici.
- Uită-te în jur, agent Shurtleff. Vezi vreo operă de artă pe aici? Nu eu am făcut acele lucruri.
- Va trebuie să te predai, spuse ea. Va trebui să vorbești despre cei pe care vărul tău îi cunoștea și pentru care lucra. Nume, contacte, totul, dacă vrei să te ajut. Pot să fac pedeapsa pentru răpire mai ușoară, dar asta e singura ta cale de scăpare. Înțelegi asta, Ned?
Am dat din cap resmnat a aprobare. Aveam un gust amar. Avevărul e că nu știam care erau relațiile lui Mikey. Pe cine aveam să torn? Pe tata?
- Și de unde ați știut voi încotro mă îndrept? am întrebat.
Mă gândeam că Sollie Roth anunțase poliția când am plecat.
- Pentru că nu există așa de multe Bonneville-uri, a spus Ellie. Când l-am găsit în Carolina de Sud, ne-am făcut o idee destul de clară despre traseul tău.
„Ce chestie, mi-am spus eu, Sollie chiar nu m-a turnat.”
Am vorbit ore în șir. La început despre crime, dar se părea că Ellie Shurtleff voia să știe fiecare detaliu al întregii mele vieți. I-am povestit cum e să copilărești în Brockton. Despre cartier și despre vechea gașcă. Cum am reușit să evadez cu bursa pentru hochei la BU.
Asta a părut să o surprindă.
- Ai urmat cursurile BU?
- Nu știai că vorbești cu câștigătorul din 1995 al bursei Leo J. Fennerty? Atacant de top al echipei din Boston.
Am zâmbit și am ridicat din umeri cu modestie.
- Am și absolvit, am spus eu. Patru ani. Licență în Științe Politice. Probabil nu m-ai fi luat drept tipul academic.
- Nu știu de ce, dar, când căutai prin parcarea supermarketului o mașină de furat, nu prea m-am gândit la asta.
Ellie zâmbi.
- Am spus că nu am omorât pe nimeni, agent Shurtleff.
Am zâmbit la rândul meu.
- Nu am spus niciodată că sunt un sfânt.
Asta o făcu pe Ellie Shurtleff să râdă de-a binelea.
- Vrei să te mai surprind cu ceva? am spus eu întinzându-mă pe pat, dacă tot îmi fac CV-ul? Am fost chiar și profesor pentru câțiva ani. Studii sociale pentru clasaa opta, la o școală de copii cu probleme, aici în Stoughton. Eram destul de bun. Recunosc că poate nu știam pe de rost fiecare amendament al Constituției, dar mă înțelegeam bine cu elevii mei. Adică fusese și eu ca ei și avusesem aceleași alternative.
- Și de ce nu a funcționat? întrebă Ellie, lăsând carnetul cu notițe.
- Vrei să mă întrebi cum se face că un tip deosebit ca mine ajunge salvamar în Palm Beach? Asta e într-adevăr o întrebare de un milion de dolari.
Ridică din umeri oarecum nedumerită.
- Continuă.
- În al doilea an al meu am devenit interesat de una dintre elevele mele. O fată. Era din sudul Brocktonului, la fel ca mine. Dominicană. Umbla cu o gașcă de duri. Dar era foarte inteligentă. Avea rezultate bune la teste. Voiam să-i meargă bine.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Ellie aplecându-se în față.
Se vedea că asta nu mai are nicio legătură cu Florida.
- Poate că am speriat-o, nu știu. Trebuie să înțelegi că orele la clasa aceea erau totul pentru mine. M-a acuzat de ceva. Că i-aș fi cerut favoruri pentru o notă, ceva de genul ăsta.
- O, nu.
Ellie se retrase. Se uită la mine neîncrezătoare.
- Nu s-a întâmplat nimic, Ellie. Poate am făcut câteva lucruri prostești. Poate că am dus-o acasă cu mașina de câteva ori. Poate că ea s-a complăcut să creadă o minciună despre mine, și minciuna asta pur și simplu a crescut de la sine. Dintr-o dată povestea ei s-a dezvoltat. Dintr-o dată eu eram cel care o acostase. În clasă, după ore, chiar în perimetrul școlii. A urmat o audiere. Dar un asemenea lucru... nu se șterge cu buretele. Mi-au oferit șansa să rămân, pe un post inferior - o slujbă administrativă. Am demisionat, am plecat imediat. Mulți oameni au renunțat la mine. Tata...
- Tatăl tău are cazier, nu? interveni Ellie.
- Cazier? Mai mult de atât, ai putea spune că are propria celulă la Centrul Corecțional Souz din Shirley, care îi este rezervată în permanență. Îmi amintesc cum spunea „Așchia nu sare departe de trunchi”, ca și cum aș fi dovedit că are dreptate. Imaginează-ți, el a fost cel care a renunțat la mine. Acum câțiva ani a cauzat moartea propriului fiu. Fratele meu mai mare. Știi care a fost de fapt gluma cea mai bună?
Ellie mișcă din cap că nu.
- La o lună după ce am plecat, fata a dat o dezmințire publică. Am primit o frumoasă scrisoare de scuze din partea școlii. Dar în acel moment era prea târziu. Nu mai puteam fi profesor.
- Îmi pare rău, spuse Ellie.
- Dar știi cine nu a renunțat la mine, agent Shurtleff? Vărul meu Mickey. Nici Bobby. Nici Barney, nici Dee. Fiind o gașcă de ratați din Brockton, au înțeles foarte bine că acea slujbă de profesor însemnase totul pentru mine. Și voi credeți că i-aș fi omorât pe oamenii ăștia.
Mi-am pus mâna pe piept, aproape de inimă.
- Mi-aș lua propria viață dacă asta i-ar aduce înapoi. Oricum, am spus eu zâmbind și dându-mi seama că am devenit puțin prea patetic, tu chiar crezi că dacă aș deține obiecte de artă în valoare de șaizeci de milioane aș mai sta de vorbă cu tine într-un motel de doi bani?
Ellie zâmbi.
- Poate ești mai deștept decât pari.
Deodată show-ul de la televizor fu întrerupt de un buletin de știri. Știri de ultimă oră....
Un reportaj despre răpirea de astăzi. Ochii mi se bulbucară. O luam de la început. Fața mea apărea pe ecran. Doamne, Dumnezeule.... numele meu!
- Ned! spuse Ellie Shurtleff, văzându-mă panicat, trebuie să vii cu mine să te predai. E singurul mod în care putem rezolva asta. Singura cale.
- Eu nu cred asta.
Am luat arma și am înșfăcat-o de mână.
- Haide, plecăm de aici.
Capitolul 33
Mi-am aruncat mica avere pe locurile din spate ale autobuzului. Găsisem o șurubelniță într-o cutie de scule și am schimbat numerele de Massachusetts cu numerele de Connecticut ale altei mașini din parcare.
Și trebuia să scap și de microbuz acum. Până acum probabil găsiseră Runnerul. Și mai trebuia să mă descotorosesc de Ellie Shurtleff. Singurul lucru pe care nu puteam să îl fac era să mă predau. Cel puțin nu până nu descopeream cine ne înscenase totul și cine îmi omorâse prietenii. Nu până nu îl găseam pe nenorocitul de Gachet.
Am sărit în microbuz, conducând agitat.
- Unde mergem? întrebă Ellie simțind că totul se schimbase.
- Nu știu, am spus.
- Vrei să te ajut, Ned? zise Ellie. Atunci trebuie să mă lași să te arestez. Nu face o prostie și mai mare decât cele pe care le-ai făcut deja.
- Cred că e prea târziu pentru asta, am spus.
Căutam un loc unde să o las.
Am găsit o porțiune liniștită pe Autostrada 138, între o curte de granit și o reprezentanță de mașini la mâna a dou. Am ieșit de pe drumul principal și am oprit într-un loc liniștit, ascuns de ochii curioșilor.
Ellie începea să se alarmeze. Vedeam asta în ochii ei. Era clar că nu ne îndreptam spre locul spre care credea ea. Ce aveam de gând să fac?
- Ned, te rog, spuse ea, să nu faci vreo prostie. Nu există altă cale.
- Mai există o altă cale.
Am oprit microbuzul. Am dat din cap în semn de „Haide, ieși”.
- O să te găsească, spuse ea. Astăzi. Mâine. O să te omoare. Vorbesc serios, Ned.
- Tot ce ți-am spus este adevărat, Ellie.
M-am uitat în ochii ei.
- Nu am făcut acele lucruri. Și nici altele despre care poate o să auzi. Acum, haide, coboară.
Să-i zicem un revers al sindromului Stockholm, dar mă atașasem puțin de agentul Ellie Shurtleff. Știam că voia cu adevărat să mă ajute. Era probabil ultima și cea mai bună șansă pe care o aveam. Așa că îmi părea rău să o văd că pleacă.
- Nici nu ți-am șifonat hainele, așa cum am promis. Nu uita să-i spui asta partenerului tău.
Ellie se uită la mine cu o privire dezamăgită și frustrată. Ieși ușor din microbuz.
- Răspunde-mi la o întrebare, am spus eu.
- Care ar fi? zise ea stând în picioare și uitându-se la mine.
- Cum de nu purtai armă la gleznă dacă erai în misiune?
- Pentru cei care lucrează în departamentul meu nu este necesar, spuse ea.
- Și anume ce departament? am întrebat eu, privind-o confuz.
- Furturi de Opere de Artă, răspunse agentul Shurtleff. Eu urmăream tablourile, Ned.
Am clipit. Mă simțeam de parcă Marvelous Marvin Haggler m-ar fi năucit cu o directă în bărbie.
- Adică am fost gata să-mi las viața în mâinile unul agent FBI care de fapt se ocupă de furturi de obiecte de artă? Dumnezeule, Ned, tu chiar nu faci niciodată nimic ca lumea.
- Încă poți s-o faci, spuse Ellie, stând acolo incredibil de tristă.
- La revedere, Ellie Shurtleff, i-am zis. Trebuie să recunosc că ai fost al naibii de curajoasă, Nu ai crezut niciun moment că o să te împușc, nu?
- Nu, spuse Ellie dezaprobând din cap.
Am văzut-o zâmbind.
- Arma ta a avut tot timpul piedica pusă.
Partea a treia
GACHET
Capitolul 34
- Nu cred că a făcut asta, George! se auzi vocea lui Ellie în speaker. Oricum, nu el a comis crimele.
Echipa se situații de criză a FBI-ului tocmai îi ascultase raportul despre neplăcuta ei experiență. Poate că era puțin depășită de situație, dar le spusese ce văzuse. Că acest Kelly nu era un criminal. Doar un tip covârșit de probleme, care intrase în panică.
Le spusese că până în momentul în care poza lui apăruse la televizor pe neașteptate, era convinsă că o să-l facă să se predea.
Acum, în sala de conferințe a directorului regional din Boston, putea să-i raporteze șefului ei de la biroul din Florida.
- George, îți amintești cum cei de la poliția locală au spus că la ora furtului porniseră alarme prin tot orașul? Asta a făcut el. Nu i-a omorât pe acei oameni și nici nu a luat operele de artă. A declanșat alarmele.
- După cum mi se pare mie, v-ați simțit bine împreună, spuse Moretti.
- Ce vrea să însemne asta? întrebă Ellie.
- Nu știu, dar mi se pare că ai aflat destul de multe depsre tip. Ați furat împreună o mașină, v-ați povestit viețile unul altuia.
Ellie se holbă la speaker. Tocmai petrecuse opt ore cu o armă ațintită spre ea, cea mai stresantă zi din viața ei.
- Am menționat oare că avea o armă, George?
- Da, ai menționat. Și nu ai avut ocazia să i-o iei în tot timpul pe care l-ați petrecut împreună, inclusiv în cele două schimbări de locație? Sau să pleci de acolo, Ellie? Mă gândeam că poate alt agent....
- Cred că m-am gândit că pot să îl arestez și să mă întorc cu el fără să sufere nimeni. Din ce am văzut eu, tipul nu era făcut pentru crimă.
- Îmi cer scuze dacă nu pot să cred asta, Ellie, pufni Moretti.
- Ce să crezi? întrebă ea ezitând.
- Ceea ce ai văzut tu. Cu tot respectul cuvenit, desigur.
- În ce bază? strigă ea.
Nenorocitul îi ascundea ceva.
- În baza faptului că tipii înocenți nu răpesc agenți federali, replică Moretti.
- Ți-am spus că a intrat în panică, George.
- Am arătat poza tipului prin Brazilian Court, Ellie. A fost văzut cu Tess MacAuliffe, Ellie. A luat prânzul cu ea. În aceeași după-amiază în care a fost ucisă.
Capitolul 35
Sunt destul de sigur că acea noapte a fost cea mai lungă și cea mai însigurată noapte din viața mea. Era a treia noapte de fugar.
Nu știam în cine puteam avea încredere, cu excepția lui Dave, dar eram hotărât să nu-l implic și pe el. Toți ceilalți la care aș fi putut să apelez, care m-ar fi ajutat, erau morți.
Cel mai rău lucru era că unii dintre aceia în care nu puteam avea încredere purtau același nume ca mine.
Am abandonat microbuzul și am petrecut noapte chircit într-un cinema non-stop din Cambridge.
Pe la ora opt a dimineții următoare am luat un taxi spre Watertown, care era la cincisprezece minute depărtare. Am aruncat o privire pe ediția de dimineață a ziarului Globe care se afla pe bancheta din față a taxiului.
LOCALNIC URMĂRIT PENTRU RĂPIREA UNUI AGENT FBI. CĂUTAT ÎN LEGĂTURĂ CU CRIMELE DIN FLORIDA.
M-am cufundat la loc în scaun și mi-am tras șapca.
Watertown era una dintre suburbiile de muncitori din Boston, cu excepția că în afară de irlandezi, italieni și negri mai locuiau acolo și armeni.
Am coborât din taxi la Palfrey și am mers câteva cvartale înapoi până la Mount Auburn. M-am oprit în fața unei case banale în stil victorian, imediat după colț.
Deasupra scărilor din față atârna un semn:
REPARAȚII CEASURI. VÂNZARE ȘI CUMPĂRARE BIJUTERII.
O săgeată de lemn indica spre etajul al doilea.
Am urcat treptele și am luat-o spreverandă. Un clopoțel zdrăngăni în timp ce deschideam ușa.
Un tip masiv, cu șorț de bijutier și păr des și grizonat, ridică privirea de după tejghea. Pe fața lui ca de buldog apăru un zâmbet subțire.
- Îți asumi un mare risc să apari aici în felul ăsta, Neddie. Dar spune-mi, ce naiba mai faci?
Capitolul 36
Am întors semnul mâzgălit cu litere de mână pe partea pe care scria ÎNCHIS.
- Trebuie să vorbesc cu tine, unchiule George.
George Harotunian nu era unchiul meu adevărat. Dar îl cunoșteam de o viață. Era prietenul de încredere al tatălui meu, partenerul lui de afaceri. Omul care îi vindea marfa.
În copilărie, George a fost cel mai aproape de noțiunea de unchi pentru mine și Dave. Îi dădea întotdeauna bani mamei când tata era la pușcărie. Avea relații la stadion și făcea întotdeauna rost de locuri la meciurile lui Celtics. Cumva reușise să ocolească legea.
Toată lumea se părea că îl place pe unchiul George. Și băieții buni, și băieții răi.
Așadar, mă gândeam eu: „Oare el o fi Gachet?”
- Felicitări, Neddie, spuse George dând din cap dezaprobator. Întotdeauna am crezut că o să fie vorba de hochei, dar văd că acum ai intrat cu adevărat în prima ligă.
- Trebuie să-l găsesc pe Franck, unchiule George.
Își luă lupa de la ochi și mișcă scaunul cu rotile de lângă tejghea.
- Nu cred că ar fi un lucru înțelept, fiule. Vrei un sfat? Ai nevoie de un avocat. Lasă-mă să-ți fac legătura cu unul bun. Predă-te.
- Haide, unchiule George, știi că n-am făcut nimic.
- Știu că nu ai făcut nimic, spuse George aruncând un exemplar al ziarului de dimineață pe tejghea, dar ai un mod cu totul inedit de a le demonstra asta celor din jur. Crezi că tatăl tău a fost implicat? Dumnezeule, Neddie, nu îl știi cum e acum. Whitey e prea bolnav ca să mai facă ceva zilele astea. În afară de a tuși și a se plânge.
- Are nevoie de un rinichi, nu?
- Are nevoie de multe lucruri, fiule. Crezi că tatăl tău l-ar vinde pe fiul fratelui lui și pe ceilalți puști doar ca să facă pipi într-un tub pentru încă vreo câțiva ani? Îl judeci cam aspru, fiule.
- Știi mai bine decât oricine că Mickey n-ar fi mișcat un deget fără Frank, am zis. Nu spun că a vrut să omoare pe cineva, dar sunt convins că știe cine le-a făcut înscenarea. Știe ceva ce trebuie să aflu și eu. Prietenii mei cei mai buni sunt morți.
- Dumnezeule, Ned, șuieră George, crezi că tatăl tău cunoaște diferența dintre un Jackson Pollock și un amărât de desen de copii? Știu că nu e un sfânt, dar te iubește mai mult decât crezi.
- Cred, presupun, că își iubește viața mai mult. Trebuie să îl găsesc, unchiule George, te rog...
George ieși de după tejghea și se uită la mine, mișcându-și capul mare.
- Probabil ai nevoie de bani, fiule.
Băgă mâna sub șorț și despături cinci bancnote noi de o sută de dolari dintr-un teanc mare.
Le-am luat și le-am îndesat în blugi. Dacă mergeam la un bancomat ar fi fost ca un semnal de localizare.
- Știu oameni la care ai putea să stai, dar cea mai bună șansă a ta este să te predai.
- Spune-i tatălui meu căă trebuie să-l văd, George. Într-un loc sigur, dacă nu are încredere în mine. Ar trebui să fie încântat. În sfârșit am și eu de-a face cu afacerile familiei.
Ochii lui George, pe jumătate acoperiți de pleoape mari, se îmblânziră. Se uită la mine mult timp, apoi clătină din cap.
- Încearcă să mă suni joi, Neddie. Până atunci s-ar putea să dau de el.
- Mulțumesc, unchiule George, am zâmbit eu.
Mi-a întins mâna lui cărnoasă și, când am strâns-o, m-a luat și m-a îmbrățișat cu putere.
- Toată lumea știe că n-ai avut niciun amestec în ce s-a întâmplat acolo, fiule. Îmi pare rău de Mickey și de prietenii tăi. Dar ai probleme, Ned, și nu cred că Franck te poate ajuta. Oferta mea rămâne deschisă. Mai gândește-te. Și în primul rând, ai grijă.
Am dat din cap în semn de aprobare și l-am bătut pe spate. Apoi m-am îndreptat spre ușă.
- Nu te supăra, fiule, spuse el oprindu-mă, dar te rog să ieși prin spate.
Scările duceau la o mică parcare legată de o alee. I-am făcut cu mâna unchiului George în timp ce mă privea plecând. Știam că mă iubea ca pe un adevărat nepot.
Dar făcuse o greșeală, iar eu o observasem.
Nimeni nu menționase de furtul unui Jackson Pollock în niciun articol dintre cele citite de mine sau la vreun reportaj văzut la televizor.
Capitolul 37
Ellie mocnea și, de fapt, chiar îi plăcea când era așa hotărâtă, combativă, luptând pentru cauza ei.
Fusese înșelată. Luptase pentru Ned, iar el o dezamăgise.
„Idiotul știa”, își tot repeta ea.
O cunoștea pe Tess MacAuliffe. Fusese cu ea în ziua în care fusese omorâtă. Se simțea ca o proastă.
Ellie era încă în biroul din Boston, dar urma să plece acasă în acea noapte. Își petrecuse ziua răspunzând la telefoane - unul extrem de agitat de la părinții ei din New Jersey, unul de la directorul regional al FBI-ului, unde recapitulă experiența ei neplăcută pe care o povestise Echipei de Criză. Și apoi încercase să facă săpături după cineva numit Gachet care era implicat în acel gen de afaceri.
Cunoștea numele, desigur. Orice absolvent de la Facultatea de Arte îl știa.
Gachet era subiectul uneia dintre ultimele picturi ale lui Van Gogh. Tabloul fusese terminat în iunie 1980 în Auvers, cu câteva săptămâni înainte de moartea pictorului.
Prima dată fusese vândut direct din casa lui Van Gogh pentru trei sute de franci - cincizeci și opt de dolari. În 1990, un om de afaceri japonez plătise optezi și două de milioane de dolari pentru el, cea mai mare sumă plătită pentru o operă de artă până în acel moment.
Dar ce naiba de legătură aveau toate astea cu jaful din Florida?
Petrecu de asemenea ceva timp punând cap la cap tot ce se putea afla despre Ned Kelly. Cazierele prietenilor lui. Al tatălui. Fratele mai mare fusese împușcat de poliție în 1997 în cadrul unui jaf care era posibil să fi fost pus la cale de către tată.
Toate erau reale.
Apoi îl găsi pe Ned pe site-ul universității, într-o poză cu echipa de hochei a BU din 1996. Verifică la Academia Stoughton. Fusese acuzat, pe nedrept, de către o studentă. Și fusese exonerat la câteva săptămâni. Exact cum spusese Ned. Nu mințise în legătură cu asta.
„Doar în legătură cu ultimele patru zile?”
Tipul nu avusese nicio problemă reală toată viața, iar acum era acuzat de două crime înfiorătoare? Indiferent ce spuneau dovezile, Ellie era în continuare convinsă că nu era un criminal. Poate un mincinos. Cineva depășit de situație. Poate un donjuan. Dar un criminal cu sânge rece? La dracu, nu știa nici măcar să folosească o armă.
Se îndepărtă de la birou. Poate Moretti avea dreptate. Să se axeze pe operele de artă. Desigur, era amuzant să joace un timp alături de echipa de șoc, dar acum trebuie să pună punct jocului de-a urmărirea criminalilor.
- Shurtleff! spuse unul dintre agenții din Boston strecurându-și capul în cibuculum.
Ellie dădu întrebător din cap.
- Te caută cineva pe linia doi.
- Cine este? întrebă ea.
Toată povestea asta făcea deliciul mass-mediei. Evitase telefoane de la presă toată ziua.
- E un telefon de la o vedetă, spuse agentul ridicând din umeri. Cineva care se numește Steve McQueen.
Capitolul 38
De data asta era hotărâtă să facă lucrurile cum trebuie. Ca la carte. Nu ca data trecută.
Deși gluma cu Steve McQueen o făcu să-și ascundă un zâmbet.
Ellie apăsă pe un buton pentru a înregistra convorbirea. Puse mâna pe receptor și îi șopti agentului:
- Localizează apelul.
- Ți-e dor de mine, Ellie? întrebă Ned Kelly când ea răspunse.
- Acum nu ne jucăm, Ned, spuse Ellie. Toată lumea crede că ești cât se poate de vinovat. Ți-am spus că am avut o șansă să te ajutăm, dar acea șansă devine din ce în ce mai mică. Spune-mi unde ești. Lasă-mă să vin să te iau. Predă-te.
- Presupun că asta înseamnă că nu, oftă Ned dezamăgit.
- Vrei să știi de ce mi-e dor? spuse Ellie, enervându-se. Mi-e dor de momentul în care am avut șansa să-ți iau arma și să-ți pun cătușele. Am avut încredere în tine, Ned. Am pus totul la bătaie pentru tine. Iar tu nu mi-ai spus adevărul.
- La ce te referi? întrebă el, luat prin surprindere.
- La Brazilian Court, Ned. La Tess MacAuliffe. La partea de poveste care te plasează lângă ea în acea după-amiază. Sau ăsta a fost doar un mic detaliu pe care l-ai uitat când îmi spuneai povestea vieții?
- Oh.
Ned tuși. Urmă un moment de tăcere. Probabil că se gândea la ce ar fi putut să spună pentru a continua șarada.
- Ellie, dacă ți-aș fi spus asta, ai fi crezut restul?
- Oare de unde ți-o fi venit ideea asta? Două scene ale crimei în decurs de câteva ore. Ai avut o zi plină, Ned, nu?
- Nu eu am făcut-o, Ellie.
- Asta spui tu tot timpul, Ned? Sau doar când e vorba de crime și de trafic de bunuri furate? Ah, da, și probabil când e vorba de hărțuirea sexuală a minorelor.
„Lovitură sub centură”, își spuse Ellie imediat după ce rosti cuvintele.
Își dorea să poată retrage ceea ce spusese. Știa că nu e adevărat.
- Presupun că am meritat asta, spuse Ned, dar îmi imaginez că ai verificat deja la Stoughton, așadar știi că ți-am spus adevărul. Localizezi această convorbire, Ellie?
- Nu, răspunse ea repede, deși știa că sună ca ceva de genul „evident că înregistrez asta, prostuțule. Sunt de la FBI.”
- Excelent, oftă Ned exasperat. Presupun că nu mai am fosrte mult timp de pierdut. OK, am fost cu ea, Ellie. Dar nu am omorât-o pe Tess. Nu înțelegi.
- Există totuși un lucru pe care îl înțeleg perfect, Ned. Spui că ești nevinovat - atunci, dovedește-o. Predă-te! Ai cuvântul meu că o să mă asigur că fiecare părticică din povestea ta va fi verificată. Nu m-am amenințat nici măcar o dată ieri. Ai făcut bine. Asta o să fie în favoarea ta. Dar te rog, Ned, încerc să te ajut. Asta e singura cale.
Urmă o pauză prelungită. Pentru un timp crezu că îl pierduse. Într-un final îl auzi oftând:
- Cred că ar trebui să plec.
- Ce ai de gând să faci? întrebă Ellie cu emoție în voce. Să te lași omorât?
Ned ezită un moment.
- L-ai găsit pe Gachet?
Se uită la ceas. Era sigură că avuseseră destul timp să stabilească măcar cu aproximație unde este. Oricum, probabil că era într-o cabină telefonică și că într-un minut nu va mai fi acolo.
- Nu, răspunse ea, nu l-am găsit încă.
- Atunci căutați în continuare, Ellie, te rog. Să știi că te înșeli. Te înșeli în legătură cu Tess. N-aș fi omorât-o niciodată, Ellie.
- O altă prietenie de o viață? întrebă Ellie nervoasă, respirând frustrată în receptor.
- Nu, spuse Ned blând, nu a fost așa. Ai simțit vreodată că te îndrăgostești, Ellie?
Capitolul 39
Denis Stratton fumega de furie.
În fașa lui pe birou avea o copie din USA Today și un Boston Globe.
Amatoarea asta nenorocită strica totul într-o manieră revoltătoare.
În timp ce Stratton citea despre arestarea eșuată din Boston, stomacul începu să i se încordeze. Le spusese să pună profesioniști să se ocupe, iar ei pe cine trimiseseră? Pe târfa asta de la Departamentul local de Furturi de Opere de Artă. Acum chiar o dăduseră în bară. Personajul ăsta, Ned Kelly, putea fi oriunde.
Și nenorocitul avea ceva foarte prețios care îi aparținea.
Cei de la FBI încurcaseră lucrurile. La naiba, și îi avertizase. Acum nu mai putea să-și asumea și alte lucruri. Kelly trebuia găsit. Nu-i păsa absolut deloc ce o să se întâmple cu el. Din punctul lui de vedere, Kelly ar fi trebuit s-o sfârșească în casa din Lake Worth împreună cu restul.
Stratton îndreptă ziarul și citi. Surse FBI spuneau că nu au niciun fir direct despre locul unde ar putea fi suspectul. Pentru el totul deveneau un coșmar public.
Stratton scoase un telefon mobil și tastă un număr privat. Sună de trei ori și o voce familiară răspunse:
- Într-un minut, OK?
Stratton așteptă cu nerăbdare verificând faxurile de dimineațță. Întreținuse această relație de mult timp. Acum era momentul să i se întoarcă favorul. Plătise pentru școala privată a copiilor acestui tip. Pentru excursii la pescuit la casa lui din Keys. Iar acum Stratton voia să-și recupereze investiția.
Vocea reveni după câteva secunde:
- Să înțeleg că ai văzut ziarele de dimineață?
- Le-am văzut, scuipă Stratton în telefon, și nu îmi place ce citesc. FBI-ul a încurcat lucrurile. Kelly are ceva foarte important ce îmi aparține. Nu te lăsa prostit - are bunurile. Ai spus că te ocupi. Până acum nu am nicio dovadă că s-ar ocupa cineva de asta. Nu văd decât că situația se înrăutțește.
- Se va rezolva, spuse omul încercând să pară calm. Am deja un om în acea zonă. M-am asigurat că avem un fir spre domnul Kelly.
- Vreau ceea ce îmi aparține. Nu cred că trebuie să fiu mai explicit de atât, nu? Orice altceva s-ar întâmpla nu mă privește. Este vorba pur și simplu de afaceri.
- Cred că am înțeles ce vreți să spuneți, domnule Stratton. Relaxați-vă, spuse celălalt. Știu că sunteți un om ocupat. Jucați o partidă de golf. Mergeți la masaj. Aștept vești de la omul meu în orice moment. Vă puteți baza pe el. După cum v-am spus de o sută de ori, domnule Stratton, spuse bărbatul râzând, de ce să ai prieteni...
Stratton închise brusc. Își puse mobilul în haină, se ridică și își îndreptă cămașa Thomas Pink. Așa ar fi trebuit să procedeze de la început, să lucreze cu un profesionist adevărat.
Soția lui intră în cameră. Purta colanți negri de jogging și un pulover de cașmir portocaliu legat la brâu.
- Te duci să alergi, dragă?
- Mă întorc în jumătate de oră, spuse Liz Stratton, îndreptându-se spre birou. Îmi caut cheile. Credeam că le-am lăsat aici.
- Îi anunți pe băieți, spuse Stratton întinzându-se spre telefon.
- Nu te obosi, Dennis.
Își luă cheile de pe birou.
- Mă duc doar să dau o tură de-a lungul lacului.
Stratton o înșfăcă pe Liz de încheietură și o opri cu o smucitură în timp ce ea pleca.
- Nu mă obosesc deloc, spuse el, strângând-o.
- Te rog să-ți iei mâinile de pe mine, Dennis.
- Mă surprinzi, draga mea. Doar știi regulile.
Avea în privire o falsă preocupare ce nu însemna decât egoism, control.
Pentru o clipă rămaseră așa, privindu-se. Ea încercă să se elibereze. Apoi cedă.
- Cheamă-ți gorilele.
- Așa e mai bine, spuse Stratton, slăbind puțin strânsoarea și lăsând la iveală o urmă roșie pe încheietura ei. Îmi pare rău, draga mea. Dar niciodată nu putem fi în siguranță, nu-i așa?
- Să nu-ți pară rău, Dennis, zise Liz frecându-și încheietura pentru a scăpa de durere. Tu le faci asta tuturor, dragul meu. Ăsta e stilul tău. Șarmul tău.
Capitolul 40
M-am strecurat printre barele de metal, amestecându-mă în mulțime, și m-am îndreptat spre partea stângă, în susul rampei, spre semnul care spunea PELUZĂ.
Imediat ce am văzut terenul, am simțit un val de adrenalină: vechea tabelă de scoruri. Apropierea de Monstrul Verde, unde, în 1978, Bucky Dent pusese încă o dată capăt viselor noastre.
Fenway Park.
Era o după-amiază minunată de primăvară. Cei de la Yankees erau în oraș. Tot ce-mi doream eraca pentru un nenorocit de minut, ei să fie motivul prezenței mele acolo.
Am coborât înspre teren la boxa 60C. Apoi m-am oprit pentru o secundă în spatele omului slab, cu umeri înguști, care stătea cu fața la teren într-o cămașă albă cu gulerul desfăcut.
În sfârșit, m-am așezat lângă el. Abia s-a întors.
- Salut, Neddie.
Eram șocat de aspectul fragil și slab al tatălui meu. Obrajii îi erau trași și i se vedeau oasele ascuțite; părul lui, care fusese mereu alb, se împuținase, rămânând câteva șuvițe. Pielea îi era cenușie ca pergamentul. Mâinile tatălui meu, care fuseseră întotdeauna puternice, mâini de muncitor, erau numai piele și os. În ele ținea împăturită o hârtie cu scorurile.
- Am auzit că voiai să mă vezi.
- Dumnezeule, tată, mă sufoc, am spus uitându-mă la el pentru o secundă. Acolo, jos, sunt chiar cei de la Yankees sau niște agenți FBI sub acoperire?
- Crezi că am vreo legătură cu ce s-a întâmplat în acea casă?
Tatăl meu dădu din cap dezaprobator.
- Ned, tu crezi că, dacă aș fi vrut să te vând, aș fi făcut-o în fața mamei tale? Dar să ne întoarcem la întrebarea ta, spuse rânjind, îl vezi pe numărul 38? Nu cred că ar putea lovi nicio minge aruncată de mine.
Nu m-am putut abține să nu zâmbesc. Frank se lumină și el. Pentru o secundă am zărit mocnind în ochii lui acea sclipire veche, familiară, de escroc irlandez din Boston.
- Arăți bine, Ned. Și ești și celebru acum.
- Tu arăți...
N-am știut ce să spun. Nu era ușor să-l văd pe tata așa.
- Nu trebuie s-o spui, zise el lovindu-mă cu programul peste picior. Arăt ca o fantomă care nu știe că a murit.
- Aveam de gând să spun ceva mai blând, am zâmbit eu.
Meciul ajunsese deja la a treia repriză. Loveau cei de la Sox, conduși cu 3-1. Mulțimea îi încuraja să fie uniți. Tata clătină din cap.
- Neddie, n-aș fi crezut nici într-o mie de ani că va trebui să-mi scot pălăria în fața ta. Mi-am petrecut viața driblându-i pe toți pentru orice oportunitate. Și uită-te la tine! Dai gol de la jumătatea terenului din prima încercare.
- Presupun că am fost întotdeauna puțin reținut.
Am ridicat din umeri.
- Am știut întotdeauna că o să fac ceva măreț.
- Ei bine, Neddie, mi se rupe inima.
Frank își curbă buzele într-un zâmbet trist.
- Oare nu senatorul Moynihan a spus că asta e soarta irlandezilor, astfel ca viața să ne facă să suferim continuu?
- Cred că vorbea despre familia Kennedy, tată. Sau despre Sox.
- Oricum, acestui bătrân i se rupe inima, spuse tata. Ce-a mai rămas din ea.
M-am uitat în ochii lui de un albastru-deschis, aproape transparenți. Nu la bătrânul slăbit pe care nu-l mai văzusem de patru ani. Ci la escrocul de o viață, despre care știam că mă trage din nou pe sfoară.
- Și mie mi se rupe inima, tată. Cine e Gachet?
Tatăl meu își menținu privirea spre teren.
- Cine să fie cine?
- Te rog, termină, tată, ți-ai trăit viața cum a vrut, dar acum sunt și eu prins în ea. Am nevoie să mă salvezi. Cine e Gachet?
- N-am idee despre cine sau despre ce vorbești, fiule. Îți jur pe Dumnezeu, Ned.
Am fost întotdeauna uimit de felul în care tatăl meu putea să îți vândă o miciună evidentă ca pe un adevăr.
- Georgie a avut o scăpare, i-am spus.
- Zău? făcu tatăl meu ridicând din umeri nedumerit. Ce scăpare?
- A vorbit despre un Jackson Pollock care a fost furat. Asta nu cred că a fost dat la iveală până acum.
Frank zâmbi. Mă bătu pe umăr cu programul.
- Ți-ai ratat menirea, Ned. Trebuia să te faci detectiv, nu salvamar.
Am ingnorat remarca.
- Te rog, tată, cine e Gachet? Nu te juca cu mine. Știm amândoi că Mickey nu ar fi făcut nimic fără să se sfătuiască cu tine.
Am auzit lovitura bâtei. Mulțimea se ridică în expectativă. O lovitură directă pe deasupra zidului de lângă Nomar și două tururi complete. Niciunul din noi nu era atent.
- Sunt pe moarte, Ned, spuse tatăl meu. Nu am nici puterea, nici timpul necesare.
- Nu o să mori dacă îți faci rost de un rinichi.
- Rinichi?
Pentru prima dată se întoarse spre mine cu pupilele întunecate de mânie.
- Chiar crezi că aș putea trăi cu gândul că le-am înscenat așa ceva acelor copii, Neddie?
- Nu știu. N-aș fi crezut nici că i-ai înscenat propriului fiu o lovitură criminală și că o să poți trăi cu asta. Ai pierdut deja un fiu, tată. Era implicat într-o lovitură pentru tine, corect? Corect?
Frank respiră scurt, apoi tuși. Nu-mi puteam da seama ce se petrece în mintea lui. Remușcare; mai degrabă negare. Ședea acolo pur și simplu, urmărind meciul. Arătă spre perete.
- Știi că acum au locuri și acolo?
- Tată, am spus întorcându-mă spre el. Te rog... Termină cu prostiile! Sunt căutat pentru crimă.
Frank își încleștă dinții, de parcă el era cel care suferea. Strânse programul tare în mâinile scheletice.
- Nimeni nu trebuia să pățească nimic, spuse el în sfârșit. Asta e tot ce am de spus.
- Dar au pățit, tată. Mickey, Bobby, Barney, Dee. Sunt morți cu toții. Știi cum mă simt când știu că tu ești singura persoană căreia pot să-i cer ajutorul? Ajută-mă să-i găsesc pe criminali, tată. Ajută-mă să-mi răzbun prietenii.
Se întoarse spre mine. Pentru o secundă am crezut că o să cedeze.
- Georgie te-a sfătuit bine, Ned. Ia-ți un avocat bun. Apoi predă-te. Orice om cu capul pe umeri știe că nu tu i-ai omorât pe puștii ăia. Eu nu știu mai multe.
- Nu știi mai multe? am întrebat cu ochii înfierbântați de lacrimi.
- Ieși din încurcătura asta, Neddie, spuse Frank întorcându-se și uitându-se furios la mine.
Nu cred că m-am simțit vreodată mai deprimat decât în acel moment, știind că tatăl meu o să mă lase să mă ridic și să plec, fără să facă nimic pentru a mă ajuta. Sângele îmi fierbea. M-am ridicat și m-am uitat în jos la el.
- O să-l găsesc, tată. Și când îl găsesc, o să aflu și despre tine. Nu-i așa?
Câțiva dintre cei de la Yanks ajunseseră la bază. Cei de la Sox făcuseră o schimare la aruncare. Dintr-o dată A-Rod aruncă o minge spre peretele din stânga terenului.
- Poți să crezi asta? scuipă tata. Exact cum spuneam, un nenorocit de blestem.
- Cred, tată.
I-am dat timp să se răzgândească, dar nici măcar nu s-a uitat la mine.
Mi-am tras șapca pe ochi și am părăsit terenul.
Și pe tata.
Capitolul 41
Nu am ajuns mult mai departe de a doua rampă a stadionului până să-mi dau seama că mă amăgeam. Toată bravura despre cum o să-l găsesc pe Gachet....
Tot ce aveam erau sutele de dolari pe care mi le îndesase unchiul George în mână. Fața mea apărea la toate știrile. În orice secundă puteam fi încercuit de polițiști.
Nu știam nici măcar care era următoarea mea mișcare.
Stăteam lângă parc pe Yawkey Way și pentru prima dată nu știam încotro s-o apuc. Știam cât de rău dădea chestia cu Tess MacAuliffe. Mai știam că probabil ADN-ul și amprentele mele erau peste tot prin cameră. Dar adevărul era că nu făcusem nimic altceva decât să pornesc câteva alarme de proastă calitate.
Poate că Ellie avea dreptate. Poate că aveam o singură soluție. Să mă predau. Și fiecare moment de zăbavă era o ratare a acestei șanse.
Am găsit un telefon cu fise la câteva străzi distanță, în Kenmore Square. Trebuia să vorbesc cu cineva și un singur nume îmi venea în minte: Dave.
Când i-am format numărul de mobil am simțit cum toată greutatea lumii mi se ridică de pe umeri.
- Ned! exclamă Dave înăbușit când îmi auzi vocea. Dumnezeule, Neddie, am așteptat vești de la tine. Unde ești? Ești bine?
- Sunt OK. Mă gândesc la o grămadă de lucruri. Nu am reușit să rezolv situația chiar așa cum plănuisem.
Vocea lui coborî:
- Te-ai văzut cu tata?
- Da, ne-am văzut. În câteva cuvinte mi-a urat noroc și a spus să-i scriu câte un rând din închisoare. Cu toate astea, trebuie să te duci să-i vezi pe cei de la Sox jucând. Asta chiar a fost ceva. Ascultă, m-am gândit. La ce ai spus. Trebuie să vorbim, Dave.
- Și eu trebuie să vorbesc cu tine, Neddie.
Vocea lui suna agitată.
- Și eu am să îți spun ceva. Despre acest Gachet... Dar, Ned, a fost poliția la mine. Toți se ocupă de asta acum. Am vorbit cu câțiva oameni... Cu toții știu că nu tu i-ai omorât pe Mickey și pe tipii de acolo. Se pare că există o chestie care se numește stare de agitare. De fapt, înseamnă că în momentul în care te-ai opus arestării nu erai în toate mințile.
- Asta ar fi apărarea mea? Că sunt nebun?
- Nu nebun, Ned. Că ai fost forțat să faci ceva ce nu ai fi făcut dacă aveai mintea limpede. Dacă te ajută să scapi de o parte din toate astea, de ce nu? Dar nu te afunda și mai mult. Ai nevoie de un avocat.
- Îți cauți clienți, domnule avocat?
- Ceea ce încerc eu să fac, tâmpitule, este să îți salvez viața.
Am închis ochii.
„Acum s-a terminat, nu?”
Trebuia să fac ceea ce trebuie.
- Unde ne putem întâlni, frate? Nu pot risca să trec pe la bar.
Dave se gândi câteva secunde.
- Îți amintești X-Man?
Philly Morsani. Aveam obiceiul să ne uităm la metrou la el în pivniță, pe Hillside, în cartierul unde crescuserăm. Era ca un fel de club privat al nostru. Îi plăcea atât de mult X-Files, încât îl poreclisem X-Man. Am auzit că lucra la Verizon acum.
- Sigur, îmi amintesc.
- E plecat cu afaceri și eu am fost cel care a avut grijă de casă, Cheia de la pivniță e la locul ei. Acum sunt la școală. Am câteva lucruri de terminat aici. Ce părere ai de ora șase? Dacă ajung primul, îți las ușa descuiată.
- În timpul ăsta o să exersez să-mi țin mâinile la spate. Pentru momentul când îmi pun cătușele.
- O să te scoatem din asta, Ned. Nu ți-am spus până acum, dar am luat un zece la Legi.
- Isuse, acum totul pare mult mai ușor. Să trecem la subiect, ce-ai făcut la Litigii?
- La Litigii? spuse Dave oftând. Mm, la asta am picat.
Am început să râdem. La auzul propriului meu râs și la sentimentul că cineva era alături de mine, am simțit că sângele mi se încălzește și că prind puteri.
- O să te scoatem din asta, repetă Dave. Stai ascuns. Ne vedem la șase.
Capitolul 42
Aveam câteva ore de pierdut, așa că m-am plimbat prin Kenmore Square. Am băut o bere într-un bar irlandez gol și m-am uitat absent la sfârșitul meciului. The Sox au reușit chiar să marcheze de trei ori în repriza a noua și să câștige. Poate că ar trebui să cred totuși în miracole.
Am băut și ultima gură de bere - m-am gândit că poate va fi ultima pentru un timp foarte lung. Viața, așa cum o știam, era pe cale să se încheie. În mod sigur aveam să merg la închisoare. Am aruncat o hârtie de zece dolari pentru barman.
„Stare de agitare.. Excelent, Ned, viața ta a fost redusă la speranța că te-ai comportat ca un nebun.”
Era trecut puțin de ora cinci când am găsit un taxi care m-a dus în Brockton pentru patruzeci de dolari. Am coborât pe Edson și am traversat prin spatele școlii elementare spre Hillside, unde mă întâlneam cu Dave.
Era a treia casă în josul străzii, gri, în stil Cape Cod și bătută de vreme, cu o alee scurtă și abruptă. Am simțit un val de ușurare. WRX-ul negru al fratelui meu era parcat pe stradă.
Am așteptat câteva secunde lângă un felinar, privind pe stradă. Niciun polițist. Nu mă urmărise nimeni.
„E timpul să terminăm cu asta...”
Am alergat spre laterala casei. După cum spusese Dave, ușa la pivniță era deschisă. Ca pe vremuri. Stăteam pe-acolo, ne uitam la meciuni; ocazional, fumam puțină iarbă.
Am bătut la geam.
- Dave!
Nu răspunse nimeni.
Am împins ușa și mirosul de naflalină mucegăită îmi trezi multe amintiri plăcute. Philly nu prea redecorase de când am plecat. Aceeași canapea din tartan și împletitură de nuiele, același balansoar ponosit. O masă de biliard cu câteva lămpi Miller Lite deasupra lor, un bar din lemn ieftin.
- Hei, Dave! am strigat.
Am observat că pe canapea era o carte deschisă. O carte de artă. Am întors-o: Picturile lui Van Gogh. Dacă nu cumva gusturile lui Philly în materie de lectură se rafinaseră cât timp am fost plecat, m-am gândit că o adusese Dave. Pe coperta interioară era o ștampilă de la Biblioteca Colegiului din Boston. Spusese că vrea să-mi arate ceva în legătură cu Gachet.
- Davey, unde naiba ești, omule?
M-am trântit pe canapea și am răsfoit cartea până la o pagină marcată cu un post-it galben.
Am observat portretul unui bărbat în vârstă cu o privire melancolică în ochii albaștri, pătrunzători, care se sprijinea în pumn și purta o tichie albă. Rotocoale vangoghiene ieșeau în evidență în fundal.
Ochii mi se concentrară pe text.
Portretul doctorului Gachet
M-am uitat mai îndeaproape, cu ochii lipiți de scrisul mic.
Portretul doctorului Gachet. 1890.
Am simțit că-mi crește entuziamsul. Pictura fusese făcută cu peste o sută de ani în urmă. Oricine ar fi putut folosi numele. Dar dintr-o dată aveam o speranță. Gachet era real! Poate Ellie Shurtleff ar ști ceva despre asta.
- Dave! l-am strigat eu mai tare.
M-am uitat pe scări spre primul etaj.
Apoi am observat lumina aprinsă la baie și ușa ușor întredeschisă.
- Isuse, Dave, ești acolo?
M-am dus sus și am bătut în ușă. Forța bătăilor mele o deschise de tot.
Tot ce-mi amintesc este că pentru următoarele șaizeci de secunde am stat acolo de parcă fusesem lovit în plin cu un baros.
- O, Dave... O, Dave.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu