4-8
Fratele meu era proptit pe vasul de toaletă, în hanoracul lui BC cu glugă. Capul îi era ușor întors într-o parte. Peste tot era sânge care-i curgea din abdomen, pe blugi, pe podea. Nu se mișca.
Dave se uita doar la mine cu o expresie placidă care parcă spunea:
- Unde naiba ai fost, Ned?
- Dumnezeule, Dave, nu!
M-am repezit la el încercând să iau un puls despre care știam că nu mai există, încercând să-l readuc cumva la viață. În stânga coastelor, prin hanorac era o rană mare făcută prin înjunghiere.
Am ridicat hanoracul și practic partea stângă a abdomenului lui Dave mi-a căzut în mâini.
M-am împleticit către înapoi, simțind că mi se înmoaie picioarele. M-am lovit de peretele de la baie și m-am scurs neajutorat pe podeaua toaletei.
Dintr-o dată corpul începu din nou să-mi transpire. Nu mai puteam să stau acolo pur și simplu și să mă holbez la Dave. Trebuia să ies.
M-am ridicat împiedicându-mă, părăsind baia. Aveam nevoie de aer.
Atunci am simțit o mână care se încolăcea în jurul gâtului meu. Strâns, incredibil de strâns. O voce îmi șuieră în ureche:
- Ai câteva lucruri care ne aparțin, domnule Kelly.
Capitolul 43
Nu puteam respira. Capul și gâtul îmi erau smucite către spate de un bărbat foarte puternic. O lamă ascuțită îmi apăsa și cutia toracică.
- Operele de artă, domnule Kelly, spuse vocea din nou, și, dacă nu începi să-mi spui despre picturi în următoarele cinci secunde, cam ăsta o să fie timpul pe care-l mai ai pe lumea asta.
Ca să-și argumenteze spusele, tipul apăsă din nou muchia lamei.
- Ultima șansă, domnule Kelly. Îl vezi pe fratele tău? Îmi pare rău că arată așa, dar pur și simplu nu știa nimic despre venirea ta aici. Pentru tine nu va fi la fel de ușor.
Îmi împinse capul mai pe spate și îmi apăsă vârful lamei sub bărbie.
- Nimeni nu se pune cu cei pentru care lucrez.
- Nu am niciun tablou. Crezi că aș minți în legătură cu asta acum?
Frecă zimții lamei de gâtul meu.
- Mă iei drept un imbecil, domnule Kelly? Ai ceva ce ne aparține. În valoare de aproximativ șaizeci de milioane de dolari. Vreau să începi să vorbești despre operele de artă. Acum.
Ce ar fi trebuit să-i spun? Ce puteam să-i spun? Nu știam nimic despre operele de artă dispărute.
- Gachet! am strigat, răsucindu-mi gâtul. Sunt la Gachet. Găsiți-l.
- Îmi pare rău, domnule Kelly, nu cunosc niciun Gachet, din păcate. Ți-am dat cinci secunde și acum mai ai una.
Strânse mai tare.
- Salută-ți fratele, nenorocitule...
- Nu!
Am urlat, așteptând să simt cum lama se înfige în gâtul meu, după care picioarele mi s-au ridicat de pe pământ. Poate că îmi oferea o ultimă șansă să vorbesc. Știam că nu o să plec de acolo în viață, indiferent ce i-aș fi spus.
Mi-am izbit cu toată puterea cotul în cutia toracică a tipului - l-am auzit cum i se taie răsuflarea. Strânsoarea slăbi destul cât să-mi permită să ating pământul cu picioarele, și celălalt brați îi căzu pentru o clipă.
M-am rostogolit înainte, ridicându-l peste spatele meu. Agită lama și am simțit o tăietură pe braț. L-am izbit cu toată puterea de perete.
Dintr-o dată tipul era întins la podea.
Avea cam patruzeci de ani, păr des și grizonat, purta o jachetă sintetică și era bine făcut - se vedea că își lucrase corpul. Nu aveam cum să îi rezist. Mai avea în mână cuțitul și se răsuci repede, ghemuindu-se. Aveam aproximativ o secundă să găsesc o cale de a-mi salva viața.
Am căutat în jur ceva cu care să mă apăr. Lângă perete era o bâtă de baseball din aluminiu. Am lovit cu toată puterea. Nenorocita de bâtă sparse doar lămpile de deasupra mesei de biliard.
Tipul făcu un pas înapoi în mijlocul unei explozii de cioburi. Râdea de mine.
- Nu am operele de artă! am strigat.
- Îmi pare rău, domnule Kelly, spuse el începând să agite cuțitul, nu-mi pasă deloc.
Se apropie de mine și cuțitul îmi crestă din nou antebrațul. Mâna îmi fu săgetată de o durere incredibilă, cauzată probabil de faptul că văzusem cum se produsese tăietura.
- Ăsta e doar începutul, spuse el zâmbind.
Am rotit bâta înspre mâna lui și am reușit să-l nimeresc. Gemu. Cuțitul căzu pe podea cu un zdrăngănit.
Se izbi în mine. M-am lovit de perete de am văzut stele verzi. Am încercat să-l țin la distanță cu bâta, dar se apropiase prea mult. Și era prea puternic.
Îmcepu să-mi împingă bâta în piept, apăsându-mi coastele și plămânii. Încet, o ridică mai sus. Până când îmi ajunse la trahee.
Am început să mă sufoc. Deși era puternic, nu puteam să mă mișc. Nu aveam aer.
Simțeam cum mi se umflă venele de pe față. Cu ultimele puteri am ridicat genunchiul și l-am lovit între picioare. M-am aruncat în el. Ne-am rostogolit prin cameră dărâmând rafturile din spatele mesei de biliard - piese de joc, tacuri de biliard, video-recorderul.
L-am auzit pe tip gemând.
„Dumnezeule, poate s-a lovit la cap.”
I-am zărit cuțitul pe podea. M-am repezit la el, întorcându-mă înainte să i se limpezească privirea.
I-am tras violent capul spre spate și i-am împins propriul cuțit sub bărbie.
- Cine te-a trimis?
Nenorocitul îmi omorâse fratele. Nu-mi trebuia prea mult să-i împing lama în beregată.
- Cine te-a trimis? Cine?
Își dădu ochii peste cap până i se văzu albul ochilor.
- Ce dracu?
L-am prins de gulerul jachetei de parcă încercam să-l trag din apă într-o barcă, dar tipul se prăbuși pur și simplu în brațele mele.
Lama unei patine de hochei îi era înțepenită în spate. L-am împins și el s-a rostogolit, mort.
Eram stors de puteri și extenuat. Abia mă mișcam. Ședeam acolo pur și simplu, respirând greu și uitându-mă la el. Apoi m-am lovit de realitate.
„Tocmai ai omorât un om.”
Nu mă puteam gândi la asta - nu acum. M-am întors la fratele meu și am îngenuncheat lângă el pentru o ultimă dată. Lacrimile îmi umplură ochii. Mi-am plimbat mâna pe obrazul lui Dave.
- O, Dave, ce-am făcut?
M-am chinuit să-l ridic și m-am împleticit înapoi spre cartea de artă de pe canapea. Am smuls pagina cu portretul doctorului Gachet.
Apoi m-am strecurat afară din pivniță, în noapte. Brațul îmi sângera, așa că mi-am folosit puloverul pe post de bandaj. Apoi am făcut ceva la care mă pricepeam de minune în ultimul timp.
Am fugit.
Capitolul 44
Telefonul mobil îl făcu să sară din pat. Oricum Dennis Stratton nu dormea. Stătea la pândă, uitându-se la știrile externe pe CNBC. Îmbrăcat în boxeri, sări și luă telefonul în mână la al doilea țârâit. Verifică numărul iluminat. Număr privat.
Se simți entuziasmat. Situația fusese rezolvată.
- Le avem? întrebă Stratton pe un ton scăzut.
Voia să pună punct acum. Situația îl agita. Și nu-i plăcea să se simtă agitat. Dennis Stratton era un om căruia îi plăcea să dețină controlul.
- Aproape... ezită interlocutorul.
Stratton simți că ceva se schimbase.
- O să mai avem nevoie de încă puțin timp.
- Mai mult timp....
Buzele lui Stratton erau uscate. Își luă halatul pe el și se îndreptă spre balcon. Se uită la Liz. I se păruse că o auzise foindu-se în patul lor chinezesc, lăcuit în negru.
- Această problemă nu ne permite „încă puțin timp”. Ai spus că l-am prins. M-ai asigurat că sunt implicați profesioniști.
- Așa este, spuse interlocutorul, doar că...
- Doar că ce? izbucni Stratton.
Stătea în picioare în halat, uitându-se la ocean, în timp ce briza îi mângâia puținul păr de pe tâmplele capului său chelios. Era obișnuit să i se aducă rezultate. Nu scuze. De aceea își plătea oamenii.
- Am avut o mică problemă.
Partea a patra
RIPOSTA
Capitolul 45
În biroul din Florida, Ellie se uita la raportul venit de la Boston despre asasinarea lui David Kelly și a unui alt bărbat în Brockton, cu două zile înainte. Se simțea pur și simplu oribil - crimele ar fi putut fi vina ei.
Fusese o treabă sângeroasă - de profesionist. O plagă de cuțit sub a cincea coastă din stânga, lama învârtită cu sadism în inimă. Intenția celui care o făcuse fusese să-i provoace suferință victimei. Iar celălalt tip - cel cu patina înfiptă în spate - era un criminal de profesie pe nume Earl Anson cu legături în Boston și în sudul Floridei.
Și ceva o tulbura și mai mult: locul crimei era plin de amprentele lui Ned.
Cum putuse să îl judece atât de greșit? Fie că era cel mai sadic criminal de care ea auzise, fie un criminal incredibil de sadic îl urmărea. Cineva care știa pe cine ar contacta Ned în Boston. Cineva care voia ceva ce era în posesia lui Ned.
Cum ar fi poate niște tablouri furate.
Acum numele lui Ned era legat de șapte crime. Era mai mult decât suspect principal. Chipul lui pe faxurile tuturor departamentelor de poliție. Era cel mai urmărit din Boston de la - ce? - de la Strangulatorul din Boston.
„Nu.”
Ellie închise dosarul, imaginându-și scena. Nu se poate ca lucrurile să se fi desfășurat așa. Nu după cum vorbise Ned despre fratele său. Nu și-l putea imagina omorându-l pe Dave.
„NU! Imposibil!”
Scoase notițele mâzgălite după răpire:
„Facultatea de Drept BC. Speranța familiei...”
Poliția găsise la locul faptei o carte de artă cu o pagină smulsă. Celebrul portret al lui Van Gogh. Așadar, acum știa și Ned.
„Căutați în continuare, o implorase Ned, găsiți-l pe Gachet.”
Mai era și Tess. Ce legătură avea ea cu toate astea? Pentru că o legătură trebuia să fie. Rapoartele poliției despre ea erau schematice. Aproape de zero. Actele ei nu duseseră nicăieri. Notele de plată de la hotel fuseseră tot timpul plătite cu bani gheață.
O senzație ciudată îi străbătu creierul.
„Ai simțit vreodată că te îndrăgostești, Ellie?”
„Revino-ți, își spuse. Revino la normalitate!”
Tipul o răpise și ținuse o armă ațintită asupra ei timp de opt ore. Era implicat în șapte crime. Pe urmele lui erau la fel de mulți oameni ai legii câți erau și pe urmele lui Bin Laden. Chiar se putea să o încerce un sentiment de gelozie?
Și cum se făcea că, în ciuda tuturor probelor, ea chiar credea în tipul ăsta?
„Întoarce-te la operele de artă”, își spuse Ellie.
Jaful era cheia. Avusese sentimentul ăsta încă de la început.
Cablul era tăiat - hoții știau codul alarmei. Dacă tovarășii lui Ned nu furaseră obiecte de artă, altcineva o făcuse. Cine?
Se putea ca persoana din spatele jafului să fi intrat în panică la gândul că polițiștii vor pune totul cap la cap atunci când vor vedea că hoții folosiseră codul de alarmă? Tăiase firele pentru a ascunde faptul că acel cod fusese dezvăluit?
Aceleași trei cuvinte.
Ajutor din interior.
Capitolul 46
Ellie așteptă răbdătoare în timp ce un Bentley decapotabil de culoarea șampaniei se îndrepta spre ea prin porțile deschise, cu roțile scrâșnind pe aleea lungă cu pietricele albe.
- Agent Shurtleff, spuse Stratton oprindu-se în rond și mimând surpriza.
Purta mănuși de golf, iar expresia de pe fața lui dădea de înțeles că îi făcea la fel de multă plăcere să o vadă cât i-ar fi făcut un meci de crichet în pădure.
- Felicitări pentru arestarea din Boston, continuă Stratton coborând din mașină. Presupun că în tot timpul petrecut alături de Kelly n-ai aflat nimic despre operele mele de artă?
- Am luat legătura cu dealerii și agențiile de poliție din toată lumea, spuse Ellie încercând să nu se încrunte. Nu ne-a fost semnalat nimic.
- Nu a fost semnalat, nu? zâmbi Stratton din spatele ochelarilor săi de soare Oakley. Ei bine, lasă-mă să îți împărtășesc un mic secret, spuse el apropiindu-se și șoptind tare în urechea lui Ellie: Aici nu sunt.
Stratton se îndreptă spre casă, iar Ellie îl urmă. O menajeră ieși și îi înmână câteva mesaje.
- Și ce se mai aude cu simpaticul tău prieten? Salvamarul care a reușit să-mi spargă casa? Despre el v-a fost semnalat ceva?
- Presupun că acesta este motivul vizitei mele, replică Ellie cu vocea răsunându-i în imensul hol. Adevărul este că avem motive să credem că de fapt nu v-a spart nimeni casa.
Stratton se întoarse exasperat. Își ridică ochelarii de soare pe chelie.
- Aș fi zis că după ce omul ăsta ți-a ținut pistolul la tâmplă ai terminat-o cu teoria „ajutorului dinăuntru”. Câți a omorât până acum? Cinci? Șase? Recunosc că nu am urmat școala de detectivi, dar nu mi se pare o exagerare să cred că poate a luat și tablourile mele.
Ellie își simți mușchii faciali zvâcnind.
- Nu vă rețin decât un minut.
Stratton se uită la ceas.
- Am un prânz la Club Colette în douăzeci de minute. Presupun că mai am un singur minut să îți aud ultimele „concluzii”.
Ellie îl urmă neinvitată în birou, unde Stratton se aruncă într-un scaun de piele în spatele biroului.
- Vă amintiți că v-am întrebat de ce era tăiat cablul de alarmă, deși menajera își amintea că intrușii aveau codul de interior, întrebă Ellie așezându-se pe un scaun în fața lui și deschizându-și geanta.
Stratton își încrucișă mâinile nerăbdător.
- Desigur, nu am trecut deja prin asta?
- Vom fi trecut, spuse Ellie scoțând la vedere un plic maro, imediat ce vom înțelege ce este asta.
Scoase o pungă de plastic pentru dovezi și o puse în fața lui pe birou. Înăuntru era o bucată de hârtie. Stratton o privi, în timp ce rânjetul obraznic i se ștergea de pe față.
10-28-85. Codul alarmei lui.
- Nu este tocmai o exagerare, spuse Ellie mușcându-și buza, să ne mirăm de ce hoții ar fi fost atât de interesați de data primei dumneavoastră vânzări de acțiuni, nu-i așa?
- Unde ai găsit asta? întrebă Stratton încordat.
- Asupra unuia dintre cadavrele din Lake Worth, răspunse Ellie. Cred că v-am întrebat și mai înainte dacă puteți să-mi dați o listă cu toți cei care au acces la codul alarmei. Cred că mi-ați spus că un îngrijitor, menajera, fiica dumneavoastră, doamna Stratton, desigur....
Stratton clătină din cap, ca și cum îl amuza ceva.
- Chiar vă credeți un detectiv de primă mână, nu-i așa, agent Shurtleff?
Ellie simți că i se încordează șira spinării.
- Ce vreți să spuneți?
- Sunteți licențiată în arte, spuse Stratton. Cred că meseria dumneavoastră este să îi ajutați pe ceilalți detectivi când vine vorba de proveniența și autenticitatea operelor. Îmi imaginez că vă e foarte greu, ca o admiratoare a frumosului ce sunteți, să trebuiască să vă petreceți viața urmărind frumoasele posesiuni ale altora.
- Slujba mea este să dau la iveală falsurile, replică Ellie ridicând din umeri, indiferent că sunt făcute pe pânză sau nu.
Cineva bătu la ușă. Apăru capul lui Liz Stratton.
- Îmi cer scuze, spuse ea zâmbindu-i lui Ellie și apoi continuând plictisită spre Stratton: Dennis, au venit oamenii cu cortul.
- Vin imediat.
Se uită la ea zâmbind, apoi se întoarse spre Ellie.
- Mi-e teamă că s-a terminat momentul în care risipeam bani, agent Shurtleff.
Se ridică.
- Pregătim casa pentru o mică adunare ce va avea loc sâmbătă seara. Liga pentru Conservarea Coastei, o cauză minunată. Ar trebui să vii. Tocmai ne-am încasat suma de la compania de asigurări. O să fie diverse noi tablouri pe pereți. Mi-ar plăcea să-ți aud părerea.
- Desigur, spuse Ellie. Ați plătit prea mult.
Stratton se uită la ea în continuare cu un zâmbet infatuat. Băgă mâna în buzunar și scoase un teanc de bancnote, cărți de credit și niște mărunțiș, pe care le lăsă pe birou.
- Atâta timp cât ne înțelegem, agent Shurtleff: una dintre grijile mele este să-mi protejez familia de cei care își bagă nasul în treburile noastre personale și fac acuzații.
Ellie luă punga de probe și era pe cale să o pună la loc în plic. Ceva o făcu să se oprească și să se uite.
- Jucați golf, domnule Stratton?
- Joc, agent Shurtleff, zâmbi Stratton. Acum te rog să mă scuzi.
Printre bancnotele și mărunțișul din grămăjoară, Stratton aruncase pe biroul său englezesc de piele un reper negu de golf.
Capitolul 47
Când am plecat de la casa lui Philly, am sărit în mașina lui Dave. M-am gândit că aveam ceva timp înainte ca trupurile să fie descoperite - cel mult o zi - și că până atunci trebuia să fiu la mulți kilometri depărtare. Dar în ce direcție?
Am condus nebunește, cu imaginea fratelui meu zăcând acolo ca un animal înjunghiat perindându-mi-se în fața ochilor. Știind că eu l-am târât în asta. Uitându-mă la lucrurile lui răspândite prin mașină - manuale, o pereche de pantofi sport Nike purtați, CD-uri, muzica lui Dave.
Am abandonat mașina într-un oarecare orășel uitat de lume din Carolina de Nord, și am cumpărat un Impala pe 350 de dolari de la un vânzător dintr-o reprezentanță de mașini folosite, care mi-a pus alte întrebări.
M-am dus la toaleta unui restaurant pe pe marginea șoselei și mi-am vopsit părul. Apoi am tăiat cu atenție o mare parte din el.
Când m-am uitat în oglindă, eram alt om. Părul meu blond și des dipăruse. Împreună cu multe alte lucruri.
În timpul acelei călătorii m-am gândit să-mi pun capăt zilelor. Să cotesc pur și simplu într-o parcare dărăpănată de pe autostradă și să sar cu mașina asta veche de o stâncă, dacă puteam găsi una. Asta m-a făcut să râd. Eram căutat pentru șapte crime și nu aveam nici măcar o armă!
Și aș fi putut s-o fac - să termin totul în acea călătorie. Dar dacă aș fi făcut-o, toată lumea m-ar fi crezut vinovat de uciderea celor pe care îi iubeam. Și dacă aș fi făcut-o, cine l-ar fi căutat pe criminal? Așa că m-am gândit să mă întorc în Florida, acolo unde începuse totul.
Așadar, o zi mai târziu, rabla mea zdrăngănea pe podul Okeechobee din Palm Beach. Am parcat în fața clubului Brazilian Court. M-am uitat la clădirea gălbuie, mirosind aroma degajată de grădini, dându-mi seama că ajunsesem la capătul călătoriei mele - acolo unde începuse totul.
Am închis ochii sperând la o revelație karmică ce avea să-mi spună exact ce să fac în continuare.
Iar când am deschis ochii, am văzut semnul.
Pe ușa din față ieșea Ellie Shurtleff.
Capitolul 48
Erau câteva moduri de acțiune, hotărî Ellie.
Putea să-i împărtășească lui Moretti ce descoperise și să lase situația pe mâinile lui. În fond, asasinarea lui Tess MacAuliffe nici măcar nu era cazul ei. Sau putea să paseze toate astea celor de la Poliția din Palm Beach. Dar Ellie văzuse deja cum îl tratau aceștia pe Stratton.
Sau putea să facă exact ce-și dorea din toată ființa să facă.
Să mai continue puțin. Doar un pas sau doi... Ce se putea întâmpla?
O rugă pe asistenta ei să-i printeze o fotografie a lui Stratton de pe internet. Îi lăsă vorbă lui MOretti că iese câteva ore. Apoi se urcăîn Crown Vic și o luă pe autostradă, înapoi spre Palm Beach.
Știa că Moretti ar fi făcut infract dacă ar fi aflat, și asta o făcu să zâmbească.
„La naiba cu arta!”
Trecu podul peste Okeechobee și se îndreptă spre Brazilian Court. Acum era mult mai liniștit decât cu câteva zile înainte.
Ellie intră în hol. Un blond atrăgător stătea la recepție. Ellie îi puse în față insigna de FBI agățată la gât. Îi arătă poza lui Dennis Stratton.
- L-ai văzut din întâmplare pe acest individ pe aici?
Recepționerul studie poza un minut, apoi dădu din umeri în sens negativ. I-o arătă unei colege. Ea dădu din cap că nu.
- Poate doriți să i-o arătați lui Simon. El lucrează de noapte.
Ellie le mai arătă poza portarilor și apoi managerului restaurantului. O arătă câtorva ospătari. Toată lumea dădea din cap în semn că nu. Era o încercare hazardată, își reaminti Ellie. Poate că avea să se întoarcă în timpul nopții și să încerce cu Simon.
- Hei, îl știu pe ăsta, spuse unul dintre ospătarii de la room-service.
Îl găsise în bucătărie. Ochii i se luminară când îi văzu fața.
- E prietenul lui MacAuliffe.
Ellie clipi.
- Ești sigur?
- Sigur că sunt sigur! exclamă Jorge, ospătarul. Vine pe aici din când în când. Lasă bacșișuri foarte bune. Mi-a dat odată douăzeci de dolari să las o sticlă de șampanie.
- Vrei să spui că erau prieteni? întrebă Ellie simțind cum i se accelerează pulsul.
- Poți să spui și prieteni.
Jorge aruncă un zâmbet.
- În sensul că vreau să învăț și eu cum să mă „împrietenesc” așa cu cineva. Trebuie să fi avut o grămadă de biștari, nu?
- Da, aprobă Ellie, o grămadă de biștari, Jorge.
Capitolul 49
Am întors Impala într-o parcare pe jumătate plină de pe Military Trail la sud de Okeechobee. Lângă Vern Tank, și Tummy, și Seminole Pawn, departe de vilele de pe plajă.
Locul arăta ca un birou de transporturi dărăpănat sau ca una dintre cocioabele de stuc văruite în care stăteau avocați în mizerie în căutare disperată de cazuri. Îi dădea de gol doar numărul mare de Vespa-uri tunate de pe trotuar și semnul din fereastră pe care scria Yamaha.
MOTOCICLETELE LUI GEOFF.
CAMPION NAȚIONAL LA CURSE MINI: 1998.
Am parcat și am pășit înăuntru. Nu era nimeni la tejghea. Din spate se auzea zgomotul unui motor turat. M-am strecurat spre garaj printre rafturile pe care erau cutii cu căști de motocicletă. Pe podea era o sticlă de Pete Wicked pe jumătate goală, iar lângă se vedea o pereche de adidași purtați ieșind de sub un Ducati 999 lustruit. Motorul fu din nou turat.
Am lovit adidașii.
- Mi se pare mie sau chestia aia sună ca accesul de tuse al unei babe?
O față plină de ulei de ivi de dedesubt. Păr portocaliu tuns scurt și un zâmbet ambiguu.
- Nu știu, amice. Presupun că asta depinde de cât de tare poate alerga băbăciunea.
Apoi ochii i se bulbucară de parcă aș fi ieșit dintr-o criptă din Noaptea morților vii.
- Dumnezeule mare, Ned!
Geoff Hunter azvârli cheia și sări în picioare.
- Tu ești, Ned? Sau vreo dublură de-a lui Andrew Cunanan*?
*criminal american în serie, notoriu pentru uciderea a cinci oameni, inclusiv pe celebrul designet Gianni Versace
- Eu sunt, am spus făcând un pas înainte. Ce a mai rămas din mine.
- Amice, dă-mi voie să-ți spun că mă bucur să te văd, zise Geoff clătinând din cap, dar sincer, speram să fii cu mult mai departe de locul ăsta demn de milă.
Își puse mânile pătate de vaselină și de ulei în jurul meu.
Champ era un neozeelandez care participase câțiva ani la campionatul de motociclism. Odată deținuse chiar și recordul de viteză al turului.
După una, două întreceri cu Jack - Daniels - și un divorț complicat, ajunsese să execute cascadorii cu motocicleta la show-uri de profil. Sărea peste mașini și prin cercuri de foc.
Îl cunoscusem lucrând în bar la Bradley. Dacă-i puneai în față orice chestie destul de nebunească însoțită și de o bere, Champ era al tău!
Se îndreptă spre un frigider mic și îmi desfăcu o bere. Apoi se așeză pe frigider.
- Presupun că n-ai venit pentru bere, nu-i așa, amice?
Am dat din cap că nu.
- Sunt în rahat până la gât, Geoff.
- Gezii că pentru simplul fapt că am creierii pe jumătate scurtcircuitați și sunt beat jumătate din timp nu pot citi ziarele, Ned? S-ar putea să fie așa - dar știu să dau drumul la televizor.
- Știi că n-am făcut nimic din toate lucrurile alea, Champ, am spus eu privindu-l în ochi.
- Vezi că ții predici preotului, amice. Crezi că cei care te cunosc cu adevărat chiar își închipuie că mergi prin țară omorându-i pe toți cei pe care îi întâlnești în cale? În locul tău m-ar îngrijora restul lumii. Mi-a părut rău de prietenii tăi, Ned, și de fratele tău. Cum stă situația, de fapt?
- Situația este disperată, Geoff, și am nevoi de ajutor. De tot ajutorul pe care îl pot primi.
- Presupun că nu te aștepți la prea mult dacă ai venit la mine, spuse el ridicând din umeri.
- Am venit, am zis eu înghițind în sec, în singurul loc unde puteam veni.
Geoff îmi făcu cu ochiul, îndreptând berea spre mine.
- Cunosc situația, întări el cu o mișcare a capului. E o mare distanță de la locul întâi, mai ales când dimineața nici nu vezi bine, ca să nu mai vorbim de condus și de luat curbele la o sută treizeci de kilometri la oră. Îmi pare rău, amice, nu am prea mulți bani gheață. Dar știu cum să te scot de aici, dacă de asta ai nevoie. Știu niște bărci care se furișează într-o secundă pe lângă paza de coastă, indiferent de ce naiba transportă. Cred că merg și în afară. Pun pariu că îți sună foarte bine Costa Rica în momentul ăsta.
- Nu încerc să plec, Geoff. Vreau să dovedesc că nu eu am făcut acele lucruri. Vreau să descopăr făptașul, am spus eu dând din cap.
- Înțeleg. Tu împreună cu care armată, amice?
- Presupun că fie am varianta asta, fie să mă sinucid, am spus eu.
- Cunosc situația.
Geoff își trecu mâna uleioasă prin părul portocaliu.
- Rahat, se pare că sunt persoana potrivită să-ți dea o mână de ajutor. Și pe lângă asta mor după niște cauze pierdute. Dar presupun că știai asta, Neddie, nu-i așa? De-aia ești aici,
- De-aia, am confirmat, și pentru că nu am unde să mă duc altundeva.
- Sunt flatat.
Champ mai luă o dușcă de bere.
- Cred că ești conștient că dacă sunt prins cu tine risc totul. Afacerea mea, revenirea mea.
Se ridică și se îndreptă șchiopătând spre o chiuvetă. Arăta de parcă se târâse afară dintr-o grămadă, după două ore de rugby. Își spălă vaselina de pe mâini și de pe față.
- La naiba cu revenirea, amice... Dar trebuie să clarificăm ceva înainte să-mi iau un angajament.
- Nu o să te pun în pericol, Champ, dacă la asta te referi.
- Pericol?
Se uită la mine ca la un nebun.
- Cred că glumești, amice. Eu sunt cel care zboară prin foc pentru trei sute de dolari saltul. Mă gândeam doar... la dracu, ești nevinovat, Ned, nu-i așa?
- Sigur că sunt nevinovat, Geoff.
Zăbovi cu sticla de bere la gură pentru o vreme.
- OK, așa e mai ușor... Ți-a spus cineva vreodată că e greu să negociezi cu tine, Ned?
Ochii lui Clamp se încrețiră într-un surâs.
M-am dus la el și i-am întins mâna, apoi l-am tras spre mine.
- Nu aveam la cine să apelez, Geoff.
- Nu te autocompătămi în fața mea, Neddie. Orice ai pune tu la cale, e mult mai sigur decât ce fac eu de obicei. Dar înainte să mai desfacem o sticlă de bere, spune-mi ce plan ai. Trebuie să fie unul. Pe cine mai avem în vizor?
- O fată, sper, am spus.
- O fată? întrebă Geoff uitându-se la mine.
- Vestea bună este că am impresia că și ea mă crede.
- E bine de știut, amice. O să-i copleșim numeric. Și vestea proastă care este?
- Vestea proastă este, am spus eu încruntându-mă, că lucrează la FBI.
Capitolul 50
- Dă-mi voie să înțeleg.
Agentul special șef Moretti se ridică de la birou, holbându-se la Ellie. Stătea cu gura căscată, între șoc și neîncredere.
- Vrei să-l aduc pe Dennis Stratton la un interogatoriu pentru crimă?
- Ascultă.
Ellie scoase punga de probe ce conținea reperul negru de golf din camera lui Tess MacAuliffe.
- Vezi asta, George? Când l-am interogat pe Stratton la el acasă, a scos din buzunar același tip de reper de golf. Aparține unui club de golf Trump International.Stratton este membru. Asta îl leagă de scena crimei.
- Asta îi mai leagă și pe alți o sută de oameni, spuse Moretti clipind. AM auzit cu Rudy Giuliani e membru. Vrei să-l arestăm și pe el?
- Dacă el ar fi avut o relație cu Tess MacAuliffe, George, atunci da, spuse Ellie mișcând din cap afirmativ.
Ellie deschise dosarul și așeză poza lui Dennis Stratton pe masă.
- Am fost la Brazilian Court și le-am arătat asta. O cunoștea, George. Erau mai mult decât cunoștințe. Aveau o aventură.
Moretti se uită la ea.
- Te-ai dus la un loc al crimei care nici măcar nu este în jurusdicția noastră și ai arătat poza unuia dintre cei mai notabili oameni din Palm Beach? Credeam că ne-am înțeles, Ellie. Tu nu investighezi crimele. Tu urmărești operele de artăă.
- Sunt legate una de alta, George. Operele de artă, Stratton. Și Tess MacAuliffe. Un ospătar l-a recunoscut. Avea o aventură.
- Și de ce ai vrea să-l acuz, agent special? Că-și înșela nevasta?
Moretti o ocoli și închise ușa. Apoi se sprijini de marginea biroului, impunător ca un director de școală.
- Dennis Stratton nu este un golan oarecare pe care îl pui la zid fără dovezi reale, Ellie. Te-ai întors la Brazilian Court, încălcându-mi ordinele, în legătură cu un caz care nici măcar nu este al nostru? L-ai ațâțat pe tipul ăsta de la bun început. Și acum vrei să-l arestezi. Pentru crimă?
- A avut o relație cu victima. Cum să nu investigăm asta?
- Nu prea pot să te înțeleg, Ellie. Avem un suspect care ți-a pus o afurisită de armă la tâmplă în Boston, ale cărui amprente sunt peste tot la locul unei duble omucideri. Al cărui frate este mort și care a fost cu această Tess MacAuliffe în ziua în care a fost omorâtă. Și tu vrei să-l arestez pe Dennis Stratton?
- De ce ar fi omorât-o Kelly pe fată? Să îndrăgostise de ea, George. Stratton minte, George. Nu ne-a spus că o cunoștea pe victimă. Nu a menționat nimic celor de la Poliția din Palm Beach.
- De unde știi că nu le-a spus celor de la poliție? întrebă Moretti. Le-ai verificat depozițiile din acest caz?
Expiră frustrat.
- O să verific la ei. Ai cuvântul meu. Așa e OK? Trebuie însă să înveți să ai încredere că agențiile desemnate să rezolve aceste cazuri își fac treaba. Și asta trebuie să faci și tu, da? Să-ți vezi de treabă.
- Da, aprobă Ellie.
Întinsese coarda cât putuse de tare.
- Încă ceva, adăugă Moretti punându-și mâna pe umărul lui Ellie în timp ce o conducea spre ușă. Dacă mai vii la mine vreodată cu așa ceva, următoarea ta slujbă va fi să faci investigații pentru vânzătorii de pe Collins Avenue care dau faliment din cauza fraudelor. Și asta ar fi o irosire a calificărilor tale deosebire, nu-i așa, agent special Shurtleff?
Ellie își îndesă dosarul cu probe sub braț.
- Da, domnule, spuse ea, ar fi o irosire.
Capitolul 51
Ellie își răsuci caiacul pe creasta unui val, îndreptând ambacarțiunea în momentul în care următorul val începea să se formeze.
Era superb, iar ea ținea caiacul exact pe direcție, urcând, anticipând momentul, în timp ce valurile ajungeau la apogeu.
Apoi se izbea cu putere de ele. Pentru o secundă Ellie stătea acolo într-o stare de grație, iar apoi își dădea drumul în curbura valului de parcă ar fi fost un proiectil, în timp ce picături reci de apă o loveau peste față.
Într-un final valul se prăbuși peste ea. Țâșni în sus, iar caiacul săltă în aer. Mai lovi de câteva ori cu vâsla, alunecând spre țărm. Un alt val o lovi din spate. Apoi Ellie glisă pe plajă. Își șterse picăturile de pe față.
De nota zece!
Faptul că se mutase aici avea un mare avantaj: atunci când avea o problemă, se putea retrage în mica ei lume. Și în acest moment totul devenise o problemă.
Știa că Moretti n-avea să miște un deget în legătură cu Stratton și Tess. Îl aveau deja pe Ned gata să fie țap ispășitor. Amprente, legături cu victimele, răpirea unui agent federal.
„Fii un bun agent”, își spuse Ellie.
După cum spusese Moretti, chestia asta cu Tess MacAuliffe nu era nici măcar cazul lor.
În mintea ei se insinuă ceva, o vorbă a bunicului ei. Era un om care reușise pe cont propriu și care luputase cu gangsterii în anii treizeci. Tipilor răi le spunea „golănași”. Reușise, de asemenea, să transforme o mică fabrică de bluze într-o mare firmă de articole sportive.
- Când viața te lovește și te aruncă într-un colț, lovește înapoi! spunea el întotdeauna.
Ellie era sigură că jigodia de Stratton era implicat cumva. În furtul propriilor obiecte de artă, poate și în uciderea lui Tess. Felul în care râsese de ea era ca și cum ar fivrut s-o întărâte.
„Găsește-mi vreo vină. Te provoc.”
„Așadar, găsește ceva, Ellie.”
Trase caiacul din fibră de sticlă înapoi pe verandă.
„Ripostează!”
„Ca și cum ar fi atât de simplu.”
Încă îmbrăcată în costumul de neopren, Ellie șterse sarea de pe carcasa ambarcațiunii.
Lucra la FBI, nu făcea afaceri cu bluze. Exista un lanț ierarhic. Avea o misiune bine definită. Trebuia să raporteze unei persoane. Nu putea doar să-și urmeze instinctul. Asta ar fi însemnat că încalce ordinele superiorilor.
Era vorba de cariera ei.
Ellie sprijini caiacul de perete și își scoase papucii de gumă, scuturându-și picăturile din păr.
„Asta ar fi o irosire a calificărilor tale deosebite, nu-i așa?” o apostrofase Moretti.
Pierdea teren în fața lui zilnic.
Și Ned? De ce făcea asta?
- Ce-ai de gând să faci, bombăni ea dând din cap exasperată, să-l lași pe tipul ăsta să-ți distrugă cariera?
Auzi o voce din spate, care o sperie de moarte. Ellie se răsuci rapid.
- Ai grijă ce îți dorești, Ellie... Nu poți să știi ce o să-ți aducă soarta.
Capitolul 52
- Pentru numele lui Dumnezeu, Ned! exclamă Ellie, făcând ochii mari.
Sau cel puțin părea să fie Ned, cu părul scurt, mai închis și cu o barbă de patru zile.
- Nu te speria, spuse Ned ridicând mâna. Nu te răpesc de data asta, Ellie, jur.
Ellie nu era speriată. Dar era furioasă și în gardă. Antrenamentul ei dădea roade de data asta. Ochii căutară repede tocul pistolului aflat pe cuierul din bucătărie. De data asta, se gândi ea, o să preia controlul.
Se repezi spre bucătărie. Ned fugi după ea prinzând-o de mână.
- Te rog, Ellie....
Se zbătu sălbatic în strânsoarea lui.
- Ce naiba cauți aici, Ned?
- Mă gândeam că acum, cu toată publicitatea, biroul tău nu e locul ideal să ne întâlnim, spuse el suprimându-și un zâmbet.
Ellie încercă să se elibereze a doua oară, însă el o ținu strâns, dar nu atât de strâns încât să îi provoace durere.
- Trebuie să vorbesc cu tine, Ellie. Ascultă-mă, doar.
Simți nevoia să-l dea la o parte, să ia arma, dar trebui să recunoască totuși că o părticică din ea era de fapt mulțumită - mulțumită că el nu pățise nimic. Că era acolo.
Îmbrăcată în costumul ei mulat, cu mâna lui pe a ei, se simțea puțin jenată. Roși.
- Ce naiba faci, Ned?
- Am încredere în tine, Ellie, asta fac. Îți arăt noua mea înfățișare. Ce părere ai?
- Sunt de părere că atunci când o să ieși din închisoare o să fii un candidat al naibii de bun pentru emisiunea Deghizarea perfectă.
Apoi începu din nou să-și tragă mâna.
Ned cedă din strânsoare.
- Vreau să spun că, poate, o să începi și tu să ai încredere în mine.
Stătea acolo, uitându-se la el nervoasă. O parte din ea mai voia să pună mâna pe armă. Cealaltă parte știa că el nici măcar nu ar fi încercat să o oprească.
- Mi-e greu să am încredere în tine, Ned. De fiecare dată când fac asta, descopăr că încă o persoană pe care o cunoșteai a murit. Nu poți să apari aici pur și simplu. Sunt un agent federal, nu amicul tău de pe yahoo. Ce naiba te face să crezi că nu o să te arestez?
- Un singur lucru, spuse el, încă ținând-o de mână.
- Care? întrebă ea uitându-se la el încă furioasă.
- Am impresia că mă crezi, spuse el, dându-i drumul la mână.
Ellie mai aruncă o privire fugară spre armă, deși știa că nu mai contează. Nu avea de gând să o folosească. Ned avea dreptate. Chiar îl credea. Simți valuri de frustrare în tot corpul. Apoi, în sfârșit, cedă, uitându-se fix în ochii lui.
- Tu ai omorât-o pe femeia aia, Ned?
- Pe Tess? întrebă el clătinând din cap. Nu.
- Și fratele tău? Ce s-a întâmplat cu el?
- Nu am făcut decât să mă duc să-l întâlnesc. Asta după ce m-am întâlnit cu tata. Ellie, fratele meu era mort când am ajuns acolo. Fratele meu, Ellie. Cel care o făcuse mă aștepta pe mine. Aproape că m-a omorât și pe mine. A fost trimis de cineva, Ellie. Credea că am tablourile. Încă nu știu cine era.
- Numele lui era Anson. Era un criminal din sudul Floridei, cu un cazier kilometric.
- Vezi... asta e dovada. L-a trimis cineva aici.
Ochii lui Ellie se îngustară.
- Tu trăiești în sudul Floridei, nu-i așa, Ned?
- Ellie, chiar crezi că îl cunoșteam?
Băgă mâna în buzunar și scoase o bucată de hârtie împăturită.
- Uite, vreau să-ți arăt ceva.
O recunoscu pe loc. Era pagina ruptă din cartea de artă. Doctorul Gachet al lui Van Gogh.
- Când a fost ucis, Dave încerca să îmi arate asta. Nu voia să mă trădeze. Încerca să mă ajute, Ellie.
Ochii lui Ned semănau cu ai unui copil neajutorat care vrea ceva.
- Nu am la cine să apelez, Ellie. Trebuie să mă ajuți să-l găsesc.
- Tu nu înțelegi, Ned? Sunt agent federal.
Îi atinse brațul.
- Îmi pare rău pentru fratele tău. Chiar îmi pare. Dar nu te pot ajuta decât dacă te predai.
- Cred că știm amândoi că e puțin cam târziu pentru asta.
Ned se sprijini de balustrada verandei.
- Știu că toată lumea presupune că eu am picturile. Tess, Dave... amprentele mele sunt peste tot. Vrei să știi adevărul, Ellie? Nu mai e vorba numai de mine - să mă dezvinovățesc. Persoana care l-a trimis pe nenorocitul ăla să-l omoare pe Dave, oricine ar fi, căuta operele de artă. Știm amândoi că nu o să le mai caute dacă mă prind.
- Revino, te rog, la realitate, Ned.
Ellie simți lacrimi de frustrare în ochi.
- Nu pot să fac echipă cu tine. Sunt de partea FBI-ului.
- Să revin la realitate, Ellie?
Ned părea că se prăbușește.
- Crezi că nu îmi doresc să nu fie nimic real când mă trezesc în fiecare dimineață?
Se dădu înapoi spre marginea verandei.
- Am făcut o greșeală venind aici.
- Ned, te rog, nu te poți întoarce acolo acum.
- O să aflu cine a pus asta la cale, Ellie.
Ned sări jos și Ellie își dădu seama că inima i-o luase razna. Nu voia ca el să plece. Ce putea să facă? Să ia arma? Avea să-l împuște?
Rămase în stradă, uitându-se la ea cum stătea pe verandă în costumul ud, iar privirea îi alunecă spre caiac.
- Frumoasă placă. Ce e, un Big Yak?
- Nu.
Ellie negă din cap.
- Un Scrambler. Trei șaizeci.
Salvamarul din el dădu din cap aprobator. Apoi plecă înapoi în noapte.
- Ned! îl chemă Ellie.
Se întoarse. Pentru o secundă se uitară fix unul la altul.
Ea ridică din umeri.
- Nu știu dacă mai contează, dar îmi plăceai mai mult când erai blond.
Capitolul 53
Când Dennis și Liz Stratton dădeau o petrecere, venea toată elita, sau cel puțin toți cei care credeau că fac parte din elită.
Ellie abia intră pe ușă când un ospătar îmbrăcat elegant îi puse în față o tavă de minisandvișuri cu caviar, după care Ellie dădu nas în nas cu unele dintre cele mai notabile personaje din societatea admiratorlor de artă din Palm Beach.
Ellie nu se simțea în largul ei acolo. Toate femeile purtau rochii de marcă și bijuterii de lux, iar ea era îmbrăcată într-o rochie neagră banală, cu o capă de cașmir în jurul umerilor. Singura ei posesiune erau cerceii cu diamant pe care i-i lăsase bunica sa. Dar nimeni nu îi va observa în acea cameră.
Înaintă cu dificultate prin încăpere. Peste tot curgeau valuri de șampanie. Sticle mari de Cristal, șampanie despre care Ellie știa că valorează sute de dolari sticla. Și caviar - un castron uriaș așezat în trupul de gheață, sculptat manual, al unei lebede.
Într-o cameră era un cvintet de coarde de la orchestra simfonică din Florida.
Un fotograf de la Shiny Sheet le făcea pe doamne să-și scoată un șold în evidență. să îndoaie un picior, să își descopere cele mai strălucitoare și albe zâmbete. Toate astea într-un scop caritabil, desigur.
Ellie îl observă pe Vern Lawson, șeful detectivilor din Palm Beach, stând scorțos la marginea mulțimii cu o cască în ureche. Probabil că își storcea creierii să-și dea seama ce căuta ea acolo.
De-a lungul pereților mai stăteau cel puțin cinci bărbați cu pieptul extrem de lat, în smoching, cu mâinile la spate.
Probabil că Stratton angajase jumătate din polițiștii care nu erau de serviciu din Palm Beach pe post de agenți de pază.
Un mic grup se adunase în coridorul care ducea spre sufrageria lui Stratton. Ellie se îndreptă într-acolo penrru a vedea care era cauza agitației.
Rămase perplexă.
Se uita la Natura moartă cu vioară al lui Matisse, una dintre cele mai cunoscute cresții din perioada cubistă a pictorului. Ellie îl văzuse odată la New York, la muzeu. Auzise că își schimbase recent proprietarul la o licitație privată. Dar, când îl văzu pe peretele lui Stratton, se simți brusc furioasă. De aceea o invitase. Nenorocitul încerca să-i ia ochii.
- Văd că ai descoperit Matisse-ul, agent Shurtleff.
O voce încrezută o luă prin surprindere din spate.
Ellie se întoarse. Stratton purta o cămașă albă fără guler, un blazer de cașmir și o expresie satisfăcută pe față.
- Zic că nu e un exemplar rău având în vedere că l-am obținut într-un timp atât de scurt. Poate nu la fel de scump ca și Picasso-ul, dar ce poți să faci...? Un colecționar trebuie să-și acopere pereții. Chiar dacă am plătit cam mult.
- E minunat, spuse Ellie, incapabilă să-și ascundă admirația față de tabloul în sine.
- Mai sunt...
Stratton o luă de braț și o conduse spre un grup de admiratori care se uitau la un celebru Rauschenberg de pe un alt perete. Doar acel tablou trebuie să fi costat zece milioane. Iar pe treptele ce duceau spre salon, pe două suporturi din lemn, erau uimitoare desene ale lui El Greco: le recunoscu drept studii din faimoasa lui Apocalipsa.
Capodopere.
- Cel care vă dă sfaturi în materie de artă face o treabă excentă, spuse Ellie uitându-se în jur.
- Mă bucur că ești de acord.
Stratton zâmbi, și în mod clar se simțea foarte bine.
- Și văd că te-ai îmbrăcat festiv. Vino, servește niște șampanie. Trebuie să se învârtă pe-aici nepotul vreunui bogătaș care o să-ți găsească ocupația fascinantă.
- Mulțumesc, îi răspunse Ellie forțat, dar nu în seara asta. Lucrez.
- Lucrezi? întrebă Stratton amuzat. Ei bine, asta te diferențiază de restul celor de aici. Lasă-mă să ghicesc, crezi că Ned Kelly se află în casă?
- Kelly... nu, răspunse Ellie uitându-se la el. Dar mă întrebam dacă numele Earl Anson vă spune ceva.
- Anson?
Stratton ridică din umeri și inspiră adânc.
- Ar trebui?
- El a fost al doilea om ucis odată cu fratele lui Kelly, în Boston. S-a descoperit că e un infractor local. Mă gândeam că poate ați auzit de el.
- De ce să aud? întrebă Stratton salutând din cap o față familiară.
- Pentru că era în Boston și vă căuta cele trei picturi.
Stratton îi făcu cu mâna soției sale aflate în cealaltă parte a camerei salutând oaspeți, într-o rochie cu umerii goi, ce părea a fi Prada.
Liz Stratton zâmbi la vederea lui Ellie.
- Uiți mereu, spuse Stratton, abia întorcându-și privirea, că sunt patru. Au fost furate patru picturi. Se pare că întotdeauna treci cu vederea Gaume-ul.
- A fost ucis un om nevinovat, domnule Stratton. Un student la Drept, replică Ellie.
- Un avocat în minus, replică Stratton râzând de propria glumă nesărată. Îmi cer scuze, dar am și alți oaspeți.
- Și despre Tess MacAuliffe ce aveți de spus? întrebă Ellie prinzându-l pe Stratton de umăr. Sunt confuză și în legătură cu ea.
Fața lui Stratton deveni iritată.
- Știu că vă vedeați cu ea.
Ellie se uită lung la el.
- Pot să fac legătura între dumneavoastră și ce s-a întâmplat la Brazilian Court. Aveați o aventură cu Tess.
Privirea lui Stratton deveni dintr-o dată dură.
- Cred că e momentul să-ți bei șampania, Ellie.
O prinse de braț.
- Afară, pe verandă.
Capitolul 54
Poate n-ar fi trebuit să spună ce tocmai spune. Știa că mersese prea departe. Dar își dorise să i-o servească și să vadă cum îi dispare zâmbetul încrezut.
Stratton o trase prin ușile mari de sticlă pe terasa vastă cu vedere la ocea. Până să se poată opune, erau afară. Își înfipsese degetele în brațul ei.
- Luați-vă mâinile de pe mine, domnule Stratton.
Ellie încrecă să se elibereze fără să facă o scenă - cum ar fi fost, să-l pună la pământ în mijlocul mulțimii.
- Mă gândeam că poate o să-ți placă să vezi marmura Fratesi pe care o am aici, spuse Stratton în timp ce trecură pe lângă un cuplu care se plimba pe terasă. Am adus-o de la o vilă de lângă Roma. Este din secolul al XVII-lea.
- Sunt agent federal, îl avertiză Ellie. Din secolul XXI.
- O târfă federală, asta ești, șuieră Stratton, forțând-o spre o zonă îndepărtată cu vedere la mare.
Ellie se uită în jur după cineva la care ar fi putut să strige dacă situația se înrăutățea. Înăunru începea să cânte orchestra. Dacă Moretti afla de asta, era terminată.
- Se pare că nu te-a impresionat discuția noastră de ieri, spuse Stratton împingând-o de-a lungul plăcilor de marmură spre capătul de piatră al terasei. Ești o fetiță drăguță, Ellie. Știi că fetițele drăguțe trebuie să fie atente în ziua de azi. Chiar dacă lucrează la FBI.
- Nu cred că vreți să continuați.
Ellie încercă să se smulgă din strânsoare.
- Amenințați un agent federal....
- Ameninț? Eu nu am făcut așa ceva, agent Shurtleff. Toate amenințările au venit din partea ta. Tess era o problemă personală. Îmi plăcea să i-o trag târfei, asta e tot. Nu știu cum a murit, și nici nu-mi pasă prea tare. Dar, ca o mică remarcă, atunci când fetițele drăguțe se ocupă cu chestii de genul jogging pe plajă, sau, și mai bine, ies cu caiacul în larg... Uite, Ellie, nu poți să știi niciodată cât de periculos e sportul ăsta uneori.
- O să fac legătura între dumneavoastră și Earl Anson.
Ellie îl privi furioasă.
Jacheta îi căzu de pe umeri. Stratton o ținea de braț, având pe față un rânjet care lui Ellie nu-i plăcea deloc, uitându-se la silueta ei și la umerii ei goi.
- Trebuie să fii foarte drăguță în costumul de surf, Ellie. Poate că o să vreau să văd ceva mai mult din corpul tău.
Capitolul 55
„Ce era asta?”
Stăteam pe cheiul de vizavi de casa lui Stratton, când am văzut totul desfășurându-se sub ochii mei. Nici nu știu de ce eram acolo. Poate pentru că acolo începuse totul, acolo fuseseră prinși în capcană Mickey, și Bobby și Barney - rămăsesem fără răspunsuri. Sau poate că mă deranja faptul că Stratton era înăuntru sărbătorind, în timp ce viața mea era distrusă.
Sau poate pentru că asta făcusem toată viața - privisem din afară la astfel de petreceri.
Oricare ar fi fost motivul, îl priveam pe tipul ăsta în blazer cu dungi cum o târa afară pe terasă pe o fată, nici la cincizeci de metri distanță. O forță să stea lângă el pe banca din piatră.
- Ned, ai decăzut mult, am mormăit eu.
Mă gândeam că o să urmeze o scenă deocheată între doi bogătași care voiau să o facă la lumina stelelor.
Deodată mi-am dat seama că fata era Ellie.
M-am apropiat. Chiar era Ellie. Iar tipul în blazer era Dennis Stratton. Îi văzusem fotografia în ziare. Dar mă înșelam. Nu era nicio relație amoroasă. El o ținea de braț și se certau. Ellie încerca să se elibereze.
M-am apropiat, ghemuindu-mă după un perete de stâncă. Începeam să le deslușesc cuvintele. Era legat de Tess... Ceva despre o problemă personală. Oare auzeam bine? Ce legătură avea Tess cu Stratton?
Apoi Ellie spuse:
- O să te acuz de fraudă - și de crimă!
Auzisem ce voiam să aud, dar nenorocitul începus să o amenințe. Ellie încerca să scape.
- Mă rănești.
M-am ridicat pe zid pe marginea terasei. Apoi am sărit pe terasă la câțiva centimetri în spatele lor. De aici totul s-a desfășurat rapid. L-am smucit pe Stratton la o parte și i-am plasat o dreaptă puternică. A căzut cu toată greutatea pe terasă.
- Vrei să-ți pui mâinile pe cineva? i-am zis de sus. Haide, ce părere ai de mine?
Stratton ridică privirea ca prin vis. Își frecă falca.
- Tu cine dracu ești?
M-am întors și am privit-o pe Ellie, apoi m-am uitat din nou. Era frumoasă. Într-o rochie neagră drăguță, cu umerii dezveliți. Fardată, Și cu cercei cu diamante frumos incrustate sclipindu-i în urechi. Se uita la mine cu gura căscată.
Speram să nu fie atât de șocată încât să-mi pronunțe numele.
Nu făcu asta. Mă prinse de mână.
- Mă întrebam unde ești. Să plecăm.
Se uită la Stratton care se ridica încet.
- Mi-a plăcut petrecerea, Dennis. Ne vedem în curând. Poți să fii sigur.
Capitolul 56
- Nu a fost bine ce-ai făcut, Ned, spuse Ellie furișându-se pe laterala casei lui Stratton. Puteai să fii prins.
- Credeam că ăsta e planul, am spus, conducând-o pe lângă niște valeți de parcare de la poarta din față. Să fiu prins.
O luă la dreapta pe plajă. Jumătate din mine se aștepta ca ea să se oprească, să scoată arma și să mă aresteze chiar acolo. Apoi am avut revelația - ceea ce auzisem pe terasă.
- Crezi că Stratton e vinovat? am întrebat uitându-mă la ea puțin amețit.
Ellie nu răspunse.
M-am oprit.
- Ai spus că o să-l închizi pentru crimă și jaf. Crezi că ești Stratton.
- Ai mașină? întrebă Ellie ignorându-mă.
Am aprobat absent.
- Poți să-i spui și așa.
- Atunci du-te și ia-o. Nu vreau să mai stai pe aici. Ne întâlnim la Delray.
Am clipit. Deci nu mă aresta.
Se uită la mine nervoasă și nerăbdătoare.
- Nu cred că trebuie să dau indicații, Ned, nu-i așa?
Am aprobat și în timp ce o luam pe stradă în jos fața mi se destinse într-un surâs.
- Mă crezi, nu-i așa? am strigat.
Ellie se opriîn dreptul unui sedan bleumarin.
- Mă crezi? am strigat din nou.
Deschise ușa mașinii.
- Ned, ce ai făcut a fost o prostie.
Apoi se înmuie.
- Dar îți mulțumesc.
Tot drumul spre Delray nu am fost sigur ce anume voia Ellie să spună. Noul Ned, ceva mai paranoic, era sigur că o să dea nas în nas cu un blocaj al poliției și o să vadă în curând lumini intermitente. Nu trebuia decât să mă dea de gol și Ellie și-ar fi construit o carieră.
Dar nu a fost niciun blocaj. Niciun polițist nu a sărit pe mine în momentul când am parcat mașina după colțul străzii pe care era casa ei de lângă plaja din Delray.
Până am ajuns eu să bat la ușă, Ellie se schimbase. Își dăduse jos machiajul și cerceii cu diamante. Purta o pereche de blugi, un tricou alb și un pulover roz până în talie. Știți ceva? Arăta încă superb.
- Hai să lămurim ceva, spuse ea în timp ce eu stăteam în prag. Tu o să te duci la pușcărie. Ai fost implicat, Ned, indiferent dacă i-ai ucis sau nu pe acei oameni. O să te ajut să-l găsești pe tipul care ți-a ucis prietenii și apoi te predai. Ai înțeles? E clar?
- Înțeleg, am spus. Dar trebuie să știu ceva. Tu și Stratton, acolo pe terasă... vorbeați despre Tess.
- Îmi pare rău că a trebuit să auzi asta, Ned.
Se așeză pe un scaun lângă masa din bucătărie. Apoi ridică din umeri.
- Ea și Stratton se vedeau. Erau iubiți.
Cuvintele ei avură greutatea unei palme.
Tess.... și Dennis Stratton. Am simțit o gaură în piept. Presupun că mă cam amăgisem. De ce ar fi vrut cineva ca Tess pe cineva ca mine... Dar Stratton?
M-am cufundat în canapea.
- De cât timp?
Ellie înghiți.
- Până în ziua în care a fost ucisă. Cred că el a fost la ea după tine.
Senzația anterioară începu să se transforme în mânie.
- Poliția știe asta? Și, cu toate că știu asta, mă urmăresc pe mine?
- Se pare că nimeni nu vrea să se ia de Stratton. Cu o singură excepție care aș fi, să zicem, eu.
Lucrurile deveniră dintr-o dată clară. Tot ce auzisem pe terasa lui Stratton. De ce nu mă dăduse Ellie pe mâna poliției. De ce eram acolo.
- Crezi că el a făcut-o, nu-i așa? Crezi că el le-a întins capcana prietenilor mei? Că el e Gachet?
Ellie veni și se așeză în fața mea la măsuță.
- Ce mă întreb eu, Ned, este: dacă prietenii tăi nu au furat tablourile lui Stratton, atunci cine a făcut-o?
Am zâmbit. Am simțit că mi se ia o piatră de pe inimă. Pe moment am vrut s-o iau pe Ellie de mână și s-o îmbrățișez. Dar apoi bucuria se risipi repede.
- Dar de ce Tess?
- Nu știu încă, spuse Ellie clătinând din cap. Ți-a spus vreodată ceva? Poate știa dinainte de tine și de prietenii tăi. Cum v-ați cunoscut?
- Pe plajă. În apropiere de locul unde lucram...
M-am gândit. Eu mersesem la ea. Se putea ca și ea să fie amestecată? Să fi fost parte din înscenare? Nu, asta era o nebunie. Totul era o nebunie.
- De ce și-ar fura Stratton propriile obiecte de artă?
- Poate pentru asigurare. Deși nu pare să aibă nevoie de bani. Poate voia să acopere altceva?
- Dar dacă este așa, atunci unde erau tablourile atunci când Mickey și băieții s-au dus după ele?
O lumină sclipi în ochii lui Ellie.
- Poate cineva a ajuns înaintea lor.
- Altcineva? Cine? Tess?
Am clătinat sfidător din cap.
- Imposibil.
Dar era un lucru care-mi rămăsese în minte și care nu avea nicio logică. Dacă Stratton și-a pus la cale propria jefuire, dacă el are picturile, de ce a trimis un tip să-l omoare pe Dave? De ce naiba mă urmărește pe mine?
Ne-am uitat unul la altul. Presupun că am descoperit răspunsul în același timp.
Stratton nu avea tablourile. Cineva îl înșelase.
Capitolul 57
Am avut brusc un sentiment de cădere în gol. Ce urma nu mai era de bine.
- Ascultă, Ellie, am spus, nu ți-am mărturisit totul.
Ochii i se îngustară.
- O, nu. Ce mai e?
Am înghițit cu greu.
- Cred că s-ar putea să cunosc pe cineva care a fost implicat.
- OK, spuse ea. Și cam când aveai de gând să-mi împărtășești și mie asta, Ned? Un alt vechi prieten?
- Nu, am spus eu dezaprobând din cap. De fapt... este tatăl meu.
Ellie clipi de câteva ori. Am văzut cum încerca să-și păstreze calmul.
- Tatăl tău! Știu că are cazier, Ned. Dar spune-mi și mie cum naiba este el implicat în șapte crime?
Am tușit.
- Cred că s-ar putea să știe cine e Gachet.
- O, mârâi Ellie, uitându-se la mine suspicioas, credeam că e ceva important, Ned. Crezi că ai fi putut să-mi spui asta, de exemplu, înainte să-mi arunc cariera la gunoi aducându-te aici?
I-am spus de Mickey, că n-ar fi făcut nimic fără să îl consulte, și despre conversația avută pe Fenway Park.
- Și tatăl tău știa că ai de gând să-l vizitezi pe Dave? întrebă Ellie cu ochii larg deschiși.
- Nu, am răspuns.
Gândul era hidos. Chiar și pentru Frank.
- Știi că, din ce mi-ai spus până acum, va trebui să-l aducem la secție, spuse Ellie.
- Nu o să ajute cu nimic, am răspuns. În primul rând, tipul e un profesionist, Ellie. Și-e petrecut un sfert din viață în închisoare. În al doilea rând, nu aveți nimic împotriva lui. E bolnav, Ellie. E pe moarte din cauza unei disfuncționalități a rinichilor. Nu o să se dea în vileag. Și-a lăsat baltă propriul fiu. Oricum, el nu i-ar fi omorât niciodată. Mickey îi era ca un fiu. Acum a pierdut doi, din cauza propriilor mașinațiuni.
Imaginea trupului lui Dave îmi reveni în minte.
- Ca să nu mai vorbim de mine.
..................................................................
Trecu podul peste Okeechobee și se îndreptă spre Brazilian Court. Acum era mult mai liniștit decât cu câteva zile înainte.
Ellie intră în hol. Un blond atrăgător stătea la recepție. Ellie îi puse în față insigna de FBI agățată la gât. Îi arătă poza lui Dennis Stratton.
- L-ai văzut din întâmplare pe acest individ pe aici?
Recepționerul studie poza un minut, apoi dădu din umeri în sens negativ. I-o arătă unei colege. Ea dădu din cap că nu.
- Poate doriți să i-o arătați lui Simon. El lucrează de noapte.
Ellie le mai arătă poza portarilor și apoi managerului restaurantului. O arătă câtorva ospătari. Toată lumea dădea din cap în semn că nu. Era o încercare hazardată, își reaminti Ellie. Poate că avea să se întoarcă în timpul nopții și să încerce cu Simon.
- Hei, îl știu pe ăsta, spuse unul dintre ospătarii de la room-service.
Îl găsise în bucătărie. Ochii i se luminară când îi văzu fața.
- E prietenul lui MacAuliffe.
Ellie clipi.
- Ești sigur?
- Sigur că sunt sigur! exclamă Jorge, ospătarul. Vine pe aici din când în când. Lasă bacșișuri foarte bune. Mi-a dat odată douăzeci de dolari să las o sticlă de șampanie.
- Vrei să spui că erau prieteni? întrebă Ellie simțind cum i se accelerează pulsul.
- Poți să spui și prieteni.
Jorge aruncă un zâmbet.
- În sensul că vreau să învăț și eu cum să mă „împrietenesc” așa cu cineva. Trebuie să fi avut o grămadă de biștari, nu?
- Da, aprobă Ellie, o grămadă de biștari, Jorge.
Capitolul 49
Am întors Impala într-o parcare pe jumătate plină de pe Military Trail la sud de Okeechobee. Lângă Vern Tank, și Tummy, și Seminole Pawn, departe de vilele de pe plajă.
Locul arăta ca un birou de transporturi dărăpănat sau ca una dintre cocioabele de stuc văruite în care stăteau avocați în mizerie în căutare disperată de cazuri. Îi dădea de gol doar numărul mare de Vespa-uri tunate de pe trotuar și semnul din fereastră pe care scria Yamaha.
MOTOCICLETELE LUI GEOFF.
CAMPION NAȚIONAL LA CURSE MINI: 1998.
Am parcat și am pășit înăuntru. Nu era nimeni la tejghea. Din spate se auzea zgomotul unui motor turat. M-am strecurat spre garaj printre rafturile pe care erau cutii cu căști de motocicletă. Pe podea era o sticlă de Pete Wicked pe jumătate goală, iar lângă se vedea o pereche de adidași purtați ieșind de sub un Ducati 999 lustruit. Motorul fu din nou turat.
Am lovit adidașii.
- Mi se pare mie sau chestia aia sună ca accesul de tuse al unei babe?
O față plină de ulei de ivi de dedesubt. Păr portocaliu tuns scurt și un zâmbet ambiguu.
- Nu știu, amice. Presupun că asta depinde de cât de tare poate alerga băbăciunea.
Apoi ochii i se bulbucară de parcă aș fi ieșit dintr-o criptă din Noaptea morților vii.
- Dumnezeule mare, Ned!
Geoff Hunter azvârli cheia și sări în picioare.
- Tu ești, Ned? Sau vreo dublură de-a lui Andrew Cunanan*?
*criminal american în serie, notoriu pentru uciderea a cinci oameni, inclusiv pe celebrul designet Gianni Versace
- Eu sunt, am spus făcând un pas înainte. Ce a mai rămas din mine.
- Amice, dă-mi voie să-ți spun că mă bucur să te văd, zise Geoff clătinând din cap, dar sincer, speram să fii cu mult mai departe de locul ăsta demn de milă.
Își puse mânile pătate de vaselină și de ulei în jurul meu.
Champ era un neozeelandez care participase câțiva ani la campionatul de motociclism. Odată deținuse chiar și recordul de viteză al turului.
După una, două întreceri cu Jack - Daniels - și un divorț complicat, ajunsese să execute cascadorii cu motocicleta la show-uri de profil. Sărea peste mașini și prin cercuri de foc.
Îl cunoscusem lucrând în bar la Bradley. Dacă-i puneai în față orice chestie destul de nebunească însoțită și de o bere, Champ era al tău!
Se îndreptă spre un frigider mic și îmi desfăcu o bere. Apoi se așeză pe frigider.
- Presupun că n-ai venit pentru bere, nu-i așa, amice?
Am dat din cap că nu.
- Sunt în rahat până la gât, Geoff.
- Gezii că pentru simplul fapt că am creierii pe jumătate scurtcircuitați și sunt beat jumătate din timp nu pot citi ziarele, Ned? S-ar putea să fie așa - dar știu să dau drumul la televizor.
- Știi că n-am făcut nimic din toate lucrurile alea, Champ, am spus eu privindu-l în ochi.
- Vezi că ții predici preotului, amice. Crezi că cei care te cunosc cu adevărat chiar își închipuie că mergi prin țară omorându-i pe toți cei pe care îi întâlnești în cale? În locul tău m-ar îngrijora restul lumii. Mi-a părut rău de prietenii tăi, Ned, și de fratele tău. Cum stă situația, de fapt?
- Situația este disperată, Geoff, și am nevoi de ajutor. De tot ajutorul pe care îl pot primi.
- Presupun că nu te aștepți la prea mult dacă ai venit la mine, spuse el ridicând din umeri.
- Am venit, am zis eu înghițind în sec, în singurul loc unde puteam veni.
Geoff îmi făcu cu ochiul, îndreptând berea spre mine.
- Cunosc situația, întări el cu o mișcare a capului. E o mare distanță de la locul întâi, mai ales când dimineața nici nu vezi bine, ca să nu mai vorbim de condus și de luat curbele la o sută treizeci de kilometri la oră. Îmi pare rău, amice, nu am prea mulți bani gheață. Dar știu cum să te scot de aici, dacă de asta ai nevoie. Știu niște bărci care se furișează într-o secundă pe lângă paza de coastă, indiferent de ce naiba transportă. Cred că merg și în afară. Pun pariu că îți sună foarte bine Costa Rica în momentul ăsta.
- Nu încerc să plec, Geoff. Vreau să dovedesc că nu eu am făcut acele lucruri. Vreau să descopăr făptașul, am spus eu dând din cap.
- Înțeleg. Tu împreună cu care armată, amice?
- Presupun că fie am varianta asta, fie să mă sinucid, am spus eu.
- Cunosc situația.
Geoff își trecu mâna uleioasă prin părul portocaliu.
- Rahat, se pare că sunt persoana potrivită să-ți dea o mână de ajutor. Și pe lângă asta mor după niște cauze pierdute. Dar presupun că știai asta, Neddie, nu-i așa? De-aia ești aici,
- De-aia, am confirmat, și pentru că nu am unde să mă duc altundeva.
- Sunt flatat.
Champ mai luă o dușcă de bere.
- Cred că ești conștient că dacă sunt prins cu tine risc totul. Afacerea mea, revenirea mea.
Se ridică și se îndreptă șchiopătând spre o chiuvetă. Arăta de parcă se târâse afară dintr-o grămadă, după două ore de rugby. Își spălă vaselina de pe mâini și de pe față.
- La naiba cu revenirea, amice... Dar trebuie să clarificăm ceva înainte să-mi iau un angajament.
- Nu o să te pun în pericol, Champ, dacă la asta te referi.
- Pericol?
Se uită la mine ca la un nebun.
- Cred că glumești, amice. Eu sunt cel care zboară prin foc pentru trei sute de dolari saltul. Mă gândeam doar... la dracu, ești nevinovat, Ned, nu-i așa?
- Sigur că sunt nevinovat, Geoff.
Zăbovi cu sticla de bere la gură pentru o vreme.
- OK, așa e mai ușor... Ți-a spus cineva vreodată că e greu să negociezi cu tine, Ned?
Ochii lui Clamp se încrețiră într-un surâs.
M-am dus la el și i-am întins mâna, apoi l-am tras spre mine.
- Nu aveam la cine să apelez, Geoff.
- Nu te autocompătămi în fața mea, Neddie. Orice ai pune tu la cale, e mult mai sigur decât ce fac eu de obicei. Dar înainte să mai desfacem o sticlă de bere, spune-mi ce plan ai. Trebuie să fie unul. Pe cine mai avem în vizor?
- O fată, sper, am spus.
- O fată? întrebă Geoff uitându-se la mine.
- Vestea bună este că am impresia că și ea mă crede.
- E bine de știut, amice. O să-i copleșim numeric. Și vestea proastă care este?
- Vestea proastă este, am spus eu încruntându-mă, că lucrează la FBI.
Capitolul 50
- Dă-mi voie să înțeleg.
Agentul special șef Moretti se ridică de la birou, holbându-se la Ellie. Stătea cu gura căscată, între șoc și neîncredere.
- Vrei să-l aduc pe Dennis Stratton la un interogatoriu pentru crimă?
- Ascultă.
Ellie scoase punga de probe ce conținea reperul negru de golf din camera lui Tess MacAuliffe.
- Vezi asta, George? Când l-am interogat pe Stratton la el acasă, a scos din buzunar același tip de reper de golf. Aparține unui club de golf Trump International.Stratton este membru. Asta îl leagă de scena crimei.
- Asta îi mai leagă și pe alți o sută de oameni, spuse Moretti clipind. AM auzit cu Rudy Giuliani e membru. Vrei să-l arestăm și pe el?
- Dacă el ar fi avut o relație cu Tess MacAuliffe, George, atunci da, spuse Ellie mișcând din cap afirmativ.
Ellie deschise dosarul și așeză poza lui Dennis Stratton pe masă.
- Am fost la Brazilian Court și le-am arătat asta. O cunoștea, George. Erau mai mult decât cunoștințe. Aveau o aventură.
Moretti se uită la ea.
- Te-ai dus la un loc al crimei care nici măcar nu este în jurusdicția noastră și ai arătat poza unuia dintre cei mai notabili oameni din Palm Beach? Credeam că ne-am înțeles, Ellie. Tu nu investighezi crimele. Tu urmărești operele de artăă.
- Sunt legate una de alta, George. Operele de artă, Stratton. Și Tess MacAuliffe. Un ospătar l-a recunoscut. Avea o aventură.
- Și de ce ai vrea să-l acuz, agent special? Că-și înșela nevasta?
Moretti o ocoli și închise ușa. Apoi se sprijini de marginea biroului, impunător ca un director de școală.
- Dennis Stratton nu este un golan oarecare pe care îl pui la zid fără dovezi reale, Ellie. Te-ai întors la Brazilian Court, încălcându-mi ordinele, în legătură cu un caz care nici măcar nu este al nostru? L-ai ațâțat pe tipul ăsta de la bun început. Și acum vrei să-l arestezi. Pentru crimă?
- A avut o relație cu victima. Cum să nu investigăm asta?
- Nu prea pot să te înțeleg, Ellie. Avem un suspect care ți-a pus o afurisită de armă la tâmplă în Boston, ale cărui amprente sunt peste tot la locul unei duble omucideri. Al cărui frate este mort și care a fost cu această Tess MacAuliffe în ziua în care a fost omorâtă. Și tu vrei să-l arestez pe Dennis Stratton?
- De ce ar fi omorât-o Kelly pe fată? Să îndrăgostise de ea, George. Stratton minte, George. Nu ne-a spus că o cunoștea pe victimă. Nu a menționat nimic celor de la Poliția din Palm Beach.
- De unde știi că nu le-a spus celor de la poliție? întrebă Moretti. Le-ai verificat depozițiile din acest caz?
Expiră frustrat.
- O să verific la ei. Ai cuvântul meu. Așa e OK? Trebuie însă să înveți să ai încredere că agențiile desemnate să rezolve aceste cazuri își fac treaba. Și asta trebuie să faci și tu, da? Să-ți vezi de treabă.
- Da, aprobă Ellie.
Întinsese coarda cât putuse de tare.
- Încă ceva, adăugă Moretti punându-și mâna pe umărul lui Ellie în timp ce o conducea spre ușă. Dacă mai vii la mine vreodată cu așa ceva, următoarea ta slujbă va fi să faci investigații pentru vânzătorii de pe Collins Avenue care dau faliment din cauza fraudelor. Și asta ar fi o irosire a calificărilor tale deosebire, nu-i așa, agent special Shurtleff?
Ellie își îndesă dosarul cu probe sub braț.
- Da, domnule, spuse ea, ar fi o irosire.
Capitolul 51
Ellie își răsuci caiacul pe creasta unui val, îndreptând ambacarțiunea în momentul în care următorul val începea să se formeze.
Era superb, iar ea ținea caiacul exact pe direcție, urcând, anticipând momentul, în timp ce valurile ajungeau la apogeu.
Apoi se izbea cu putere de ele. Pentru o secundă Ellie stătea acolo într-o stare de grație, iar apoi își dădea drumul în curbura valului de parcă ar fi fost un proiectil, în timp ce picături reci de apă o loveau peste față.
Într-un final valul se prăbuși peste ea. Țâșni în sus, iar caiacul săltă în aer. Mai lovi de câteva ori cu vâsla, alunecând spre țărm. Un alt val o lovi din spate. Apoi Ellie glisă pe plajă. Își șterse picăturile de pe față.
De nota zece!
Faptul că se mutase aici avea un mare avantaj: atunci când avea o problemă, se putea retrage în mica ei lume. Și în acest moment totul devenise o problemă.
Știa că Moretti n-avea să miște un deget în legătură cu Stratton și Tess. Îl aveau deja pe Ned gata să fie țap ispășitor. Amprente, legături cu victimele, răpirea unui agent federal.
„Fii un bun agent”, își spuse Ellie.
După cum spusese Moretti, chestia asta cu Tess MacAuliffe nu era nici măcar cazul lor.
În mintea ei se insinuă ceva, o vorbă a bunicului ei. Era un om care reușise pe cont propriu și care luputase cu gangsterii în anii treizeci. Tipilor răi le spunea „golănași”. Reușise, de asemenea, să transforme o mică fabrică de bluze într-o mare firmă de articole sportive.
- Când viața te lovește și te aruncă într-un colț, lovește înapoi! spunea el întotdeauna.
Ellie era sigură că jigodia de Stratton era implicat cumva. În furtul propriilor obiecte de artă, poate și în uciderea lui Tess. Felul în care râsese de ea era ca și cum ar fivrut s-o întărâte.
„Găsește-mi vreo vină. Te provoc.”
„Așadar, găsește ceva, Ellie.”
Trase caiacul din fibră de sticlă înapoi pe verandă.
„Ripostează!”
„Ca și cum ar fi atât de simplu.”
Încă îmbrăcată în costumul de neopren, Ellie șterse sarea de pe carcasa ambarcațiunii.
Lucra la FBI, nu făcea afaceri cu bluze. Exista un lanț ierarhic. Avea o misiune bine definită. Trebuia să raporteze unei persoane. Nu putea doar să-și urmeze instinctul. Asta ar fi însemnat că încalce ordinele superiorilor.
Era vorba de cariera ei.
Ellie sprijini caiacul de perete și își scoase papucii de gumă, scuturându-și picăturile din păr.
„Asta ar fi o irosire a calificărilor tale deosebite, nu-i așa?” o apostrofase Moretti.
Pierdea teren în fața lui zilnic.
Și Ned? De ce făcea asta?
- Ce-ai de gând să faci, bombăni ea dând din cap exasperată, să-l lași pe tipul ăsta să-ți distrugă cariera?
Auzi o voce din spate, care o sperie de moarte. Ellie se răsuci rapid.
- Ai grijă ce îți dorești, Ellie... Nu poți să știi ce o să-ți aducă soarta.
Capitolul 52
- Pentru numele lui Dumnezeu, Ned! exclamă Ellie, făcând ochii mari.
Sau cel puțin părea să fie Ned, cu părul scurt, mai închis și cu o barbă de patru zile.
- Nu te speria, spuse Ned ridicând mâna. Nu te răpesc de data asta, Ellie, jur.
Ellie nu era speriată. Dar era furioasă și în gardă. Antrenamentul ei dădea roade de data asta. Ochii căutară repede tocul pistolului aflat pe cuierul din bucătărie. De data asta, se gândi ea, o să preia controlul.
Se repezi spre bucătărie. Ned fugi după ea prinzând-o de mână.
- Te rog, Ellie....
Se zbătu sălbatic în strânsoarea lui.
- Ce naiba cauți aici, Ned?
- Mă gândeam că acum, cu toată publicitatea, biroul tău nu e locul ideal să ne întâlnim, spuse el suprimându-și un zâmbet.
Ellie încercă să se elibereze a doua oară, însă el o ținu strâns, dar nu atât de strâns încât să îi provoace durere.
- Trebuie să vorbesc cu tine, Ellie. Ascultă-mă, doar.
Simți nevoia să-l dea la o parte, să ia arma, dar trebui să recunoască totuși că o părticică din ea era de fapt mulțumită - mulțumită că el nu pățise nimic. Că era acolo.
Îmbrăcată în costumul ei mulat, cu mâna lui pe a ei, se simțea puțin jenată. Roși.
- Ce naiba faci, Ned?
- Am încredere în tine, Ellie, asta fac. Îți arăt noua mea înfățișare. Ce părere ai?
- Sunt de părere că atunci când o să ieși din închisoare o să fii un candidat al naibii de bun pentru emisiunea Deghizarea perfectă.
Apoi începu din nou să-și tragă mâna.
Ned cedă din strânsoare.
- Vreau să spun că, poate, o să începi și tu să ai încredere în mine.
Stătea acolo, uitându-se la el nervoasă. O parte din ea mai voia să pună mâna pe armă. Cealaltă parte știa că el nici măcar nu ar fi încercat să o oprească.
- Mi-e greu să am încredere în tine, Ned. De fiecare dată când fac asta, descopăr că încă o persoană pe care o cunoșteai a murit. Nu poți să apari aici pur și simplu. Sunt un agent federal, nu amicul tău de pe yahoo. Ce naiba te face să crezi că nu o să te arestez?
- Un singur lucru, spuse el, încă ținând-o de mână.
- Care? întrebă ea uitându-se la el încă furioasă.
- Am impresia că mă crezi, spuse el, dându-i drumul la mână.
Ellie mai aruncă o privire fugară spre armă, deși știa că nu mai contează. Nu avea de gând să o folosească. Ned avea dreptate. Chiar îl credea. Simți valuri de frustrare în tot corpul. Apoi, în sfârșit, cedă, uitându-se fix în ochii lui.
- Tu ai omorât-o pe femeia aia, Ned?
- Pe Tess? întrebă el clătinând din cap. Nu.
- Și fratele tău? Ce s-a întâmplat cu el?
- Nu am făcut decât să mă duc să-l întâlnesc. Asta după ce m-am întâlnit cu tata. Ellie, fratele meu era mort când am ajuns acolo. Fratele meu, Ellie. Cel care o făcuse mă aștepta pe mine. Aproape că m-a omorât și pe mine. A fost trimis de cineva, Ellie. Credea că am tablourile. Încă nu știu cine era.
- Numele lui era Anson. Era un criminal din sudul Floridei, cu un cazier kilometric.
- Vezi... asta e dovada. L-a trimis cineva aici.
Ochii lui Ellie se îngustară.
- Tu trăiești în sudul Floridei, nu-i așa, Ned?
- Ellie, chiar crezi că îl cunoșteam?
Băgă mâna în buzunar și scoase o bucată de hârtie împăturită.
- Uite, vreau să-ți arăt ceva.
O recunoscu pe loc. Era pagina ruptă din cartea de artă. Doctorul Gachet al lui Van Gogh.
- Când a fost ucis, Dave încerca să îmi arate asta. Nu voia să mă trădeze. Încerca să mă ajute, Ellie.
Ochii lui Ned semănau cu ai unui copil neajutorat care vrea ceva.
- Nu am la cine să apelez, Ellie. Trebuie să mă ajuți să-l găsesc.
- Tu nu înțelegi, Ned? Sunt agent federal.
Îi atinse brațul.
- Îmi pare rău pentru fratele tău. Chiar îmi pare. Dar nu te pot ajuta decât dacă te predai.
- Cred că știm amândoi că e puțin cam târziu pentru asta.
Ned se sprijini de balustrada verandei.
- Știu că toată lumea presupune că eu am picturile. Tess, Dave... amprentele mele sunt peste tot. Vrei să știi adevărul, Ellie? Nu mai e vorba numai de mine - să mă dezvinovățesc. Persoana care l-a trimis pe nenorocitul ăla să-l omoare pe Dave, oricine ar fi, căuta operele de artă. Știm amândoi că nu o să le mai caute dacă mă prind.
- Revino, te rog, la realitate, Ned.
Ellie simți lacrimi de frustrare în ochi.
- Nu pot să fac echipă cu tine. Sunt de partea FBI-ului.
- Să revin la realitate, Ellie?
Ned părea că se prăbușește.
- Crezi că nu îmi doresc să nu fie nimic real când mă trezesc în fiecare dimineață?
Se dădu înapoi spre marginea verandei.
- Am făcut o greșeală venind aici.
- Ned, te rog, nu te poți întoarce acolo acum.
- O să aflu cine a pus asta la cale, Ellie.
Ned sări jos și Ellie își dădu seama că inima i-o luase razna. Nu voia ca el să plece. Ce putea să facă? Să ia arma? Avea să-l împuște?
Rămase în stradă, uitându-se la ea cum stătea pe verandă în costumul ud, iar privirea îi alunecă spre caiac.
- Frumoasă placă. Ce e, un Big Yak?
- Nu.
Ellie negă din cap.
- Un Scrambler. Trei șaizeci.
Salvamarul din el dădu din cap aprobator. Apoi plecă înapoi în noapte.
- Ned! îl chemă Ellie.
Se întoarse. Pentru o secundă se uitară fix unul la altul.
Ea ridică din umeri.
- Nu știu dacă mai contează, dar îmi plăceai mai mult când erai blond.
Capitolul 53
Când Dennis și Liz Stratton dădeau o petrecere, venea toată elita, sau cel puțin toți cei care credeau că fac parte din elită.
Ellie abia intră pe ușă când un ospătar îmbrăcat elegant îi puse în față o tavă de minisandvișuri cu caviar, după care Ellie dădu nas în nas cu unele dintre cele mai notabile personaje din societatea admiratorlor de artă din Palm Beach.
Ellie nu se simțea în largul ei acolo. Toate femeile purtau rochii de marcă și bijuterii de lux, iar ea era îmbrăcată într-o rochie neagră banală, cu o capă de cașmir în jurul umerilor. Singura ei posesiune erau cerceii cu diamant pe care i-i lăsase bunica sa. Dar nimeni nu îi va observa în acea cameră.
Înaintă cu dificultate prin încăpere. Peste tot curgeau valuri de șampanie. Sticle mari de Cristal, șampanie despre care Ellie știa că valorează sute de dolari sticla. Și caviar - un castron uriaș așezat în trupul de gheață, sculptat manual, al unei lebede.
Într-o cameră era un cvintet de coarde de la orchestra simfonică din Florida.
Un fotograf de la Shiny Sheet le făcea pe doamne să-și scoată un șold în evidență. să îndoaie un picior, să își descopere cele mai strălucitoare și albe zâmbete. Toate astea într-un scop caritabil, desigur.
Ellie îl observă pe Vern Lawson, șeful detectivilor din Palm Beach, stând scorțos la marginea mulțimii cu o cască în ureche. Probabil că își storcea creierii să-și dea seama ce căuta ea acolo.
De-a lungul pereților mai stăteau cel puțin cinci bărbați cu pieptul extrem de lat, în smoching, cu mâinile la spate.
Probabil că Stratton angajase jumătate din polițiștii care nu erau de serviciu din Palm Beach pe post de agenți de pază.
Un mic grup se adunase în coridorul care ducea spre sufrageria lui Stratton. Ellie se îndreptă într-acolo penrru a vedea care era cauza agitației.
Rămase perplexă.
Se uita la Natura moartă cu vioară al lui Matisse, una dintre cele mai cunoscute cresții din perioada cubistă a pictorului. Ellie îl văzuse odată la New York, la muzeu. Auzise că își schimbase recent proprietarul la o licitație privată. Dar, când îl văzu pe peretele lui Stratton, se simți brusc furioasă. De aceea o invitase. Nenorocitul încerca să-i ia ochii.
- Văd că ai descoperit Matisse-ul, agent Shurtleff.
O voce încrezută o luă prin surprindere din spate.
Ellie se întoarse. Stratton purta o cămașă albă fără guler, un blazer de cașmir și o expresie satisfăcută pe față.
- Zic că nu e un exemplar rău având în vedere că l-am obținut într-un timp atât de scurt. Poate nu la fel de scump ca și Picasso-ul, dar ce poți să faci...? Un colecționar trebuie să-și acopere pereții. Chiar dacă am plătit cam mult.
- E minunat, spuse Ellie, incapabilă să-și ascundă admirația față de tabloul în sine.
- Mai sunt...
Stratton o luă de braț și o conduse spre un grup de admiratori care se uitau la un celebru Rauschenberg de pe un alt perete. Doar acel tablou trebuie să fi costat zece milioane. Iar pe treptele ce duceau spre salon, pe două suporturi din lemn, erau uimitoare desene ale lui El Greco: le recunoscu drept studii din faimoasa lui Apocalipsa.
Capodopere.
- Cel care vă dă sfaturi în materie de artă face o treabă excentă, spuse Ellie uitându-se în jur.
- Mă bucur că ești de acord.
Stratton zâmbi, și în mod clar se simțea foarte bine.
- Și văd că te-ai îmbrăcat festiv. Vino, servește niște șampanie. Trebuie să se învârtă pe-aici nepotul vreunui bogătaș care o să-ți găsească ocupația fascinantă.
- Mulțumesc, îi răspunse Ellie forțat, dar nu în seara asta. Lucrez.
- Lucrezi? întrebă Stratton amuzat. Ei bine, asta te diferențiază de restul celor de aici. Lasă-mă să ghicesc, crezi că Ned Kelly se află în casă?
- Kelly... nu, răspunse Ellie uitându-se la el. Dar mă întrebam dacă numele Earl Anson vă spune ceva.
- Anson?
Stratton ridică din umeri și inspiră adânc.
- Ar trebui?
- El a fost al doilea om ucis odată cu fratele lui Kelly, în Boston. S-a descoperit că e un infractor local. Mă gândeam că poate ați auzit de el.
- De ce să aud? întrebă Stratton salutând din cap o față familiară.
- Pentru că era în Boston și vă căuta cele trei picturi.
Stratton îi făcu cu mâna soției sale aflate în cealaltă parte a camerei salutând oaspeți, într-o rochie cu umerii goi, ce părea a fi Prada.
Liz Stratton zâmbi la vederea lui Ellie.
- Uiți mereu, spuse Stratton, abia întorcându-și privirea, că sunt patru. Au fost furate patru picturi. Se pare că întotdeauna treci cu vederea Gaume-ul.
- A fost ucis un om nevinovat, domnule Stratton. Un student la Drept, replică Ellie.
- Un avocat în minus, replică Stratton râzând de propria glumă nesărată. Îmi cer scuze, dar am și alți oaspeți.
- Și despre Tess MacAuliffe ce aveți de spus? întrebă Ellie prinzându-l pe Stratton de umăr. Sunt confuză și în legătură cu ea.
Fața lui Stratton deveni iritată.
- Știu că vă vedeați cu ea.
Ellie se uită lung la el.
- Pot să fac legătura între dumneavoastră și ce s-a întâmplat la Brazilian Court. Aveați o aventură cu Tess.
Privirea lui Stratton deveni dintr-o dată dură.
- Cred că e momentul să-ți bei șampania, Ellie.
O prinse de braț.
- Afară, pe verandă.
Capitolul 54
Poate n-ar fi trebuit să spună ce tocmai spune. Știa că mersese prea departe. Dar își dorise să i-o servească și să vadă cum îi dispare zâmbetul încrezut.
Stratton o trase prin ușile mari de sticlă pe terasa vastă cu vedere la ocea. Până să se poată opune, erau afară. Își înfipsese degetele în brațul ei.
- Luați-vă mâinile de pe mine, domnule Stratton.
Ellie încrecă să se elibereze fără să facă o scenă - cum ar fi fost, să-l pună la pământ în mijlocul mulțimii.
- Mă gândeam că poate o să-ți placă să vezi marmura Fratesi pe care o am aici, spuse Stratton în timp ce trecură pe lângă un cuplu care se plimba pe terasă. Am adus-o de la o vilă de lângă Roma. Este din secolul al XVII-lea.
- Sunt agent federal, îl avertiză Ellie. Din secolul XXI.
- O târfă federală, asta ești, șuieră Stratton, forțând-o spre o zonă îndepărtată cu vedere la mare.
Ellie se uită în jur după cineva la care ar fi putut să strige dacă situația se înrăutățea. Înăunru începea să cânte orchestra. Dacă Moretti afla de asta, era terminată.
- Se pare că nu te-a impresionat discuția noastră de ieri, spuse Stratton împingând-o de-a lungul plăcilor de marmură spre capătul de piatră al terasei. Ești o fetiță drăguță, Ellie. Știi că fetițele drăguțe trebuie să fie atente în ziua de azi. Chiar dacă lucrează la FBI.
- Nu cred că vreți să continuați.
Ellie încercă să se smulgă din strânsoare.
- Amenințați un agent federal....
- Ameninț? Eu nu am făcut așa ceva, agent Shurtleff. Toate amenințările au venit din partea ta. Tess era o problemă personală. Îmi plăcea să i-o trag târfei, asta e tot. Nu știu cum a murit, și nici nu-mi pasă prea tare. Dar, ca o mică remarcă, atunci când fetițele drăguțe se ocupă cu chestii de genul jogging pe plajă, sau, și mai bine, ies cu caiacul în larg... Uite, Ellie, nu poți să știi niciodată cât de periculos e sportul ăsta uneori.
- O să fac legătura între dumneavoastră și Earl Anson.
Ellie îl privi furioasă.
Jacheta îi căzu de pe umeri. Stratton o ținea de braț, având pe față un rânjet care lui Ellie nu-i plăcea deloc, uitându-se la silueta ei și la umerii ei goi.
- Trebuie să fii foarte drăguță în costumul de surf, Ellie. Poate că o să vreau să văd ceva mai mult din corpul tău.
Capitolul 55
„Ce era asta?”
Stăteam pe cheiul de vizavi de casa lui Stratton, când am văzut totul desfășurându-se sub ochii mei. Nici nu știu de ce eram acolo. Poate pentru că acolo începuse totul, acolo fuseseră prinși în capcană Mickey, și Bobby și Barney - rămăsesem fără răspunsuri. Sau poate că mă deranja faptul că Stratton era înăuntru sărbătorind, în timp ce viața mea era distrusă.
Sau poate pentru că asta făcusem toată viața - privisem din afară la astfel de petreceri.
Oricare ar fi fost motivul, îl priveam pe tipul ăsta în blazer cu dungi cum o târa afară pe terasă pe o fată, nici la cincizeci de metri distanță. O forță să stea lângă el pe banca din piatră.
- Ned, ai decăzut mult, am mormăit eu.
Mă gândeam că o să urmeze o scenă deocheată între doi bogătași care voiau să o facă la lumina stelelor.
Deodată mi-am dat seama că fata era Ellie.
M-am apropiat. Chiar era Ellie. Iar tipul în blazer era Dennis Stratton. Îi văzusem fotografia în ziare. Dar mă înșelam. Nu era nicio relație amoroasă. El o ținea de braț și se certau. Ellie încerca să se elibereze.
M-am apropiat, ghemuindu-mă după un perete de stâncă. Începeam să le deslușesc cuvintele. Era legat de Tess... Ceva despre o problemă personală. Oare auzeam bine? Ce legătură avea Tess cu Stratton?
Apoi Ellie spuse:
- O să te acuz de fraudă - și de crimă!
Auzisem ce voiam să aud, dar nenorocitul începus să o amenințe. Ellie încerca să scape.
- Mă rănești.
M-am ridicat pe zid pe marginea terasei. Apoi am sărit pe terasă la câțiva centimetri în spatele lor. De aici totul s-a desfășurat rapid. L-am smucit pe Stratton la o parte și i-am plasat o dreaptă puternică. A căzut cu toată greutatea pe terasă.
- Vrei să-ți pui mâinile pe cineva? i-am zis de sus. Haide, ce părere ai de mine?
Stratton ridică privirea ca prin vis. Își frecă falca.
- Tu cine dracu ești?
M-am întors și am privit-o pe Ellie, apoi m-am uitat din nou. Era frumoasă. Într-o rochie neagră drăguță, cu umerii dezveliți. Fardată, Și cu cercei cu diamante frumos incrustate sclipindu-i în urechi. Se uita la mine cu gura căscată.
Speram să nu fie atât de șocată încât să-mi pronunțe numele.
Nu făcu asta. Mă prinse de mână.
- Mă întrebam unde ești. Să plecăm.
Se uită la Stratton care se ridica încet.
- Mi-a plăcut petrecerea, Dennis. Ne vedem în curând. Poți să fii sigur.
Capitolul 56
- Nu a fost bine ce-ai făcut, Ned, spuse Ellie furișându-se pe laterala casei lui Stratton. Puteai să fii prins.
- Credeam că ăsta e planul, am spus, conducând-o pe lângă niște valeți de parcare de la poarta din față. Să fiu prins.
O luă la dreapta pe plajă. Jumătate din mine se aștepta ca ea să se oprească, să scoată arma și să mă aresteze chiar acolo. Apoi am avut revelația - ceea ce auzisem pe terasă.
- Crezi că Stratton e vinovat? am întrebat uitându-mă la ea puțin amețit.
Ellie nu răspunse.
M-am oprit.
- Ai spus că o să-l închizi pentru crimă și jaf. Crezi că ești Stratton.
- Ai mașină? întrebă Ellie ignorându-mă.
Am aprobat absent.
- Poți să-i spui și așa.
- Atunci du-te și ia-o. Nu vreau să mai stai pe aici. Ne întâlnim la Delray.
Am clipit. Deci nu mă aresta.
Se uită la mine nervoasă și nerăbdătoare.
- Nu cred că trebuie să dau indicații, Ned, nu-i așa?
Am aprobat și în timp ce o luam pe stradă în jos fața mi se destinse într-un surâs.
- Mă crezi, nu-i așa? am strigat.
Ellie se opriîn dreptul unui sedan bleumarin.
- Mă crezi? am strigat din nou.
Deschise ușa mașinii.
- Ned, ce ai făcut a fost o prostie.
Apoi se înmuie.
- Dar îți mulțumesc.
Tot drumul spre Delray nu am fost sigur ce anume voia Ellie să spună. Noul Ned, ceva mai paranoic, era sigur că o să dea nas în nas cu un blocaj al poliției și o să vadă în curând lumini intermitente. Nu trebuia decât să mă dea de gol și Ellie și-ar fi construit o carieră.
Dar nu a fost niciun blocaj. Niciun polițist nu a sărit pe mine în momentul când am parcat mașina după colțul străzii pe care era casa ei de lângă plaja din Delray.
Până am ajuns eu să bat la ușă, Ellie se schimbase. Își dăduse jos machiajul și cerceii cu diamante. Purta o pereche de blugi, un tricou alb și un pulover roz până în talie. Știți ceva? Arăta încă superb.
- Hai să lămurim ceva, spuse ea în timp ce eu stăteam în prag. Tu o să te duci la pușcărie. Ai fost implicat, Ned, indiferent dacă i-ai ucis sau nu pe acei oameni. O să te ajut să-l găsești pe tipul care ți-a ucis prietenii și apoi te predai. Ai înțeles? E clar?
- Înțeleg, am spus. Dar trebuie să știu ceva. Tu și Stratton, acolo pe terasă... vorbeați despre Tess.
- Îmi pare rău că a trebuit să auzi asta, Ned.
Se așeză pe un scaun lângă masa din bucătărie. Apoi ridică din umeri.
- Ea și Stratton se vedeau. Erau iubiți.
Cuvintele ei avură greutatea unei palme.
Tess.... și Dennis Stratton. Am simțit o gaură în piept. Presupun că mă cam amăgisem. De ce ar fi vrut cineva ca Tess pe cineva ca mine... Dar Stratton?
M-am cufundat în canapea.
- De cât timp?
Ellie înghiți.
- Până în ziua în care a fost ucisă. Cred că el a fost la ea după tine.
Senzația anterioară începu să se transforme în mânie.
- Poliția știe asta? Și, cu toate că știu asta, mă urmăresc pe mine?
- Se pare că nimeni nu vrea să se ia de Stratton. Cu o singură excepție care aș fi, să zicem, eu.
Lucrurile deveniră dintr-o dată clară. Tot ce auzisem pe terasa lui Stratton. De ce nu mă dăduse Ellie pe mâna poliției. De ce eram acolo.
- Crezi că el a făcut-o, nu-i așa? Crezi că el le-a întins capcana prietenilor mei? Că el e Gachet?
Ellie veni și se așeză în fața mea la măsuță.
- Ce mă întreb eu, Ned, este: dacă prietenii tăi nu au furat tablourile lui Stratton, atunci cine a făcut-o?
Am zâmbit. Am simțit că mi se ia o piatră de pe inimă. Pe moment am vrut s-o iau pe Ellie de mână și s-o îmbrățișez. Dar apoi bucuria se risipi repede.
- Dar de ce Tess?
- Nu știu încă, spuse Ellie clătinând din cap. Ți-a spus vreodată ceva? Poate știa dinainte de tine și de prietenii tăi. Cum v-ați cunoscut?
- Pe plajă. În apropiere de locul unde lucram...
M-am gândit. Eu mersesem la ea. Se putea ca și ea să fie amestecată? Să fi fost parte din înscenare? Nu, asta era o nebunie. Totul era o nebunie.
- De ce și-ar fura Stratton propriile obiecte de artă?
- Poate pentru asigurare. Deși nu pare să aibă nevoie de bani. Poate voia să acopere altceva?
- Dar dacă este așa, atunci unde erau tablourile atunci când Mickey și băieții s-au dus după ele?
O lumină sclipi în ochii lui Ellie.
- Poate cineva a ajuns înaintea lor.
- Altcineva? Cine? Tess?
Am clătinat sfidător din cap.
- Imposibil.
Dar era un lucru care-mi rămăsese în minte și care nu avea nicio logică. Dacă Stratton și-a pus la cale propria jefuire, dacă el are picturile, de ce a trimis un tip să-l omoare pe Dave? De ce naiba mă urmărește pe mine?
Ne-am uitat unul la altul. Presupun că am descoperit răspunsul în același timp.
Stratton nu avea tablourile. Cineva îl înșelase.
Capitolul 57
Am avut brusc un sentiment de cădere în gol. Ce urma nu mai era de bine.
- Ascultă, Ellie, am spus, nu ți-am mărturisit totul.
Ochii i se îngustară.
- O, nu. Ce mai e?
Am înghițit cu greu.
- Cred că s-ar putea să cunosc pe cineva care a fost implicat.
- OK, spuse ea. Și cam când aveai de gând să-mi împărtășești și mie asta, Ned? Un alt vechi prieten?
- Nu, am spus eu dezaprobând din cap. De fapt... este tatăl meu.
Ellie clipi de câteva ori. Am văzut cum încerca să-și păstreze calmul.
- Tatăl tău! Știu că are cazier, Ned. Dar spune-mi și mie cum naiba este el implicat în șapte crime?
Am tușit.
- Cred că s-ar putea să știe cine e Gachet.
- O, mârâi Ellie, uitându-se la mine suspicioas, credeam că e ceva important, Ned. Crezi că ai fi putut să-mi spui asta, de exemplu, înainte să-mi arunc cariera la gunoi aducându-te aici?
I-am spus de Mickey, că n-ar fi făcut nimic fără să îl consulte, și despre conversația avută pe Fenway Park.
- Și tatăl tău știa că ai de gând să-l vizitezi pe Dave? întrebă Ellie cu ochii larg deschiși.
- Nu, am răspuns.
Gândul era hidos. Chiar și pentru Frank.
- Știi că, din ce mi-ai spus până acum, va trebui să-l aducem la secție, spuse Ellie.
- Nu o să ajute cu nimic, am răspuns. În primul rând, tipul e un profesionist, Ellie. Și-e petrecut un sfert din viață în închisoare. În al doilea rând, nu aveți nimic împotriva lui. E bolnav, Ellie. E pe moarte din cauza unei disfuncționalități a rinichilor. Nu o să se dea în vileag. Și-a lăsat baltă propriul fiu. Oricum, el nu i-ar fi omorât niciodată. Mickey îi era ca un fiu. Acum a pierdut doi, din cauza propriilor mașinațiuni.
Imaginea trupului lui Dave îmi reveni în minte.
- Ca să nu mai vorbim de mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu