Hoții paradisului, Richard Doetsch

                                                  1-13
                                 Pe timp de noapte, în New York
                                                 1.

       

               Michael St. Pierre își fixă la ochiul stâng mococularul Steiner cu vedere nocturnă, slăbi puțin frânghia și își continuă coborârea de la etajul paisprezece. Aleea întunecată, pe care acum o vedea verde, era locul în care trebuia să aterizeze.

    Avea grijă să nu privească spre luminile marelui oraș din depărtare; nu-și permitea să orbească în acel moment al vieții sale.

    Aleea era liberă. După ce va străbate în fugă cei treizeci de metri, va putea sări peste zidul de granit înalt de trei metri și se va putea refugia în siguranța oferită de Central Park noaptea.

    Rămase în umbra clădirilor din jurul lui. Nu-și făcea griji că va fi prins: ce fusese mai greu trecuse, iar colțul ăsta de lume era părăsit.

    Mai avea optsprezece metri până jos, când zări cu coada ochiului stâng - care bătea departe cu ajutorul dispozitivului - carne. Carne moale, dezgolită.

    Era în clădirea alăturată, un bloc de locuințe, la etajul cinci. Blocul era cufundat în întuneric, ca și cum nimeni n-ar fi fost acasă.

    Putea să jure că vedea un sân.

    Își întoarse privirea; nu era un voiaor. Dar era o priveliște plăcută, la o aruncătură de băț.

    Nu și-ar fi dat seama niciodată, dacă n-ar fi avut monocularul cu vedere nocturnă. Cu toate acestea, nu-și făcea griji: ea nu-l putea vedea, Michael era sigur de asta.

    Își continuă coborârea în noaptea fierbinte, umedă.

    Însă, aidoma unei sirene, imaginea zărită îl trase înapoi, chiar dacă doar pentru o secundă. Da, era un sân. Doi, de fapt. Bine proporționați, deasupra unei talii zvelte - întreaga scenă scăldată în verde. Dumnezeule, chiar că-i plăcea priveliștea de sus. Femeia stătea întinsă pe spate. Nu-i vedea clar fața, dar avea un corp excepțional.

    „Gândește-țe la ce ai de făcut”, își reaminti, luptându-se cu pofta de moment.

    Mai dădu puțin drumul la frângie, continuându-și coborârea. Investise prea multe ore ca să riște totul din cauza unor priviri furișe aruncate unor iubiți care nu bănuiau nimic. Dacă se ținea de plan, avea să ajungă acasă în scurt timp, în siguranță, în brațele miresei sale, care era mult mai ademenitoare decât femeia din fața lui.

    „Deși are un corp cum n-a mai văzut la nimeni până acum.”

    Deodată, ca și cum i-ar fi citit gândurile, femeia întoarse capul spre stânga, către fereastră. Michael îngheță, ținându-se strâns de frânghie, fără să scoată un sunet, fără să respire. Îl văzuse? Imposibil. Era îmbăcat astfel încât să nu fie observat, iar zona din jurul lui n-ar fi putut fi mai întunecată.

    Apoi simți un gol în stomac.

    Femeia nu se uita la el; nici n-ar fi putut. Avea ochii acoperiți cu o cârpă neagră și un căliș în gură. Corpul nu i se răsucea de pasiune, ci de groază. Se uită mai atent. Era legată, întinsă pe o masă, cu picioarele desfăcute, și suferea.

    Simți o izbucnire de mânie când văzu o silueta lângă ea; fața bărbatului era ascunsă în întuneric, dar nu și arma din mâna sa. Nu era o joacă: femeia era violată. Și totul se întâmpla la mai puțin de șase metri de el.

    Privi în jos. Numai cincisprezece metri de parcurs. Libertatea. Simți cum punguța pe care o purta în spate își schimbă centrul de greutate. Șase luni de planuri pentru a o obține; era viitorul său. N-o să-l lase să-i scape printre degete. Nu era momentul s-o facă pe eroul.

    Dar femeia era tot acolo, cu pielea colorată în nuanța de verde a monocularului de noapte și cu corpul zbătându-se în legături. 

    Michael nu trebuia să audă ca să știe că țipa în spatele călușului din gură.

                                                2.

                               Vară în Upper East Side.

    Majoritatea locuitorilor abandonaseră orașul pentru zone precum Hamptons, Greenwich, pentru bucățica lor din ceea ce numeau „la țară”, lăsându-și apartamentele prăfuite și în întuneric până în septembrie.

    Ambasada impunătoare fusese inițial casa și biroul lui J.S. Vandervelde, un baron al petrolului, al cărui imperiu rivalizase cu cele ale lui Getty, Rockefeller și Carnegie.

    Guvernul din Akbiquestan cumpărase clădirea la începutul anilor șaptezeci, pentru structura exterioară impenetrabilă: ziduri groase de un metru, uși masive, geamuri blindate.

    Cei din familia Vandervelde își aflaseră locul în lume: își știau dușmanii mai bine decât își cunoșteau rudele, așa că puseseră ca locuința să le fie proiectată corespunzător. Johan Sebastian Vandervelde își construise fortăreața - un conac cu opt etaje de locuit și șapte etaje de birouri - în 1915, mutându-și familia din casa lor din Greenwich Village de pe Fourth Street în cartierul select al orașului.

    Și cei din Akbiquestan își cunoșteau locul în lume și știau că au mai multă nevoie de un buncăr decât de o clădire de birouri.

    Nu se putea pătrunde înăuntru decât pe ușa de la intrare, dacă era dispus să treci cu răbdare de paznici, scanere, arme și tot tacâmul.

    Un atac de sus nu fusese niciodată considerat o amenințare, nici măcar atunci când ambasadorul Akbiquestanului se afla în reședința sa. Acoperișul era dotat doar cu alarme standard la uși, ferestre și luminatoare.

    Fuseseră necesare șase luni de planuri. Michael cunoștea fiecare colț al clădirii mai bine decât cel mai vechi locatar al acesteia. Sistemul de securitate american fu identificat cu ușurință, iar Michael cumpără cu ușurință codurile de acces de la producător la un tarif mic, deoarece americanii nu se prea dădeau în vânt după cei din Akbiquestan.

    Ca orice bun om de afaceri, Michael era meticulos în ceea ce făcea, având grijă de toate detaliile. Era un profesionist până în măduva oaselor. Când planifica ceva, încerca totul și nu trecea cu vederea niciun amănunt. Fiecare scenariu previzibil era testat și verificat.

    Dar, spre deosebire de alte firme, el avea una de o singură persoană. Nu tu personal la Cercetare&Dezvoltare, nu tu secretariat, nu tu șef de resurse umane. Michel lucrea întotdeauna singur; într-un domeniu în care nu exista nici urmă de încredere, nu puteai fi genul încrezător.

    Întotdeauna dădea spargeri la cei care nu se duceau la poliție: guverne, infractori, cei cu asigurare prea mare. Nimic nu putea să conducă la el. Întotdeauna intra și ieșea în câteva minute, niciodată nu făcea vreo greșeală, niciodată nu lăsa vreo urmă, vreun indiciu și, lucrul cel mai important, niciodată nu se lăsa prins.

    Ambasada avea un personal insuficent acum că indivizii de la Națiunile Unite erau în vacanță. Câte doi gardieni de serviciu în fiecare tură, câțiva secretari în timpul zilei, și asta era tot. Toți ceilalți plecaseră acasă să se bucure de ținutul pustiu și muntos pe care-l reprezentau.

    Ambasadorul, Anwar Sri Ruskot, era un general respectat care excela în diplomație, dar acest talent nici nu se compara cu cele mai mari abilități ale sale.

    Generalul Ruskot era bine cunoscut pe piața neagră drept curier, intermediar și vânzător de primă mână, specializat în traficul cu antichități, bijuterii și tablouri, ascunzându-se în tot acest timp în spatele acreditării sale dimplomatice.

    Zvonurile despre activitățile sale deveniseră frecvente în cercurile Poliției, dar FBI-ul și Interpolul nu aveau nicio putere. Dacă l-ar fi scuturat un pic, Ministerul Afacerilor Externe ar fi avut de-a face cu o criză majorăm care-ar fi putut duce cu ușurință la vărsare de sânge între cele două țări nu tocmai prietene.

    Când generalul Ruskot era în oraș, își conducea afacerea de la etajul paisprezece al ambasadei, unde era la adăpost de paznicii, consilierii, secretarii și trepădușii lui. Biroul lui se afla la ultimul etaj unde nu avea acces decât el.

    Ruskot pretindea că acolo se ocupa de afacerile cele mai delicate ale țării și că, dacă acestea ar fi fost dezvăluite prematur, impactul ar fi fost catastrofal pentru diplomația mondială. Nimeni nu mergea vreodată la etajul paisprezece, indiferent de situație.

    Michael fu primul care văzu adevăratele operațiuni ale generalului. Atârna în mijlocul încăperii, de un cablu Kevlar, la o distanță de un metru și jumătate de podea, luminând în jur cu o mică lanternă-creion.

    În vreme ce majoritatea infractorilor erau discreți cu privire la ținerea evidenței, Ruskot nu avusese niciodată grija asta: generalul nu era pe teritoriu american, acesta era teritoriul statului Akbiwuestan, protejat de Convenția de la Viena.

    Michael intrase pe alee la scurt timp după miezul nopții, ca să-și înceapă urcușul. Magazinul cu patru etaje era lângă Madison Avenue, iar fațada sa de granit era visul oricărui cățărător.

    În spate ducea un colac de frânghie subțire, ransforsată; de centură avea prinse carabiniere, cleme și o trusă de ustensile - toate legate cu bandă izolatoare, ca să nu facă zgomot.

    Își începu ascensiunea din aleea întunecoasă, agățându-se cu degetele de șanțurile imposibil de înguste dintre blocurile de granit ale clădirii. De parcă ar fi ieșit la plimbare, escaladă magazinul în câteva secunde, apoi străbătu acoperișul și se îndreptă spre blocul de locuințe alăturat, cu opt etaje.

    Având stilul și puterea unui alpinist, trecu de la o clădire la alta spre Fifth Avenue, urcând din ce în ce mai sus.

    Lui Michael îi plăcea să se cațere pe clădiri mai mult decât pe stânci. Acestea reprezentau o provocare mai mare și-i dădeau un sentiment mai puternic de împlinire. 

    Michael coborî pe acoperișul Ambasadei Akbiquestanului de pe imobilul alăturat, de optsprezece etaje. Luminatorul, instalat în 68, avea montată o alarmă, care era însă ușor de dezactivat prin câteva conexiuni directe.

    Scoase geamul și se uită ărin încăperea întunecată cu ajutorul monocularului, apoi se lăsă să coboare.

    O minunăție de apartament, și o colecție grozavă de obiecte de artă.

    Michael studiase planurile așa cum ar fi studiat strategiile de joc ale unei echipe de fotbal, și le-ar fi putut reface cu ușurință și legat la ochi; cunoștea fiecare centimetru din încăpere cu mult înainte de a pune piciorul acolo.

    Din diversele sale surse aflase de o cantitate considerabilă de diamante neșlefuite care se aflau în acel loc, iar informațiile sale se dovediră corecte când seiful Wells Fargo din 1980, înalt de doi metri, se deschise sub acțiune degetelor sale de cunoscător.

    Într-adevăr era diamante.

    Desfăcu punguța de catifea neagră cu bijuterii și le văzu, scânteind sub privirea lui ca niște stele pe cerul nopții. Destule cât să umpli o cutie de biscuiți. Treizeci de milioane de dolari pe piața neagră, care nu puteau fi depistați.

    Ceea ce făcea lovitura și mai plăcută era faptul că nimeni nu avea să semnaleze vreodată lipsa acestor diamante. Cu siguranță erau furate, asigurate ilegal, și de existența lor știau doar o mână de oameni, aleși cu grijă.

    Ambasadorul nu va da niciodată alarma. S-ar pune prea multe întrebări privind proveniența lor. În niciun caz nu va intra cineva în apartamentul de la etajul paisprezece ca să inspecteze scena furtului. Fără poliție, fără investigații, fără probleme.

                                              3.

                       În momentul în care ușa seifului se deschidea, caporalul Javier Samaha devenea tot mai agitat în postul său de lângă ușa ambasadei. Gardienii trăseseră la sorți ca să vadă cine își va schimba locul de veghe, și Samaha nimerise proverbialul pai scurt.

    Monotonia plantoanelor de doisprezece ore îi făcea picioarele să zvâncească și-i dădea dureri de cap. Era o noapte liniștită, de joi, și, ca de obicei, nu se întâmpla nimic. Nu prea avea ce face în afară de mâncat, citit și jucat cărți.

    În ciuda tuturor temerilor legate de faptul că era străin într-o țară ostilă, nu avusese niciodată loc vreun incident la ambasadă sau împotriva vreunuia dintre compatrioții săi.
    Samaha considera paranoia ambasadorului nefondată și precauțiile acestuia exagerate. Era secolul douăzeci și unu, epoca toleranței, iar ambasada se afla în cel mai cosmopolit și liberal oraș din lume.
    În plus, era miezul verii, toți radicalii și puștii de colegiu erau în vacanță, nimeni nu avea să organizeze nici măcar un protest până în septembrie.
    Samaha se întoarse spre ofițerul de la recepție și-i spuse că avea să-și facă turele devreme, avea nevoie să-și dezmorțească picioarele și să-și limpezească mintea.
    De obicei începea de la etajul unu și urca dar, exercitând bruma de autoritate de care dispunea, în seara asta decise că va începe de sus.

                                                      4.

                       Michael deschise seiful și îndesă diamantele în săculeț, pe care-l azvârli apoi peste umăr. Rămase o clipă să-și admire opera de artă, încrezător că nimeni nu va intra în această zonă cu acces restricționat, și văzu într-un colț o cruce împodobită cu pietre prețioase. Avea douăzeci și doi de centimetri înălțime și era incrustată cu o sumedenie de safire, rubine și smaralde.
    Venise numai pentru diamante, însă crucea parcă-l chema, fără să știe de ce. Nu făcea parte din planul său, iar el nu suporta să se abată de la plan; era întotdeauna extrem de meticulos cu munca sa.
    Știa care era cheia succesului - adică să nu fii prins - și anume, să te ții de plan. Dar, la urma urmelor, asta avea să fie ultima sa lovitură.
    Aruncă rapid crucea în sac și ieși din încăpere în 93 de secunde.

                                                      5.

                           Ușa liftului se deschise la etajul paisprezece.
    Caporalul Samaha cunoștea restricțiile, însă, în seara asta, curiozitatea puse stăpânire pe el. Nu era nimeni în jur să-l surprindă, așa că de ce nu?
    Verifică singura ușă de apartament de la etaj - singura ușă la care gardienii nu aveau cheie - și, având confirmarea faptului că aceasta era bine încuiată, se îndreptă spre scara de incendiu, un pic dezamăgit. Apoi se întoarse și privi înapoi la intrarea din mahon sculptat ce dădea spre sanctuarul lui Ruskot.
    Caporalul nu avea prea mult respect pentru paranoicul diplomat, dar era datoria lui consfințită prin jurământ să-l apere pe general și să facă să fie respectată demnitatea țării sale.
    Samaha se resemnă că nu avea să știe vreodată adevărul despre acel loc, și gândurile i se îndreptară spre cafea. Deschisese ușa spre scara de incendiu și făcuse un pas când auzi un declic clar în liniștea serii.
    Se opri și-și încordă auzul. Sunetul venea din apartament. Îl auzi din nou. Nu atât de tare de data asta, dar era cu siguranță un declic, și nu era firesc.
    Refăcu drumul în sens invers și verifică ușa: încuiată. Lipi urechea de mahonul lustruit, ascultând concentrat. Era sigur că auzise ceva. Se gândi la implicații, la datoria față de țara sa; luă în considerație, iar și iar, personalitatea violentă a generalului.
    Lăsând orice prudență la o parte, lovi cu piciorul în ușă. Apartamentul era cufundat în întuneric, cu excepția luminii ce se revărsa înăuntru din hol și a scânteierii slabe dinspre luminator.
    Caporalul observă că biroul spațios era bine dotat, mult mai bine decât oriece altă încăpere din ambasadă. Un palat în înaltul cerului.
    Câteva clipe, nu făcu altceva decât să privească în jur. Nimic nu părea nelalocul lui. Se uită cu mare atenție la seiful uriaș; chibzui la ce folosea și verifică încuietoarea. Bine închisă. Se întoarse, dând să iasă, hotărând în sinea lui că sunetul pe care-l auzise nu era decât un zgomot de depresurizare din conducta de aerisire. Dar apoi zări peretele.
    Arăta ca o pată provocată de umezeală, ca un contur de praf. Samaha se apropie să se uite mai îndeaproape la perete, călcând peste perne și aruncând o privire disprețuitoare către hookah. Deși în apartament era întuneric, era suficientă lumină cât să întrezărească pata.
    Caporalul merse cu degetele pe marginea ei, urmărindu-i conturul. Soarele decolorase în timp peretele și o singură porțiune păstrase verdele viu al zugrăvelii originale, o mică porțiune de forma unei cruci.

                                                               6.

                                  Și astfel rămase Michael suspendat în aer, cu viitorul său asigurat în săculețul din spate. Cinci etaje, și apoi libertatea. O femeie torturată în fața lui, gata să moară.
    Senzația ciudată din stomac, cea care-l îndemna de obicei să o ia la fugă în direcția opusă, era aproape copleșitoare. Dar era nimic prin comparație cu teama pe care o simțea pentru victima inocentă pe care o zărise.
    Se cățără repede pe frânghie, punând o mână deasupra celeilalte, și urcă în câteva secunde cei treizeci de metri, apoi sări peste parapet. La o distanță de șase metri, nouă etaje mai jos, se afla casa scumpă cu șase etaje. Escaladă apartamentul vecin, își vârî degetele în fațada de cărămidă, merse până în capăt, își fixă și derulă frânghia, apoi se lăsă în jos.
    Îi plăcea să aibă un plan conceput cu grijă, întotdeauna avea unul, precum și un plan de rezervă, și încă un plan de rezervă pentru planul de rezervă. Prefera să evite acțiunile sugerate de inspirația de moment.
    Adrenalina îi pompa în vene, căci acum trebuia să se bazeze pe instinct.
    Trecu în revistă ceea ce știe: casa scumpă era înregistrată pe numele unei companii, o firmă europeană de textile; era de obicei ocupată de un soț, o soție și un schnauzer pitic și avea un sistem de alarmă ieftin și ineficient. Această clădire intrase de la început în calculele sale; era o poziție de repliere, o studiase bine.
    Prin cap îi treceau tot felul de gânduri. Unde era soțul? Cine era făptașul? Era oare chiar soțul? Oare în felul ăsta se înfierbântau cei doi soți?
    Nu era timp pentru întrebări, doar pentru fapte: limbajul trupului femeii implora ajutorul lui Dumnezeu - era pe cale să moară.

                                                              7.

                                Nu avusese de luat cine știe ce hotărâre.
    Samaha îi explică ofiețrului de la recepție că auzise ceva la etajul paisprezece și că, în ciuda ordinelor de a nu merge la acel etaj, simțise că era datoria sa, prin jurământ, să-și apere țara. Povesti cum verificase restul clădirii și i se păruse că era posibil să dea cineva târcoale pe acoperiș.
    E o prostie, asta fu tot ce spuse ofițerul de serviciu.
    Samaha sugeră să sune la poliție și să le ceară să trimită un echipaj în zonă și să se uite după orice ar fi putut stârni bănuieli. Era o acoperire grozavă - să-i lase pe polițiști să scormonească prin zonă; dacă hoțul era încă prin apropiere, polițiștii îl vor prinde, iar Samaha va fi lăudat că s-a mișcat repede. Ar putea chiar să primească o medalie. Și dacă nu prindeau pe nimeni?
    Generalul Ruskot și temperamentul său agresiv trebuiau să se întoarcă în două săptămâni. Să dezerteze într-un oraș precum New Yorkul nu era o alternativă prea rea.

                                                               8.

                                 Michael pătrunse fără zgomot în casă, prin fereastra de la ultimul etaj. Nu avea pistol; ura armele de foc, nu le folosise niciodată și nici n-ar fi știut să folosească pistolul dacă l-ar fi avut. Dar avea la el cuțitul.
    Îl ținea în mână; atingerea mânerului neted îi dădea curaj, iar lama reflecta frânturi de lumină pe tăișul mortal. Îl rotea în mână, rugându-se în tăcere să nu fie nevoie să-l folosească; metalul ascuțit nu era obișnuit cu suplețea pielii.
    Își lăsă din nou pe ochi monocularul cu vedere nocturnă, făcând camera de oaspeți din spate să-i apară scăldată într-o strălucire verde, stranie, apoi păși în hol.
    Zgomote aproape imperceptibile de zvârcoliri, piele goală frecându-se de o masă, niște gemete răsunând ritmic din spatele ușii, toate laolaltă îi făceau sufletul să se înfioare și îi întăreau hotărârea. La capătul holului, chiar lângă ușă, zăcea schnauzerul, încremenit într-o baltă de sânge. Michael înaintă centimetru cu centimetru și aruncă o privire în cameră.
    Era un atelier de olărie: vase de lut puse la uscat erau aliniate pe o poliță de lemn; diverse vopsele, diluanți și vernisuri pe un birou; un cuptor mare de ardere în colț, de unde se auzea ventilatorul care împrăștia căldura puternică din interiori. Mirosul era umed și lutos, amestecat cu o urmă nefirească de iasomie. Resturi de argilă uscată erau răspândite pe podea; unelte de lemn erau risipie în jur, ca și cum un vârtej ar fi măturat totul.
    Văzu masa unde se lucra, unde lutul era frământat și modelat, tăiat bucăți și transformat în artă. Dar în noaptea asta nu lutul era frământat.
    Femeia era blondă și avea aproape patruzeci de ani. O peliculă de sudoare îi acoperea corpul, iar sânii îi palpitau de frică. Chiar și goală, se vedea că avea o situație financiară excepțională, trupul îi tonificat ca al unui atlet, fața sculptată până la perfecțiune de un chirurg plastic din Park Avenue. Picioarele ei cu pedichiura făcută atârnau peste margine, legate de picioarele mesei, brațele erau prinse deasupra capului, iar ochii îi erau acoperiți cu o eșarfă neagră.
    Tânguirile înduioșătoare care veneau dinapoia călușului îi făceau lui Michael inima să stea în loc, însă măcar îi confirmau un lucru: femeia era încă în viață.
    Pe pervazul ferestrei se afla ceva ce putea fi descris doar ca o trusă medicală din secolul al nouăsprezecelea, o menajerie a unui taie-oase alcătuită din instrumente chirurgicale vechi și rudimentare: cuțite, bisturie și fierăstraie de oase.
    Se uită peste tot - nu se vedea nici urmă de agresor. Smulgându-și monocularul cu vedere nocturnă, Michael aprinse lumina și alergă spre femeie. Pielea ei era neatinsă; cine făcuse asta nu începuse încă să lucreze. Începu să-i taie repede legăturile. Ea lovi din picioare și scoase un țipăt înfundat, nedându-și seama că Michael era salvatorul ei.
    În acel moment parcă un baros îl lovi în cap în lateral. Michael se dădu înapoi, clătinându-se, năucit, pierzând orice simț al realității și al timpului.
    Întrezări o umbră, cu fața ascunsă de o eșarfă, ținând un mai în mâna dreaptă și un pistol mare în stânga. Capul lui Michael pulsa în timp ce se lupta să rămână conștient. La începutul serii nu-și imaginase niciun moment moartea ca opțiune, dar acum....
    Nu fu rostit niciun cuvânt când țeava rece a pistolului se sprijini de fruntea lui, Nebunul lăsă jos maiul, apoi făcu o pauză, părând să savureze prelungirea momentului.
    Michael strânse mânerul cuțitului, simțindu-se încurajat de faptul că acesta nu era la vedere. Apoi, fără să ezite o clipă, înfipse lama în încheietura atacatorului până în prăsele, vârful însângerat ieșind prin partea din spate a antebrațului acestuia.
    Agresorul căzu pe spate, lovindu-se de cuptor. Ateriză cu umărul pe metalul încins, iar arma îi zbură din mână. Pe loc, în aer se răspândi o duhoare de carne arsă.
    Michael se ridică în picioare, împleticindu-se, încercând să se controleze, încă zăpăcit de lovitura brutală. Se apucă de masă ca să-și recapete echilibrul și reuși în sfârșit să-și vadă bine atacatorul.
    Ochii bărbatului erau reci și morți, din umărul său ars fumul se înălța în firicele subțiri, iar din braț îi curgea sânge, picurând pe mânerul cuțitului lui Michael.
    Ignorând durerea, bărbatul smulse cuțitul din încheietura sa sfârtecată și atacă, înfingând arma în umărul lui Michael, trântindu-l la pământ. Nebunul înșfăcă mânerul cuțitului și-l târî pe Michael prin cameră ca pe un porc mort atâtnat de un cârlig, abandonându-l lângă cuptor. Cu un urlet de furie, bărbatul lovi cuțitul cu piciorul; corpul lui Michael fu săgetat de agonie.
    Pe punctul de a leșina, Michael tresări din cauza cârâitului unei stații radio. O stație de monitorizare a apelurlor poliției. Era a atacatorului său. Michael abia reuși să distingă cuvintele:
    - Posibil jaf la Ambasada Akbiquestanului, un echipaj este pe drum.
    Michael rămase șezând acolo, durerea aruncându-i corpul într-o stare de șoc. Femeia de pe masă scoase un țipăt gâtuit prin căluș; acum era clar că vedea moartea cu ochii. Gândurile lui Michael se îndreptară spre soția sa.
    Cum va putea ea oare să înțeleagă vreodată? Își închipui cum îi vor explica polițiștii moartea lui; cum fusese găsit; cum fusese omorât. N-ar vrea să-i ajute cu investigația? Să-i ajute să găsească o explicație pentru diamantele furate din săculețul pe care soțul ei îl ducea în spate? O cunoștea pe femeia din înalta societate care fusese ucisă? Soțul său și femeia aceea aveau o aventură?
    Împotriva oricărei rațiuni, Michael întinse brațul și își smulse cu forța cuțitul din umăr; durerea fu atât de intensă, încât îl trase imediat spre abisul inconștienței. Era gata să leșine când simți un lichid care curgea, iar șocul acestei descoperiri îl readuse la viață.
    Solventul se împrăștia pe podea, întinzându-se în toate direcțiile, arzându-i nările și pârjolindu-i pieleacând pătrunse în rana deschisă. Pentru prima oară în viață, avu revelația faptului că este muritor. Dacă nu se mișca - chiar acum - nu va muri doar el, ci și femeia.
    Din prag, nebunul își trase brațul înapoi; fitilul cocteilului Molotov era deja aprins. Michael se zbătu să se ridice în picioare, iar celălalt azvârli sticla în flăcări în direcția lui.
    Bomba cu diluant de vopsea pluti o eternitate prin aer înainte de a descrie o curbă spre podea; în cele din urmă explodă pe cuptorul incandescent. Focul se întinse rapid, înghițind podeaua. Nebunul dispăru în momentul în care pragul ușii fu cuprins de flăcări.
    Michael, luptându-se cu durerea agonizantă din umărul care-i pulsa și cu o contuzie, se împletici prin cameră, trecând prin focul și prin fumul care se întețeau. Apucă o pânză impermeabilă de pe un raft și o azvârli peste femeia amețită. Îi smulse masca și călușul. Ea văzu flăcările și țipă, în pragul unei crize de isterie.
    Legându-și frânghia de piciorul mesei, Michael aruncă un scaun prin fereastră, și imediat după el frânghia. Își prinse hamul și o apucă pe femeie. Nu trebui să-i spună unde mergeau: se agăță de el.
    Se azvârli pe fereastră cu povara în brațe, în timp ce camera izbucni în flăcări. Împreună, se prăbușiră prin aerul cald al verii în timp ce masa alunecă pe podea, proptindu-se în cele din urmă de pervazul ferestrei. Se opriră cu o smucitură - cu câteva etaje deasupra aleii de dedesubt. Flăcările de prelingeau afară pe geam, la numai câțiva metri deasupra capetelor lor.
    Atinseră trotuarul exact în clipa în care ferestrele casei explodau, flăcări și vârtejuri de fum înălțându-se în văzduhul de deasupra orașului. Interiorul casei străluci în nuanțe de portocaliu când întregul etaj cinci fu cuprins de foc.
    O lăsă jos pe femeie. Gemea incoerent în timp ce-și strângea pânza în jurul corpului gol, tremurând și plângând.
    Michael își smulse centura de la brâu, azvârlindu-și uneltele în tufișuri, și se asigură că încă mai avea săculețul plin cu diamante în spate. Sângele îi curgea din umăr, înroșindu-i cămașa închisă la culoare. Spera că hemoragia nu-i va fi fatală - nu avea timp să moară acum. Se aplecă deasupra femeii. Ochii acesteia prindeau din nou viață. Îi zâmbi printre lacrimile care i se rostogoleau pe obraji.
    Se auzi urletul sirenelor, și, câteva secunde mai târziu, mașinile de poliție se opriră peste drum, cu roțile scrâșnind.
    Michael aruncă o privire peste Fifth Avenue, către Central Park. Atinse săculețul pe care-l purta în spate: acolo era viitorul lui. Numai douăzeci de metri îl mai despărțeau de libertate.
    Încă mai avea o șansă de reușită.

                                                    Capitolul 1
                                                           1.

                                 Vitraliu - nu se mai face așa ceva pe nicăieri: nuanțe strălucitoare de violet, trandafiriu aprins, auriu strălucitor, toate amestecate să înfățișeze Porțile Raiului, centrul unei biserici de modă veche, cu pereții zugrăviți în alb.
    Soarele dimineții pătrundea înăuntru filtrat, aruncând umbre colorate pe mulțimea de enoriași, dintre care unii se aflau acolo pentru că și-o doreau, însă majoritatea, pentru că trebuia. Și, ca în orice lăcaș al Domnului, indiferent de confesiune, unii stăteau în stranele din față, ca și cum apropierea de altar i-ar fi dus mai aproape de mântuire.
    La amvon stătea părintele Patrick Shaunessy. Părul său alb, tuns scurt, contrasta puternic cu sprâncenele încruntate, negre. Brațele scurte, ascunse în cutele veșmântului verde, amplu, se mișcau în cadența irlandeză a vocii sale.
    Ani întregi predicase în fața turmei sale, petrecându-și numeroase ceasuri cumpănind cuvintele de înțelepciune, dar întotdeauna se întrebase dacă vorbele sale ajung măcar la o singură persoană. Și acum, ca și în tinerețea sa, infracțiunile și adulterele erau constante, iar lumea continua să se îndepărteze de religie.
    Se părea că oamenii preferă să creadă în tehnologie, știință și sex, numai în lucrurile tangibile. Nu crede ce nu poți atinge.
    Fără să știe sigur de ce, părintele Shaunessy continua să predice, în speranța că va salva măcar un suflet din această lume căzută pradă confuziei.
    Preotul era într-adevăr un bărbat scund; unii îl considerau aproape pitic - în tinerețe visase să devină o legendă ecvestră și să concureze pentru laurii de la Churchill Downs - însă adevăratul său dar era vocea, pe atât de puternică pe cât de mic îi era trupul. Iar acum, această voce răsuna deasupra congregației.
    - Nu puteți fura mântuirea, aidoma unui hoț în puterea nopții. Căci aici, pe pământ, nu nu luptăm să atingem perfecțiunea vieții, ci perfecțiunea credinței. Credința în Dumnezeu ne va asigura viața veșnică, numai credința este cheia către mântuire.
    Își strânse foile și, ca pentru a-și sublinia spusele, murmură:
    - Deschideți cărțile de rugăciuni la imnul Dimineața a sosit, pagina o sută trei.
    Membrii congregației își uniră vocile în cântec și, chiar dacă nu era interpretarea lui Cat Stevens, era la unison și plină de speranță, umplând spațiul din biserică și găsindu-și ecou printre grinzi.
    În partea din spate a bisericii, adăpostită acolo ca și cum s-a fi ferit, stătea cea mai mare admiratoare a părintelui.
    Dacă femeia ar fi încercat să se ascundă, i-ar fi fost extrem de greu: buclele de un roșu-închis care i se revărsau pe spate aidoma unei cascade de flăcări o făceau imposibil de neobservat. Cu un aer încrezător și cu cartea de rugăciuni în mână, cânta încet, pentru sine; această acțiune era în contrast izbitor cu restul vieții sale. De o groază de ani era greu de ținut în frâu.
    De la vârsta de treisprezece ani, trăise o viață plină de contradicții - ziua învăța la școala catolică despre cele șapte păcate capitale, iar noaptea colinda, făcând tot posibilul să le comită pe toate. Deși trecerea anilor îi adusese o anumită moderație și simțul răspunderii, nu-și uitase niciodată pe deplin rădăcinile sălbatice.
    Seara de sâmbătă și-o petrecea de obicei dansând în oraș, dar aproape în fiecare duminică, indiferent de vreme, de cum se simțea, fără să lase nimic s-o oprească, se afla în aceeași strană la ora unsprezece, cu capul plecat, mulțumind în tăcere pentru tot ce primise de la viață.
    Deși nu era întotdeauna de acord cu Biserica, iar comportamentul ei n-ar fi făcut-o să fie santificată vreodată, credința în Dumnezeu a lui Mary St. Pierre fusese întotdeauna adevărată.
    Lângă ea stătea tăcut soțul ei, cu buzele strânse în semn de protest în timp ce contempla congregația care cânta. O coamă de păr castaniu încadra o față cu trăsături puternice, izbitoare și care părea cam trecută pentru vârsta de treizeci și opt de ani.
    În ochii săi întunecați se putea citi faptul că mintea lui era deja la ieșire.
    Până atunci Michael St. Pierre nu-i spusese niciodată soției sale că avea din ce în ce mai puțină credință, iar acum nu era în niciun caz momentul s-o facă. Deja treceau prin destule.

                                                 2.

                             Mary și Michael ieșiră din biserică în mijlocul mulțimii de enoriași care căutau să strângă mâna pastorului, sperând, împotriva oricărei evidențe, că poate, o parte din sfințenia preotului se va lipi de sufletele lor.
    Părintele Shaunessy trecea printre ei salutându-l cordial pe fiecare în parte, mulțumindu-le când primea complimente pentru predică, ușorul său zâmbet ascunzând întrebarea care-i sălășuia în minte:
    - Dacă i-aș întreba, oare ar putea vreunul să repete o singură propoziție, și nu neapărat morala zilei?
    Apoi fața i se lumină, căci o zări pe Mary St. Pierre.
    - Frumoasă predică, părinte, spuse Mary, privind în jos către preotul scund.
    Era aproape ca și cum ar fi vorbit cu un copil, atât de frapantă era diferența de înălțime dintre ei.
    Preocupată ca statura ei să nu-l facă să se simtă stingherit, avea mereu grijă să nu poarte tocuri la biserică, dar chiar și cu pantofii cu talpă plată ajungea aproape la un metru optzeci.
    - Mulțumesc, Mary.
    Îi luă mâna într-a sa.
    - Când sunt în fața altarului, pot să contez întotdeauna pe zâmbetul tău.
    Părintele Shaunessy nu-l băgă în seamă pe Michael. Era ca și cum acesta n-ar fi existat. Simțind stinghereala soțului ei, Mary zâmbi și-l trase mai aproape.
    În cele din urmă, răzgândindu-se, deoarece nu voia s-o supere pe Mary, preotul dădu din cap către Michael.
    - Mike.
    - Patrick, îi răspunse Michael printr-un mormăit plin de ranchiună.
    Șirul de oameni care se înghesuiau nerăbdători în spatele lui Mary să-i strângă mâna preotului creștea. Fără tragere de inimă, acesta îi dădu drumul la mână.
    - Pacea fie cu tine, copilă!
    - Mulțumesc, părinte. Și cu dumneata.
    Soții St. Pierre se îndreptară spre aleea mărginită de copaci care ducea în parcare, iar părintele Shaunessy continuă să-și salute turma de credincioși.

                                                3.

                            Fordul Taurus din 1989 ieși din parcarea bisericii și se îndreptă spre est. Caroseria lovită și care scârțâia din toate încheieturile era veche, dar curată. Michael conducea în tăcere, privind concentrat la orizont și pierdut în gânduri.
    Mary știa că Michael suferea din nou.
    Soțul ei se retrăgea într-o lume numai a lui, în care putea medita în liniște la problemele pe care le avea. Era un zid pe care Mary se lupta mereu să-l dărâme, și pentru asta trebuie să găsească de fiecare dată o nouă strategie. Ochii îi sclipiră și zâmbi, întinzând mâna ca să-l atingă.
    El îi aruncă o privire.
    - Ce e?
    - Îți luam ceva de pe umăr.
    - Mătreață?
    - Nu. Povara.
    - Poftim?
    Michael chiar nu înțelegea, și se trase de parcă ar fi avut un păianjen pe el.
    - Ce povară?
    - Povara de pe umeri.
    Michael se strâmbă, încercând să-și păstreze proasta dispoziție.
    - Patrick nu e un tip rău, zise Mary.
    - Mă desconsideră, ca și cum i-aș putea molipsi turma. Credeam că preoții sunt iertători.
    Vocea îi era plină de amărăciune.
    - Încearcă să vezi lumea prin ochii mei, Mary!
    Michael nu-și dezlipea privirea de la drum.
    Mary ura momentele când îi dădea replica pe un ton argățos. Nu se întâmpla des, doar duminica și în general cam cu o oră înainte sau după slujbă. Știa că lui Michael îi era greu, dar nu era decât o oră pe săptămână din timpul lui.
    Putea să vadă lumea și prin ochii lui; întotdeauna reușise să facă asta, și, din punctul ei de vedere, lui i-ar fi prins bine puțină liniște.
    - De ce trebuie să trecem prin asta în fiecare săptămână?
    Mary îi puse mâna pe picior în semn de împăcare.
    În mașină se lăsă o tăcere stânjenitoare.

                                                   4.

                             De ambele părți ale drumului erau parcate zeci de mașini. De undeva răsuna muzica, probabil Bruce Springsteen. Mugetul oceanului se auzea de aproape; briza aducea acel miros inconfundabil, de vară.
    Mary străbătu aleea placată cu ardezie ce ducea la o casă cenușie cu fațada mâncată de vreme, tipică pentru Cape Cod; Michael era în mod evident cu câțiva pași în urma ei, încă tăcut și înțepat. Mary sună la intrare. Nimic. Mai sună odată, și în timpul ăsta Michael o ajunse din urmă.
    Mary puse mâna pe clanță, deschise ușa....
    - Nu știu dacă am dispoziție pentru așa ceva, o avertiză Michael.
    - Și pentru ce ai dispoziție? voi ea să știe, părând aproape la capătul răbdării.
    Michael nu spuse nimic.
    - Intrăm, îi salutăm, și peste jumătate de oră ne luăm la revedere; o să ajungem acasă înainte de două.
    Îl luă de mână și-l conduse înăuntru. Încăperile erau cufundate în întuneric, suspect de goale. Mary își croi drum până în spatele casei, trecând printr-o cameră de zi simplă, pe lângă sufragerie; cu fiecare pas, zgomotele înăbușite deveneau mai puternice. Ajunse la o ușă glisantă, de sticlă, mascată de o draperie mare.
    - Nu uita să zâmbești, îi șopti lui Michael.
    Trase draperia dezvăluind petrecerea. Nu orice petrecere - ci una care să pună capac tuturor celorlalte. O mulțime uriașă umplea terasa din spatele casei, revărsându-se pe plajă.
    Mary îl trase de mână pe Michael și se pierdură în mulțime, făcându-și anevoie drum printre atâția oameni beți. În timp ce-l trăgea pe Michael spre un spațiu mai liber din partea din spate a terasei, zăriră un bărbat masiv ca un urs îndreptându-se spre ei.
    Oamenii se dădeau deoparte, ca din respect pentru o figură regală, dând din cap și bătându-l cu palma pe spatele uriaș în timp ce individul trecea printre ei.
    Înalt de doi metri, domina pe toată lumea. Părul său blond-roșcat îl făcea să semene cu un surfer, însă pesemne că nu se făceau plăci de surf suficient de mari pentru el.
    Mary dispăru imediat în îmbrățișarea lui, când o strânse tare în brațe: un uriaș blând care mângâia o porumbiță.
    - Acum petrecerea poate începe oficial, mugi bărbatul masiv.
    Îi dădu drumul lui Mary, se întoarse și-l îmbrățișă pe Michael, care fu peste măsură de stânjenit să audă cum îi trosnesc toate oasele.
    - Ca de obicei, ați întârziat.
    - Am fost la biserică, se apără Mary.
    Uriașul se uită drept în ochii lui Michael și întrebă:
    - Pe bune?
    - M-am rugat pentru sufletul ăla al tău, mare și bine conservat în whisky.
    Privirea uriașului deveni serioasă.
    - Scuze și iar scuze.
    Îl apucă pe Michael de cap cu mâinile sale enorme și-l trase lângă el.
    - Conștiința e ca gaura curului - toată lumea are una și fiecare pute.
    Depuse un sărut zgomotos pe fruntea lui Michael înainte de a-i da drumul.
    - Îmi pare bine că ați venit.
    Michael simți în sfârșit că se relaxează.
    Paul Busch nu exagera cu băutura decât atunci când avea un motiv serios - și asta se întâmpla destul de rar - nu fuma și fusese întotdeauna un dușman al drogurilor. De fapt, în afara slăbiciunii pentru mâncare nesănătoasă, Paul era probabil un bărbat cu un stil de viață dintre cele mai „curate”. Cu excepția unei singure zile pe an.
    O dată pe an, cam pe vremea asta, Busch încingea o petrecere de pomină în weekendul de Ziua Comemorării. Toată lumea cu care se cunoscuse, cu care vorbise, se bătuse, se sărutase, jucase fotbal, se îmbrățișase sau se căsătorise era invitată să-l ajute să facă vara să vină mai repede.
    Acesta era festivalul pe care-l dădea în semn de apriecere a vieții și ca mulțumire pentru toți cei vii, și, întrucât el suporta toate cheltuielile, se simțea îndreptățit să se bucure de toate, inclusiv de alcool. De-asta era acum amețit și rânjea cu gura până la urechi.
    Zgomotul făcut de niște copii care chicoteau și țipau acoperi muzica ce bubuia, plutind pese mulțime și apropiindu-se cu fiecare clipă. Și deodată apărură, ca din senin, un băiețel și o fetiță care nu aveau mai mult de șase ani.
    Robbie - mai mare cu unsprezece luni - și Chrissie Busch, amândoi cu păr blond-deschis, aproape alb, și cu niște zâmbete care ar fi putut încălzi adâncurile oceanului. Veniră în fugă printre petrecăreți și săriră în brațele lui Michael, care-i aștepta.
    - Hai la trambulină, strigă Robbie, trăgându-l pe Michael de brațul stâng.
    - Nu! Castele de nisip! trase și Chrissie în dreapta.
    - Hei, copii, nu dați bună ziua? îi mustră Busch.
    - Nu-i nimic, zise Michael, care se bucura din plin de atenția ce i se acorda.
    - Lăsați-l nițel, măcar cât să-și ia ceva de băut.
    Busch încercă să-i târască deoparte pe copii.
    - Dar, tăticule... el e singurul de aici care vrea să se joace cu noi, pledă Robbie.
    Busch își privi fiul drept în ochi.
    - Asta pentru că e singurul de aici la același nivel avansat de maturitate ca voi.
    - Nu-i nimic, repetă Michael, lăsându-se pe vine ca să fie la înălțimea celor mici.
    - Tăticule, te rugăm....
    Busch era un bărbat puternic, probabil unul dintre cei mai puternici, însă, când era vorba despre copiii lui, era slab, iar ei făceau tot ce voiau din el. Ridicând din meri, îl privi pe Michael.
    - Fă cum vrei, dar, dacă îți vin de hac, să nu vii la mine să te plângi.
    Busch rânji și-și petrecu un braț în jurul taliei lui Mary.
    - Doriți să vă distrați, frumoasă doamnă?
    Și dispărură în mulțime.
    Michael și cei doi copii se așezară pe joc în mijlocul oamenilor, ca și cum ar fi fost în propria cameră de joacă, și, ca un magician, Michael ridică mâinile să le arate că nu are nimic în ele. Micuții păreau derutați, aruncându-și priviri furișe unul celuilalt. Apoi Michael duse mâinile în spate urechilor lor, scoțând câte un elefănțel de pluș. Copiii erau în culmea fericirii.

                                                        5.

                                  Șezând printre femeile adunate să bea cafea, Mary le ascultă trăncănind cu o viteză uimitoare. Discuțiile treceau de la bârfă la căsătoriile lor dezamăgitoare, revenind la bârfă, iar lui Mary nu-i făcea plăcere niciunul din aceste subiecte. Lângă ea se afla o femeie care nu avea răbdare cu pretențiile celorlalte.
    Jeannie Busch stătea deoparte, urmărind cu privirea cum diverșii prieteni ai soțului ei și soțiile lor se amestecau, pălăvrăgeau și beau, în tot acest timp abia ascunzându-și disprețul. Jeannie ura petrecerile.  Toate zâmbetele false și gesturile nesincere păreau să se dizolve, lăsând locul adevărului, pe măsură ce alcoolul surpa fațadele construite cu grijă.
    Nu că nu i-ar fi făcut plăcere compania prietenelor ei, dar asta era petrecerea bărbatului său și prefera să-și țină prietenele deoparte, nedorind să le expună întregii nebunii - toate prietenele în afară de Mary.
    Mary era punctul de spijin al lui Jeannie, stânca de care se putea agăța. Ea o ajuta să-și țină limba în frâu și să nu izbucnească în stilul ei brutal, direct, în fața unuia dintre amicii amețiți ai lui Busch sau în fața șefului acestuia - sau, și mai rău, în fața soției șefului.
    Adevărata fire a oamenilor ieșea la iveală din cauza băuturii, și, în general, lui Jeannie nu-i plcea ce vedea - însă își arbora zâmbetul și-și ținea cumpătul de fiecare Zi a Comemorării, pentru că Jeannie ura petrecerile, dar îl iubea pe Busch.
    - Cum e la noua școală, se poartă bine cu tine?
    Vocea ei răgușită răzbătea prin pălăvrăgeală.
    Mary încuviință, părul scânteindu-i ca jăraticul sub soarele amiezii.
    - Am în clasă douăzeci și șase dintre cei mai drăguți copii pe care i-am văzut vreodată.
    - N-aș putea să mă descurc cu atâția, remarcă Jeannie, strângându-și în coadă părul castaniu cu reflexe blonde. Îmi dau destul de lucru cei doi năzdrăvani ai mei.
    Mary zâmbi.
    - Aș fi bucuroasă să am eu grijă de ei în locul tău.
    - Așteaptă tu să-i faci pe ai tăi, și-ai să vezi.
    Jeannie făcu o pauză, reușind să zărească pentru o clipă creștetele copiilor ei, înainte să se piardă din nou în mulțime.
    - Crezi că sunt cu toții niște drăgălași, numai lapte și miere, dar după apusul soarelui... sunt niște animale nocturne, să știi, ar sta trej toată noaptea. Devin activi exact atunci când ești gata să te prăbușești. Da, pot să te îmbrățișeze și să te sărute cât vor, dar e doar o fațadă, e o mare conspirație a copiilor. Se năpustesc asupra ta ca bestiile.
    Mary râse încet, dar nu mai era la fel de atentă. Ochii ei verzi ca smaraldele priveau un meci de fotbal american ce se desfășura pe malul mării. Jeannie îi urmări privirea până la Michael. Zâmbi, se înclină spre ea și-și flutură mâna pe dinaintea ochilor prietenei sale mai tinere.
    - Hei, aici Pământul către Mary...
    Mary reveni la realitate și zâmbi stânjenită.
    - Scuză-mă, zise ea, în timp ce arunca încă o privire furișă spre soțul ei.
    - Draga mea, nu-ți cere niciodată scuze că simți dorință.

                                                         6.

                                       Meciul de fotbal era în plină desfășurare, picioarele desculțe spulberând nisipul alb și fierbinte. Sportivii amețiți de băutură erau trecuți de prima tinerețe și încercau să retrăiască victoriile și triumful de odinioară. Dar Michael îi vedea pe toți așa cum erau de fapt, gata să explodeze, gâfâind și cu fețe aprinse.
    Michael preluă controlul, se dădu înapoi și trase departe, mingea plutind prin văzduhul albastru, senin.
    Paul Busch era el masiv, dar greutatea cu siguranță nu-l împiedica să alerge peste întiderea de nisip spre linia de înscriere și să-și lase urmăritorii în urmă, într-un nor de praf. Mingea descrise un arc de cerc, cu perfecțiunea unui film, și-i ateriză direct în mâini. Eseu.
    Busch dansă pe loc, trimițând mingea în nisip cu o lovitură scurtă și bătându-se cu pumnii în piept. Se repezi înapoi la coechipieri și bătu palma cu ei, ca și cum scorul obținut tocmai le-ar fi asigurat calificarea în Superligă.
    - Bravo, Peaches! strigă Michael, bucuros de munca lor de echipă.
    Unul dintre tipii din echipa adversă, auzind porecla lui Busch, îi aruncă acestuia o privire.
    - Nu întreba!
    Busch se uită urât în timp ce-și dădea din ochi părul de culoarea paiului.
    Se aliniară șase contra șase, iar Michael lovi, trimițând mingea dincolo de linia de marcat: alt eseu. Încet-încet se strânseră laolaltă, vorbind despre ultima reclamă grozavă la bere și, după ce aplaudară la unison, se despărțiră din nou.
    Busch se lăsă pe vine, cu încheieturile degetelor în nisip, se uită în stânga, apoi în dreapta, și în cele din urmă la adversar.
    Jason avea jumătate din statura lui, creștetul chel îi ardea și începea să se bășice, dar durerea era amorțită de câtă bere băuse. Îl privi pe Busch drept în ochi și croncăni batjocoritor:
    - Peaches? De unde și până unde?
    Lui Busch i se urcă sângele la cap. Timpul păru să se oprească atunci când uriașul pufni ca un taur, adânc și ritmic; urmă izbucnirea. Busch, o bestie înfuriată de tachinarea celuilalt, îl răsturnă cu putere pe spate, îngropându-l pe jumătate în nisip. Rămase triumfător deasupra adversarului năucit.
    - Scuze, mormăi el, jubilând.

                                                       7.

                               Soarele apusese cu ore în urmă, făcând să dispară căldura zilei de primăvară târzie. Petrecerea se spărgea în cele din urmă. Peste tot erau împrăștiate sticle goale de bere; deasupra grătarelor se înălțau ultimele fuioare de fum. Majoritatea invitaților adormiseră de mult sau fuseseră cărați acasă. Numai copiii mai aveau energie, fugărindu-se în continuare dintr-o încăpere în alta.
    Michael își petrecu jacheta sport albastră pe după umerii lui Mary. Ea o strânse în jurul corpului ca să alunge răcoarea serii. Își adunară lucrurile și se îndreptară către Jeannie, care ținea deschisă ușa de la intrare.
    - Trebuie să iau ceva de la magazin, îi spuse Michael lui Mary.
    - La ora asta?
    Mary nu voia decât să ajungă acasă, în pat.
    Înainte ca Michael să apuce să răspundă, Jeannie se aplecă și o sărută pe Mary pe obraz.
    - Vă mulțumesc că ați venit.
    - Noi vă mulțumim că ne-ați chemat, zise Mary cu căldură.
    - Uite niște mâncare rămasă de la petrecere.
    Jeannie îi dădu lui Mary două pungi.
    - O să vă ajungă cel puțin până joi, și mă veți ajuta să nu mă îngraș chiar acum, când vine vara.
    - Mike?!
    Vocea lui Busch, în care se simțea băutura, răsună din încăperea vecină. Michael se îndreptă spre bucătărie, lăsându-le pe femei în prag.
    - Luăm prânzul împreună marți? întrebă Jeannie.
    - O, nu pot, am programare la doctor. Miercuri?
    - La Mulligan?
    - La douăsprezece, căzură ele de acord în același timp.

                                                      8.

                                 Busch, beat turtă, se lăsă greu peste masa din bucătărie și scoase niște hârtii.
    - Îmi trebuie semnătura ta.
    Michael luă pixul.
    - Îți mulțumesc pentru tot. Înseamnă mult pentru mine.
    - Și tu ai face la fel în locul meu.
    Busch sorbi pe îndelete dintr-un pahar de scotch.
    - Copiii nu știu despre mine, nu?
    Michael ar fi fost răvășit dacă micuții lui Busch ar fi aflat adevărul.
    - Nici vorbă. Și nu o să afle niciodată.
    Michael continuă să dea paginile cu aspect de document juridic, semnând din loc în loc, fără să citească și conținutul; deja îl cunoștea. Când ajunse la ultima pagină, le strânse pe toate, le aranjă și le împinse spre Busch.
    - Pot să te întreb ceva?
    - Orice, zise Busch, turnându-și încă un pahar.
    Michael cântări întrebarea în minte preț de câteva clipe.
    - Mai era vreunul pe aici azi?
    - Măi omule, ți-am spus, te-am invitat pentru tine, nu pentru asta.
    Busch arătă spre acte.
    - Prietenia noastră nu e o stratagemă. De obicei e ca sărutul morții, dar ce-ar fi viața fără riscuri?
    Goli paharul de scotch.
    - Dar trebuie să fiu sincer cu tine - ești drăguț, însă cred că Mary are un posterior mult mai frumos ca al tău.
    Busch rânji și râgâi. Ridicându-se de pe scaun, își zvârli brațul gros ca un trunchi de copac pe după umerii lui Michael și-l conduse afară din bucătărie.
    A doua zi, la fel cum făcuse în ultimele douăzeci și patru de luni, Busch urma să îndosarieze formularele pe care Michael tocmai le semnase: un exemplar pentru tribunal, unul pentru superiorul său ierarhic și unul pentru dosarul personal al lui Michael.
    Erau documente oficiale, cu emblema statului în antet, alături de următorul frontispiciu, scris cu litere mari, de tipar: STATUL NEW YORK, COMISIA DE ELIBERĂRI CONDIȚIONATE.

                                               Capitolul 2
                                                      1.

                          Michael scormonea printr-un birou din zona de reparații a magazinului său de sisteme de securitate și alarme, organizat într-un mod ciudat. Safe and Sound era aranjat cu meticulozitate. Peretele acoperit cu rafturi era plin de componente electronice; monitoare de securitate, comutatoare și tablouri de comandă umpleau etajerele.
    Deocamdată, Michael era singur.
    Michael se simțea ca acasă în acest loc. Nu era mare lucru, dar îl construise de la zero; cu toate că încă depindeau de salariul lui Mary, el era hotărât ca într-o zi să câștige suficient pentru ca ea să poată sta acasă și să aibă o familie.
    Fără ca Michael să-și dea seama, un bărbat trecu pragul. Nou-venitul era arătos și aveam cam șaizeci și cinci de ani. Părul său lung, alb, era strâns într-o coadă; sprâncenele negre îi umbreau ochii căprui-închis. Peste costumul european scump purta un fularin lung, de culoare închisă, și întreaga sa înfățișare trăda un om bogat.
    Când Michael se îndreptă de spate, îl văzu și tresări.
    - Isuse Hristoase!
    - Nu.
    Vocea lui avea un ușor accent german.
    - Nici vorbă. Dar mulțumesc pentru comparație. N-am vrut să te sperii.
    Zâmbetul cald al străinului emana încredere și farmec. Era în mod clar un om carismatic.
    - Am închis.
    Urmă o pauză stânjenitoare.
    - Îmi pare extrem de rău că te deranjez....
    Michael, căutând în sertarul de sus, scoase un set de schițe.
    - Mă cam grăbesc.
    - N-o să-ți răpesc mult timp.
    Străinul îi dădu lui Michael o carte de vizită.
    - Cred că ne-am putea ajuta reciproc.
    Se plimbă prin fața biroului, privind în jur și evaluând situația.
    - Te-aș putea ajuta să-ți rezolvi problemele, iar dumneata m-ai putea ajuta cu ale mele.
    - Probleme? Mă scuzi, domnule - Michael aruncă o privire spre cartea de vizită - Finster.
    Vârî cartea de vizită în buzunar. Dintr-un dulap luă un plic pe care scria „Propunere” și îl aruncă, împreună cu schițele, într-o servietă. Prinzându-și cheile la curea, îl privi pe bărbat direct în ochi.
    - Nu am niciun fel de probleme, spuse laconic și se îndreptă spre ieșire.
    Puse alarma, trase în jos grilajul de siguranță, încuie totul bine și o porni spre parcare. Finster mergea alături, potrivindu-și pasul după al lui.
    Păstrară tăcerea câțiva metri, apoi Finster reîncepu:
    - Aș putea să te recompensez extrem de...
    Michael se opri și-și ridică mâinile. Știa exact unde avea să ducă toată discuția.
    - Ce e, ai citit despre mine în ziare? Ești vreun fan?
    Clătină din cap.
    - Acum am altă carieră.
    - Circumstanțele se schimbă, sugeră Finster.
    - Nu și în cazul meu.
    Finster îl privi pe Michael care se apropia de mașină. Văzând-o pe Mary care stătea în dreapta și urmărindu-le schimbul de replici, îi zâmbi.
    - Te rog să nu-mi rătăcești cartea de vizită, strigă el pe un ton vesel.
    - Nu aștepta să te sun, replică Michael, fără a se obosi să mai privească înspre el.
    Mary se uită la Michael și apoi, curioasă, la Finster. Zâmbi și dădu din cap spre străinul cu păr alb.
    Finster îi răspunse la salut în timp ce soții St. Pierre plecau.

                                                       2.

                               Ușa apartamentului lor drăguț și modest se deschise. Avea două camere, nimic pretențios, însă Mary îl făcuse primitor și cald. Acest apartament de la etajul doi al unui bloc pentru clasa mijlocie le era suficient.
    Când Michael și Mary intrară, un uriaș ciobănesc elvețian veni în fugă, salivând, și se repezi în brațele lui Michael.
    - Hei, Hawk! Nu i-ai lăsat pe oamenii răi să intre, nu-i așa?
    Michael se rostogoli pe podea cu câinele cu blana neagră, cu pete maronii și albe, doi copii la joacă, niciunul neștiind sigur cine e cu adevărat stăpânul, și fără să le pese prea mult de asta.
    - Trebuie să-l scot la plimbare, îi spuse Michael soției.
    - Nu vii în pat? întrebă ea plină de speranță.
    - Numai un pic. Trebuie să mă ocup de ceva.
    Michael nici nu-și privi soția în timp ce lua lesa de pe măsuța din hol.
    - Nu vii prea târziu, bine?
    Dar Mary știa că el nu avea urechi s-o audă.

                                                        3.

                            Michael se întoatse peste un sfert de oră; plimbarea le făcuse bine amândurora.
    - Michael? strigă Mary din dormitor.
    - Ce e?
    Nu primi niciun răspuns.
    - Mary?
    Michael intră în cameră cufundată în întuneric; nu-și vedea nici mâinile. Se uită în jur. Era prea multă liniște.
    - Mary?

................................................................