7-8
- Ce zici de circumstanța asta, Moretti?
L-am pocnit în figură cu toată puterea.
- Asta e pentru Mickey și prietenii mei, am spus.
L-am lovit din nou pe Moretti și de data asta căzu.
- Asta a fost pentru Dave.
Dură cam cinci minute până când două mașini de poliție parcară în fața case, în urma apelului la 911. Patru polițiști intrară rapid, iar Ellie le explică tot ce se întâmplase și despre cine era vorba. Deja discuta la telefon cu FBI-ul.
Peste tot se vedeau lumini. Polițiștii îl conduseră pe Moretti pe treptele din față.
Un moment atât de plăcut!
- Hei, Moretti, strigă Ellie.
Acesta se întoarse.
- Nu-i așa de rău pentru un agent de la Arte, nu? întrebă ea făcându-i cu ochiul.
Mă uitam la ei cum îl ridică, gândindu-mă că toată povestea trebuia să iasă la suprafață acum. Nu mai avea cum să reziste. Moretti avea să vorbească. Trebuia să facă asta.
În acel moment, în fața ochilor mi se derulă o cu totul altă scenă de groază.
Un om care-și ținea mâna în jachetă coborî dintr-o mașină în josul străzii, pășind spre casa lui Ellie.
Vedeam ce se întâmplă. Omul trecu pur și simplu pe lângă mașinile de poliție cu girofarurile aprinse; mâna lui se ivi din jacheta sport. Se apropie de Moretti, care era în mâinile polițiștilor.
Două împușcături zgomotoase în pieptul agentului FBI.
- Nu! am strigat eu alergând.
Apoi, în momentul în care m-am oprit terifiat, vocea mea deveni mai moale.
- Nu, tată...
Îl privisem pe tatăl meu cu îl ucide pe agentul special șef George Moretti.
Partea a șasea
ÎN AȘTEPTARE
Capitolul 92
Supervizorul Hank Cole de la FBI se uita pe geamul biroului la priveliștea oferită de clădirile din Miami. În spatele lor nu era decât minunata, albastra mare.
Era în mod cert mai bine decât la Detroit, își reaminti el. Sau decât la Fairbanks! Se întrebă dacă aveau măcar terenuri de golf în Alaska.
Cole știa că trebuia să salveze ceva din mizeria asta. Și repede. Dacă voia să-și păstreze titlul acela pompos în fața numelui, dacă voia să vadă priveliștea asta genială în fiecare zi.
Mai întâi, agenția sa condusese o vânătoare generală, la nivel național, a cărei țintă nu era persoana potrivită. OK, se mai întâmplă. Oricine putea înțelege de ce Kelly păruse omul potrivit.
Dar apoi, principalul agent FBI din respectivul caz își acuză propriul șef că încercase s-o ucidă în propria casă pentru a nu demasca faptul că el fusese omul care se aflase în spatele întregii tărășenii.
Apoi, Moretti este împușcat în timp ce era ridicat de poliție.
Și de către cine? Cole mototoli o bucată de hârtie strângând-o în pumn. De tatăl suspectului inițial!
Era în cădere liberă!
Directorul adjunct Cole își încleștă maxilarul. Presa avea să-i mănânce de vii. Trebuia să aibă loc anchetă internă. Biroul o să-i mănânce ficații. Cole simți o durere în piept și se gândi că poate e un atac de cord.
„Un atac de cord... dacă aș avea norocul ăsta.”
- Director adjunct Cole?
Cole se întoarse de la fereastră înapoi la întâlnirea din biroul lui.
La masa de conferințe ședeau James Harpering, consilierul șef al biroului local, Mary Rappaport, procuroarea din Palm Beach, și Art Ficke, noul agent special șef.
De asemenea, mai era și cea care îi subminase cariera, agentul Shurtleff.
- Deci cum putem, încercă Cole să spună calm, să susținem acuzațiile agentului special Shurtleff împotriva lui Moretti?
- E vorba de istoricul armei, interveni Ficke. Și de legătura anterioară dintre Moretti și Earl Anson. Cercetările au fost bune.
Înclină capul spre Ellie Shurtleff în timp ce spuse asta. Dar totul este cât se poate de circumstanțial.
- Mai e și mărturia lui Fred Kelly, spuse Ellie.
- Mărturisirea unui infractor de profesie? Care îi purta pică decedatului?
Harpering, avocatul, ridică din umeri.
- Ar sta în picioare dacă am putea stabili că cei doi aveau o legătură anterioară.
- Avem aproximativ patruzeci și opt de ore, pufni Cole, înainte ca ancheta să fie preluată de la Washington. Așadar, sprijinind propunerea agentului special Shurtleff, ce avem despre Stratton? Putem să facem vreo legătură între el și Moretti?
- Contactele din Stratton și Moretti ar fi explicabile, interveni Harpering. El era agentul responsabil în acest caz.
- Și înainte de furtul tablourilor?
- Moretti era un profesionist, domnule, spuse Ficke.
- La naiba!
Cole își împinse scaunul în spate.
- Dacă Moretti era mânjit, vreau ca asta să iasă la iveală. La fel și cu Stratton. Așa că, agent special Shurtleff, de dragul acestui grup și al carierei tale, spuse el uitându-se la Ellie, vrei, te rog, să ne spui din nou cum se face că agentul special șef Moretti era la tine acasă?
Capitolul 93
Ellie își drese glasul. Era emoționată. Nu, de fapt emoționată nu era îndeajuns pentru a descrie ceea ce simțea.
Le povesti din nou despre cum se întorsese Ned de la înmormântarea tatălui său și despre ceea ce spusese acesta. De asemea, le povesti și ce le mărturisise Liz Stratton. Cum ea și Ned îl atrăseseră în cursă pe Moretti după ce ea verificase arma.
Oricât de nebunește suna, sentimentul ei era că o credeau. Cel puțin, parțial.
- Și cam de cât timp cooperezi tu cu acest Kelly la caz? întrebă Cole.
- De când s-a predat.
Ellie înghiți în sec. Capul i se înclină în piept.
- Poate cu puțin timp înainte.
- Cu puțin timp înainte.
Fața lui Cole se încordă și acesta se uită în jurul mesei de parcă ar fi căutat o explicație.
Ellie tuși din nou.
- Pot să îl arestez, spuse ea nervoasă. Pe Stratton.
- Deja ești atât de aproape de prăpastie, încât cred că simți abisul, spuse Cole uitându-se furios la ea.
- Pot să-l arestez, domnule, insistă ea, încrezătoare.
Cole o privi concentrat. Ea se uită la Harpering și la Ficke să vadă dacă zâmbeau ironic. Nu făceau asta.
- În regulă, oftă directorul adjunct. Cum?
- Crede că suntem în posesia unui lucru pe care și-l dorește, spuse Ellie.
- Acest tablou, zise Cole aprobând din cap. Gaume-ul... Ce e cu tabloul ăsta?
- Nu știu încp, spuse Ellie, dar nici Stratton nu știe că noi nu știm.
Cole se uită la Harpering și la Ficke. Peste oamenii de la masă se lăsă o tăcere sobră, evaluatoare.
- Pregătirea ta este aceea de anchetator de furturi de opere de artă, nu-i așa, agent special Shurtleff? o întrebă Cole.
- Da, domnule.
Ellie aprobă. El știa că așa era.
- Așa că s-ar putea considera, spuse Cole împreunându-și degetele, că, știind asta, ar fi un gest sinucigaș să te las să faci ceea ce propui, după tot ce ai făcut deja. Dacă o dăm în bară, poți să rături rămășițele carierei mele și să le arunci la gunoi.
- Și pe ale mele, domnule.
Ellie se uită în ochii lui.
- Mda, spuse directorul adjunct.
Le aruncă o privire lui Ficke și lui Harpering.
- După cum stau lucrurile acum, spuse avocatul, Stratton rămâne în libertate, iar noi o să avem de curățat cea mai mare mizerie de la accidentul petrolier Exxon încoace.
Cole își masă tâmplele insistent.
- Doar de dragul conversației, agent Shurtleff, de ce ai avea nevoie să faci asta?
- Aș avea nevoie să lăsați să se „scurgă” informația că Moretti nu avorbit. Că nu a spus un cuvânt despre Stratton. Și că mie mi s-a luat cazul. Că sunt anchetată.
- Asta nu ar fi greu, spuse Cole.
- Și încă ceva, continuă Ellie, dacă tot era pe val.
- Ce? întrebă directorul adjunct dându-ți nerăbdător ochii peste cap.
- Asta s-ar putea să iasă puțin din rutină, domnule...
- Ca și cum până la acest punct totul s-a desfășurat „ca la carte”.
Cole nu-și putu stăpâni un zâmbet.
Ellie își ținu respirația.
- O să am nevoie de Kelly, domnule.
Capitolul 94
Jucam gin cu Sollie la el acasă.
Eram în curte, în căsuța de lângă piscină. Eram într-un fel de arest la domiciliu la Sollie până când rolul meu în cele întâmplate acasă la Ellie era elucidat în totalitate.
Era o mică problemă legată de încălcarea cauțiunii - posesia unei arme de foc.
Știam că Ellie are probleme. Știam că putea să-și piardă slujba pentru ceea ce făcusem. Acum totul ieșise la iveală: faptul că tatăl meu era implicat, ceea ce descoperise Ellie despre Moretti, conversațiile noastre cu Liz. Eu.
Acum, că Liz și Moretti erau morți, nu prea aveam dovezi împotriva lui Stratton. Orchestrase totul perfect. Asta mă enerva mai mult decât toate. Acum, și tata. Frank credea că-și încheiase socotelile cu Omul, dar ironia era că atunci când apăsase pe trăgaci, îl pusese pe Stratton în libertate.
- Îmi tot arunci cărți de inimă roșie, spuse Sol oftând, și eu tot le iau.
- Nu prea sunt în formă azi, am spus eu trăgând o carte.
- În formă? E vorba de reabilitare aici, Ned. I-am promis judecătorului. În plus, în ritmul ăsta, până mâine după-amiază o să-mi câștig înapoi cauțiunea. După aia poți să te cari.
I-am zâmbit bătrânului.
- Sol, sunt îngrijorat pentru Ellie.
- Văd asta, puștiule, dar să știi că eu cred că o să fie bine. Fata știe să-și poarte de grijă.
- A încercat să mă ajute, și eu i-am cauzat probleme. Vreau să pun mâna pe Stratton, Sollie. Eram sigur că l-am prins în laț.
- Știu puștiule.
Sol își etală cărțile.
- Și eu cred că o să mai ai șansa asta. Dă-mi voie să-ți spun ceva despre tipii de felul lui Dennis Stratton. Știi care e slăbiciunea lor? Se cred întotdeauna cei mai importanți din lume. Și, crede-mă, Ned, întotdeauna e cineva mai important.
Se uită direct la mine.
- Dar mai întâi ai altceva de făcut, Ned...
- Ce? am rânjit eu. Să fac cărțile?
- Nu, mă refer la tatăl tău, puștiule...
- Ilustrul meu tată a provocat toată această încurcătură, am spus eu, ridicând din nou o carte. Dacă nu era el, aveam un om care să depună mărturie împotriva lui Stratton. Să nu crezi o secundă că a făcut-o din noblețe.
- Cred că a rezolvat problemele în singura manieră cunoscută de el. Omul e bolnav, Ned. Isuse, puștiule, un patru...
- Ce?
- Mi-ai dat un patru de inimă neagră. Nu gândești, Ned.
M-am uitat la cărțile din mână și mi-am dat seama ce dezordine și haos era acolo. Mi-am dat seama că mintea mea era la un milion de kilometri depărtare.
- Rezolvă-ți propriile probleme, fiule, zise Sol încă referindu-se la tatăl meu. Chestia asta cu Stratton se va rezolva de la sine. Dar, dacă tot am ajuns la asta, spuse el făcându-și vânt cu cărțile și captându-mi privirea, aș vrea să te ajut puțin.
- Despre ce vorbești, Sol?
- Decartează puștiule... e vorba despre pești. Vorbim mai târziu.
Am aruncat un zece de romb.
- Ritm!
Ochii lui Sollie se luminară când așeză cărțile pe masă.
- E prea ușor, puștiule.
Trase mai aproape foaia pe care țineam scorurile. Era al treilea gin complet.
- Dacă așa o să stea lucrurile, te trimit înapoi la pușcărie.
Winnie, menajera lui Sollie Roth, intră anunțând un musafir.
Ellie o urmă la câțiva pași în spate.
Am sărit de pe scaun.
- Cred că ai sughițat, dragă.
Sollie Roth zâmbi.
- Uită-te la iubitul tău. E atât de îngrijorat pentru tine, că nu poatenici să țină scorul.
- Sol are dreptate, am spus eu, îmbățisând-o. Deci, cum a mers?
Ridică din umeri, așezându-se la masă.
- Dacă pui la socoteală faptul că din cauza mea a murit Moretti și că îmi petrec timpul cu tine, pot fi dacă exemplu la capitolul dezastru din manualul agentului. Directorul adjunct a luat măsurile cuvenite. Până terminăm treaba, sunt cercetată disciplinar.
- O să-ți păstrezi slujba? am întrebat, optimist.
- Poate, spuse Ellie ridicând din umeri. Depinde de un lucru...
- Care ar fi? am întrebat eu, înghițind în sec, cu gândul că era vorba de vreo investigație procedurală.
- De noi, spuse ea. Dacă îl arestăm pe Dennis Stratton.
Nu eram sigur că auzisem bine. Stăteam acolo și mă uitam la ea întrebător.
- Ai spus noi?
- Da, Ned, spuse Ellie în timp ce un zâmbet discret i se așternea pe față. Eu și cu tine. Adică noi.
Capitolul 95
Mai întâi, Ellie trebui să facă niște săpături. Prin lumea artiștilor de peste tot. Ce naiba avea pictura asta? Gaume-ul?
Erau nenumărate moduri de a afla lucruri despre un pictor, chiar și despre unul de care abia auzisem, care murise acum o sută de ani.
Se uită pe internet, dar nu găsi aproape nimic despre Henri Gaume. Viața pictorului fusese una cu totul insignifiantă. Nu existau biografii. Apoi îl căută în Benezit, vasta enciclopedie de pictori și sculptori francezi, traducând ea însăși din franceză. Nu era mai nimic.
Era născut în Clamart în 1836. Pentru un timp pictase în Montmare, și între 1866 și 1870 expusese la prestigiosul Salon de Paris. Apoi dispăruse de pe harta artiștilor.
Pictura care fusese furată - pe care Stratton nici măcar nu o asigurare - se numea Faire de Menage sau Curățenia. O menajeră care se uita într-o oglindă de deasupra unei chiuvete.
Ellie nu îi putu determina proveniența; nu apărea.
Ellie sună la galeria din Franța de unde Stratton pretindea că o cumpărase. Proprietarul abia își aminti exponatul. Spuse că provenea de la un domeniu, din câte credea. Al unei femei în vârstă din Provence.
Nu e vorba de pictură, Gaume-urile nu au nimic ieșit din comun.
Oare conținea ceva? Un mesaj? De ce și-o dorea Stratton atât de mult? Pentru ce ar omorî șase oameni?
Începu să o doară capul.
Împinse cărțile mari despre pictorii secolului al XIX-lea la o parte. Răspunsul nu era acolo. Era altundeva. Ce avea acest Gaume fără valoare?
Ce este, Ellie?
Apoi înțelese. Nu era o revelație bruscă, era ceva ce se insinua încet în creierul ei.
Liz Stratton îi spusese în timp ce oamenii lui Stratton o îndepărtau. Cu resemnarea aceea pe față, de parcă nu aveau să o mai vadă niciodată.
- Tu ești experta. De ce crezi că-și spune Gachet?
Desigur, numele era cheia.
Doctorul Gachet.
Circulaseră dintotdeauna zvonuri, legende, deisgur. Nimic nu apăruse. Nimic din proprietățile lui Van Gogh. Nici când fratele său îi vânduse opera. Sau patronii artistului, Tanguy sau Bonger.
Una dintre cărțile de artă de pe biroul ei avea portretul lui Van Gogh pe copertă. Ellie o trase în fața ei și se uită la doctorul de la țară - ochii aceia albaștri și melancolici.
„Pentru așa ceva, se gândi ea, ar merita să ucizi.”
Dintr-o dată Ellie își dădu seama că nu vorbea cu oamenii potriviți și nu studia cărțile potrivite.
Se uită la faimosul portret al lui Van Gogh.
Nu acesta era pictorul a cărui viață trebuia s-o studieze.
Capitolul 96
- Ești pregătit? se asigură Ellie întinzându-mi telefonul.
Am încuviințat, luându-l de parcă era o armă cu care aveam de gând să omor pe cineva. Gura îmi era uscată precum iasca, dar asta nu mai conta. Visam la asta de când mă sunase Dee și, o oră mai târziu, îi găsisem pe Tess și pe prietenii mei morți.
M-am cufundat într-un dintre scaunele de pe terasa lui Sollie.
- Da, sunt pregătit.
Știam că Stratton va vorbi cu mine. Mi-am imaginat că inima o să îi bată puternic când va auzi cine este. Era convins că am acest tablou. Omorâse pentru el și era în mod cert o persoană care acționa plecând de la premisa că instinctele sale sunt bune.
Am tastat numărul. Telefonul începu să sune. M-am lăsat pe spate și am tras cu putere aer în piept. Răspunse o menajeră de origine latină.
- Cu Dennis Stratton, vă rog.
I-am spus cum mă cheamă și se duse să îl caute. Mi-am spus că totul se va termina curând. Promisesem asta. Lui Dave. Lui Mickey, Bobby, Barney și Dee.
- Deci vorbesc cu faimosul Ned Kelly, spuse Stratton venind în sfârșit la telefon. Avem ocazia să vorbim. Cu ce te pot ajuta?
Nu vorbisem niciodată cu el. Nu voiam prefăcătorii ieftine. Tot ce am spus a fost:
- E la mine, Stratton.
- Ce e la tine, domnule Kelly?
- Am ceea ce cauți, Stratton. Ai avut dreptate de la început. Am Gaume-ul.
Urmă o pauză. Se gândea exact cum să reacționeze. Dacă spuneam adevărul sau dacă mă jucam cu el. Îi întindeam o cursă?
- Unde ești, domnule Kelly? întrebă Stratton.
- Unde sunt?
Am făcut o pauză. Nu mă așteptam la asta.
- Te întreb de unde suni, domnule Kelly. E o întrebare prea dificilă pentru dumneata?
- Sunt destul de aproape, am răspuns eu. Tot ce contează este că am tabloul tău.
- Destul de aproape? Hai să verificăm asta. Știi unde e Chuck and Harrods?
- Desigur, am spus, uitându-mă agitat la Ellie.
Ne abăteam de la plan. Chuck and Harrods era unul dintre localurile aglomerate și pline de curioși din Palm Beach.
- Acolo e un telefon public. Lângă toaleta bărbaților. O să sun la el peste, să spunem, patru minute.Dar exact patru, domnule Kelly... Ești destul de aproape pentru asta? Asigură-te că o să fii acolo să răspunzi când sună. Doar noi doi.
- Nu știu dacă o să ajung, am spus, uitându-mă la ceas.
- Atunci eu aș pleca repede, domnule Kelly. Ai trei minute și cincizeci de secunde din acest moment. În locul dumitale nu aș rata acest apel dacă aș dori să mai vorbesc vreodată de această chestiune.
Am închis telefonul. M-am uitat la Ellie pentru o fracțiune de secundă.
- Du-te! mă îndemnă ea.
Am alergat prin casă până în curtea din față. Am sărit în mașina de serviciu a lui Ellie. Ea alergă în spate împreună cu doi agenți FBI și se urcară în altă mașină. Am băgat-o în viteză și am zburat prin poarta deschisă, cu roțile scârțâind în timp ce făceam un arc larg pe County. Am accelerat cât am putut până la Poinicana. Am luat colțul cu optzeci de kilometri la oră și am oprit zgomotos în fața localului.
M-am uitat la ceas. Patru minute fix. Știam drumul spre toaleta bărbaților. Obișnuiam să vin pe la bar.
Când am ajuns acolo telefonul tocmai începu să sune.
- Stratton! am răspuns eu.
- Văd că ești plin de resurse, spuse el ca și cum toate astea îl amuzau teribil. Așadar, domnule Kelly, doar tu și eu. Nu are rost să asculte și alții convorbirea. Spuneai ceva despre un tablou de Henri Gaume. Spune-mi, la ce te gândești?
Capitolul 97
- Mă gândeam să-l predau polițiștilor, am spus eu. Sunt sigur că ar fi interesați să se uite la el.
La celălalt capăt al firului se așternu tăcerea.
- Sau am putea cădea la o înțelegere.
- Din păcate, nu fac înțelegeri cu suspecți de crimă, domnule Kelly.
- Deja avem ceva în comun, Stratton. Nici eu.
- Drăguț, chicoti Stratton. De unde această bruscă schimbare de atitudine?
- Nu știu. Cred că e ceva sentimental. Am auzit undeva că era tabloul preferat al soției tale.
De această dată, Stratton nu scoase niciun sunet.
- Caut un tablou de Henri Guame. De unde știu eu că ce ai dumneata este ceea ce caut?
- Este ceea ce cauți. O spălătoreasă care se uită într-o oglindă de deasupra chiuvetei. Poartă un șorț alb, simplu.
Știam că oricine ar fi putut să vadă asta în raportul poliției. Descrierea nu era cea mai bună dovadă.
- Era în holul care duce spre dormitorul tău în noaptea în care ai ordonat uciderea prietenilor mei.
- În noaptea în care m-au jefuit, domnule Kelly. Descrie rama.
- E aurie, am spus eu. Veche, cu filigran pe margine.
- Întoarce-l, scrie ceva pe spate?
- Nu îl am în față, am spus eu. Sunt la Chuck and Harrods, dacă îți aduci bine aminte.
- Mișcarea asta nu a fost foarte inteligentă, domnule Kelly, zise Stratton, mai ales dacă ne gândim la subiectul discuției.
- E scris ceva pe el, am spus.
Știam că sunt pe cale să dezvălui ceva foarte important.
- „Pentru Liz, cu drag, Dennis.” Ce emoționant, Stratton! Cât de fals!
- Nu ți-am cerut să și comentezi, domnule Kelly....
- De ce nu? E inclus în prețul tabloului.
- Nu e o tactică prea înțeleaptă, domnule Kelly. Să-l enervezi pe cel căruia vrei să-i vinzi. Doar din curiozitate, la ce preț te gândești?
- Vorbim de cinci milioane de dolari.
- Cinci milioane de dolari? Nici mama lui Guame n-ar cumpăra tabloul ăla cu mai mult de treizeci de mii.
- Cinci milioane de dolari, domnule Stratton. Sau îl dau polițiștilor. Dacă îmi amintesc bine, asta a fost suma inițială la care te-ai înțeles cu Mickey.
Se făcu liniște. Nu era o liniște care să sugereze că se gândea. Era o liniște care spunea că vrea să-mi rupă gâtul.
- Nu știu exact despre ce vorbești, domnule Kelly, dar ai noroc. Există o recompensă pentru acel tablou. Dar ca să fiu absolut sigur, mai trebuie să fie ceva pe spatele lui. Îl colțul din dreapta ramei.
Am închis ochii o secundă încercând să-mi amintesc tot ce mi se spusese despre acest tablou. Avea dreptate. Mai era ceva pe ramă. Eram pe cale să dezvălui ceva ce mă făcea să mă simt murdar. Ca și cum aș fi trădat pe cineva. Pe o persoană iubită.
- Este un număr, am șoptit în telefon. Patru-trei-șase-unu-zero.
Urmă o pauză lungă.
- Bine făcut, Ned. Meriți acea recompensă pentru modul cum i-ai manevrat pe toți. Inclusiv pe cel de la poliție. În seara asta o să fiu la un bal de caritate. La Breakers. Fundația. Pune-ți o Dorință. Una dintre cauzele preferate ale lui Liz. O să închiriez un apartament pe numele meu. O să mă scuz și o să plec de la petrecere pe la nouă. Ce părere ai?
- O să fiu acolo.
Am pus receptorul în furcă, simțind o bătaie lentă și puternică în piept. Când am ieșit din restaurant, o mașină neagră aștepta lângă trotuar. Ellie și cei doi agenți FBI se uitau la mine în expectativă.
- Am bătut palma, am spus eu. Diseară la ora nouă.
- Până atunci mai avem niște treabă, spuse unul din agenți.
- Poate mai târziu, am spus eu. Mai întâi am ceva de făcut.
Capitolul 98
Un gardian mă percheziționă și mă conduse înapoi la celulele de detenție ale închisorii din Palm Beach.
- Ce-o fi cu voi, cei din familia Kelly, întrebă el dezaprobator, aveți asta în sânge?
Tatăl meu stătea într-o celulă pe un mic pat și privea în gol.
M-am uitat la el o vreme.
În lumina slabă aproape distingeam conturul ofilit al feței unui om mai tânăr. Îmi fulgeră prin minte o scenă din copilărie: Frank sosise acasă și intrase cu pompă, cu o cutie mare în brațe. Mama era la chiuvetă. El, Dave și JM stătea la masa din bucătărie după o zi de școală și mâncam. Aveam în jur de nouă ani.
Tata o învârtise pe mama și, vorbind ca prezentatorul de la jocul TV, spusese:
- Evelyn Kelly.... coboară!
Îi întinsese cutia. Nu o să uit niciodată privirea mamei când o deschisese. Din ea apăruse o fantastică haină de blană. Frank o pusese pe ea și o învârtise de parcă dansau. Mama se înroșise și avea o privire șocată, ceva între entuziasm și neîncredere.
Tata o lăsase pe spate asemenea unui dansator profesionist și ne făcuse cu ochiul.
- Așteptați să vedeți ce este în spatele ușii cu numărul trei!
Tata putea să-l convingă și pe un polițist să-i predea arma dacă își punea mintea.
- Salut, tată, am spus, stând în picioare lângă celula lui.
Tata se rostogoli într-o parte.
- Neddie, spuse el clipind.
- N-am știut ce să-ți aduc, așa că am adus astea....
I-am arătat o plasă plină cu batoane de ciocolată KitKat și cu drospuri de tuse Luden cu aromă de cireșe amare. Mama i le ducea de fiecare dată când îl vizitam în închisoare.
Frank se ridică rânjind.
- I-am spus de fiecare dată mamei tale că mi-ar fi mai util un fierăstrău.
- Am încercat, dar detectoarele alea de metale îmi îngreunează misiunea.
Își netezi părul.
- Ce vremuri...
M-am uitat la el. Era slab și destul de palid, dar părea calm, relaxat.
- Ai nevoie de ceva? Cred că pot să-l rog pe Sollie să te pună în legătură cu un avocat.
- A rezolvat George asta.
Dădu aprobator din cap.
- Știu că ai impresia c-am dat-o în bară din nou, spuse tatăl meu, dar trebuia s-o fac, Ned. Chiar și între scursuri ca mine există un cod. Moretti l-a încălcat. Cei pe care i-a ucis era carne din carnea mea și sânge din sângele meu. Unele lucruri trebuie ținute sub control. Înțelegi?
- Dacă voiai să faci ceva pentru Dave, trebuia să-l împuști pe Dennis Stratton. El a ordonat să fie ucis. Tu nu ai făcut decât să ne strici cea mai bună ocazie pe care o aveam de a pune mâna pe el.
- Și atunci, de ce mă simt ca și cum am făcut în sfârșit un lucru bun?
Tatăl meu zâmbi.
- Oricum, nu am văzut niciodată imaginea se ansamblu. Totuși, mă bucur că ești aici, Ned. Am de vorbit cu tine.
- Și eu, am spus punând palmele pe gratii.
Frank își turnă un pahar de apă.
- Niciodată nu am știut cum să te cunosc cu adevărat, nu-i așa, fiule? Nu ți-am oferit niciodată ce meritai, nici după ce ai fost absolvit de problema aceea de la școala la care ai predat. Nu trebuia decât să-ți spun că-mi pare rău, Ned, că m-am îndoit de tine. Ești un copil bun - un om bun.
- Ascultă, tată. Nu trebuie să vorbim despre asta acum....
- Ba da, trebuie, spuse tatăl meu.
Se ridică cu greu în picioare.
- Presupun că după ce a murit John Michael nu am putut să admit că a fost din cauza mea. O parte din mine voia să spună: „Vezi, băieții tăi sunt la fel ca tine. Ăsta e felul de a fi al celor din familia Kelly.” Adevărul este că, atunci când ai primit slujba de la Stoughton, am fost al naibii de mândru.
Am dat din cap în semn că am înțeles.
- În ziua aceea, acasă... a fost cea mai urâtă zi din viața mea.
Tata se uită în ochii mei.
- Când l-am îngropat pe Dave.
Am clătinat din cap și am oftat. Și a mea.
- Da, spuse el cu ochii plini de tristețe. Dar eu vorbesc de acea zi de la Fenway. Când te-am lăsat să pleci știind că vei fi pedepsit pentru ceva ce eu am făcut. Atunci cred că mi-am dat seama în ce hal mi-am distrus viața. Cât de mare erai tu și cât de mic devenisem eu. Că fusesem întotdeauna un infractor. Am fost întotdeauna un zero, Neddie. Dar tu nu ești.
Frank se apropie de gratii cu genunchii tremurând.
- Trebuia să spun de mult asta, fiule. Îmi pare rău. Îmi pare rău că v-am dezamăgit pe toți.
Își încleștă mâna pe a mea.
- Știu că nu e suficient să o spui. Știu că nu așa se îndreaptă lucrurile. Dar asta e tot ce pot să fac.
Am simțit că ochii mi se umplu de lacrimi.
- Dacă Dave ne privește, am spus eu încercând să râd, sunt sigur că-și spune: „Băiete, aș fi avut cu siguranță nevoie de acest strop de înțelepciune acum câțiva ani...”
Frank râse grohăit.
- Asta a fost problema mea dintotdeauna: idei mărețe în momente nepotrivite. Dar am lăsat lucrurile în oridine. Pentru mama ta. Și pentru tine, Ned.
- O să-l prindem pe tipul ăsta, tată.
I-am strâns și eu mâna. Acum eu eram cel care plângea.
- Da, fiule, să-i arăți tu!
Ochii noștri se întâlniră într-o îmbrățișare mută și strălucitoare. Și Sol avusese dreptate. L-am iertat. Pentru tot. Nu a trebuit nici măcar să spun vreun cuvânt.
- Trebuie să plec, tată.
I-am strâns degetele osoase.
- S-ar putea să nu mă mai vezi un timp.
- Sper din toată inima că nu, fiule, chicoti el. Cel puțin nu acolo unde merg eu.
Îmi dădu drumul la mână.
Am făcut un pas înapoi pe holul cu celule.
- Tată... am zis eu întorcându-mă.
Frank stătea în dreptul barelor.
- Spune-mi... Haina de blană a mamei. Cea pe care ai adus-o acasă în ziua aceea. Era furată, nu?
Se uită la mine un moment, iar ochii înfundați în orbite îmi aruncară o privire dură care spunea: „Cum poți să mă întrebi așa ceva?” Apoi buzele i se curbară într-un surâs:
- Sigur că era furată, puștiule.
Am mers cu spatele pe hol, zâmbindu-i tatălui meu pentru o ultimă dată.
Capitolul 99
Agentul FBI îmi potrivi microfonul.
- O să te auzim tot timpul, spuse Ellie.
Aveam baza acasă la Sol.
- Oamenii noștri vor fi aproape. Nu trebuie decât să spui ceva, Ned, și tăbărâm pe Dennis Stratton.
Acum lucram cu o întreagă echipă ce agenți. Înlocuitorul lui Moretti era un tip cu buze subțiri, cu păr negru și gelat și ochelari cu ramă de corn, care dădea ordine - agent special șef Ficke.
- Astea sunt regulile de bază, spuse Ficke. În primul rând, nu faci nimic dacă nu apare Stratton. Fără intermediari. Nu aduci vorba de Moretti. Nu vreau să creadă că s-ar putea să fi divulgat ceva. Nu uita, probabil Stratton nu l-a întâlnit niciodată pe Anson. Nici pe tatăl tău. Fă-l să vorbească despre spargere dacă poți. Cine a pus-o la cale? Spune-i să-ți arate cecul. Asta ne e îndeajuns să-l prindem. Poți să faci asta?
- Pot să o fac, agent special șef Ficke. Cum facem cu tabloul?
- Iată-l... Verifică-l.
O agentă aduse un pachet învelit cu multă hârtie și lipit peste tot.
- Ce conține? am întrebat.
- Dacă ajunge să-l deschidă, o să intri la apă, replică Ficke. Așa că spune-i că vrei să vezi cecul înainte să o facă. Dacă îți face probleme, intrăm și te luăm.
M-am uitat la Ellie.
- O să fii acolo?
- Sigur că o să fiu acolo.
- O să avem întăriri la toate nivelurile, spuse Ficke. De îndată ce obții lucrul de care avem nevoie, sau dacă deschide pachetul, spargem ușa. N-o să pățești nimic.
N-o să pățesc nimic. M-am uitat la el. Parcă eram o ființă care pleca să testeze un câmp minat. Du-te, n-o să pățești nimic. Toată lumea din cameră știa un lucru: Stratton nu intenționa să mă lase să ies din acea cameră.
- Vreau să vorbesc cu Ellie, am spus eu.
- Nu ea e șeful, replică el destul de sever. Dacă ai vreo întrebare, mi-o adresezi mie.
- Nu am nicio întrebare. Trebuie să vorbesc cu Ellie. Și nu aici. Singuri. Afară.
Capitolul 100
Am ieșit pe terasa de lângă piscină. L-am văzut pe Ficke cum ne privea prin jaluzele, așa că am condus-o pe trepte în jos spre plajă, la biroul meu, cât se putea de departe de el.
Ellie își suflecă pantalonii și își lăsă pantofii pe trepte. Apoi ne-am plimbat pe nisip. Soarele începea să coboare. Se apropia ora șase.
Am luat-o pe Ellie de mână.
- Nu-i așa că e frumos aici? Mă face să-mi fie dor de vremurile când eram salvamar. Atunci nu știam ce bine îmi mergea.
Am luat-o de umeri și i-am dat la o parte o șuviță de păr care îi intra în ochi.
- Ellie, tu ai încredere în mine, nu-i așa?
- Nu crezi că e cam târziu să-mi pui întrebarea asta, Ned? Nu te-am arestat când am avut ocazia. Am furat o mașină, am ascuns informații, am luat ostatic un martor... În dicționarul meu, asta se numește încredere.....
Am zâmbit.
- Trebuia să cobori din Runner atunci când ți-am spus. Lucrurile ar fi stat cu totul altfel.
- Da, probabil ai fi la închisoare. Sau mort. Și eu aș avea încă o slujbă sigură. Oricum, din câte îmi amintesc, nu aveam foarte mari șanse să o fac în acel moment. Tu aveai totuși o armă.
- Și din câte-mi amintesc, avea siguranța pusă.
Am tras-o aproape și i-am simțit la piept inima care bătea cu putere. Nu știam niciunul ce avea să se întâmple în acea seară. Și după aceea, lumea avea să fie alta. Mă așteptau acuzații de infracțiune. Trebuia să petrec un timp în închisoare. După care eu voi fi un infractor, iar ea va fi în continuare agent FBI.
- Ellie, ceea ce-ți cer este să ai în continuare încredere în mine. Pentru încă o perioadă doar.
Se desprinse din îmbrățișare și încercă să-mi citească privirea.
- Ned, mă sperii. Putem să-l prindem. Toată povestea se va termina. Te rog, măcar de data asta fă lucrurile ca la carte.
Am zâmbit.
- O să mă pot baza pe tine, Ellie?
- Ți-am spus, răspunse ea uitându-se la mine cu hotărâre în ochi, o să fiu afară. Nu te-aș lăsa să mergi singur acolo.
Știu că nu ai face-o. Am tras-o lângă mine și m-am uitat peste ea la apusul de soare.
Nu m-am încumetat să-i spun că mă refeream la ce va fi după.
Capitolul 101
Doar când întorceai pe aleea lungă care ducea la Breakers te simțeai în altă lume.
Maiestuoasele turnuri gemene scăldate în lumina strălucitoare erau probabil cea mai cunoscută priveliște din Palm Beach. Splendida arcadă care îi întâmpina pe vizitatori în hol, rondurile de palmieri răsfățați în lumină.
Am parcat Crown Vicul lui Ellie în fața scuarului de cărămidă roșie care ducea la ușile holului, în spatele unui Mercedes SL500 și al unui Rolls. Ieșeau cupluri îmbrăcate în smochinguri și rochii elegante, cu bijuterii strălucitoare. Eu purtam o pereche de blugi peste care atârna un tricou Lacoste verde. Până și valetul de la parcare se uită la mine de parcănu eran la locul potrivit.
Auzisem de galele înaltei societăți, fusesem și ospătar la câteva la începutul șederii mele aici. Erau aproape de centrul vieții sociale a celor din vechea gardă. Pe invitații scria pentru evenimentul caritabil X sau Y. Dar erau mai mult niște ocazii create pentru ca anumite matroane să-și etaleze bijuteriile și să facă paradă în rochii stilate, în timp ce mâncau caviar și sorbeau șampanie. Cine știa care era de fapt suma care chiar ajungea „cauzei” pentru care era donați.
„N-ai nimic de pierdut, Ned...”
Am luat pachetul gros pe care mi-l dăduseră cei de la FBI și am intrat în hol. Mulți oameni forfoteau, unii îmbrăcați formal, alții în jachete roșii de angajați ai hotelului și câțiva în haine de zi cu zi. Mă gândeam că oricare dintre ei ar putea să facă parte dintre oamenii lui Stratton, care mă urmăreau. Sau FBI-ul.
Cei de la FBI probabil erau nervoși deja, întrebându-se ce naiba se întâmpla.
M-am uitat la ceas - 20:40. Ajunsesem cu douăzeci de minute mai devreme.
M-am dus direct la recepție. Mă salută o recepționeră atrăgătoare pe care o chema Jennifer.
- Cred că aveți un mesaj pentru mine, am spus. Pe numele Stratton.
- Domnule Kelly, spuse ea zâmbind, ca și cum mă aștepta.
Se întoarse cu un plic al hotelului sigilat.
I-am arătat cartea de identitate și am rupt plicul. Pe o foaie cu antetul hotelului erau scrise doar două cuvinte: Camera 601.
„OK, Ned. Hai să o facem.”
Pentru o secundă mi-am ținut respirația, încercând să-mi calmez nervii.
Am întrebat-o pe Jennifer unde avea loc dineul Fundației Pune-ți o Dorință și îmi arătă Sala Rondă care era în capătul coridorului împodobit pe partea stângă.
Am luat pachetul învelit, „Gaume-ul”, sub braț și m-am luat după două cupluri îmbrăcate formal de care eram sigur că merg înspre sală.
Dintr-o dată o voce îmi zgârie timpanul.
- La dracu, Kelly, ce faci? Ai ajuns cu douăzeci de minute mai devreme.
- Îmi pare rău, Ficke. Planul s-a schimbat.
Capitolul 102
Mi-am iuțit pasul până am văzut Sala Rondă în susul unor scări, în spatele barului din hol.
La ușă era un mic grup de oameni în smochinguri și în rochii de seară, care-și dădeau numele și prezentau invitații. Din sală se auzea genul de muzică instrumentală pe care ai jura că nu o să dansezi niciodată. M-am amestecat și eu cu cei din spate.
O femeie căruntă se uită la mine de parcă eram SpongeBobSquarePants (personaj de desene animate). Cerceii cu diamant din urechile ei erau mari cât globurile de Crăciun.
- Domnule! am auzit pe cineva strigând, dar l-am ignorat.
„Sper că o să funcționeze, Neddie.”
Sala îți tăia respirația, plină de flori proaspete și cu un candelabru incredibil care atârna de tavanul boltit. Orchestra cânta Bad, Bad Leroy Brown în stil cha-cha. Toate femeile pe lângă care treceam erau pline de diamante - coliere, inele, tiare. Bărbații purtau smochinguri scrobite, cu batiste albe împăturite perfect. Unul dintre bărbați purta un kilt.
Îl căutam febril pe Stratton. Știam că arăt la fel de neobișnuit ca un băștinaș din Maori la un ceai dansant dat de regină.
Brusc cineva mă luă de braț din spate și mă încolți într-un loc ferit de mulțime.
- Livrările se fac în spate, domnule Kelly, îmi scuipă în ureche personajul.
M-am învârtit. Era Champ, care rânjea.
- Te-am avut o secundă, nu-i așa, amice?
Era îmbrăcat exact ca un ospătar și ținea în mână o tavă de biscuiți cu caviar. Se potrivea perfect dacă făceai abstracție de părul portocaliu.
- Unde e Stratton? l-am întrebat.
- În spate. Unde altundeva ar putea fi nenorocitul?
Champ îmi dădu un ghiont.
- E cel care poartă smoching... Relaxează-te, amice - își ridică palma în semn de scuză - încercam doar să te destind.
L-am zărit pentru o clipă pe Stratton în mulțime. Apoi m-am uitat după gorilele lui.
- Ned, spuse Champ lăsând tava jos și strângându-mă de umăr, o să funcționeze. Desigur, spune asta înainte de fiecare săritură, dar am câteva vertebre dislocate permanent, care s-ar putea să nu fie de acord.
Îmi făcu cu ochiul și mă lovi în semn de îmbărbătare.
- Nu-ți face griji, amice... Prietenii tăi sunt cu tine. Îți acopăr spatele.
- Ned! croncăni o voce în receptorul meu.
Ellie.
- Ned, ce faci? Te rog....
- Îmi pare rău, Ellie, am spus știind că de acum trebuie să fi intrat în panică. Stați conectați. Vă rog. O să-l aveți.
Am identificat câteva fețe cunoscute în mulțime. Henry Kissinger. Sollie Roth discutând cu câțiva oameni de afaceri notabili. Lawson.
Apoi l-am zărit pe Stratton în spate. Ținea în mână un pahar de șampanie și sporovăia cu o blondă într-o rochie decoltată. Câțiva oameni din jurul lui râdeau. Gluma era că nici nu o îngropase bine pe Liz și acum era cel mai elogiat burlac din Palm Beach.
M-am îndreptat spre el umil.
Stratton făcu ochii mari când mă văzu că mă apropii. Urmă un moment de surpriză, după care redeveni calm, cu un discret zâmbet încrezut pe față. Prietenii lui Stratton se uitară la mine de parcă eram băiatul cu ziarele.
- Ai venit cam devreme, domnule Kelly. Nu trebuia să ne întâlnim în cameră?
- Ba am venit la timp, Stratton. Planul s-a schimbat. M-am gândit că nu pot să ratez un asemenea eveniment. M-am gândit că ar fi interesant pentru prietenii tăi să ne vadă cum facem afaceri chiar aici.
Capitolul 103
Ellie stătea panicată într-unul dintre apartamentele de sus. Striga în microfon:
- Ce faci, Ned?
Dar Ned nu răspundea.
- Renunțăm, spuse Ficke. Punem capăt acestui fiasco.
- Nu putem face asta, zise Ellie.
Se retrase de la locul de unde asculta.
- Ned este în sală. Se întâlnește cu Stratton. Pune planul în aplicare chiar acum.
- Dacă mergem acolo, agent special Shurtleff, spuse Ficke uitându-se mânios la ea, poți să fii al naibii de sigură că mergem să-l arestăm, nu să-l ajutăm. Spectacolul a luat sfârșit.
Își smulse căștile.
- Nu-l las pe cowboy-ul ăsta să ne conducă Biroul.
Îi făce semn din cap agentului operațional:
- Pune-i capăt.
- Nu.
Ellie clătină din cap.
- Lasă-mi doi oameni. Nu putem să-l părăsim pur și simplu. I-am promis. O să aibă în continuare nevoie de întăriri. Continuă conform planului. Se întâlnește cu Stratton.
- Atunci să nu cumva să nu asculți, agent Shurtleff, rosti agentul șef de la ușă. Banda merge.
Lui Ellie nu îi venea să creadă. Punea capăt misiunii. Iar Ned era acolo. Fără întăriri.
- A spus că o să ni-l aducă pe Stratton și asta face, spuse Ellie. I-am promis. Nu putem să-l părăsim pur și simplu. O să fie omorât din cauza noastră.
- Poți să-l iei pe Downing, cedă Ficke. Și ia-l și pe Finch din hol.
Se uită la ea cu un fel de indiferență.
- E achiziția ta, agent special Shurtleff. E problema ta.
Capitolul 104
- Să facem afaceri aici? întrebă Stratton, zâmbind ca de obicei, satisfăcut și stăpânit.
Deși cred că se întreba ce naiba se întâmpla.
I-am răspuns la zâmbet.
- Mi-ai omorât fratele, Stratton. Credeai că o să te las să scapi fără să-ți provoc nici cea mai mică durere?
Câteva capete se întoarseră. Stratton se uită în jur, evident descumpănit.
- Nu știu despre ce vorbești, domnule Kelly, dar având în vedere că în prezent ești arestat și că te așteaptă acuzații federale, nu înțeleg ce drept ai să-mi arunci mie acuzații.
- Tot el a omorât-o și pe Liz, am spus eu, destul de tare, încât toți cei din apropiere s-au întors să audă mai bine. Și a camuflat totul inventând acea aventură ridicolă. Pentru că ea era pe cale să mărturisească adevărul poliției. Și-a furat propriile opere de artă și le-a revândut, iar apoi a plătit pe cineva să-i omoare pe oamenii aceia din Lake Worth pentru ca totul să pară un jaf nereușit. Dar caută ceva. Ceva ce nu trebuia furat. Nu-i așa, domnule Stratton?
Am întins coletul împachetat.
Ochii lui Stratton erau cât cepele.
- O, domnule Kelly, dar ce ai acolo?
Îl aveam. Îl prinsesem. Vedeam cum masca sa de om care are totul sub control începea să se crape și cum fruntea începea să îi transpire.
L-am văzut pe Lawson cum se apropie din mulțime. Și, mai rău, pe trepădușul lui Stratton, Coadă.
- Atunci e păcat că propriul tău tată l-a ucis pe Moretti, afirmă Stratton. De ce nu le spui asta oamenilor? Cred că tu ești cel care vrea să camufleze ceva. Tu ești cel care a ieșit pe cauțiune. Și nu ai nici cea mai mică dovadă.
- Dovada......
M-am uitat la el și am zâmbit.
- Tabloul este dovada.
Am întins pachetul.
- Cel pe care mi-ai cerut să-l aduc aici în seara asta, domnule Stratton. Gaume-ul.
Stratton se uită la pachet, umezindu-și buzele, în timp ce pe fruntea lui se forma o peliculă umedă cauzată de enervare.
În mulțimea care se aduna se auzeau șoapte. Oamenii se apropiau, încercând să audă ce se vorbea.
- Este... este absurd, începu el să bâlbâie, căutând o față prietenoasă.
Oamenii așteptau un răspuns. Eu aproape radiam.
Apoi se întoarse spre mine, dar în loc să se desconspire, fața lui își recăpătă obișnuita siguranță.
- Jocul tău patetic ar putea să funcționeze, spuse el în timp ce ochii i se aprindeau, dacă într-adevăr ai avea tabloul în cutie. Nu-i așa, domnule Kelly?
În sală se așternu tăcerea. Simțeam cum toți ochii se întorseseră spre mine. Stratton știa. Știa că nu am ceea ce promisesem. Cum?
- Haide, deschide-o. Arată lumii dovada. Nu știu de ce, dar nu cred că asta o să arate foarte bine când o să ți se pronunțe sentința.
Cum de știa?
În acel moment am inventariat rapid toate posibilitățile. Ellie... în niciun caz. Lawson... nu fusese pus la curent. Stratton mai avea un șobolan. Mai avea pe cineva în FBI.
- Nu poți să spui că nu te-am avertizat, domnule Kelly, continuă Stratton cu un zâmbet de gheață, să nu-mi irosești timpul.
Coadă mă prinse de mână. L-am observat pe Champ împingându-se prin mulțime în timp ce se întreba ce ar putea să facă.
M-am uitat mânios la Stratton. Nu am putut decât să scuip o întrebare neajutorată:
- Cum ai știut?
- Pentru că i-am spus eu, Ned, spuse o voce din mulțime.
Am recunoscut-o pe loc. Și inima mi se făcu aproape cât un purice. Tot ce crezusem până atunci, toate certitudinile m-au părăsit.
- Ned Kelly, spuse Stratton rânjind, cred că îl cunoști pe Sol Roth.
Capitolul 105
- Îmi pare rău, Neddie, spuse Sol desprinzându-se încet de mulțime.
Mă simțeam de parcă mă pălmuise cineva. Știu că fața îmi devenise albă ca varul, eram uimit, complet luat prin surprindere. Sol era arma mea secretă, asul meu din mânecă din seara aia.
Nu puteam decât să mă holbez la bătrân, mut de uimire, amețit - simțeam cum o greutate imensă îmi strivește treptat inima. Cei mai buni prieteni ai mei fuseseră omorâți cu brutalitate. Dar până în acel moment nu îmi dădusem seama cu ce mă lupt. Bogătașii își țineau partea. Era un club, iar eu eram un intrus. Simțeam cum lacrimile îmi năpădesc ochii.
- Ai avut dreptate, oftă Sol, vinovat, am intermediat o vânzare secretă între Stratton și un colecționar foarte răbdător din Orientul Mijlociu. Ține tablourile într-un seif unde vor sta așa în liniște timp de douăzeci de ani. Foarte lucrativ, să spunem așa....
Nu-mi venea să cred ce auzeam. Fiecare cuvânt ce-i ieșea din gură era ca o lamă care se înfingea mai adânc.
„Sper că îi apreciezi, Sol. Și că i-ai cheltuit pe ce trebuie. Banii aceia au dus la moartea fratelui meu și a prietenilor mei cei mai buni.”
Stratton îi făcu semn lui Coadă. Am simțit cum mi se împinge în coaste un obiect bont. O armă.
- Dar ceea ce n-am prevăzut, lacom nenorocit ce ești, spuse Sol cu tonul schimbându-i-se brusc în timp ce se întorcea spre Stratton, era că o să moară acei oameni.
Stratton clipi, iar surâsul arogant îi dispăru de pe față.
- Sau că ești capabil să o omori pe Liz, pe a cărei familie o cunosc de patruzeci de ani, jigodie bolnavă capabilă doar de conspirații.
Maxilarele lui Stratton se încleștară. Părea că nu înțelege.
- Am stat și ne-am uitat cum i-ai distrus viața, monstrule. Ne-am uitat doar, așa că suntem cu toții vinovați. Dacă mi-e rușine de ceva din toată încurcătura asta blestemată, de asta mi-e rușine. Liz era o persoană bună.
Sollie căută în buzunarul jachetei. Scoase o pungă mică. În ea era un fel de cheie. O cheie de hotel. De la Brazilian Court. Așa cum plănuiserăm. Cheia lui Tess. Se întoarse spre Coadă, care îmi ținea încă arma înfiptă în coaste.
- Ți-ai uitat asta în buzunar, uriașule. Data viitoare fii mai atent la cine îți caută prin hainele murdare.
Stratton se holba, hipnotizat, la cheie, în timp ce fața îi devenea pământie. Toată lumea din Sala Rondă văzu cum pe chipul lui apare o expresie de om care înțelege totul.
Liz.
Liz găsise cheia de la camera lui Tess. I-o plătise din mormânt.
Nu știu ce era mai plăcut, să-l privesc pe Stratton cum începe să se clatine în fața prietenilor săi din înalta societate sau să mă gândesc câtă plăcere le-ar fi făcut lui Mickey și lui Dave modul în care i-am înscenat totul.
Sol îmi făcu cu ochiul de parcă mă întreba „Ce părere ai, Ned?”
Dar eu mă gândeam la un singur lucru: „Isuse, Dave, sper că te uiți. Sper că savurezi asta.”
Apoi Sollie se întoarse. Nu spre mine, ci spre Lawson.
- Cred că ai dovezile de care aveai nevoie....
Detectivul păși în față și îl luă pe Stratton de braț. Era cel mai șocat din cameră. Eram sigur, ca și Ellie, că e omul lui Stratton.
- Dennis Stratton, ești arestat pentru uciderea lui Tess MacAuliffe și a lui Liz Stratton.
Stratton stătea acolo, cu buzele tremurând și uitându-se la Sollie, lovit din plin de șoc.
Apoi totul o luă razna.
Coadă îmi luă arma din spate și, folosindu-mă pe post de scut, o îndreptă spre polițistul din Palm Beach. Champ ieși din mulțime și se izbi în el, aruncându-l pe nenorocit în cealaltă parte a camerei. Se luptară o secundă, iar Geoof îl rostogoli pe spate.
- Îmi displace să-ți fac asta amice, dar îmi ești dator o vară laterală din crom pentru Ducati.
Champ îl lovi pe Coadă cu capul în frunte. Capul criminalului se dădu pe spate, trosnind zgomotos.
În acel moment arma se descărcă.
La început se auziră țipete, iar oamenii se împinseră în dezordine spre ușă.
- Trage cineva!
M-am uitat la Stratton, la Lawson, la Sollie... ultimul spre care mi-au alunecat ochii a fost Champ. Stătea acolo, călare pe Coadă. Pe buze i se formă încet un zâmbet de neîncredere. La început am crezut că vrea să spună: „Vezi, ți-am zis că îți păzesc spatele, amice.” Dar apoi am văzut că aducea mai mult a șoc. Sângele începu săă-i șiroiască prin cămașa albă.
- Geoff! am urlat.
Începu să se împleticească. M-am repezit și l-am prins, lăsându-l încet pe podea.
- La dracu, Neddie, spuse el uitându-se la mine. Nenorocitul îmi datorează o motocicletă nou-nouță pentru asta.
Se auzi o altă împușcătură, după care se dezlănțui infernul. Trăgea celălalt bodyguard al lui Stratton. L-am văzut pe Lawson căzând. Toți ceilalți se întinseră pe podea.
Pieptul bodyguardului fu străpuns de un glonț și acesta căzu pe o fereastră, trăgând la podea perdelele brodate de pe suporturile uriașe. Apoi l-am văzut pe Stratton, scăpat din mâna lui Lawson. Dădea înapoi, furișându-se spre ușa de la bucătărie.
Strigam la Ellie în microfon.
- Champ e rănit!
Dar nu răspundea. Schimbasem planul tuturor. Acum ce era de făcut?
- Isuse, du-te, amice, spuse Champ.
Își umezi buzele.
- Pentru numele lui Dumnezeu, totul e sub control aici.
- Ține-te bine.
I-am strâns mâna.
- Poliția o să fie aici în curând. Prefă-te că aștepți o nenorocită de bere.
- Da, mi-ar prinde bine una în momentul ăsta.
Am luat arma lui Coadă. Apoi am început să alerg după omul care ordonase asasinarea fratelui meu.
Capitolul 106
Schimbul de focuri luase sfârșit când Ellie și ceilalți doi agenți ajunseră jos în sală. Oameni șocați în smochinguri și rochii forfoteau afară. La vederea uniformelor FBI, toată lumea arătă spre interiorul sălii.
- A avut loc un schimb de focuri. Cineva a fost rănit.
Ellie alergă în sală cu arma scoasă. Cei de la serviciile de pază ale hotelului erau deja acolo. Camera era în mare parte goală. Scaunele și mesele erau dărâmate, flori pe podea.
Era de rău.
Îl văzu pe Lawson sprijinit de perete, cu o pată roșie pe umăr.Carl Breen îngenuncheat lângă el, striga într-un emițător. Mai erau trei alte corpuri întinse. Două dintre ele păreau a fi oamenii lui Stratton. Unul era înfășurat într-o draperie și părea mort. Celălalt era Coadă, porcul care îl urmărise pe Ned. Era rece și nu pleca nicăieri.
Pe al treilea Ellie îl recunoscu după părul portocaliu.
Champ!
- Dumnezeule!
Ellie alergă la el. Geoff stătea întins pe spate, cu un genunchi ridicat. Partea stângă îi era acoperită de sânge, fața îi era albă, ochii puțin sticloși.
- Oh, Isuse, Champ...
Ellie îngenunche.
Un tip de la pază lătră într-un emițător chemându-i pe cei de la ambulanță. Ellie se aplecă și se uită în ochii lui Geoff.
- Rezistă. O să te faci bine.
Își puse mâna pe fața lui. Era rece și transpirată. Simți că ochii i se umplu de lacrimi.
- Știu că avem multe de plătit, spuse Geoff reușind să zâmbească, cum m-am dat eu drept chelner și tot restul.
Ellie îi zâmbi și ea. Îl strânse ușor de mână. Apoi se uită prin sală.
- S-a dus după el, Ellie, șopti Geoff.
Își mută privirea spre bucătărie.
- Ned a luat arma lui Coadă.
- La dracu! făcu Ellie.
- Trebuia să o facă, Ellie.
Neozeelandezul își umezi buzele.
- Nu la asta mă refeream, spuse Ellie.
Își verifică pistolul, apoi îl strânse pe Champ de mână încă o dată.
- L-am văzut pe Ned cum mânuiește o armă.
Capitolul 107
M-am năpustit prin ușile de la bucătărie. Personalul era înspăimântat după ce auzise focuri de armă. Stăteau pe lângă pereți și se holbau la mine, neștiind sigur cine urmărește pe cine.
M-am uitat la bărbatul cu bonetă de bucătar:
- A trecut un bărbat în smoching pe aici. În ce parte a luat-o?
- E o ușă în spate.
Bucătarul îmi indică unde într-un târziu.
- Duce la hol. Și în sus, la holul principal.
Camera 601, mi-am amintit eu.
Am găsit scările și am luat-o în sus. Merita să încerc. Apărură doi adolescenți care coborau.
- Ați văzut un om în smoching alergând? am întrebat.
Amândoi arătară în sus.
- Tipul are o armă!
După cinci etaje, am împins o ușă grea și am ajuns într-un hol luxos, cu covor roșu. Am ascultat pașii lui Stratton. Nimic. Camera 601 era la stânga, înspre lifturi. Am luat-o în direcția aceea.
Am luat-o la stânga și l-am văzut pe Stratton cu ochii mei. Era în capătul holului luptându-se să bage un card de plastic într-o ușă. Nu știam ce se afla înăuntru. Poate mai multe ajutoare.
- Stratton! am urlat țintind spre el.
Se întoarse și mă privi în față.
Atitudinea lui calmă, de om care are mereu totul sub control, se transformase într-o privire mânioasă și speriată - asta aproape m-a făcut să zâmbesc. Mâna lui Stratton se smuci în sus și apăsă pe trăgaci. De pe perete săriră scântei aproape de capul meu. Am ațintit arma, dar nu am tras. Oricât de mult îl uram, nu voiam să-l omor.
Dar Stratton îmi văzu arma și fugi pe alt coridor.
M-am dus după el.
Ca o pradă încolțită, Stratton începu să încerce ușile din jurul liftului. Erau încuiate. Mai era un balcon acolo, dar nu ducea nicăieri, doar afară.
Apoi, într-un final, se deschise o ușă - și dispăru.
Capitolul 108
În timp ce îl urmăream pe Dennis Stratton pe niște scări întunecoase de beton, îmi trecu prin minte cel mai ciudat gând.
Cu ani în urmă, în Brockton, mă luptam corp la corp cu Dave.
Cred că aveam cincisprezece ani, el trebuie să fi avut zece. El și unul dintre tovarășii lui prostuți făcuseră zgomote idioate ce imitau un cimpanzeu în timp ce eu încercam să mă giugiulesc cu o fată, Roxanne Petrocelli, în Buckely Park, aproape de casa noastră.
L-am fugărit până la sala de gimnastică și l-am chelfănit bine - fusese poate ultima dată când am putut să-l înving pe Dave. Îi prinsesem mâinile și gâtul într-o poziție complicată. Tot repetam „Unchi? Unchi?” sperând să se predea. Dar durul nu voia să se clintească.
Am împins din ce în ce mai tare uitându-mă cum i se înroșește fața. Mă gândeam că dacă mai împing o să-l omor. Într-un târziu Dave a țipat „OK, unchiule...” și i-am dat drumul.
Pentru o secundă a stat pur și simplu respirând greu, în timp ce obrajii îi reveneau la culoarea normală; apoi s-a repezit la mine cu toată puterea și m-a trântit pe spate. În timp ce se urca pe mine, Dave rânjea satisfăcut:
- Unchiul Al crede că ești un prost.
Nu știu de ce mi-a venit asta în minte în timp ce urcam după Stratton. Una din conexiunile acelea stupide care se produc în creier atunci când te simți în pericol.
..............................................................................
- Da, domnule.
Ellie aprobă. El știa că așa era.
- Așa că s-ar putea considera, spuse Cole împreunându-și degetele, că, știind asta, ar fi un gest sinucigaș să te las să faci ceea ce propui, după tot ce ai făcut deja. Dacă o dăm în bară, poți să rături rămășițele carierei mele și să le arunci la gunoi.
- Și pe ale mele, domnule.
Ellie se uită în ochii lui.
- Mda, spuse directorul adjunct.
Le aruncă o privire lui Ficke și lui Harpering.
- După cum stau lucrurile acum, spuse avocatul, Stratton rămâne în libertate, iar noi o să avem de curățat cea mai mare mizerie de la accidentul petrolier Exxon încoace.
Cole își masă tâmplele insistent.
- Doar de dragul conversației, agent Shurtleff, de ce ai avea nevoie să faci asta?
- Aș avea nevoie să lăsați să se „scurgă” informația că Moretti nu avorbit. Că nu a spus un cuvânt despre Stratton. Și că mie mi s-a luat cazul. Că sunt anchetată.
- Asta nu ar fi greu, spuse Cole.
- Și încă ceva, continuă Ellie, dacă tot era pe val.
- Ce? întrebă directorul adjunct dându-ți nerăbdător ochii peste cap.
- Asta s-ar putea să iasă puțin din rutină, domnule...
- Ca și cum până la acest punct totul s-a desfășurat „ca la carte”.
Cole nu-și putu stăpâni un zâmbet.
Ellie își ținu respirația.
- O să am nevoie de Kelly, domnule.
Capitolul 94
Jucam gin cu Sollie la el acasă.
Eram în curte, în căsuța de lângă piscină. Eram într-un fel de arest la domiciliu la Sollie până când rolul meu în cele întâmplate acasă la Ellie era elucidat în totalitate.
Era o mică problemă legată de încălcarea cauțiunii - posesia unei arme de foc.
Știam că Ellie are probleme. Știam că putea să-și piardă slujba pentru ceea ce făcusem. Acum totul ieșise la iveală: faptul că tatăl meu era implicat, ceea ce descoperise Ellie despre Moretti, conversațiile noastre cu Liz. Eu.
Acum, că Liz și Moretti erau morți, nu prea aveam dovezi împotriva lui Stratton. Orchestrase totul perfect. Asta mă enerva mai mult decât toate. Acum, și tata. Frank credea că-și încheiase socotelile cu Omul, dar ironia era că atunci când apăsase pe trăgaci, îl pusese pe Stratton în libertate.
- Îmi tot arunci cărți de inimă roșie, spuse Sol oftând, și eu tot le iau.
- Nu prea sunt în formă azi, am spus eu trăgând o carte.
- În formă? E vorba de reabilitare aici, Ned. I-am promis judecătorului. În plus, în ritmul ăsta, până mâine după-amiază o să-mi câștig înapoi cauțiunea. După aia poți să te cari.
I-am zâmbit bătrânului.
- Sol, sunt îngrijorat pentru Ellie.
- Văd asta, puștiule, dar să știi că eu cred că o să fie bine. Fata știe să-și poarte de grijă.
- A încercat să mă ajute, și eu i-am cauzat probleme. Vreau să pun mâna pe Stratton, Sollie. Eram sigur că l-am prins în laț.
- Știu puștiule.
Sol își etală cărțile.
- Și eu cred că o să mai ai șansa asta. Dă-mi voie să-ți spun ceva despre tipii de felul lui Dennis Stratton. Știi care e slăbiciunea lor? Se cred întotdeauna cei mai importanți din lume. Și, crede-mă, Ned, întotdeauna e cineva mai important.
Se uită direct la mine.
- Dar mai întâi ai altceva de făcut, Ned...
- Ce? am rânjit eu. Să fac cărțile?
- Nu, mă refer la tatăl tău, puștiule...
- Ilustrul meu tată a provocat toată această încurcătură, am spus eu, ridicând din nou o carte. Dacă nu era el, aveam un om care să depună mărturie împotriva lui Stratton. Să nu crezi o secundă că a făcut-o din noblețe.
- Cred că a rezolvat problemele în singura manieră cunoscută de el. Omul e bolnav, Ned. Isuse, puștiule, un patru...
- Ce?
- Mi-ai dat un patru de inimă neagră. Nu gândești, Ned.
M-am uitat la cărțile din mână și mi-am dat seama ce dezordine și haos era acolo. Mi-am dat seama că mintea mea era la un milion de kilometri depărtare.
- Rezolvă-ți propriile probleme, fiule, zise Sol încă referindu-se la tatăl meu. Chestia asta cu Stratton se va rezolva de la sine. Dar, dacă tot am ajuns la asta, spuse el făcându-și vânt cu cărțile și captându-mi privirea, aș vrea să te ajut puțin.
- Despre ce vorbești, Sol?
- Decartează puștiule... e vorba despre pești. Vorbim mai târziu.
Am aruncat un zece de romb.
- Ritm!
Ochii lui Sollie se luminară când așeză cărțile pe masă.
- E prea ușor, puștiule.
Trase mai aproape foaia pe care țineam scorurile. Era al treilea gin complet.
- Dacă așa o să stea lucrurile, te trimit înapoi la pușcărie.
Winnie, menajera lui Sollie Roth, intră anunțând un musafir.
Ellie o urmă la câțiva pași în spate.
Am sărit de pe scaun.
- Cred că ai sughițat, dragă.
Sollie Roth zâmbi.
- Uită-te la iubitul tău. E atât de îngrijorat pentru tine, că nu poatenici să țină scorul.
- Sol are dreptate, am spus eu, îmbățisând-o. Deci, cum a mers?
Ridică din umeri, așezându-se la masă.
- Dacă pui la socoteală faptul că din cauza mea a murit Moretti și că îmi petrec timpul cu tine, pot fi dacă exemplu la capitolul dezastru din manualul agentului. Directorul adjunct a luat măsurile cuvenite. Până terminăm treaba, sunt cercetată disciplinar.
- O să-ți păstrezi slujba? am întrebat, optimist.
- Poate, spuse Ellie ridicând din umeri. Depinde de un lucru...
- Care ar fi? am întrebat eu, înghițind în sec, cu gândul că era vorba de vreo investigație procedurală.
- De noi, spuse ea. Dacă îl arestăm pe Dennis Stratton.
Nu eram sigur că auzisem bine. Stăteam acolo și mă uitam la ea întrebător.
- Ai spus noi?
- Da, Ned, spuse Ellie în timp ce un zâmbet discret i se așternea pe față. Eu și cu tine. Adică noi.
Capitolul 95
Mai întâi, Ellie trebui să facă niște săpături. Prin lumea artiștilor de peste tot. Ce naiba avea pictura asta? Gaume-ul?
Erau nenumărate moduri de a afla lucruri despre un pictor, chiar și despre unul de care abia auzisem, care murise acum o sută de ani.
Se uită pe internet, dar nu găsi aproape nimic despre Henri Gaume. Viața pictorului fusese una cu totul insignifiantă. Nu existau biografii. Apoi îl căută în Benezit, vasta enciclopedie de pictori și sculptori francezi, traducând ea însăși din franceză. Nu era mai nimic.
Era născut în Clamart în 1836. Pentru un timp pictase în Montmare, și între 1866 și 1870 expusese la prestigiosul Salon de Paris. Apoi dispăruse de pe harta artiștilor.
Pictura care fusese furată - pe care Stratton nici măcar nu o asigurare - se numea Faire de Menage sau Curățenia. O menajeră care se uita într-o oglindă de deasupra unei chiuvete.
Ellie nu îi putu determina proveniența; nu apărea.
Ellie sună la galeria din Franța de unde Stratton pretindea că o cumpărase. Proprietarul abia își aminti exponatul. Spuse că provenea de la un domeniu, din câte credea. Al unei femei în vârstă din Provence.
Nu e vorba de pictură, Gaume-urile nu au nimic ieșit din comun.
Oare conținea ceva? Un mesaj? De ce și-o dorea Stratton atât de mult? Pentru ce ar omorî șase oameni?
Începu să o doară capul.
Împinse cărțile mari despre pictorii secolului al XIX-lea la o parte. Răspunsul nu era acolo. Era altundeva. Ce avea acest Gaume fără valoare?
Ce este, Ellie?
Apoi înțelese. Nu era o revelație bruscă, era ceva ce se insinua încet în creierul ei.
Liz Stratton îi spusese în timp ce oamenii lui Stratton o îndepărtau. Cu resemnarea aceea pe față, de parcă nu aveau să o mai vadă niciodată.
- Tu ești experta. De ce crezi că-și spune Gachet?
Desigur, numele era cheia.
Doctorul Gachet.
Circulaseră dintotdeauna zvonuri, legende, deisgur. Nimic nu apăruse. Nimic din proprietățile lui Van Gogh. Nici când fratele său îi vânduse opera. Sau patronii artistului, Tanguy sau Bonger.
Una dintre cărțile de artă de pe biroul ei avea portretul lui Van Gogh pe copertă. Ellie o trase în fața ei și se uită la doctorul de la țară - ochii aceia albaștri și melancolici.
„Pentru așa ceva, se gândi ea, ar merita să ucizi.”
Dintr-o dată Ellie își dădu seama că nu vorbea cu oamenii potriviți și nu studia cărțile potrivite.
Se uită la faimosul portret al lui Van Gogh.
Nu acesta era pictorul a cărui viață trebuia s-o studieze.
Capitolul 96
- Ești pregătit? se asigură Ellie întinzându-mi telefonul.
Am încuviințat, luându-l de parcă era o armă cu care aveam de gând să omor pe cineva. Gura îmi era uscată precum iasca, dar asta nu mai conta. Visam la asta de când mă sunase Dee și, o oră mai târziu, îi găsisem pe Tess și pe prietenii mei morți.
M-am cufundat într-un dintre scaunele de pe terasa lui Sollie.
- Da, sunt pregătit.
Știam că Stratton va vorbi cu mine. Mi-am imaginat că inima o să îi bată puternic când va auzi cine este. Era convins că am acest tablou. Omorâse pentru el și era în mod cert o persoană care acționa plecând de la premisa că instinctele sale sunt bune.
Am tastat numărul. Telefonul începu să sune. M-am lăsat pe spate și am tras cu putere aer în piept. Răspunse o menajeră de origine latină.
- Cu Dennis Stratton, vă rog.
I-am spus cum mă cheamă și se duse să îl caute. Mi-am spus că totul se va termina curând. Promisesem asta. Lui Dave. Lui Mickey, Bobby, Barney și Dee.
- Deci vorbesc cu faimosul Ned Kelly, spuse Stratton venind în sfârșit la telefon. Avem ocazia să vorbim. Cu ce te pot ajuta?
Nu vorbisem niciodată cu el. Nu voiam prefăcătorii ieftine. Tot ce am spus a fost:
- E la mine, Stratton.
- Ce e la tine, domnule Kelly?
- Am ceea ce cauți, Stratton. Ai avut dreptate de la început. Am Gaume-ul.
Urmă o pauză. Se gândea exact cum să reacționeze. Dacă spuneam adevărul sau dacă mă jucam cu el. Îi întindeam o cursă?
- Unde ești, domnule Kelly? întrebă Stratton.
- Unde sunt?
Am făcut o pauză. Nu mă așteptam la asta.
- Te întreb de unde suni, domnule Kelly. E o întrebare prea dificilă pentru dumneata?
- Sunt destul de aproape, am răspuns eu. Tot ce contează este că am tabloul tău.
- Destul de aproape? Hai să verificăm asta. Știi unde e Chuck and Harrods?
- Desigur, am spus, uitându-mă agitat la Ellie.
Ne abăteam de la plan. Chuck and Harrods era unul dintre localurile aglomerate și pline de curioși din Palm Beach.
- Acolo e un telefon public. Lângă toaleta bărbaților. O să sun la el peste, să spunem, patru minute.Dar exact patru, domnule Kelly... Ești destul de aproape pentru asta? Asigură-te că o să fii acolo să răspunzi când sună. Doar noi doi.
- Nu știu dacă o să ajung, am spus, uitându-mă la ceas.
- Atunci eu aș pleca repede, domnule Kelly. Ai trei minute și cincizeci de secunde din acest moment. În locul dumitale nu aș rata acest apel dacă aș dori să mai vorbesc vreodată de această chestiune.
Am închis telefonul. M-am uitat la Ellie pentru o fracțiune de secundă.
- Du-te! mă îndemnă ea.
Am alergat prin casă până în curtea din față. Am sărit în mașina de serviciu a lui Ellie. Ea alergă în spate împreună cu doi agenți FBI și se urcară în altă mașină. Am băgat-o în viteză și am zburat prin poarta deschisă, cu roțile scârțâind în timp ce făceam un arc larg pe County. Am accelerat cât am putut până la Poinicana. Am luat colțul cu optzeci de kilometri la oră și am oprit zgomotos în fața localului.
M-am uitat la ceas. Patru minute fix. Știam drumul spre toaleta bărbaților. Obișnuiam să vin pe la bar.
Când am ajuns acolo telefonul tocmai începu să sune.
- Stratton! am răspuns eu.
- Văd că ești plin de resurse, spuse el ca și cum toate astea îl amuzau teribil. Așadar, domnule Kelly, doar tu și eu. Nu are rost să asculte și alții convorbirea. Spuneai ceva despre un tablou de Henri Gaume. Spune-mi, la ce te gândești?
Capitolul 97
- Mă gândeam să-l predau polițiștilor, am spus eu. Sunt sigur că ar fi interesați să se uite la el.
La celălalt capăt al firului se așternu tăcerea.
- Sau am putea cădea la o înțelegere.
- Din păcate, nu fac înțelegeri cu suspecți de crimă, domnule Kelly.
- Deja avem ceva în comun, Stratton. Nici eu.
- Drăguț, chicoti Stratton. De unde această bruscă schimbare de atitudine?
- Nu știu. Cred că e ceva sentimental. Am auzit undeva că era tabloul preferat al soției tale.
De această dată, Stratton nu scoase niciun sunet.
- Caut un tablou de Henri Guame. De unde știu eu că ce ai dumneata este ceea ce caut?
- Este ceea ce cauți. O spălătoreasă care se uită într-o oglindă de deasupra chiuvetei. Poartă un șorț alb, simplu.
Știam că oricine ar fi putut să vadă asta în raportul poliției. Descrierea nu era cea mai bună dovadă.
- Era în holul care duce spre dormitorul tău în noaptea în care ai ordonat uciderea prietenilor mei.
- În noaptea în care m-au jefuit, domnule Kelly. Descrie rama.
- E aurie, am spus eu. Veche, cu filigran pe margine.
- Întoarce-l, scrie ceva pe spate?
- Nu îl am în față, am spus eu. Sunt la Chuck and Harrods, dacă îți aduci bine aminte.
- Mișcarea asta nu a fost foarte inteligentă, domnule Kelly, zise Stratton, mai ales dacă ne gândim la subiectul discuției.
- E scris ceva pe el, am spus.
Știam că sunt pe cale să dezvălui ceva foarte important.
- „Pentru Liz, cu drag, Dennis.” Ce emoționant, Stratton! Cât de fals!
- Nu ți-am cerut să și comentezi, domnule Kelly....
- De ce nu? E inclus în prețul tabloului.
- Nu e o tactică prea înțeleaptă, domnule Kelly. Să-l enervezi pe cel căruia vrei să-i vinzi. Doar din curiozitate, la ce preț te gândești?
- Vorbim de cinci milioane de dolari.
- Cinci milioane de dolari? Nici mama lui Guame n-ar cumpăra tabloul ăla cu mai mult de treizeci de mii.
- Cinci milioane de dolari, domnule Stratton. Sau îl dau polițiștilor. Dacă îmi amintesc bine, asta a fost suma inițială la care te-ai înțeles cu Mickey.
Se făcu liniște. Nu era o liniște care să sugereze că se gândea. Era o liniște care spunea că vrea să-mi rupă gâtul.
- Nu știu exact despre ce vorbești, domnule Kelly, dar ai noroc. Există o recompensă pentru acel tablou. Dar ca să fiu absolut sigur, mai trebuie să fie ceva pe spatele lui. Îl colțul din dreapta ramei.
Am închis ochii o secundă încercând să-mi amintesc tot ce mi se spusese despre acest tablou. Avea dreptate. Mai era ceva pe ramă. Eram pe cale să dezvălui ceva ce mă făcea să mă simt murdar. Ca și cum aș fi trădat pe cineva. Pe o persoană iubită.
- Este un număr, am șoptit în telefon. Patru-trei-șase-unu-zero.
Urmă o pauză lungă.
- Bine făcut, Ned. Meriți acea recompensă pentru modul cum i-ai manevrat pe toți. Inclusiv pe cel de la poliție. În seara asta o să fiu la un bal de caritate. La Breakers. Fundația. Pune-ți o Dorință. Una dintre cauzele preferate ale lui Liz. O să închiriez un apartament pe numele meu. O să mă scuz și o să plec de la petrecere pe la nouă. Ce părere ai?
- O să fiu acolo.
Am pus receptorul în furcă, simțind o bătaie lentă și puternică în piept. Când am ieșit din restaurant, o mașină neagră aștepta lângă trotuar. Ellie și cei doi agenți FBI se uitau la mine în expectativă.
- Am bătut palma, am spus eu. Diseară la ora nouă.
- Până atunci mai avem niște treabă, spuse unul din agenți.
- Poate mai târziu, am spus eu. Mai întâi am ceva de făcut.
Capitolul 98
Un gardian mă percheziționă și mă conduse înapoi la celulele de detenție ale închisorii din Palm Beach.
- Ce-o fi cu voi, cei din familia Kelly, întrebă el dezaprobator, aveți asta în sânge?
Tatăl meu stătea într-o celulă pe un mic pat și privea în gol.
M-am uitat la el o vreme.
În lumina slabă aproape distingeam conturul ofilit al feței unui om mai tânăr. Îmi fulgeră prin minte o scenă din copilărie: Frank sosise acasă și intrase cu pompă, cu o cutie mare în brațe. Mama era la chiuvetă. El, Dave și JM stătea la masa din bucătărie după o zi de școală și mâncam. Aveam în jur de nouă ani.
Tata o învârtise pe mama și, vorbind ca prezentatorul de la jocul TV, spusese:
- Evelyn Kelly.... coboară!
Îi întinsese cutia. Nu o să uit niciodată privirea mamei când o deschisese. Din ea apăruse o fantastică haină de blană. Frank o pusese pe ea și o învârtise de parcă dansau. Mama se înroșise și avea o privire șocată, ceva între entuziasm și neîncredere.
Tata o lăsase pe spate asemenea unui dansator profesionist și ne făcuse cu ochiul.
- Așteptați să vedeți ce este în spatele ușii cu numărul trei!
Tata putea să-l convingă și pe un polițist să-i predea arma dacă își punea mintea.
- Salut, tată, am spus, stând în picioare lângă celula lui.
Tata se rostogoli într-o parte.
- Neddie, spuse el clipind.
- N-am știut ce să-ți aduc, așa că am adus astea....
I-am arătat o plasă plină cu batoane de ciocolată KitKat și cu drospuri de tuse Luden cu aromă de cireșe amare. Mama i le ducea de fiecare dată când îl vizitam în închisoare.
Frank se ridică rânjind.
- I-am spus de fiecare dată mamei tale că mi-ar fi mai util un fierăstrău.
- Am încercat, dar detectoarele alea de metale îmi îngreunează misiunea.
Își netezi părul.
- Ce vremuri...
M-am uitat la el. Era slab și destul de palid, dar părea calm, relaxat.
- Ai nevoie de ceva? Cred că pot să-l rog pe Sollie să te pună în legătură cu un avocat.
- A rezolvat George asta.
Dădu aprobator din cap.
- Știu că ai impresia c-am dat-o în bară din nou, spuse tatăl meu, dar trebuia s-o fac, Ned. Chiar și între scursuri ca mine există un cod. Moretti l-a încălcat. Cei pe care i-a ucis era carne din carnea mea și sânge din sângele meu. Unele lucruri trebuie ținute sub control. Înțelegi?
- Dacă voiai să faci ceva pentru Dave, trebuia să-l împuști pe Dennis Stratton. El a ordonat să fie ucis. Tu nu ai făcut decât să ne strici cea mai bună ocazie pe care o aveam de a pune mâna pe el.
- Și atunci, de ce mă simt ca și cum am făcut în sfârșit un lucru bun?
Tatăl meu zâmbi.
- Oricum, nu am văzut niciodată imaginea se ansamblu. Totuși, mă bucur că ești aici, Ned. Am de vorbit cu tine.
- Și eu, am spus punând palmele pe gratii.
Frank își turnă un pahar de apă.
- Niciodată nu am știut cum să te cunosc cu adevărat, nu-i așa, fiule? Nu ți-am oferit niciodată ce meritai, nici după ce ai fost absolvit de problema aceea de la școala la care ai predat. Nu trebuia decât să-ți spun că-mi pare rău, Ned, că m-am îndoit de tine. Ești un copil bun - un om bun.
- Ascultă, tată. Nu trebuie să vorbim despre asta acum....
- Ba da, trebuie, spuse tatăl meu.
Se ridică cu greu în picioare.
- Presupun că după ce a murit John Michael nu am putut să admit că a fost din cauza mea. O parte din mine voia să spună: „Vezi, băieții tăi sunt la fel ca tine. Ăsta e felul de a fi al celor din familia Kelly.” Adevărul este că, atunci când ai primit slujba de la Stoughton, am fost al naibii de mândru.
Am dat din cap în semn că am înțeles.
- În ziua aceea, acasă... a fost cea mai urâtă zi din viața mea.
Tata se uită în ochii mei.
- Când l-am îngropat pe Dave.
Am clătinat din cap și am oftat. Și a mea.
- Da, spuse el cu ochii plini de tristețe. Dar eu vorbesc de acea zi de la Fenway. Când te-am lăsat să pleci știind că vei fi pedepsit pentru ceva ce eu am făcut. Atunci cred că mi-am dat seama în ce hal mi-am distrus viața. Cât de mare erai tu și cât de mic devenisem eu. Că fusesem întotdeauna un infractor. Am fost întotdeauna un zero, Neddie. Dar tu nu ești.
Frank se apropie de gratii cu genunchii tremurând.
- Trebuia să spun de mult asta, fiule. Îmi pare rău. Îmi pare rău că v-am dezamăgit pe toți.
Își încleștă mâna pe a mea.
- Știu că nu e suficient să o spui. Știu că nu așa se îndreaptă lucrurile. Dar asta e tot ce pot să fac.
Am simțit că ochii mi se umplu de lacrimi.
- Dacă Dave ne privește, am spus eu încercând să râd, sunt sigur că-și spune: „Băiete, aș fi avut cu siguranță nevoie de acest strop de înțelepciune acum câțiva ani...”
Frank râse grohăit.
- Asta a fost problema mea dintotdeauna: idei mărețe în momente nepotrivite. Dar am lăsat lucrurile în oridine. Pentru mama ta. Și pentru tine, Ned.
- O să-l prindem pe tipul ăsta, tată.
I-am strâns și eu mâna. Acum eu eram cel care plângea.
- Da, fiule, să-i arăți tu!
Ochii noștri se întâlniră într-o îmbrățișare mută și strălucitoare. Și Sol avusese dreptate. L-am iertat. Pentru tot. Nu a trebuit nici măcar să spun vreun cuvânt.
- Trebuie să plec, tată.
I-am strâns degetele osoase.
- S-ar putea să nu mă mai vezi un timp.
- Sper din toată inima că nu, fiule, chicoti el. Cel puțin nu acolo unde merg eu.
Îmi dădu drumul la mână.
Am făcut un pas înapoi pe holul cu celule.
- Tată... am zis eu întorcându-mă.
Frank stătea în dreptul barelor.
- Spune-mi... Haina de blană a mamei. Cea pe care ai adus-o acasă în ziua aceea. Era furată, nu?
Se uită la mine un moment, iar ochii înfundați în orbite îmi aruncară o privire dură care spunea: „Cum poți să mă întrebi așa ceva?” Apoi buzele i se curbară într-un surâs:
- Sigur că era furată, puștiule.
Am mers cu spatele pe hol, zâmbindu-i tatălui meu pentru o ultimă dată.
Capitolul 99
Agentul FBI îmi potrivi microfonul.
- O să te auzim tot timpul, spuse Ellie.
Aveam baza acasă la Sol.
- Oamenii noștri vor fi aproape. Nu trebuie decât să spui ceva, Ned, și tăbărâm pe Dennis Stratton.
Acum lucram cu o întreagă echipă ce agenți. Înlocuitorul lui Moretti era un tip cu buze subțiri, cu păr negru și gelat și ochelari cu ramă de corn, care dădea ordine - agent special șef Ficke.
- Astea sunt regulile de bază, spuse Ficke. În primul rând, nu faci nimic dacă nu apare Stratton. Fără intermediari. Nu aduci vorba de Moretti. Nu vreau să creadă că s-ar putea să fi divulgat ceva. Nu uita, probabil Stratton nu l-a întâlnit niciodată pe Anson. Nici pe tatăl tău. Fă-l să vorbească despre spargere dacă poți. Cine a pus-o la cale? Spune-i să-ți arate cecul. Asta ne e îndeajuns să-l prindem. Poți să faci asta?
- Pot să o fac, agent special șef Ficke. Cum facem cu tabloul?
- Iată-l... Verifică-l.
O agentă aduse un pachet învelit cu multă hârtie și lipit peste tot.
- Ce conține? am întrebat.
- Dacă ajunge să-l deschidă, o să intri la apă, replică Ficke. Așa că spune-i că vrei să vezi cecul înainte să o facă. Dacă îți face probleme, intrăm și te luăm.
M-am uitat la Ellie.
- O să fii acolo?
- Sigur că o să fiu acolo.
- O să avem întăriri la toate nivelurile, spuse Ficke. De îndată ce obții lucrul de care avem nevoie, sau dacă deschide pachetul, spargem ușa. N-o să pățești nimic.
N-o să pățesc nimic. M-am uitat la el. Parcă eram o ființă care pleca să testeze un câmp minat. Du-te, n-o să pățești nimic. Toată lumea din cameră știa un lucru: Stratton nu intenționa să mă lase să ies din acea cameră.
- Vreau să vorbesc cu Ellie, am spus eu.
- Nu ea e șeful, replică el destul de sever. Dacă ai vreo întrebare, mi-o adresezi mie.
- Nu am nicio întrebare. Trebuie să vorbesc cu Ellie. Și nu aici. Singuri. Afară.
Capitolul 100
Am ieșit pe terasa de lângă piscină. L-am văzut pe Ficke cum ne privea prin jaluzele, așa că am condus-o pe trepte în jos spre plajă, la biroul meu, cât se putea de departe de el.
Ellie își suflecă pantalonii și își lăsă pantofii pe trepte. Apoi ne-am plimbat pe nisip. Soarele începea să coboare. Se apropia ora șase.
Am luat-o pe Ellie de mână.
- Nu-i așa că e frumos aici? Mă face să-mi fie dor de vremurile când eram salvamar. Atunci nu știam ce bine îmi mergea.
Am luat-o de umeri și i-am dat la o parte o șuviță de păr care îi intra în ochi.
- Ellie, tu ai încredere în mine, nu-i așa?
- Nu crezi că e cam târziu să-mi pui întrebarea asta, Ned? Nu te-am arestat când am avut ocazia. Am furat o mașină, am ascuns informații, am luat ostatic un martor... În dicționarul meu, asta se numește încredere.....
Am zâmbit.
- Trebuia să cobori din Runner atunci când ți-am spus. Lucrurile ar fi stat cu totul altfel.
- Da, probabil ai fi la închisoare. Sau mort. Și eu aș avea încă o slujbă sigură. Oricum, din câte îmi amintesc, nu aveam foarte mari șanse să o fac în acel moment. Tu aveai totuși o armă.
- Și din câte-mi amintesc, avea siguranța pusă.
Am tras-o aproape și i-am simțit la piept inima care bătea cu putere. Nu știam niciunul ce avea să se întâmple în acea seară. Și după aceea, lumea avea să fie alta. Mă așteptau acuzații de infracțiune. Trebuia să petrec un timp în închisoare. După care eu voi fi un infractor, iar ea va fi în continuare agent FBI.
- Ellie, ceea ce-ți cer este să ai în continuare încredere în mine. Pentru încă o perioadă doar.
Se desprinse din îmbrățișare și încercă să-mi citească privirea.
- Ned, mă sperii. Putem să-l prindem. Toată povestea se va termina. Te rog, măcar de data asta fă lucrurile ca la carte.
Am zâmbit.
- O să mă pot baza pe tine, Ellie?
- Ți-am spus, răspunse ea uitându-se la mine cu hotărâre în ochi, o să fiu afară. Nu te-aș lăsa să mergi singur acolo.
Știu că nu ai face-o. Am tras-o lângă mine și m-am uitat peste ea la apusul de soare.
Nu m-am încumetat să-i spun că mă refeream la ce va fi după.
Capitolul 101
Doar când întorceai pe aleea lungă care ducea la Breakers te simțeai în altă lume.
Maiestuoasele turnuri gemene scăldate în lumina strălucitoare erau probabil cea mai cunoscută priveliște din Palm Beach. Splendida arcadă care îi întâmpina pe vizitatori în hol, rondurile de palmieri răsfățați în lumină.
Am parcat Crown Vicul lui Ellie în fața scuarului de cărămidă roșie care ducea la ușile holului, în spatele unui Mercedes SL500 și al unui Rolls. Ieșeau cupluri îmbrăcate în smochinguri și rochii elegante, cu bijuterii strălucitoare. Eu purtam o pereche de blugi peste care atârna un tricou Lacoste verde. Până și valetul de la parcare se uită la mine de parcănu eran la locul potrivit.
Auzisem de galele înaltei societăți, fusesem și ospătar la câteva la începutul șederii mele aici. Erau aproape de centrul vieții sociale a celor din vechea gardă. Pe invitații scria pentru evenimentul caritabil X sau Y. Dar erau mai mult niște ocazii create pentru ca anumite matroane să-și etaleze bijuteriile și să facă paradă în rochii stilate, în timp ce mâncau caviar și sorbeau șampanie. Cine știa care era de fapt suma care chiar ajungea „cauzei” pentru care era donați.
„N-ai nimic de pierdut, Ned...”
Am luat pachetul gros pe care mi-l dăduseră cei de la FBI și am intrat în hol. Mulți oameni forfoteau, unii îmbrăcați formal, alții în jachete roșii de angajați ai hotelului și câțiva în haine de zi cu zi. Mă gândeam că oricare dintre ei ar putea să facă parte dintre oamenii lui Stratton, care mă urmăreau. Sau FBI-ul.
Cei de la FBI probabil erau nervoși deja, întrebându-se ce naiba se întâmpla.
M-am uitat la ceas - 20:40. Ajunsesem cu douăzeci de minute mai devreme.
M-am dus direct la recepție. Mă salută o recepționeră atrăgătoare pe care o chema Jennifer.
- Cred că aveți un mesaj pentru mine, am spus. Pe numele Stratton.
- Domnule Kelly, spuse ea zâmbind, ca și cum mă aștepta.
Se întoarse cu un plic al hotelului sigilat.
I-am arătat cartea de identitate și am rupt plicul. Pe o foaie cu antetul hotelului erau scrise doar două cuvinte: Camera 601.
„OK, Ned. Hai să o facem.”
Pentru o secundă mi-am ținut respirația, încercând să-mi calmez nervii.
Am întrebat-o pe Jennifer unde avea loc dineul Fundației Pune-ți o Dorință și îmi arătă Sala Rondă care era în capătul coridorului împodobit pe partea stângă.
Am luat pachetul învelit, „Gaume-ul”, sub braț și m-am luat după două cupluri îmbrăcate formal de care eram sigur că merg înspre sală.
Dintr-o dată o voce îmi zgârie timpanul.
- La dracu, Kelly, ce faci? Ai ajuns cu douăzeci de minute mai devreme.
- Îmi pare rău, Ficke. Planul s-a schimbat.
Capitolul 102
Mi-am iuțit pasul până am văzut Sala Rondă în susul unor scări, în spatele barului din hol.
La ușă era un mic grup de oameni în smochinguri și în rochii de seară, care-și dădeau numele și prezentau invitații. Din sală se auzea genul de muzică instrumentală pe care ai jura că nu o să dansezi niciodată. M-am amestecat și eu cu cei din spate.
O femeie căruntă se uită la mine de parcă eram SpongeBobSquarePants (personaj de desene animate). Cerceii cu diamant din urechile ei erau mari cât globurile de Crăciun.
- Domnule! am auzit pe cineva strigând, dar l-am ignorat.
„Sper că o să funcționeze, Neddie.”
Sala îți tăia respirația, plină de flori proaspete și cu un candelabru incredibil care atârna de tavanul boltit. Orchestra cânta Bad, Bad Leroy Brown în stil cha-cha. Toate femeile pe lângă care treceam erau pline de diamante - coliere, inele, tiare. Bărbații purtau smochinguri scrobite, cu batiste albe împăturite perfect. Unul dintre bărbați purta un kilt.
Îl căutam febril pe Stratton. Știam că arăt la fel de neobișnuit ca un băștinaș din Maori la un ceai dansant dat de regină.
Brusc cineva mă luă de braț din spate și mă încolți într-un loc ferit de mulțime.
- Livrările se fac în spate, domnule Kelly, îmi scuipă în ureche personajul.
M-am învârtit. Era Champ, care rânjea.
- Te-am avut o secundă, nu-i așa, amice?
Era îmbrăcat exact ca un ospătar și ținea în mână o tavă de biscuiți cu caviar. Se potrivea perfect dacă făceai abstracție de părul portocaliu.
- Unde e Stratton? l-am întrebat.
- În spate. Unde altundeva ar putea fi nenorocitul?
Champ îmi dădu un ghiont.
- E cel care poartă smoching... Relaxează-te, amice - își ridică palma în semn de scuză - încercam doar să te destind.
L-am zărit pentru o clipă pe Stratton în mulțime. Apoi m-am uitat după gorilele lui.
- Ned, spuse Champ lăsând tava jos și strângându-mă de umăr, o să funcționeze. Desigur, spune asta înainte de fiecare săritură, dar am câteva vertebre dislocate permanent, care s-ar putea să nu fie de acord.
Îmi făcu cu ochiul și mă lovi în semn de îmbărbătare.
- Nu-ți face griji, amice... Prietenii tăi sunt cu tine. Îți acopăr spatele.
- Ned! croncăni o voce în receptorul meu.
Ellie.
- Ned, ce faci? Te rog....
- Îmi pare rău, Ellie, am spus știind că de acum trebuie să fi intrat în panică. Stați conectați. Vă rog. O să-l aveți.
Am identificat câteva fețe cunoscute în mulțime. Henry Kissinger. Sollie Roth discutând cu câțiva oameni de afaceri notabili. Lawson.
Apoi l-am zărit pe Stratton în spate. Ținea în mână un pahar de șampanie și sporovăia cu o blondă într-o rochie decoltată. Câțiva oameni din jurul lui râdeau. Gluma era că nici nu o îngropase bine pe Liz și acum era cel mai elogiat burlac din Palm Beach.
M-am îndreptat spre el umil.
Stratton făcu ochii mari când mă văzu că mă apropii. Urmă un moment de surpriză, după care redeveni calm, cu un discret zâmbet încrezut pe față. Prietenii lui Stratton se uitară la mine de parcă eram băiatul cu ziarele.
- Ai venit cam devreme, domnule Kelly. Nu trebuia să ne întâlnim în cameră?
- Ba am venit la timp, Stratton. Planul s-a schimbat. M-am gândit că nu pot să ratez un asemenea eveniment. M-am gândit că ar fi interesant pentru prietenii tăi să ne vadă cum facem afaceri chiar aici.
Capitolul 103
Ellie stătea panicată într-unul dintre apartamentele de sus. Striga în microfon:
- Ce faci, Ned?
Dar Ned nu răspundea.
- Renunțăm, spuse Ficke. Punem capăt acestui fiasco.
- Nu putem face asta, zise Ellie.
Se retrase de la locul de unde asculta.
- Ned este în sală. Se întâlnește cu Stratton. Pune planul în aplicare chiar acum.
- Dacă mergem acolo, agent special Shurtleff, spuse Ficke uitându-se mânios la ea, poți să fii al naibii de sigură că mergem să-l arestăm, nu să-l ajutăm. Spectacolul a luat sfârșit.
Își smulse căștile.
- Nu-l las pe cowboy-ul ăsta să ne conducă Biroul.
Îi făce semn din cap agentului operațional:
- Pune-i capăt.
- Nu.
Ellie clătină din cap.
- Lasă-mi doi oameni. Nu putem să-l părăsim pur și simplu. I-am promis. O să aibă în continuare nevoie de întăriri. Continuă conform planului. Se întâlnește cu Stratton.
- Atunci să nu cumva să nu asculți, agent Shurtleff, rosti agentul șef de la ușă. Banda merge.
Lui Ellie nu îi venea să creadă. Punea capăt misiunii. Iar Ned era acolo. Fără întăriri.
- A spus că o să ni-l aducă pe Stratton și asta face, spuse Ellie. I-am promis. Nu putem să-l părăsim pur și simplu. O să fie omorât din cauza noastră.
- Poți să-l iei pe Downing, cedă Ficke. Și ia-l și pe Finch din hol.
Se uită la ea cu un fel de indiferență.
- E achiziția ta, agent special Shurtleff. E problema ta.
Capitolul 104
- Să facem afaceri aici? întrebă Stratton, zâmbind ca de obicei, satisfăcut și stăpânit.
Deși cred că se întreba ce naiba se întâmpla.
I-am răspuns la zâmbet.
- Mi-ai omorât fratele, Stratton. Credeai că o să te las să scapi fără să-ți provoc nici cea mai mică durere?
Câteva capete se întoarseră. Stratton se uită în jur, evident descumpănit.
- Nu știu despre ce vorbești, domnule Kelly, dar având în vedere că în prezent ești arestat și că te așteaptă acuzații federale, nu înțeleg ce drept ai să-mi arunci mie acuzații.
- Tot el a omorât-o și pe Liz, am spus eu, destul de tare, încât toți cei din apropiere s-au întors să audă mai bine. Și a camuflat totul inventând acea aventură ridicolă. Pentru că ea era pe cale să mărturisească adevărul poliției. Și-a furat propriile opere de artă și le-a revândut, iar apoi a plătit pe cineva să-i omoare pe oamenii aceia din Lake Worth pentru ca totul să pară un jaf nereușit. Dar caută ceva. Ceva ce nu trebuia furat. Nu-i așa, domnule Stratton?
Am întins coletul împachetat.
Ochii lui Stratton erau cât cepele.
- O, domnule Kelly, dar ce ai acolo?
Îl aveam. Îl prinsesem. Vedeam cum masca sa de om care are totul sub control începea să se crape și cum fruntea începea să îi transpire.
L-am văzut pe Lawson cum se apropie din mulțime. Și, mai rău, pe trepădușul lui Stratton, Coadă.
- Atunci e păcat că propriul tău tată l-a ucis pe Moretti, afirmă Stratton. De ce nu le spui asta oamenilor? Cred că tu ești cel care vrea să camufleze ceva. Tu ești cel care a ieșit pe cauțiune. Și nu ai nici cea mai mică dovadă.
- Dovada......
M-am uitat la el și am zâmbit.
- Tabloul este dovada.
Am întins pachetul.
- Cel pe care mi-ai cerut să-l aduc aici în seara asta, domnule Stratton. Gaume-ul.
Stratton se uită la pachet, umezindu-și buzele, în timp ce pe fruntea lui se forma o peliculă umedă cauzată de enervare.
În mulțimea care se aduna se auzeau șoapte. Oamenii se apropiau, încercând să audă ce se vorbea.
- Este... este absurd, începu el să bâlbâie, căutând o față prietenoasă.
Oamenii așteptau un răspuns. Eu aproape radiam.
Apoi se întoarse spre mine, dar în loc să se desconspire, fața lui își recăpătă obișnuita siguranță.
- Jocul tău patetic ar putea să funcționeze, spuse el în timp ce ochii i se aprindeau, dacă într-adevăr ai avea tabloul în cutie. Nu-i așa, domnule Kelly?
În sală se așternu tăcerea. Simțeam cum toți ochii se întorseseră spre mine. Stratton știa. Știa că nu am ceea ce promisesem. Cum?
- Haide, deschide-o. Arată lumii dovada. Nu știu de ce, dar nu cred că asta o să arate foarte bine când o să ți se pronunțe sentința.
Cum de știa?
În acel moment am inventariat rapid toate posibilitățile. Ellie... în niciun caz. Lawson... nu fusese pus la curent. Stratton mai avea un șobolan. Mai avea pe cineva în FBI.
- Nu poți să spui că nu te-am avertizat, domnule Kelly, continuă Stratton cu un zâmbet de gheață, să nu-mi irosești timpul.
Coadă mă prinse de mână. L-am observat pe Champ împingându-se prin mulțime în timp ce se întreba ce ar putea să facă.
M-am uitat mânios la Stratton. Nu am putut decât să scuip o întrebare neajutorată:
- Cum ai știut?
- Pentru că i-am spus eu, Ned, spuse o voce din mulțime.
Am recunoscut-o pe loc. Și inima mi se făcu aproape cât un purice. Tot ce crezusem până atunci, toate certitudinile m-au părăsit.
- Ned Kelly, spuse Stratton rânjind, cred că îl cunoști pe Sol Roth.
Capitolul 105
- Îmi pare rău, Neddie, spuse Sol desprinzându-se încet de mulțime.
Mă simțeam de parcă mă pălmuise cineva. Știu că fața îmi devenise albă ca varul, eram uimit, complet luat prin surprindere. Sol era arma mea secretă, asul meu din mânecă din seara aia.
Nu puteam decât să mă holbez la bătrân, mut de uimire, amețit - simțeam cum o greutate imensă îmi strivește treptat inima. Cei mai buni prieteni ai mei fuseseră omorâți cu brutalitate. Dar până în acel moment nu îmi dădusem seama cu ce mă lupt. Bogătașii își țineau partea. Era un club, iar eu eram un intrus. Simțeam cum lacrimile îmi năpădesc ochii.
- Ai avut dreptate, oftă Sol, vinovat, am intermediat o vânzare secretă între Stratton și un colecționar foarte răbdător din Orientul Mijlociu. Ține tablourile într-un seif unde vor sta așa în liniște timp de douăzeci de ani. Foarte lucrativ, să spunem așa....
Nu-mi venea să cred ce auzeam. Fiecare cuvânt ce-i ieșea din gură era ca o lamă care se înfingea mai adânc.
„Sper că îi apreciezi, Sol. Și că i-ai cheltuit pe ce trebuie. Banii aceia au dus la moartea fratelui meu și a prietenilor mei cei mai buni.”
Stratton îi făcu semn lui Coadă. Am simțit cum mi se împinge în coaste un obiect bont. O armă.
- Dar ceea ce n-am prevăzut, lacom nenorocit ce ești, spuse Sol cu tonul schimbându-i-se brusc în timp ce se întorcea spre Stratton, era că o să moară acei oameni.
Stratton clipi, iar surâsul arogant îi dispăru de pe față.
- Sau că ești capabil să o omori pe Liz, pe a cărei familie o cunosc de patruzeci de ani, jigodie bolnavă capabilă doar de conspirații.
Maxilarele lui Stratton se încleștară. Părea că nu înțelege.
- Am stat și ne-am uitat cum i-ai distrus viața, monstrule. Ne-am uitat doar, așa că suntem cu toții vinovați. Dacă mi-e rușine de ceva din toată încurcătura asta blestemată, de asta mi-e rușine. Liz era o persoană bună.
Sollie căută în buzunarul jachetei. Scoase o pungă mică. În ea era un fel de cheie. O cheie de hotel. De la Brazilian Court. Așa cum plănuiserăm. Cheia lui Tess. Se întoarse spre Coadă, care îmi ținea încă arma înfiptă în coaste.
- Ți-ai uitat asta în buzunar, uriașule. Data viitoare fii mai atent la cine îți caută prin hainele murdare.
Stratton se holba, hipnotizat, la cheie, în timp ce fața îi devenea pământie. Toată lumea din Sala Rondă văzu cum pe chipul lui apare o expresie de om care înțelege totul.
Liz.
Liz găsise cheia de la camera lui Tess. I-o plătise din mormânt.
Nu știu ce era mai plăcut, să-l privesc pe Stratton cum începe să se clatine în fața prietenilor săi din înalta societate sau să mă gândesc câtă plăcere le-ar fi făcut lui Mickey și lui Dave modul în care i-am înscenat totul.
Sol îmi făcu cu ochiul de parcă mă întreba „Ce părere ai, Ned?”
Dar eu mă gândeam la un singur lucru: „Isuse, Dave, sper că te uiți. Sper că savurezi asta.”
Apoi Sollie se întoarse. Nu spre mine, ci spre Lawson.
- Cred că ai dovezile de care aveai nevoie....
Detectivul păși în față și îl luă pe Stratton de braț. Era cel mai șocat din cameră. Eram sigur, ca și Ellie, că e omul lui Stratton.
- Dennis Stratton, ești arestat pentru uciderea lui Tess MacAuliffe și a lui Liz Stratton.
Stratton stătea acolo, cu buzele tremurând și uitându-se la Sollie, lovit din plin de șoc.
Apoi totul o luă razna.
Coadă îmi luă arma din spate și, folosindu-mă pe post de scut, o îndreptă spre polițistul din Palm Beach. Champ ieși din mulțime și se izbi în el, aruncându-l pe nenorocit în cealaltă parte a camerei. Se luptară o secundă, iar Geoof îl rostogoli pe spate.
- Îmi displace să-ți fac asta amice, dar îmi ești dator o vară laterală din crom pentru Ducati.
Champ îl lovi pe Coadă cu capul în frunte. Capul criminalului se dădu pe spate, trosnind zgomotos.
În acel moment arma se descărcă.
La început se auziră țipete, iar oamenii se împinseră în dezordine spre ușă.
- Trage cineva!
M-am uitat la Stratton, la Lawson, la Sollie... ultimul spre care mi-au alunecat ochii a fost Champ. Stătea acolo, călare pe Coadă. Pe buze i se formă încet un zâmbet de neîncredere. La început am crezut că vrea să spună: „Vezi, ți-am zis că îți păzesc spatele, amice.” Dar apoi am văzut că aducea mai mult a șoc. Sângele începu săă-i șiroiască prin cămașa albă.
- Geoff! am urlat.
Începu să se împleticească. M-am repezit și l-am prins, lăsându-l încet pe podea.
- La dracu, Neddie, spuse el uitându-se la mine. Nenorocitul îmi datorează o motocicletă nou-nouță pentru asta.
Se auzi o altă împușcătură, după care se dezlănțui infernul. Trăgea celălalt bodyguard al lui Stratton. L-am văzut pe Lawson căzând. Toți ceilalți se întinseră pe podea.
Pieptul bodyguardului fu străpuns de un glonț și acesta căzu pe o fereastră, trăgând la podea perdelele brodate de pe suporturile uriașe. Apoi l-am văzut pe Stratton, scăpat din mâna lui Lawson. Dădea înapoi, furișându-se spre ușa de la bucătărie.
Strigam la Ellie în microfon.
- Champ e rănit!
Dar nu răspundea. Schimbasem planul tuturor. Acum ce era de făcut?
- Isuse, du-te, amice, spuse Champ.
Își umezi buzele.
- Pentru numele lui Dumnezeu, totul e sub control aici.
- Ține-te bine.
I-am strâns mâna.
- Poliția o să fie aici în curând. Prefă-te că aștepți o nenorocită de bere.
- Da, mi-ar prinde bine una în momentul ăsta.
Am luat arma lui Coadă. Apoi am început să alerg după omul care ordonase asasinarea fratelui meu.
Capitolul 106
Schimbul de focuri luase sfârșit când Ellie și ceilalți doi agenți ajunseră jos în sală. Oameni șocați în smochinguri și rochii forfoteau afară. La vederea uniformelor FBI, toată lumea arătă spre interiorul sălii.
- A avut loc un schimb de focuri. Cineva a fost rănit.
Ellie alergă în sală cu arma scoasă. Cei de la serviciile de pază ale hotelului erau deja acolo. Camera era în mare parte goală. Scaunele și mesele erau dărâmate, flori pe podea.
Era de rău.
Îl văzu pe Lawson sprijinit de perete, cu o pată roșie pe umăr.Carl Breen îngenuncheat lângă el, striga într-un emițător. Mai erau trei alte corpuri întinse. Două dintre ele păreau a fi oamenii lui Stratton. Unul era înfășurat într-o draperie și părea mort. Celălalt era Coadă, porcul care îl urmărise pe Ned. Era rece și nu pleca nicăieri.
Pe al treilea Ellie îl recunoscu după părul portocaliu.
Champ!
- Dumnezeule!
Ellie alergă la el. Geoff stătea întins pe spate, cu un genunchi ridicat. Partea stângă îi era acoperită de sânge, fața îi era albă, ochii puțin sticloși.
- Oh, Isuse, Champ...
Ellie îngenunche.
Un tip de la pază lătră într-un emițător chemându-i pe cei de la ambulanță. Ellie se aplecă și se uită în ochii lui Geoff.
- Rezistă. O să te faci bine.
Își puse mâna pe fața lui. Era rece și transpirată. Simți că ochii i se umplu de lacrimi.
- Știu că avem multe de plătit, spuse Geoff reușind să zâmbească, cum m-am dat eu drept chelner și tot restul.
Ellie îi zâmbi și ea. Îl strânse ușor de mână. Apoi se uită prin sală.
- S-a dus după el, Ellie, șopti Geoff.
Își mută privirea spre bucătărie.
- Ned a luat arma lui Coadă.
- La dracu! făcu Ellie.
- Trebuia să o facă, Ellie.
Neozeelandezul își umezi buzele.
- Nu la asta mă refeream, spuse Ellie.
Își verifică pistolul, apoi îl strânse pe Champ de mână încă o dată.
- L-am văzut pe Ned cum mânuiește o armă.
Capitolul 107
M-am năpustit prin ușile de la bucătărie. Personalul era înspăimântat după ce auzise focuri de armă. Stăteau pe lângă pereți și se holbau la mine, neștiind sigur cine urmărește pe cine.
M-am uitat la bărbatul cu bonetă de bucătar:
- A trecut un bărbat în smoching pe aici. În ce parte a luat-o?
- E o ușă în spate.
Bucătarul îmi indică unde într-un târziu.
- Duce la hol. Și în sus, la holul principal.
Camera 601, mi-am amintit eu.
Am găsit scările și am luat-o în sus. Merita să încerc. Apărură doi adolescenți care coborau.
- Ați văzut un om în smoching alergând? am întrebat.
Amândoi arătară în sus.
- Tipul are o armă!
După cinci etaje, am împins o ușă grea și am ajuns într-un hol luxos, cu covor roșu. Am ascultat pașii lui Stratton. Nimic. Camera 601 era la stânga, înspre lifturi. Am luat-o în direcția aceea.
Am luat-o la stânga și l-am văzut pe Stratton cu ochii mei. Era în capătul holului luptându-se să bage un card de plastic într-o ușă. Nu știam ce se afla înăuntru. Poate mai multe ajutoare.
- Stratton! am urlat țintind spre el.
Se întoarse și mă privi în față.
Atitudinea lui calmă, de om care are mereu totul sub control, se transformase într-o privire mânioasă și speriată - asta aproape m-a făcut să zâmbesc. Mâna lui Stratton se smuci în sus și apăsă pe trăgaci. De pe perete săriră scântei aproape de capul meu. Am ațintit arma, dar nu am tras. Oricât de mult îl uram, nu voiam să-l omor.
Dar Stratton îmi văzu arma și fugi pe alt coridor.
M-am dus după el.
Ca o pradă încolțită, Stratton începu să încerce ușile din jurul liftului. Erau încuiate. Mai era un balcon acolo, dar nu ducea nicăieri, doar afară.
Apoi, într-un final, se deschise o ușă - și dispăru.
Capitolul 108
În timp ce îl urmăream pe Dennis Stratton pe niște scări întunecoase de beton, îmi trecu prin minte cel mai ciudat gând.
Cu ani în urmă, în Brockton, mă luptam corp la corp cu Dave.
Cred că aveam cincisprezece ani, el trebuie să fi avut zece. El și unul dintre tovarășii lui prostuți făcuseră zgomote idioate ce imitau un cimpanzeu în timp ce eu încercam să mă giugiulesc cu o fată, Roxanne Petrocelli, în Buckely Park, aproape de casa noastră.
L-am fugărit până la sala de gimnastică și l-am chelfănit bine - fusese poate ultima dată când am putut să-l înving pe Dave. Îi prinsesem mâinile și gâtul într-o poziție complicată. Tot repetam „Unchi? Unchi?” sperând să se predea. Dar durul nu voia să se clintească.
Am împins din ce în ce mai tare uitându-mă cum i se înroșește fața. Mă gândeam că dacă mai împing o să-l omor. Într-un târziu Dave a țipat „OK, unchiule...” și i-am dat drumul.
Pentru o secundă a stat pur și simplu respirând greu, în timp ce obrajii îi reveneau la culoarea normală; apoi s-a repezit la mine cu toată puterea și m-a trântit pe spate. În timp ce se urca pe mine, Dave rânjea satisfăcut:
- Unchiul Al crede că ești un prost.
Nu știu de ce mi-a venit asta în minte în timp ce urcam după Stratton. Una din conexiunile acelea stupide care se produc în creier atunci când te simți în pericol.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu