„Un om mare își arată măreția prin felul în care îi tratează pe oamenii mici.”
                                 Thomas Carlyle

Hoții paradisului, Richard Doetsch

                                                  1-13
                                 Pe timp de noapte, în New York
                                                 1.

       

               Michael St. Pierre își fixă la ochiul stâng mococularul Steiner cu vedere nocturnă, slăbi puțin frânghia și își continuă coborârea de la etajul paisprezece. Aleea întunecată, pe care acum o vedea verde, era locul în care trebuia să aterizeze.

    Avea grijă să nu privească spre luminile marelui oraș din depărtare; nu-și permitea să orbească în acel moment al vieții sale.

    Aleea era liberă. După ce va străbate în fugă cei treizeci de metri, va putea sări peste zidul de granit înalt de trei metri și se va putea refugia în siguranța oferită de Central Park noaptea.

    Rămase în umbra clădirilor din jurul lui. Nu-și făcea griji că va fi prins: ce fusese mai greu trecuse, iar colțul ăsta de lume era părăsit.

    Mai avea optsprezece metri până jos, când zări cu coada ochiului stâng - care bătea departe cu ajutorul dispozitivului - carne. Carne moale, dezgolită.

    Era în clădirea alăturată, un bloc de locuințe, la etajul cinci. Blocul era cufundat în întuneric, ca și cum nimeni n-ar fi fost acasă.

    Putea să jure că vedea un sân.

    Își întoarse privirea; nu era un voiaor. Dar era o priveliște plăcută, la o aruncătură de băț.

    Nu și-ar fi dat seama niciodată, dacă n-ar fi avut monocularul cu vedere nocturnă. Cu toate acestea, nu-și făcea griji: ea nu-l putea vedea, Michael era sigur de asta.

    Își continuă coborârea în noaptea fierbinte, umedă.

    Însă, aidoma unei sirene, imaginea zărită îl trase înapoi, chiar dacă doar pentru o secundă. Da, era un sân. Doi, de fapt. Bine proporționați, deasupra unei talii zvelte - întreaga scenă scăldată în verde. Dumnezeule, chiar că-i plăcea priveliștea de sus. Femeia stătea întinsă pe spate. Nu-i vedea clar fața, dar avea un corp excepțional.

    „Gândește-țe la ce ai de făcut”, își reaminti, luptându-se cu pofta de moment.

    Mai dădu puțin drumul la frângie, continuându-și coborârea. Investise prea multe ore ca să riște totul din cauza unor priviri furișe aruncate unor iubiți care nu bănuiau nimic. Dacă se ținea de plan, avea să ajungă acasă în scurt timp, în siguranță, în brațele miresei sale, care era mult mai ademenitoare decât femeia din fața lui.

    „Deși are un corp cum n-a mai văzut la nimeni până acum.”

    Deodată, ca și cum i-ar fi citit gândurile, femeia întoarse capul spre stânga, către fereastră. Michael îngheță, ținându-se strâns de frânghie, fără să scoată un sunet, fără să respire. Îl văzuse? Imposibil. Era îmbăcat astfel încât să nu fie observat, iar zona din jurul lui n-ar fi putut fi mai întunecată.

    Apoi simți un gol în stomac.

    Femeia nu se uita la el; nici n-ar fi putut. Avea ochii acoperiți cu o cârpă neagră și un căliș în gură. Corpul nu i se răsucea de pasiune, ci de groază. Se uită mai atent. Era legată, întinsă pe o masă, cu picioarele desfăcute, și suferea.

    Simți o izbucnire de mânie când văzu o silueta lângă ea; fața bărbatului era ascunsă în întuneric, dar nu și arma din mâna sa. Nu era o joacă: femeia era violată. Și totul se întâmpla la mai puțin de șase metri de el.

    Privi în jos. Numai cincisprezece metri de parcurs. Libertatea. Simți cum punguța pe care o purta în spate își schimbă centrul de greutate. Șase luni de planuri pentru a o obține; era viitorul său. N-o să-l lase să-i scape printre degete. Nu era momentul s-o facă pe eroul.

    Dar femeia era tot acolo, cu pielea colorată în nuanța de verde a monocularului de noapte și cu corpul zbătându-se în legături. 

    Michael nu trebuia să audă ca să știe că țipa în spatele călușului din gură.

                                                2.

                               Vară în Upper East Side.

    Majoritatea locuitorilor abandonaseră orașul pentru zone precum Hamptons, Greenwich, pentru bucățica lor din ceea ce numeau „la țară”, lăsându-și apartamentele prăfuite și în întuneric până în septembrie.

    Ambasada impunătoare fusese inițial casa și biroul lui J.S. Vandervelde, un baron al petrolului, al cărui imperiu rivalizase cu cele ale lui Getty, Rockefeller și Carnegie.

    Guvernul din Akbiquestan cumpărase clădirea la începutul anilor șaptezeci, pentru structura exterioară impenetrabilă: ziduri groase de un metru, uși masive, geamuri blindate.

    Cei din familia Vandervelde își aflaseră locul în lume: își știau dușmanii mai bine decât își cunoșteau rudele, așa că puseseră ca locuința să le fie proiectată corespunzător. Johan Sebastian Vandervelde își construise fortăreața - un conac cu opt etaje de locuit și șapte etaje de birouri - în 1915, mutându-și familia din casa lor din Greenwich Village de pe Fourth Street în cartierul select al orașului.

    Și cei din Akbiquestan își cunoșteau locul în lume și știau că au mai multă nevoie de un buncăr decât de o clădire de birouri.

    Nu se putea pătrunde înăuntru decât pe ușa de la intrare, dacă era dispus să treci cu răbdare de paznici, scanere, arme și tot tacâmul.

    Un atac de sus nu fusese niciodată considerat o amenințare, nici măcar atunci când ambasadorul Akbiquestanului se afla în reședința sa. Acoperișul era dotat doar cu alarme standard la uși, ferestre și luminatoare.

    Fuseseră necesare șase luni de planuri. Michael cunoștea fiecare colț al clădirii mai bine decât cel mai vechi locatar al acesteia. Sistemul de securitate american fu identificat cu ușurință, iar Michael cumpără cu ușurință codurile de acces de la producător la un tarif mic, deoarece americanii nu se prea dădeau în vânt după cei din Akbiquestan.

    Ca orice bun om de afaceri, Michael era meticulos în ceea ce făcea, având grijă de toate detaliile. Era un profesionist până în măduva oaselor. Când planifica ceva, încerca totul și nu trecea cu vederea niciun amănunt. Fiecare scenariu previzibil era testat și verificat.

    Dar, spre deosebire de alte firme, el avea una de o singură persoană. Nu tu personal la Cercetare&Dezvoltare, nu tu secretariat, nu tu șef de resurse umane. Michel lucrea întotdeauna singur; într-un domeniu în care nu exista nici urmă de încredere, nu puteai fi genul încrezător.

    Întotdeauna dădea spargeri la cei care nu se duceau la poliție: guverne, infractori, cei cu asigurare prea mare. Nimic nu putea să conducă la el. Întotdeauna intra și ieșea în câteva minute, niciodată nu făcea vreo greșeală, niciodată nu lăsa vreo urmă, vreun indiciu și, lucrul cel mai important, niciodată nu se lăsa prins.

    Ambasada avea un personal insuficent acum că indivizii de la Națiunile Unite erau în vacanță. Câte doi gardieni de serviciu în fiecare tură, câțiva secretari în timpul zilei, și asta era tot. Toți ceilalți plecaseră acasă să se bucure de ținutul pustiu și muntos pe care-l reprezentau.

    Ambasadorul, Anwar Sri Ruskot, era un general respectat care excela în diplomație, dar acest talent nici nu se compara cu cele mai mari abilități ale sale.

    Generalul Ruskot era bine cunoscut pe piața neagră drept curier, intermediar și vânzător de primă mână, specializat în traficul cu antichități, bijuterii și tablouri, ascunzându-se în tot acest timp în spatele acreditării sale dimplomatice.

    Zvonurile despre activitățile sale deveniseră frecvente în cercurile Poliției, dar FBI-ul și Interpolul nu aveau nicio putere. Dacă l-ar fi scuturat un pic, Ministerul Afacerilor Externe ar fi avut de-a face cu o criză majorăm care-ar fi putut duce cu ușurință la vărsare de sânge între cele două țări nu tocmai prietene.

    Când generalul Ruskot era în oraș, își conducea afacerea de la etajul paisprezece al ambasadei, unde era la adăpost de paznicii, consilierii, secretarii și trepădușii lui. Biroul lui se afla la ultimul etaj unde nu avea acces decât el.

    Ruskot pretindea că acolo se ocupa de afacerile cele mai delicate ale țării și că, dacă acestea ar fi fost dezvăluite prematur, impactul ar fi fost catastrofal pentru diplomația mondială. Nimeni nu mergea vreodată la etajul paisprezece, indiferent de situație.

    Michael fu primul care văzu adevăratele operațiuni ale generalului. Atârna în mijlocul încăperii, de un cablu Kevlar, la o distanță de un metru și jumătate de podea, luminând în jur cu o mică lanternă-creion.

    În vreme ce majoritatea infractorilor erau discreți cu privire la ținerea evidenței, Ruskot nu avusese niciodată grija asta: generalul nu era pe teritoriu american, acesta era teritoriul statului Akbiwuestan, protejat de Convenția de la Viena.

    Michael intrase pe alee la scurt timp după miezul nopții, ca să-și înceapă urcușul. Magazinul cu patru etaje era lângă Madison Avenue, iar fațada sa de granit era visul oricărui cățărător.

    În spate ducea un colac de frânghie subțire, ransforsată; de centură avea prinse carabiniere, cleme și o trusă de ustensile - toate legate cu bandă izolatoare, ca să nu facă zgomot.

    Își începu ascensiunea din aleea întunecoasă, agățându-se cu degetele de șanțurile imposibil de înguste dintre blocurile de granit ale clădirii. De parcă ar fi ieșit la plimbare, escaladă magazinul în câteva secunde, apoi străbătu acoperișul și se îndreptă spre blocul de locuințe alăturat, cu opt etaje.

    Având stilul și puterea unui alpinist, trecu de la o clădire la alta spre Fifth Avenue, urcând din ce în ce mai sus.

    Lui Michael îi plăcea să se cațere pe clădiri mai mult decât pe stânci. Acestea reprezentau o provocare mai mare și-i dădeau un sentiment mai puternic de împlinire. 

    Michael coborî pe acoperișul Ambasadei Akbiquestanului de pe imobilul alăturat, de optsprezece etaje. Luminatorul, instalat în 68, avea montată o alarmă, care era însă ușor de dezactivat prin câteva conexiuni directe.

    Scoase geamul și se uită ărin încăperea întunecată cu ajutorul monocularului, apoi se lăsă să coboare.

    O minunăție de apartament, și o colecție grozavă de obiecte de artă.

    Michael studiase planurile așa cum ar fi studiat strategiile de joc ale unei echipe de fotbal, și le-ar fi putut reface cu ușurință și legat la ochi; cunoștea fiecare centimetru din încăpere cu mult înainte de a pune piciorul acolo.

    Din diversele sale surse aflase de o cantitate considerabilă de diamante neșlefuite care se aflau în acel loc, iar informațiile sale se dovediră corecte când seiful Wells Fargo din 1980, înalt de doi metri, se deschise sub acțiune degetelor sale de cunoscător.

    Într-adevăr era diamante.

    Desfăcu punguța de catifea neagră cu bijuterii și le văzu, scânteind sub privirea lui ca niște stele pe cerul nopții. Destule cât să umpli o cutie de biscuiți. Treizeci de milioane de dolari pe piața neagră, care nu puteau fi depistați.

    Ceea ce făcea lovitura și mai plăcută era faptul că nimeni nu avea să semnaleze vreodată lipsa acestor diamante. Cu siguranță erau furate, asigurate ilegal, și de existența lor știau doar o mână de oameni, aleși cu grijă.

    Ambasadorul nu va da niciodată alarma. S-ar pune prea multe întrebări privind proveniența lor. În niciun caz nu va intra cineva în apartamentul de la etajul paisprezece ca să inspecteze scena furtului. Fără poliție, fără investigații, fără probleme.

                                              3.

                       În momentul în care ușa seifului se deschidea, caporalul Javier Samaha devenea tot mai agitat în postul său de lângă ușa ambasadei. Gardienii trăseseră la sorți ca să vadă cine își va schimba locul de veghe, și Samaha nimerise proverbialul pai scurt.

    Monotonia plantoanelor de doisprezece ore îi făcea picioarele să zvâncească și-i dădea dureri de cap. Era o noapte liniștită, de joi, și, ca de obicei, nu se întâmpla nimic. Nu prea avea ce face în afară de mâncat, citit și jucat cărți.

    În ciuda tuturor temerilor legate de faptul că era străin într-o țară ostilă, nu avusese niciodată loc vreun incident la ambasadă sau împotriva vreunuia dintre compatrioții săi.
    Samaha considera paranoia ambasadorului nefondată și precauțiile acestuia exagerate. Era secolul douăzeci și unu, epoca toleranței, iar ambasada se afla în cel mai cosmopolit și liberal oraș din lume.
    În plus, era miezul verii, toți radicalii și puștii de colegiu erau în vacanță, nimeni nu avea să organizeze nici măcar un protest până în septembrie.
    Samaha se întoarse spre ofițerul de la recepție și-i spuse că avea să-și facă turele devreme, avea nevoie să-și dezmorțească picioarele și să-și limpezească mintea.
    De obicei începea de la etajul unu și urca dar, exercitând bruma de autoritate de care dispunea, în seara asta decise că va începe de sus.

                                                      4.

                       Michael deschise seiful și îndesă diamantele în săculeț, pe care-l azvârli apoi peste umăr. Rămase o clipă să-și admire opera de artă, încrezător că nimeni nu va intra în această zonă cu acces restricționat, și văzu într-un colț o cruce împodobită cu pietre prețioase. Avea douăzeci și doi de centimetri înălțime și era incrustată cu o sumedenie de safire, rubine și smaralde.
    Venise numai pentru diamante, însă crucea parcă-l chema, fără să știe de ce. Nu făcea parte din planul său, iar el nu suporta să se abată de la plan; era întotdeauna extrem de meticulos cu munca sa.
    Știa care era cheia succesului - adică să nu fii prins - și anume, să te ții de plan. Dar, la urma urmelor, asta avea să fie ultima sa lovitură.
    Aruncă rapid crucea în sac și ieși din încăpere în 93 de secunde.

                                                      5.

                           Ușa liftului se deschise la etajul paisprezece.
    Caporalul Samaha cunoștea restricțiile, însă, în seara asta, curiozitatea puse stăpânire pe el. Nu era nimeni în jur să-l surprindă, așa că de ce nu?
    Verifică singura ușă de apartament de la etaj - singura ușă la care gardienii nu aveau cheie - și, având confirmarea faptului că aceasta era bine încuiată, se îndreptă spre scara de incendiu, un pic dezamăgit. Apoi se întoarse și privi înapoi la intrarea din mahon sculptat ce dădea spre sanctuarul lui Ruskot.
    Caporalul nu avea prea mult respect pentru paranoicul diplomat, dar era datoria lui consfințită prin jurământ să-l apere pe general și să facă să fie respectată demnitatea țării sale.
    Samaha se resemnă că nu avea să știe vreodată adevărul despre acel loc, și gândurile i se îndreptară spre cafea. Deschisese ușa spre scara de incendiu și făcuse un pas când auzi un declic clar în liniștea serii.
    Se opri și-și încordă auzul. Sunetul venea din apartament. Îl auzi din nou. Nu atât de tare de data asta, dar era cu siguranță un declic, și nu era firesc.
    Refăcu drumul în sens invers și verifică ușa: încuiată. Lipi urechea de mahonul lustruit, ascultând concentrat. Era sigur că auzise ceva. Se gândi la implicații, la datoria față de țara sa; luă în considerație, iar și iar, personalitatea violentă a generalului.
    Lăsând orice prudență la o parte, lovi cu piciorul în ușă. Apartamentul era cufundat în întuneric, cu excepția luminii ce se revărsa înăuntru din hol și a scânteierii slabe dinspre luminator.
    Caporalul observă că biroul spațios era bine dotat, mult mai bine decât oriece altă încăpere din ambasadă. Un palat în înaltul cerului.
    Câteva clipe, nu făcu altceva decât să privească în jur. Nimic nu părea nelalocul lui. Se uită cu mare atenție la seiful uriaș; chibzui la ce folosea și verifică încuietoarea. Bine închisă. Se întoarse, dând să iasă, hotărând în sinea lui că sunetul pe care-l auzise nu era decât un zgomot de depresurizare din conducta de aerisire. Dar apoi zări peretele.
    Arăta ca o pată provocată de umezeală, ca un contur de praf. Samaha se apropie să se uite mai îndeaproape la perete, călcând peste perne și aruncând o privire disprețuitoare către hookah. Deși în apartament era întuneric, era suficientă lumină cât să întrezărească pata.
    Caporalul merse cu degetele pe marginea ei, urmărindu-i conturul. Soarele decolorase în timp peretele și o singură porțiune păstrase verdele viu al zugrăvelii originale, o mică porțiune de forma unei cruci.

                                                               6.

                                  Și astfel rămase Michael suspendat în aer, cu viitorul său asigurat în săculețul din spate. Cinci etaje, și apoi libertatea. O femeie torturată în fața lui, gata să moară.
    Senzația ciudată din stomac, cea care-l îndemna de obicei să o ia la fugă în direcția opusă, era aproape copleșitoare. Dar era nimic prin comparație cu teama pe care o simțea pentru victima inocentă pe care o zărise.
    Se cățără repede pe frânghie, punând o mână deasupra celeilalte, și urcă în câteva secunde cei treizeci de metri, apoi sări peste parapet. La o distanță de șase metri, nouă etaje mai jos, se afla casa scumpă cu șase etaje. Escaladă apartamentul vecin, își vârî degetele în fațada de cărămidă, merse până în capăt, își fixă și derulă frânghia, apoi se lăsă în jos.
    Îi plăcea să aibă un plan conceput cu grijă, întotdeauna avea unul, precum și un plan de rezervă, și încă un plan de rezervă pentru planul de rezervă. Prefera să evite acțiunile sugerate de inspirația de moment.
    Adrenalina îi pompa în vene, căci acum trebuia să se bazeze pe instinct.
    Trecu în revistă ceea ce știe: casa scumpă era înregistrată pe numele unei companii, o firmă europeană de textile; era de obicei ocupată de un soț, o soție și un schnauzer pitic și avea un sistem de alarmă ieftin și ineficient. Această clădire intrase de la început în calculele sale; era o poziție de repliere, o studiase bine.
    Prin cap îi treceau tot felul de gânduri. Unde era soțul? Cine era făptașul? Era oare chiar soțul? Oare în felul ăsta se înfierbântau cei doi soți?
    Nu era timp pentru întrebări, doar pentru fapte: limbajul trupului femeii implora ajutorul lui Dumnezeu - era pe cale să moară.

                                                              7.

                                Nu avusese de luat cine știe ce hotărâre.
    Samaha îi explică ofiețrului de la recepție că auzise ceva la etajul paisprezece și că, în ciuda ordinelor de a nu merge la acel etaj, simțise că era datoria sa, prin jurământ, să-și apere țara. Povesti cum verificase restul clădirii și i se păruse că era posibil să dea cineva târcoale pe acoperiș.
    E o prostie, asta fu tot ce spuse ofițerul de serviciu.
    Samaha sugeră să sune la poliție și să le ceară să trimită un echipaj în zonă și să se uite după orice ar fi putut stârni bănuieli. Era o acoperire grozavă - să-i lase pe polițiști să scormonească prin zonă; dacă hoțul era încă prin apropiere, polițiștii îl vor prinde, iar Samaha va fi lăudat că s-a mișcat repede. Ar putea chiar să primească o medalie. Și dacă nu prindeau pe nimeni?
    Generalul Ruskot și temperamentul său agresiv trebuiau să se întoarcă în două săptămâni. Să dezerteze într-un oraș precum New Yorkul nu era o alternativă prea rea.

                                                               8.

                                 Michael pătrunse fără zgomot în casă, prin fereastra de la ultimul etaj. Nu avea pistol; ura armele de foc, nu le folosise niciodată și nici n-ar fi știut să folosească pistolul dacă l-ar fi avut. Dar avea la el cuțitul.
    Îl ținea în mână; atingerea mânerului neted îi dădea curaj, iar lama reflecta frânturi de lumină pe tăișul mortal. Îl rotea în mână, rugându-se în tăcere să nu fie nevoie să-l folosească; metalul ascuțit nu era obișnuit cu suplețea pielii.
    Își lăsă din nou pe ochi monocularul cu vedere nocturnă, făcând camera de oaspeți din spate să-i apară scăldată într-o strălucire verde, stranie, apoi păși în hol.
    Zgomote aproape imperceptibile de zvârcoliri, piele goală frecându-se de o masă, niște gemete răsunând ritmic din spatele ușii, toate laolaltă îi făceau sufletul să se înfioare și îi întăreau hotărârea. La capătul holului, chiar lângă ușă, zăcea schnauzerul, încremenit într-o baltă de sânge. Michael înaintă centimetru cu centimetru și aruncă o privire în cameră.
    Era un atelier de olărie: vase de lut puse la uscat erau aliniate pe o poliță de lemn; diverse vopsele, diluanți și vernisuri pe un birou; un cuptor mare de ardere în colț, de unde se auzea ventilatorul care împrăștia căldura puternică din interiori. Mirosul era umed și lutos, amestecat cu o urmă nefirească de iasomie. Resturi de argilă uscată erau răspândite pe podea; unelte de lemn erau risipie în jur, ca și cum un vârtej ar fi măturat totul.
    Văzu masa unde se lucra, unde lutul era frământat și modelat, tăiat bucăți și transformat în artă. Dar în noaptea asta nu lutul era frământat.
    Femeia era blondă și avea aproape patruzeci de ani. O peliculă de sudoare îi acoperea corpul, iar sânii îi palpitau de frică. Chiar și goală, se vedea că avea o situație financiară excepțională, trupul îi tonificat ca al unui atlet, fața sculptată până la perfecțiune de un chirurg plastic din Park Avenue. Picioarele ei cu pedichiura făcută atârnau peste margine, legate de picioarele mesei, brațele erau prinse deasupra capului, iar ochii îi erau acoperiți cu o eșarfă neagră.
    Tânguirile înduioșătoare care veneau dinapoia călușului îi făceau lui Michael inima să stea în loc, însă măcar îi confirmau un lucru: femeia era încă în viață.
    Pe pervazul ferestrei se afla ceva ce putea fi descris doar ca o trusă medicală din secolul al nouăsprezecelea, o menajerie a unui taie-oase alcătuită din instrumente chirurgicale vechi și rudimentare: cuțite, bisturie și fierăstraie de oase.
    Se uită peste tot - nu se vedea nici urmă de agresor. Smulgându-și monocularul cu vedere nocturnă, Michael aprinse lumina și alergă spre femeie. Pielea ei era neatinsă; cine făcuse asta nu începuse încă să lucreze. Începu să-i taie repede legăturile. Ea lovi din picioare și scoase un țipăt înfundat, nedându-și seama că Michael era salvatorul ei.
    În acel moment parcă un baros îl lovi în cap în lateral. Michael se dădu înapoi, clătinându-se, năucit, pierzând orice simț al realității și al timpului.
    Întrezări o umbră, cu fața ascunsă de o eșarfă, ținând un mai în mâna dreaptă și un pistol mare în stânga. Capul lui Michael pulsa în timp ce se lupta să rămână conștient. La începutul serii nu-și imaginase niciun moment moartea ca opțiune, dar acum....
    Nu fu rostit niciun cuvânt când țeava rece a pistolului se sprijini de fruntea lui, Nebunul lăsă jos maiul, apoi făcu o pauză, părând să savureze prelungirea momentului.
    Michael strânse mânerul cuțitului, simțindu-se încurajat de faptul că acesta nu era la vedere. Apoi, fără să ezite o clipă, înfipse lama în încheietura atacatorului până în prăsele, vârful însângerat ieșind prin partea din spate a antebrațului acestuia.
    Agresorul căzu pe spate, lovindu-se de cuptor. Ateriză cu umărul pe metalul încins, iar arma îi zbură din mână. Pe loc, în aer se răspândi o duhoare de carne arsă.
    Michael se ridică în picioare, împleticindu-se, încercând să se controleze, încă zăpăcit de lovitura brutală. Se apucă de masă ca să-și recapete echilibrul și reuși în sfârșit să-și vadă bine atacatorul.
    Ochii bărbatului erau reci și morți, din umărul său ars fumul se înălța în firicele subțiri, iar din braț îi curgea sânge, picurând pe mânerul cuțitului lui Michael.
    Ignorând durerea, bărbatul smulse cuțitul din încheietura sa sfârtecată și atacă, înfingând arma în umărul lui Michael, trântindu-l la pământ. Nebunul înșfăcă mânerul cuțitului și-l târî pe Michael prin cameră ca pe un porc mort atâtnat de un cârlig, abandonându-l lângă cuptor. Cu un urlet de furie, bărbatul lovi cuțitul cu piciorul; corpul lui Michael fu săgetat de agonie.
    Pe punctul de a leșina, Michael tresări din cauza cârâitului unei stații radio. O stație de monitorizare a apelurlor poliției. Era a atacatorului său. Michael abia reuși să distingă cuvintele:
    - Posibil jaf la Ambasada Akbiquestanului, un echipaj este pe drum.
    Michael rămase șezând acolo, durerea aruncându-i corpul într-o stare de șoc. Femeia de pe masă scoase un țipăt gâtuit prin căluș; acum era clar că vedea moartea cu ochii. Gândurile lui Michael se îndreptară spre soția sa.
    Cum va putea ea oare să înțeleagă vreodată? Își închipui cum îi vor explica polițiștii moartea lui; cum fusese găsit; cum fusese omorât. N-ar vrea să-i ajute cu investigația? Să-i ajute să găsească o explicație pentru diamantele furate din săculețul pe care soțul ei îl ducea în spate? O cunoștea pe femeia din înalta societate care fusese ucisă? Soțul său și femeia aceea aveau o aventură?
    Împotriva oricărei rațiuni, Michael întinse brațul și își smulse cu forța cuțitul din umăr; durerea fu atât de intensă, încât îl trase imediat spre abisul inconștienței. Era gata să leșine când simți un lichid care curgea, iar șocul acestei descoperiri îl readuse la viață.
    Solventul se împrăștia pe podea, întinzându-se în toate direcțiile, arzându-i nările și pârjolindu-i pieleacând pătrunse în rana deschisă. Pentru prima oară în viață, avu revelația faptului că este muritor. Dacă nu se mișca - chiar acum - nu va muri doar el, ci și femeia.
    Din prag, nebunul își trase brațul înapoi; fitilul cocteilului Molotov era deja aprins. Michael se zbătu să se ridice în picioare, iar celălalt azvârli sticla în flăcări în direcția lui.
    Bomba cu diluant de vopsea pluti o eternitate prin aer înainte de a descrie o curbă spre podea; în cele din urmă explodă pe cuptorul incandescent. Focul se întinse rapid, înghițind podeaua. Nebunul dispăru în momentul în care pragul ușii fu cuprins de flăcări.
    Michael, luptându-se cu durerea agonizantă din umărul care-i pulsa și cu o contuzie, se împletici prin cameră, trecând prin focul și prin fumul care se întețeau. Apucă o pânză impermeabilă de pe un raft și o azvârli peste femeia amețită. Îi smulse masca și călușul. Ea văzu flăcările și țipă, în pragul unei crize de isterie.
    Legându-și frânghia de piciorul mesei, Michael aruncă un scaun prin fereastră, și imediat după el frânghia. Își prinse hamul și o apucă pe femeie. Nu trebui să-i spună unde mergeau: se agăță de el.
    Se azvârli pe fereastră cu povara în brațe, în timp ce camera izbucni în flăcări. Împreună, se prăbușiră prin aerul cald al verii în timp ce masa alunecă pe podea, proptindu-se în cele din urmă de pervazul ferestrei. Se opriră cu o smucitură - cu câteva etaje deasupra aleii de dedesubt. Flăcările de prelingeau afară pe geam, la numai câțiva metri deasupra capetelor lor.
    Atinseră trotuarul exact în clipa în care ferestrele casei explodau, flăcări și vârtejuri de fum înălțându-se în văzduhul de deasupra orașului. Interiorul casei străluci în nuanțe de portocaliu când întregul etaj cinci fu cuprins de foc.
    O lăsă jos pe femeie. Gemea incoerent în timp ce-și strângea pânza în jurul corpului gol, tremurând și plângând.
    Michael își smulse centura de la brâu, azvârlindu-și uneltele în tufișuri, și se asigură că încă mai avea săculețul plin cu diamante în spate. Sângele îi curgea din umăr, înroșindu-i cămașa închisă la culoare. Spera că hemoragia nu-i va fi fatală - nu avea timp să moară acum. Se aplecă deasupra femeii. Ochii acesteia prindeau din nou viață. Îi zâmbi printre lacrimile care i se rostogoleau pe obraji.
    Se auzi urletul sirenelor, și, câteva secunde mai târziu, mașinile de poliție se opriră peste drum, cu roțile scrâșnind.
    Michael aruncă o privire peste Fifth Avenue, către Central Park. Atinse săculețul pe care-l purta în spate: acolo era viitorul lui. Numai douăzeci de metri îl mai despărțeau de libertate.
    Încă mai avea o șansă de reușită.

                                                    Capitolul 1
                                                           1.

                                 Vitraliu - nu se mai face așa ceva pe nicăieri: nuanțe strălucitoare de violet, trandafiriu aprins, auriu strălucitor, toate amestecate să înfățișeze Porțile Raiului, centrul unei biserici de modă veche, cu pereții zugrăviți în alb.
    Soarele dimineții pătrundea înăuntru filtrat, aruncând umbre colorate pe mulțimea de enoriași, dintre care unii se aflau acolo pentru că și-o doreau, însă majoritatea, pentru că trebuia. Și, ca în orice lăcaș al Domnului, indiferent de confesiune, unii stăteau în stranele din față, ca și cum apropierea de altar i-ar fi dus mai aproape de mântuire.
    La amvon stătea părintele Patrick Shaunessy. Părul său alb, tuns scurt, contrasta puternic cu sprâncenele încruntate, negre. Brațele scurte, ascunse în cutele veșmântului verde, amplu, se mișcau în cadența irlandeză a vocii sale.
    Ani întregi predicase în fața turmei sale, petrecându-și numeroase ceasuri cumpănind cuvintele de înțelepciune, dar întotdeauna se întrebase dacă vorbele sale ajung măcar la o singură persoană. Și acum, ca și în tinerețea sa, infracțiunile și adulterele erau constante, iar lumea continua să se îndepărteze de religie.
    Se părea că oamenii preferă să creadă în tehnologie, știință și sex, numai în lucrurile tangibile. Nu crede ce nu poți atinge.
    Fără să știe sigur de ce, părintele Shaunessy continua să predice, în speranța că va salva măcar un suflet din această lume căzută pradă confuziei.
    Preotul era într-adevăr un bărbat scund; unii îl considerau aproape pitic - în tinerețe visase să devină o legendă ecvestră și să concureze pentru laurii de la Churchill Downs - însă adevăratul său dar era vocea, pe atât de puternică pe cât de mic îi era trupul. Iar acum, această voce răsuna deasupra congregației.
    - Nu puteți fura mântuirea, aidoma unui hoț în puterea nopții. Căci aici, pe pământ, nu nu luptăm să atingem perfecțiunea vieții, ci perfecțiunea credinței. Credința în Dumnezeu ne va asigura viața veșnică, numai credința este cheia către mântuire.
    Își strânse foile și, ca pentru a-și sublinia spusele, murmură:
    - Deschideți cărțile de rugăciuni la imnul Dimineața a sosit, pagina o sută trei.
    Membrii congregației își uniră vocile în cântec și, chiar dacă nu era interpretarea lui Cat Stevens, era la unison și plină de speranță, umplând spațiul din biserică și găsindu-și ecou printre grinzi.
    În partea din spate a bisericii, adăpostită acolo ca și cum s-a fi ferit, stătea cea mai mare admiratoare a părintelui.
    Dacă femeia ar fi încercat să se ascundă, i-ar fi fost extrem de greu: buclele de un roșu-închis care i se revărsau pe spate aidoma unei cascade de flăcări o făceau imposibil de neobservat. Cu un aer încrezător și cu cartea de rugăciuni în mână, cânta încet, pentru sine; această acțiune era în contrast izbitor cu restul vieții sale. De o groază de ani era greu de ținut în frâu.
    De la vârsta de treisprezece ani, trăise o viață plină de contradicții - ziua învăța la școala catolică despre cele șapte păcate capitale, iar noaptea colinda, făcând tot posibilul să le comită pe toate. Deși trecerea anilor îi adusese o anumită moderație și simțul răspunderii, nu-și uitase niciodată pe deplin rădăcinile sălbatice.
    Seara de sâmbătă și-o petrecea de obicei dansând în oraș, dar aproape în fiecare duminică, indiferent de vreme, de cum se simțea, fără să lase nimic s-o oprească, se afla în aceeași strană la ora unsprezece, cu capul plecat, mulțumind în tăcere pentru tot ce primise de la viață.
    Deși nu era întotdeauna de acord cu Biserica, iar comportamentul ei n-ar fi făcut-o să fie santificată vreodată, credința în Dumnezeu a lui Mary St. Pierre fusese întotdeauna adevărată.
    Lângă ea stătea tăcut soțul ei, cu buzele strânse în semn de protest în timp ce contempla congregația care cânta. O coamă de păr castaniu încadra o față cu trăsături puternice, izbitoare și care părea cam trecută pentru vârsta de treizeci și opt de ani.
    În ochii săi întunecați se putea citi faptul că mintea lui era deja la ieșire.
    Până atunci Michael St. Pierre nu-i spusese niciodată soției sale că avea din ce în ce mai puțină credință, iar acum nu era în niciun caz momentul s-o facă. Deja treceau prin destule.

                                                 2.

                             Mary și Michael ieșiră din biserică în mijlocul mulțimii de enoriași care căutau să strângă mâna pastorului, sperând, împotriva oricărei evidențe, că poate, o parte din sfințenia preotului se va lipi de sufletele lor.
    Părintele Shaunessy trecea printre ei salutându-l cordial pe fiecare în parte, mulțumindu-le când primea complimente pentru predică, ușorul său zâmbet ascunzând întrebarea care-i sălășuia în minte:
    - Dacă i-aș întreba, oare ar putea vreunul să repete o singură propoziție, și nu neapărat morala zilei?
    Apoi fața i se lumină, căci o zări pe Mary St. Pierre.
    - Frumoasă predică, părinte, spuse Mary, privind în jos către preotul scund.
    Era aproape ca și cum ar fi vorbit cu un copil, atât de frapantă era diferența de înălțime dintre ei.
    Preocupată ca statura ei să nu-l facă să se simtă stingherit, avea mereu grijă să nu poarte tocuri la biserică, dar chiar și cu pantofii cu talpă plată ajungea aproape la un metru optzeci.
    - Mulțumesc, Mary.
    Îi luă mâna într-a sa.
    - Când sunt în fața altarului, pot să contez întotdeauna pe zâmbetul tău.
    Părintele Shaunessy nu-l băgă în seamă pe Michael. Era ca și cum acesta n-ar fi existat. Simțind stinghereala soțului ei, Mary zâmbi și-l trase mai aproape.
    În cele din urmă, răzgândindu-se, deoarece nu voia s-o supere pe Mary, preotul dădu din cap către Michael.
    - Mike.
    - Patrick, îi răspunse Michael printr-un mormăit plin de ranchiună.
    Șirul de oameni care se înghesuiau nerăbdători în spatele lui Mary să-i strângă mâna preotului creștea. Fără tragere de inimă, acesta îi dădu drumul la mână.
    - Pacea fie cu tine, copilă!
    - Mulțumesc, părinte. Și cu dumneata.
    Soții St. Pierre se îndreptară spre aleea mărginită de copaci care ducea în parcare, iar părintele Shaunessy continuă să-și salute turma de credincioși.

                                                3.

                            Fordul Taurus din 1989 ieși din parcarea bisericii și se îndreptă spre est. Caroseria lovită și care scârțâia din toate încheieturile era veche, dar curată. Michael conducea în tăcere, privind concentrat la orizont și pierdut în gânduri.
    Mary știa că Michael suferea din nou.
    Soțul ei se retrăgea într-o lume numai a lui, în care putea medita în liniște la problemele pe care le avea. Era un zid pe care Mary se lupta mereu să-l dărâme, și pentru asta trebuie să găsească de fiecare dată o nouă strategie. Ochii îi sclipiră și zâmbi, întinzând mâna ca să-l atingă.
    El îi aruncă o privire.
    - Ce e?
    - Îți luam ceva de pe umăr.
    - Mătreață?
    - Nu. Povara.
    - Poftim?
    Michael chiar nu înțelegea, și se trase de parcă ar fi avut un păianjen pe el.
    - Ce povară?
    - Povara de pe umeri.
    Michael se strâmbă, încercând să-și păstreze proasta dispoziție.
    - Patrick nu e un tip rău, zise Mary.
    - Mă desconsideră, ca și cum i-aș putea molipsi turma. Credeam că preoții sunt iertători.
    Vocea îi era plină de amărăciune.
    - Încearcă să vezi lumea prin ochii mei, Mary!
    Michael nu-și dezlipea privirea de la drum.
    Mary ura momentele când îi dădea replica pe un ton argățos. Nu se întâmpla des, doar duminica și în general cam cu o oră înainte sau după slujbă. Știa că lui Michael îi era greu, dar nu era decât o oră pe săptămână din timpul lui.
    Putea să vadă lumea și prin ochii lui; întotdeauna reușise să facă asta, și, din punctul ei de vedere, lui i-ar fi prins bine puțină liniște.
    - De ce trebuie să trecem prin asta în fiecare săptămână?
    Mary îi puse mâna pe picior în semn de împăcare.
    În mașină se lăsă o tăcere stânjenitoare.

                                                   4.

                             De ambele părți ale drumului erau parcate zeci de mașini. De undeva răsuna muzica, probabil Bruce Springsteen. Mugetul oceanului se auzea de aproape; briza aducea acel miros inconfundabil, de vară.
    Mary străbătu aleea placată cu ardezie ce ducea la o casă cenușie cu fațada mâncată de vreme, tipică pentru Cape Cod; Michael era în mod evident cu câțiva pași în urma ei, încă tăcut și înțepat. Mary sună la intrare. Nimic. Mai sună odată, și în timpul ăsta Michael o ajunse din urmă.
    Mary puse mâna pe clanță, deschise ușa....
    - Nu știu dacă am dispoziție pentru așa ceva, o avertiză Michael.
    - Și pentru ce ai dispoziție? voi ea să știe, părând aproape la capătul răbdării.
    Michael nu spuse nimic.
    - Intrăm, îi salutăm, și peste jumătate de oră ne luăm la revedere; o să ajungem acasă înainte de două.
    Îl luă de mână și-l conduse înăuntru. Încăperile erau cufundate în întuneric, suspect de goale. Mary își croi drum până în spatele casei, trecând printr-o cameră de zi simplă, pe lângă sufragerie; cu fiecare pas, zgomotele înăbușite deveneau mai puternice. Ajunse la o ușă glisantă, de sticlă, mascată de o draperie mare.
    - Nu uita să zâmbești, îi șopti lui Michael.
    Trase draperia dezvăluind petrecerea. Nu orice petrecere - ci una care să pună capac tuturor celorlalte. O mulțime uriașă umplea terasa din spatele casei, revărsându-se pe plajă.
    Mary îl trase de mână pe Michael și se pierdură în mulțime, făcându-și anevoie drum printre atâția oameni beți. În timp ce-l trăgea pe Michael spre un spațiu mai liber din partea din spate a terasei, zăriră un bărbat masiv ca un urs îndreptându-se spre ei.
    Oamenii se dădeau deoparte, ca din respect pentru o figură regală, dând din cap și bătându-l cu palma pe spatele uriaș în timp ce individul trecea printre ei.
    Înalt de doi metri, domina pe toată lumea. Părul său blond-roșcat îl făcea să semene cu un surfer, însă pesemne că nu se făceau plăci de surf suficient de mari pentru el.
    Mary dispăru imediat în îmbrățișarea lui, când o strânse tare în brațe: un uriaș blând care mângâia o porumbiță.
    - Acum petrecerea poate începe oficial, mugi bărbatul masiv.
    Îi dădu drumul lui Mary, se întoarse și-l îmbrățișă pe Michael, care fu peste măsură de stânjenit să audă cum îi trosnesc toate oasele.
    - Ca de obicei, ați întârziat.
    - Am fost la biserică, se apără Mary.
    Uriașul se uită drept în ochii lui Michael și întrebă:
    - Pe bune?
    - M-am rugat pentru sufletul ăla al tău, mare și bine conservat în whisky.
    Privirea uriașului deveni serioasă.
    - Scuze și iar scuze.
    Îl apucă pe Michael de cap cu mâinile sale enorme și-l trase lângă el.
    - Conștiința e ca gaura curului - toată lumea are una și fiecare pute.
    Depuse un sărut zgomotos pe fruntea lui Michael înainte de a-i da drumul.
    - Îmi pare bine că ați venit.
    Michael simți în sfârșit că se relaxează.
    Paul Busch nu exagera cu băutura decât atunci când avea un motiv serios - și asta se întâmpla destul de rar - nu fuma și fusese întotdeauna un dușman al drogurilor. De fapt, în afara slăbiciunii pentru mâncare nesănătoasă, Paul era probabil un bărbat cu un stil de viață dintre cele mai „curate”. Cu excepția unei singure zile pe an.
    O dată pe an, cam pe vremea asta, Busch încingea o petrecere de pomină în weekendul de Ziua Comemorării. Toată lumea cu care se cunoscuse, cu care vorbise, se bătuse, se sărutase, jucase fotbal, se îmbrățișase sau se căsătorise era invitată să-l ajute să facă vara să vină mai repede.
    Acesta era festivalul pe care-l dădea în semn de apriecere a vieții și ca mulțumire pentru toți cei vii, și, întrucât el suporta toate cheltuielile, se simțea îndreptățit să se bucure de toate, inclusiv de alcool. De-asta era acum amețit și rânjea cu gura până la urechi.
    Zgomotul făcut de niște copii care chicoteau și țipau acoperi muzica ce bubuia, plutind pese mulțime și apropiindu-se cu fiecare clipă. Și deodată apărură, ca din senin, un băiețel și o fetiță care nu aveau mai mult de șase ani.
    Robbie - mai mare cu unsprezece luni - și Chrissie Busch, amândoi cu păr blond-deschis, aproape alb, și cu niște zâmbete care ar fi putut încălzi adâncurile oceanului. Veniră în fugă printre petrecăreți și săriră în brațele lui Michael, care-i aștepta.
    - Hai la trambulină, strigă Robbie, trăgându-l pe Michael de brațul stâng.
    - Nu! Castele de nisip! trase și Chrissie în dreapta.
    - Hei, copii, nu dați bună ziua? îi mustră Busch.
    - Nu-i nimic, zise Michael, care se bucura din plin de atenția ce i se acorda.
    - Lăsați-l nițel, măcar cât să-și ia ceva de băut.
    Busch încercă să-i târască deoparte pe copii.
    - Dar, tăticule... el e singurul de aici care vrea să se joace cu noi, pledă Robbie.
    Busch își privi fiul drept în ochi.
    - Asta pentru că e singurul de aici la același nivel avansat de maturitate ca voi.
    - Nu-i nimic, repetă Michael, lăsându-se pe vine ca să fie la înălțimea celor mici.
    - Tăticule, te rugăm....
    Busch era un bărbat puternic, probabil unul dintre cei mai puternici, însă, când era vorba despre copiii lui, era slab, iar ei făceau tot ce voiau din el. Ridicând din meri, îl privi pe Michael.
    - Fă cum vrei, dar, dacă îți vin de hac, să nu vii la mine să te plângi.
    Busch rânji și-și petrecu un braț în jurul taliei lui Mary.
    - Doriți să vă distrați, frumoasă doamnă?
    Și dispărură în mulțime.
    Michael și cei doi copii se așezară pe joc în mijlocul oamenilor, ca și cum ar fi fost în propria cameră de joacă, și, ca un magician, Michael ridică mâinile să le arate că nu are nimic în ele. Micuții păreau derutați, aruncându-și priviri furișe unul celuilalt. Apoi Michael duse mâinile în spate urechilor lor, scoțând câte un elefănțel de pluș. Copiii erau în culmea fericirii.

                                                        5.

                                  Șezând printre femeile adunate să bea cafea, Mary le ascultă trăncănind cu o viteză uimitoare. Discuțiile treceau de la bârfă la căsătoriile lor dezamăgitoare, revenind la bârfă, iar lui Mary nu-i făcea plăcere niciunul din aceste subiecte. Lângă ea se afla o femeie care nu avea răbdare cu pretențiile celorlalte.
    Jeannie Busch stătea deoparte, urmărind cu privirea cum diverșii prieteni ai soțului ei și soțiile lor se amestecau, pălăvrăgeau și beau, în tot acest timp abia ascunzându-și disprețul. Jeannie ura petrecerile.  Toate zâmbetele false și gesturile nesincere păreau să se dizolve, lăsând locul adevărului, pe măsură ce alcoolul surpa fațadele construite cu grijă.
    Nu că nu i-ar fi făcut plăcere compania prietenelor ei, dar asta era petrecerea bărbatului său și prefera să-și țină prietenele deoparte, nedorind să le expună întregii nebunii - toate prietenele în afară de Mary.
    Mary era punctul de spijin al lui Jeannie, stânca de care se putea agăța. Ea o ajuta să-și țină limba în frâu și să nu izbucnească în stilul ei brutal, direct, în fața unuia dintre amicii amețiți ai lui Busch sau în fața șefului acestuia - sau, și mai rău, în fața soției șefului.
    Adevărata fire a oamenilor ieșea la iveală din cauza băuturii, și, în general, lui Jeannie nu-i plcea ce vedea - însă își arbora zâmbetul și-și ținea cumpătul de fiecare Zi a Comemorării, pentru că Jeannie ura petrecerile, dar îl iubea pe Busch.
    - Cum e la noua școală, se poartă bine cu tine?
    Vocea ei răgușită răzbătea prin pălăvrăgeală.
    Mary încuviință, părul scânteindu-i ca jăraticul sub soarele amiezii.
    - Am în clasă douăzeci și șase dintre cei mai drăguți copii pe care i-am văzut vreodată.
    - N-aș putea să mă descurc cu atâția, remarcă Jeannie, strângându-și în coadă părul castaniu cu reflexe blonde. Îmi dau destul de lucru cei doi năzdrăvani ai mei.
    Mary zâmbi.
    - Aș fi bucuroasă să am eu grijă de ei în locul tău.
    - Așteaptă tu să-i faci pe ai tăi, și-ai să vezi.
    Jeannie făcu o pauză, reușind să zărească pentru o clipă creștetele copiilor ei, înainte să se piardă din nou în mulțime.
    - Crezi că sunt cu toții niște drăgălași, numai lapte și miere, dar după apusul soarelui... sunt niște animale nocturne, să știi, ar sta trej toată noaptea. Devin activi exact atunci când ești gata să te prăbușești. Da, pot să te îmbrățișeze și să te sărute cât vor, dar e doar o fațadă, e o mare conspirație a copiilor. Se năpustesc asupra ta ca bestiile.
    Mary râse încet, dar nu mai era la fel de atentă. Ochii ei verzi ca smaraldele priveau un meci de fotbal american ce se desfășura pe malul mării. Jeannie îi urmări privirea până la Michael. Zâmbi, se înclină spre ea și-și flutură mâna pe dinaintea ochilor prietenei sale mai tinere.
    - Hei, aici Pământul către Mary...
    Mary reveni la realitate și zâmbi stânjenită.
    - Scuză-mă, zise ea, în timp ce arunca încă o privire furișă spre soțul ei.
    - Draga mea, nu-ți cere niciodată scuze că simți dorință.

                                                         6.

                                       Meciul de fotbal era în plină desfășurare, picioarele desculțe spulberând nisipul alb și fierbinte. Sportivii amețiți de băutură erau trecuți de prima tinerețe și încercau să retrăiască victoriile și triumful de odinioară. Dar Michael îi vedea pe toți așa cum erau de fapt, gata să explodeze, gâfâind și cu fețe aprinse.
    Michael preluă controlul, se dădu înapoi și trase departe, mingea plutind prin văzduhul albastru, senin.
    Paul Busch era el masiv, dar greutatea cu siguranță nu-l împiedica să alerge peste întiderea de nisip spre linia de înscriere și să-și lase urmăritorii în urmă, într-un nor de praf. Mingea descrise un arc de cerc, cu perfecțiunea unui film, și-i ateriză direct în mâini. Eseu.
    Busch dansă pe loc, trimițând mingea în nisip cu o lovitură scurtă și bătându-se cu pumnii în piept. Se repezi înapoi la coechipieri și bătu palma cu ei, ca și cum scorul obținut tocmai le-ar fi asigurat calificarea în Superligă.
    - Bravo, Peaches! strigă Michael, bucuros de munca lor de echipă.
    Unul dintre tipii din echipa adversă, auzind porecla lui Busch, îi aruncă acestuia o privire.
    - Nu întreba!
    Busch se uită urât în timp ce-și dădea din ochi părul de culoarea paiului.
    Se aliniară șase contra șase, iar Michael lovi, trimițând mingea dincolo de linia de marcat: alt eseu. Încet-încet se strânseră laolaltă, vorbind despre ultima reclamă grozavă la bere și, după ce aplaudară la unison, se despărțiră din nou.
    Busch se lăsă pe vine, cu încheieturile degetelor în nisip, se uită în stânga, apoi în dreapta, și în cele din urmă la adversar.
    Jason avea jumătate din statura lui, creștetul chel îi ardea și începea să se bășice, dar durerea era amorțită de câtă bere băuse. Îl privi pe Busch drept în ochi și croncăni batjocoritor:
    - Peaches? De unde și până unde?
    Lui Busch i se urcă sângele la cap. Timpul păru să se oprească atunci când uriașul pufni ca un taur, adânc și ritmic; urmă izbucnirea. Busch, o bestie înfuriată de tachinarea celuilalt, îl răsturnă cu putere pe spate, îngropându-l pe jumătate în nisip. Rămase triumfător deasupra adversarului năucit.
    - Scuze, mormăi el, jubilând.

                                                       7.

                               Soarele apusese cu ore în urmă, făcând să dispară căldura zilei de primăvară târzie. Petrecerea se spărgea în cele din urmă. Peste tot erau împrăștiate sticle goale de bere; deasupra grătarelor se înălțau ultimele fuioare de fum. Majoritatea invitaților adormiseră de mult sau fuseseră cărați acasă. Numai copiii mai aveau energie, fugărindu-se în continuare dintr-o încăpere în alta.
    Michael își petrecu jacheta sport albastră pe după umerii lui Mary. Ea o strânse în jurul corpului ca să alunge răcoarea serii. Își adunară lucrurile și se îndreptară către Jeannie, care ținea deschisă ușa de la intrare.
    - Trebuie să iau ceva de la magazin, îi spuse Michael lui Mary.
    - La ora asta?
    Mary nu voia decât să ajungă acasă, în pat.
    Înainte ca Michael să apuce să răspundă, Jeannie se aplecă și o sărută pe Mary pe obraz.
    - Vă mulțumesc că ați venit.
    - Noi vă mulțumim că ne-ați chemat, zise Mary cu căldură.
    - Uite niște mâncare rămasă de la petrecere.
    Jeannie îi dădu lui Mary două pungi.
    - O să vă ajungă cel puțin până joi, și mă veți ajuta să nu mă îngraș chiar acum, când vine vara.
    - Mike?!
    Vocea lui Busch, în care se simțea băutura, răsună din încăperea vecină. Michael se îndreptă spre bucătărie, lăsându-le pe femei în prag.
    - Luăm prânzul împreună marți? întrebă Jeannie.
    - O, nu pot, am programare la doctor. Miercuri?
    - La Mulligan?
    - La douăsprezece, căzură ele de acord în același timp.

                                                      8.

                                 Busch, beat turtă, se lăsă greu peste masa din bucătărie și scoase niște hârtii.
    - Îmi trebuie semnătura ta.
    Michael luă pixul.
    - Îți mulțumesc pentru tot. Înseamnă mult pentru mine.
    - Și tu ai face la fel în locul meu.
    Busch sorbi pe îndelete dintr-un pahar de scotch.
    - Copiii nu știu despre mine, nu?
    Michael ar fi fost răvășit dacă micuții lui Busch ar fi aflat adevărul.
    - Nici vorbă. Și nu o să afle niciodată.
    Michael continuă să dea paginile cu aspect de document juridic, semnând din loc în loc, fără să citească și conținutul; deja îl cunoștea. Când ajunse la ultima pagină, le strânse pe toate, le aranjă și le împinse spre Busch.
    - Pot să te întreb ceva?
    - Orice, zise Busch, turnându-și încă un pahar.
    Michael cântări întrebarea în minte preț de câteva clipe.
    - Mai era vreunul pe aici azi?
    - Măi omule, ți-am spus, te-am invitat pentru tine, nu pentru asta.
    Busch arătă spre acte.
    - Prietenia noastră nu e o stratagemă. De obicei e ca sărutul morții, dar ce-ar fi viața fără riscuri?
    Goli paharul de scotch.
    - Dar trebuie să fiu sincer cu tine - ești drăguț, însă cred că Mary are un posterior mult mai frumos ca al tău.
    Busch rânji și râgâi. Ridicându-se de pe scaun, își zvârli brațul gros ca un trunchi de copac pe după umerii lui Michael și-l conduse afară din bucătărie.
    A doua zi, la fel cum făcuse în ultimele douăzeci și patru de luni, Busch urma să îndosarieze formularele pe care Michael tocmai le semnase: un exemplar pentru tribunal, unul pentru superiorul său ierarhic și unul pentru dosarul personal al lui Michael.
    Erau documente oficiale, cu emblema statului în antet, alături de următorul frontispiciu, scris cu litere mari, de tipar: STATUL NEW YORK, COMISIA DE ELIBERĂRI CONDIȚIONATE.

                                               Capitolul 2
                                                      1.

                          Michael scormonea printr-un birou din zona de reparații a magazinului său de sisteme de securitate și alarme, organizat într-un mod ciudat. Safe and Sound era aranjat cu meticulozitate. Peretele acoperit cu rafturi era plin de componente electronice; monitoare de securitate, comutatoare și tablouri de comandă umpleau etajerele.
    Deocamdată, Michael era singur.
    Michael se simțea ca acasă în acest loc. Nu era mare lucru, dar îl construise de la zero; cu toate că încă depindeau de salariul lui Mary, el era hotărât ca într-o zi să câștige suficient pentru ca ea să poată sta acasă și să aibă o familie.
    Fără ca Michael să-și dea seama, un bărbat trecu pragul. Nou-venitul era arătos și aveam cam șaizeci și cinci de ani. Părul său lung, alb, era strâns într-o coadă; sprâncenele negre îi umbreau ochii căprui-închis. Peste costumul european scump purta un fularin lung, de culoare închisă, și întreaga sa înfățișare trăda un om bogat.
    Când Michael se îndreptă de spate, îl văzu și tresări.
    - Isuse Hristoase!
    - Nu.
    Vocea lui avea un ușor accent german.
    - Nici vorbă. Dar mulțumesc pentru comparație. N-am vrut să te sperii.
    Zâmbetul cald al străinului emana încredere și farmec. Era în mod clar un om carismatic.
    - Am închis.
    Urmă o pauză stânjenitoare.
    - Îmi pare extrem de rău că te deranjez....
    Michael, căutând în sertarul de sus, scoase un set de schițe.
    - Mă cam grăbesc.
    - N-o să-ți răpesc mult timp.
    Străinul îi dădu lui Michael o carte de vizită.
    - Cred că ne-am putea ajuta reciproc.
    Se plimbă prin fața biroului, privind în jur și evaluând situația.
    - Te-aș putea ajuta să-ți rezolvi problemele, iar dumneata m-ai putea ajuta cu ale mele.
    - Probleme? Mă scuzi, domnule - Michael aruncă o privire spre cartea de vizită - Finster.
    Vârî cartea de vizită în buzunar. Dintr-un dulap luă un plic pe care scria „Propunere” și îl aruncă, împreună cu schițele, într-o servietă. Prinzându-și cheile la curea, îl privi pe bărbat direct în ochi.
    - Nu am niciun fel de probleme, spuse laconic și se îndreptă spre ieșire.
    Puse alarma, trase în jos grilajul de siguranță, încuie totul bine și o porni spre parcare. Finster mergea alături, potrivindu-și pasul după al lui.
    Păstrară tăcerea câțiva metri, apoi Finster reîncepu:
    - Aș putea să te recompensez extrem de...
    Michael se opri și-și ridică mâinile. Știa exact unde avea să ducă toată discuția.
    - Ce e, ai citit despre mine în ziare? Ești vreun fan?
    Clătină din cap.
    - Acum am altă carieră.
    - Circumstanțele se schimbă, sugeră Finster.
    - Nu și în cazul meu.
    Finster îl privi pe Michael care se apropia de mașină. Văzând-o pe Mary care stătea în dreapta și urmărindu-le schimbul de replici, îi zâmbi.
    - Te rog să nu-mi rătăcești cartea de vizită, strigă el pe un ton vesel.
    - Nu aștepta să te sun, replică Michael, fără a se obosi să mai privească înspre el.
    Mary se uită la Michael și apoi, curioasă, la Finster. Zâmbi și dădu din cap spre străinul cu păr alb.
    Finster îi răspunse la salut în timp ce soții St. Pierre plecau.

                                                       2.

                               Ușa apartamentului lor drăguț și modest se deschise. Avea două camere, nimic pretențios, însă Mary îl făcuse primitor și cald. Acest apartament de la etajul doi al unui bloc pentru clasa mijlocie le era suficient.
    Când Michael și Mary intrară, un uriaș ciobănesc elvețian veni în fugă, salivând, și se repezi în brațele lui Michael.
    - Hei, Hawk! Nu i-ai lăsat pe oamenii răi să intre, nu-i așa?
    Michael se rostogoli pe podea cu câinele cu blana neagră, cu pete maronii și albe, doi copii la joacă, niciunul neștiind sigur cine e cu adevărat stăpânul, și fără să le pese prea mult de asta.
    - Trebuie să-l scot la plimbare, îi spuse Michael soției.
    - Nu vii în pat? întrebă ea plină de speranță.
    - Numai un pic. Trebuie să mă ocup de ceva.
    Michael nici nu-și privi soția în timp ce lua lesa de pe măsuța din hol.
    - Nu vii prea târziu, bine?
    Dar Mary știa că el nu avea urechi s-o audă.

                                                        3.

                            Michael se întoatse peste un sfert de oră; plimbarea le făcuse bine amândurora.
    - Michael? strigă Mary din dormitor.
    - Ce e?
    Nu primi niciun răspuns.
    - Mary?
    Michael intră în cameră cufundată în întuneric; nu-și vedea nici mâinile. Se uită în jur. Era prea multă liniște.
    - Mary?

................................................................

Cinci pâini, Ion Creangă

    Doi oameni, cunoscuţi unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâni, şi celalalt două pâni. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiţi pletoase, lângă o fântână cu ciutură, scoate fiecare pânile ce avea şi se pun să mănânce împreună, ca să aibă mai mare poftă de mâncare.

        Tocmai când scoaseră pânile din traiste, iaca un al treile drumeţ, necunoscut, îi ajunge din urmă şi se opreşte lângă dânşii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă să-i deie şi lui ceva de mâncare, căci e tare flămând şi n-are nimica merinde la dânsul, nici de unde cumpăra.

        - Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeţi călătorului străin; căci mila Domnului! unde mănâncă doi mai poate mânca şi al treilea.

        Călătorul străin, flămând cum era, nemaiaşteptând multă poftire, se aşază jos lângă cei doi, şi încep a mânca cu toţii pâne goală şi a be apă rece din fântână, căci altă udătură nu aveau. Şi mănâncă ei la un loc tustrei, şi mănâncă, până ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâni, de parcă n-au mai fost.

        După ce-au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din pungă şi-i dă, din întâmplare, celui ce avusese trei pâni, zicând:

        - Primiţi, vă rog, oameni buni, această mică mulţămire de la mine, pentru că mi-aţi dat de mâncare la nevoie; veţi cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau veţi face cu banii ce veţi pofti. Nu sunt vrednic să vă mulţămesc de binele ce mi-aţi făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămând ce eram.

        Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruinţă din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme, călătorul străin şi-a luat ziua bună de la cei doi şi apoi şi-a căutat de drum. Ceilalţi mai rămân oleacă sub răchită, la umbră, să odihnească bucatele. Şi, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâni dă doi lei celui cu două pâni, zicând:

        - Ţine, frate, partea dumitale, şi fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi lei ţi se cuvin. Şi mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi, şi tot ca ale tale de mari, după cum ştii.

        - Cum aşa?! zise celălalt cu dispreţ! pentru ce numai doi lei, şi nu doi şi jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne deie nimic, şi atunci cum rămânea?

        - Cum să rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aş fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâni, iar tu, de la două, şi pace bună. Acum, însă, noi am mâncat degeaba, şi banii pentru pâne îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei şi tu doi lei, fiecare după numărul pânilor ce am avut. Mai dreaptă împărţeală decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul…

        - Ba nu, prietene, zice cel cu două pâni. Eu nu mă ţin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, şi cum a zice judecata, aşa să rămâie.

        - Haide şi la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulţămeşti. Cred că şi judecata are să-mi găsească dreptate, deşi nu m-am târât prin judecăţi de când sunt.

        Şi aşa, pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. Şi cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se înfăţoşează înaintea judecătorului şi încep a spune împrejurarea din capăt, pe rând fiecare; cum a venit întâmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună, câte pâni a avut fiecare, cum a mâncat drumeţul cel străin la masa lor, deopotrivă cu dânşii, cum le-a dat cinci lei drept mulţămită şi cum cel cu trei pâni a găsit cu cale să-i împartă.

        Judecătorul, după ce-i ascultă pe amândoi cu luare aminte, zise celui cu două pâni:

        - Şi nu eşti mulţămit cu împărţeala ce s-a făcut, omule?

        - Nu, domnule judecător, zise nemulţămitul; noi n-am avut de gând să luăm plată de la drumeţul străin pentru mâncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit întâmplarea de-aşa, apoi trebuie să împărţim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru. Aşa cred eu că ar fi cu cale, când e vorba de dreptate.

        - Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoieşte un leu istuialalt, care spui c-a avut trei pâni.

        - De asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulţămitul cu îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecăţei să capăt dreptate, şi văd că dumneata, care ştii legile, mai rău mă acufunzi. De-a fi să fie tot aşa şi judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!

        - Aşa ţi se pare dumitale, zise judecătorul liniştit, dar ia să vezi că nu-i aşa. Ai avut dumneata două pâni?

        - Da, domnule judecător, două am avut.

        - Tovarăşul dumitale, avut-a trei pâni?

        - Da, domnule judecător, trei a avut.

        - Udătură ceva avut-aţi vreunul?

       - Nimic, domnule judecător, numai pâne goală şi apă răce din fântână, fie de sufletul cui a făcut-o acolo, în calea trecătorilor.

        - Adineauri, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că aţi mâncat toţi tot ca unul de mult; aşa este?

        - Aşa este, domnule judecător.

        - Acum, ia să statornicim rânduiala următoare, ca să se poată şti hotărât care câtă pâne a mâncat. Să zicem că s-a tăiat fiecare pâne în câte trei bucăţi deopotrivă de mari; câte bucăţi ai fi avut dumneata, care spui că avuşi două pâni?

        - Şese bucăţi aş fi avut, domnule judecător.

        - Dar tovarăşul dumitale, care spui că avu trei pâni?

        - Nouă bucăţi ar fi avut, domnule judecător.

        - Acum, câte fac la un loc şese bucăţi şi cu nouă bucăţi?

        - Cincisprezece bucăţi, domnule judecător.

        - Câţi oameni aţi mâncat aceste cincisprezece bucăţi de pâne?

        - Trei oameni, domnule judecător.

        - Bun! Câte câte bucăţi vin de fiecare om?

        - Câte cinci bucăţi, domnule judecător.

        - Acum, ţii minte câte bucăţi ai fi avut dumneta?

        - Şese bucăţi, domnule judecător.

        - Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneta?

        - Cinci bucăţi, domnule judecător.

        - Şi câte ţi-au mai rămas de întrecut?

        - Numai o bucată, domnule judecător.

        - Acum să stăm aici, în ceea ce te priveşte pe dumneta, şi să luăm pe istalalt la rând. Ţii minte câte bucăţi de pâne ar fi avut tovarăşul d-tale?

        - Nouă bucăţi, domnule judecător.

        - Şi câte a mâncat el de toate?

        - Cinci bucăţi, ca şi mine, domnule judecător.

        - Dar de întrecut, câte i-au mai rămas?

        - Patru bucăţi, domnule judecător.

        - Bun! Ia, acuş avem să ne înţelegem cât se poate de bine! Vra să zică, dumneta ai avut numai o bucată de întrecut, iar tovarăşul dumitale, patru bucăţi. Acum, o bucată de pâne rămasă de la dumneta şi cu patru bucăţi de la istalalt fac la un loc cinci bucăţi?

        - Taman cinci, domnule judecător.

        - Este adevărat că aceste bucăţi de pâne le-a mâncat oaspetele dumneavoastră, care spui că v-a dat cinci lei drept mulţămită?

        - Adevărat este, domnule judecător.

        - Aşadar, dumitale ţi se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâne ai avut de întrecut, şi aceasta ca şi cum ai fi avut-o de vânzare, deoarece aţi primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar tovarăşul dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăţi de pâne a avut de întrecut. Acum, dară, fă bine de înapoieşte un leu tovarăşului dumitale. Şi dacă te crezi nedreptăţit, du-te şi la Dumnezeu, şi las’ dacă ţi-a face şi el judecată mai dreaptă decât aceasta!

        Cel cu două pâni, văzând că nu mai are încotro şovăi, înapoieşte un leu tovarăşului său, cam cu părere de rău, şi pleacă ruşinat. Cel cu trei pâni însă, uimit de aşa judecată, mulţămeşte judecătorului şi apoi iese, zicând cu mirare:

        - Dac-ar fi pretutindene tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cânta cucul din faţă, cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci şi-n pururea la judecată. Corciogarii, porecliţi şi apărători, nemaiavând chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de muncă, sau ar trebui, în toată viaţa lor, să tragă pe dracul de coadă… Iar societatea bună ar rămâne nebântuită.

Inscripție pe o ușe, Tudor Arghezi

Când pleci, să te-nsoțească piaza bună,
Ca un inel sticlind în dreapta ta.
Nu șovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.
Purcede drept și biruie-n furtună.

Când vii, pășește slobod, râzi și cântă.
Necazul tău îl uită-ntreg în prag.
Căci neamul trebuie să-ți fie drag
Și casa ta să-ți fie zilnic sfântă.

Salvamarul, James Patterson, Andrew Gross

.......................................................................
                                8.

                Scările urcau direct într-unul dintre uriașele turnuri ale hotelului. Scările erau întunecate, dar afară bezna era străpunsă de raze imense de lumină strălucitoare. Nu-l vedeam pe Stratton nicăieri - dar știam că era acolo sus.

    În cap îmi bubuia continuu:

    - Unchiul Al crede că ești un prost.

    Am împins o ușă de metal care s-a deschis și am ajuns pe plafonul de beton al hotelului. Scena era aproape suprarealistă.

    Panorama Palm Beachului oriunde te uitai. Luminile de la Bitmore, podul Flagler, clădirile de apartamente din West Palm. Reflectoare uriașe, așezate pe niște mortiere, trimiteau raze uriașe de lumină orbitoare spre turnuri și spre fațada hotelului.

    M-am uitat în jur după Stratton. Unde dracu era? Prelate și cămăruțe de depozitare și antene TV, toate în umbră. Simțeam un fior pe șira spinării, mă simțeam expus.

    Deodată se auzi un foc de armă și un glonț ricoșă din perete pe deasupra capului meu. Mă ratase cu câțiva centimetri.

    - Așadar, ce este, domnule Kelly? Ai venit să te răzbuni? E plăcut?

    Un alt glonț intră în peretele turnului. M-am uitat cu ochii mijiți spre razele de lumină. Nu-l găseam nicăieri.

    - Ar fi trebuit să faci ce ai promis. Ne-ar fi fost mai bine acum. Dar mai este și acea poveste cu fratele tău, nu? Se pare că voi, cei din familia Kelly, aveți asta din plin. Mândria voastră prostească.

    M-am ghemuit încercând în continuare să-l găsesc. Răsună o altă împușcătură care găuri pânza de deasupra capului meu.

    - Din ce în ce mai aproape de final, croncăni Stratton, aproape râzând. Până la urmă se pare că totuși avem ceva în comun, nu-i așa, Ned? Curios că n-am ajuns niciodată să vorbim despre ea.

    Sângele începu să-mi fiarbă. Tess.

    - Era delicioasă. Cât despre prietenii aceia ai tăi și despre fratele tău - au fost doar afaceri. Dar Tess... pe ea o regret. Fac pariu că și tu. Ah, dar nu era decât o târfă ca toate celelalte.

    Dacă încerca să mă scoată din sărite, reușea. Am sărit din spatele pânzei și am tras nervos de două ori în direcția vocii lui Stratton. Un reflector se făcu țăndări.

    Se auzi un foc de ripostă. Am simțit o durere extremă care îmi sfâșie umărul. Mi-am dus mâna la rană. Arma îmi alunecă din mână.

    - Isuse, Ned, spuse Stratton apărând de după suportul unul reflector, ai grijă, amice.

    M-am uitat la nenorocit. Afișa acel zâmbet superior pe care ajunsesem să-l detest, iar chelia îi strălucea.

    În acel moment am auzit ceva. În depărtare se auzea un vrm-vrm-vrm discret. Se apropia, devenea din ce în ce mai puternic.

    Apoi pe cer se văzu o pereche de lumini care se apropiau destul de repede. Un elicopter.

    - Greșești din nou, domnule Kelly, zâmbi Stratton. Se apropie taxiul meu.

                                                     Capitolul 109

                           Ellie urcă pe scara ce pornea de la ușile bucătăriei.

    Se lovi de un chelner care se grăbea să ajungă jos, în timp ce bolborosea ceva despre un tip care îl urmărea pe un nebun care se întrepta spre etajul șase.

    Ned.

    Ellie îi spuse să-i oprească pe primii polițiști sau agenți FBI pe care îi întâlnește și să-i trimită după ea. 

    La ieșirea de la șase dădu peste un portar care urla după pază într-un telefon. Îi spuse că pe acoperiș erau doi oameni cu arme!

    Ellie își verifică încă o dată pistolul și păși în casa scărilor.

    „Ce dracu faci, Ned?”

    Ellie își șterse broboanele de sudoare de pe obraz. Auzi voci pe acoperiș. Strânse Glockul cu ambele mâini.

    Ajunse repede la capătul scărilor. Privi în jur. Reflectoarele luminau tavanul turnului. Dedesubt se întindeau luminile Palm Beachului. Se sprijini de ușa grea. Ce e de făcut acum? Știa că Stratton și Ned sunt afară.

    „Păstrează-ți calmul, Ellie, se autoconvinse ea. E ca la antrenament. Te ferești din bătaia focului. Cântărești situația. Aștepți întăriri.”

    Cu excepția faptului că la antrenamente nu era niciun tip, pe care probabil îl iubeai, care să încurce totul.

    Își spuse că știe cum să procedeze. Apăsă pe clanță și trase adânc aer în piept.

    Apoi auzi ecoul a două bubuituri ascuțite dinspre acoperiș. Asta schimbă totul.

    Se trăgea.

                                                      Capitolul 110

                             O dădusem în bară, ca un amator ce eram. Gândul că Stratton avea să scape după ce îi omorâse pe Mickey, pe Dave, pe soția lui, mă ucidea.

    - Nu fi atât de mohorât, Ned, spuse Stratton expansiv. Plecăm amândoi într-o excursie. Din păcate, a ta va fi cea mai scurtă.
    Se uită la elicopterul care se apropia și îmi făcu semn cu arma să mă mișc pe acoperiș. Nu voiam să cedez, să-i dau satisfacția de a mă vedea speriat - dar știam că singura mea șansă era să fac ce îmi spune. FBI-ul era în clădire. Cineva trebuia să ajungă în curând sus. Nu trebuia decât să trag cumva de timp.
    În fața mea era o mică margine de piatră - dacă treceam de ea însemna să cădem amândoi de la etajul șase.
    - Haide, domnule Kelly, rosti Stratton batjocoritor. E timpul să-ți faci marea plecăciune. Toți își vor aminti de tine așa cum ești acum.
    Vântul se întețea și eu începeam să mă sperii de-a binelea. Elicopterul lui Stratton se învârtea în cercuri din ce în ce mai strânse, apropiindu-se de acoperiș. Luminile Palm Beachului se întindea sub mine.
    Stratton stătea la doi metri în spate,  cu arma ațintită spre mine.
    - Cum te simți, Ned, știind că tu oo să fii mort, iar eu o să beau Mai-Tai în Costa Rica, citind acel tratat care nu permite extrădarea? Aproape că nu e corect, nu-i așa?
    - Du-te dracului, Stratton!
    Am înghețat la auzul declicului armei.
    Mi-am încleștat pumnii.
    „Nu se poate. Nu se poate să cazi pentru el.”
    Dacă voia să mă omoare, trebuia să apese pe trăgaci. Dacă putea.
    - Haide, Neddie, fii bărbat.
    Stratton se apropie. Zgomotul asurzitor al elicopterului se lovea cu ecou de pereții hotelului. Am auzit vocea lui Stratton batjocorindu-mă:
    - Dacă asta te face să te simți mai bine, Ned, să știi că, la influența pe care o am, aș fi câștigat procesul oricum.
    Se apropie încă un pas.
    „Nu-i ușura misiunea, Ned.”
    Acum!
    Mi-am încleștat pumnii și eram pe cale să mă rotesc când am auzit o voce care răzbătu peste huruitul elicopterului.
    Vocea lui Ellie.
    - Stratton!

                                                     Capitolul 111

                            Amândoi ne-am întors. Ellie era la doisprezece metri distanță, parțial ascunsă de reflectoarele de pe acoperiș. Avea ambele mâini întinse în poziție de tir.
    - O să lași arma jos în acest moment, Stratton. Apoi vreau să pleci de lângă Ned. Dacă nu o faci, îți trag un glonț în cap. Așa să-mi ajute Dumnezeu!
    Stratton ezită. Arma lui era în continuare îndreptată spre mine. Pe tâmplele mele începu să curgă o dâră de transpirație.
    Stăteam nemișcat. Știam că voia să mă omoare. Nu trebuia decât să mă înghiontească și cădeam.
    Se uită într-o parte la elicopter. Plana la aproximativ cincisprezece metri distanță. Se deschise o ușă laterală și cineva aruncă o scară de funie.
    - Nu cred, strigă el spre Ellie.
    Mă prinse de spatele gulerului și îmi împinse arma în tâmplă.
    - Nu cred că vrei ca prietenul tău s-o pățească. Și oricum, Ellie, tu te ocupi de opere de artă. Mă-ndoiesc că ai fi capabilă să nimerești Cina cea de taină dacă ar fi desenată pe un hambar.
    - Stratton, am spus să lași arma!
    - Din păcate, eu dau ordine, zise Stratton cu o mișcare a capului. Și acum o să mergem amândoi spre acea scară. Tu o să ne permiți asta, pentru că este singura ta șansă de a-l ține în viață.  Și vreau să fii foarte atentă, Ellie, ca nu cumva, în timp ce se întâmplă toate astea, cineva din elicopterul de acolo să tragă în tine!
    - Ellie, dă-te în spate! am strigat eu.
    - Nu merge nicăieri, spuse Ellie. În secunda în care te îndepărtezi de el măcar cu un pas - indiferent de motiv - o să-ți trag un glonț în cap. Și, Stratton, pentru informația ta, în ciuda diplomei mele, pot să nimeresc ochiul unuia dintre discipolii din Cina cea de taină de la distanța asta.
    Pentru prima dată am simțit că Stratton este agitat. Se uită în jur evaluându-și șansele de reușită.
    - Pe aici, Ned, îmi lătră în ureche, apăsând arma în craniul meu, și să nu faci vreo prostie. Singura ta șansă este să mă lași să ajung la scară.
    Am făcut doi pași în spate, mergând pe marginea terasei. Elicopterul viră și se apropie cu un huruit asurzitor și cuscara legănându-se la patru metri deasupra capetelor noastre.
    Mă uitam la Ellie, încercând să-i citesc în priviri ce se aștepta să fac. Puteam să încerc să-l răstorn. Să-i dau lui Ellie spațiu pentru a putea trage. Dar eram foarte aproape de margine.
    Stratton se uita fix la scara ce se mișca. Era doar la câțiva metri.
    - Ellie, am strigat, uitându-mă la ea în timp ce mă gândeam: „Dumnezeule, sper că înțelegi ce fac acum.”
    Am făcut un pas spre stânga, și Stratton trebui să se miște și el. Dintr-o dată era în bătaia unuia dintre reflectoarele puternice. Încercă să prindă scara ce acum era doar la câțiva centimetri distanță.
    - Acum, Ellie!
    L-am împins, și Stratton se învârti cu arma întinsă și orbit de lumina reflectorului. Urlă:
     - Aaaahhh....!
    Ellie trase. O scânteie portocalie în noapte. O bubuitură în pieptul lui Stratton.
    - Ah!
    Stratton păși înapoi clătinându-se.
    Impactul îl trimise lângă marginea acoperișului. Pentru un minut se uită în jos și părea că o să cad. Apoi își reveni cumva și se prinse. Găsi scara, iar degetele lui se prinseră de ultima treaptă.
    Elicopterul se ridică.
    Stratton se bălăngăni în acea poziție pentru o secundă. Apoi, în mod miraculos, începu să se țină bine. Pe fața lui era un rânjet satisfăcut de parcă voia să spună:
    - Vezi, Ned, ți-am spus, nu-i așa?
    Ridică mâna liberă. Eram atât de hipnotizat de tot ce se întâmpla, încât abia mi-am dat seama ce se petrecea.
    Își îndrepta arma spre mine. Nenorocitul avea să mă omoare totuși.
    Răsună o împușcătură. Cămașa albă de sub fracul lui Stratton explodă într-un roșu aprins. Apoi degetele îi alunecară în timp ce încercau cu disperare să se prindă se frânghie și se agitau în întuneric.
    Stratton căzu. Strigătul său neclar, terifiant, dispăru în noapte. Nu sunt mândru să recunosc asta, dar mi-a plăcut mult acel strigăt.
    Am fugit spre margine. Stratton căzuse pe spate în parcarea de la intratea din față a hotelului. O mulțime de oameni în smochinguri și uniforme de hotel se năpustiră spre el.
    M-am uitat înapoi la Ellie. Nu îmi dădeam seama dacă îi era bine. Parcă încremenise acolo, cu mâinile întinse.
    - Ellie, ești OK?
    Aprobă din cap impasibilă.
    - Nu am mai omorât pe nimeni până acum.
    Mi-am pus mâna sănătoasă pe umerii ei și am simțit cum se sprijină ușor pe pieptul meu. O secundă am stat amândoi nemișcați pe acoperișul de la The Breakers. Nu am spus niciun cuvânt. Presupun că eram într-o stare pe care majoritatea oamenilor nu au ocazia să o experimenteze.
    - Ai schimbat planul fără să-mi spui, Ned. Nenorocitule.
    - Știu.
    O țineam aproape.
    - Îmi pare rău.
    - Te iubesc, spuse ea.
    - Și eu te iubesc, am răspuns.
    Am rămas acolo încă o secundă în noaptea care devenise deodată liniștită. Apoi Ellie îmi spuse încet:
    - O să intri la închisoare, Ned. Asta e înțelegerea.
    - Știu, am răspuns eu, stergându-i o lacrimă de pe obraz.

                                           Partea a șaptea
                                       DOCTOR GACHET
                                            Capitolul 112

                      După optsprezece luni....
    Poarta Centrului Federal de Detenție din Coleman se deschise cu un bâzâit, iar eu am ieșit ca oricare om liber în soarele Floridei.
    Nu duceam cu mine decât geanta în care-mi erau lucrurile și o geantă de computer agățată neglijent pe umăr. Am pășit în curtea din fața închisorii și mi-am pus mâna streașină la ochi. Și, la fel ca în filme, nu eram foarte sigur de ce urma să se întâmple.
    Petrecusem ultimele șaisprezece luni în aripa de minimă securitate de la Coleman (pedeapsa mi se redusese cu cinci luni pentru bună purtare) împreună cu alți vinovați de fraudă fiscală, înșelătorii financiare și câțiva dintre băieții bogați care făcuseră trafic cu droguri.
    Pe parcurs reușisem să mă înscriu la un master în Educație Socială la Universitatea din Florida de Sud. Se pare că aveam acest talent. Puteam să vorbesc unui grup de infractori juvenili și neadaptați despre cum să urmeze același drum ca și mine, iar ei chiar mă ascultau.
    Se pare că asta câștigi după uciderea unui frate și după șaisprezece luni într-o închisoare federală. Lecții de viață.
    Și acum, ca naiba planuri aveam? Să mă întorc la „cariera” de salvamar?
    M-am uitat la fețele câtorva oameni care mă așteptau. În acel moment îmi doream răspunsul la o singură întrebare.
    Ea era acolo?
    Ellie mă vizitase în mod regulat la începutul perioadei de detenție. Venea cu mașina în fiecare dumincă, aducând cărți și DVD-uri, și bilete drăguțe, numărând săptămânile. Coleman era doar la câteva ore distanță de Delray. Stabilisem această dată: 19 septembrie 2005. Ziua în care eram pus în libertate.
    Astăzi.
    Glumea întotdeauna că o să vină să mă ia într-un microbuz, la fel ca în ziua în care ne-am cunoscut. Nu conta că eu o să am cazier, iar ea va lucra pentru FBI. Asta o să o diferențieze de ceilalți, spusese Ellie râzând. Avea să fie diferită de adunătura din organizație. Avea să fie singurul agent care iese cu un tip pe care l-a arestat.
    - Poți să fii sigur de asta, spusese ea.
    Apoi FBI-ul îi oferise o promovare. O transferară înapoi la New York. Era șefa Biroului de Furturi Internaționale de Artă. O mare ascensiune. Multe călătorii peste hotare. Vizitele ei săptămânale deveniră lunare. Apoi, primăvara trecută, încetaseră pur și simplu.
    Da, ne-am scris de câteva ori e-mailuri și am vorbit la telefon. Mi-a spus că încă mai credea în mine și că era mândră de ce făceam. Că a știut dintotdeauna că o să fiu cineva. Dar se putea simți o schimbare în vocea ei. Ellie era deșteaptă și era o învingătoare, și apăruse și la știrile de dimineață după caz.
    Aproape de luna septembrie am primit un e-mail care spunea că s-ar putea să fie plecată din țară. Nu voiam să forțez nota. Visele se schimbă. Asta-ți face închisoarea.
    Pe măsură ce treceau zilele, am hotărât că, dacă era acolo, atunci, de acolo vom continua. Aș fi fost cel mai fericit bărbat din Florida de Sud. Dacă nu... ei bine, eram doi oameni diferiți acum.
    În zona de așteptare din fața închisorii era un taxi și câteva mașini. O tânără familie de sud-americani înaintau fericiți așteptând pe altcineva.
    Ellie nu era. Nu vedeam nicăieri niciun microbuz.
    Dar, în afara gardului, la capătul aleii lungi, era parcată o mașină care îmi aduse zâmbetul pe buze.
    Un Caddie verde-deschis pe care îl cunoșteam. Una dintre mașinile lui Sollie.
    Sprijinită de capotă era o figură familiară, cu picioarele întinse și încrucișate, purtând blugi și un blazer în dungi.
    Păr portocaliu.
    - Știu că sperai să fie altcineva, amice, spuse Champ zâmbind cu regret, dar arăți ca unul care are nevoie de o mașină să-l ducă acasă.
    Stăteam și mă uitam la el acolo, pe trotuarul fierbinte din care ieșeau aburi, când lacrimile începură să îmi șiroiască pe obraji.
    Nu-l văzusem pe Champ de când intrasem în închisoare. Petrecuse șase săptămâni în spital. Splina și un plămân perforat, un singur rinichi. Glonțul ricoșase pe lângă coloana vertebrală.
    Ellie îmi spusese că nu va mai putea să participe la curse niciodată.
    Mi-am luat gențile și am mers spre el. L-am întrebat:
    - Și cam pe unde este această casă?
    - Neozeelandezii au o expresie - acasă e locul unde femeile sforăie și berea e gratis. În seara asta, acasă este canapeaua mea.
    Ne-am îmbrățișat lung.
    - Arăți bine, Champ. Am spus întotdeauna că ești arătos când te aranjezi.
    - Acum lucrez pentru domnul Roth. Și-a cumpărat o reprezentanță Kawasaki în Okeechobee.
    Îmi înmână o carte de vizită.
    GEOFF HUNTER. FOST CAMPION MONDIAL WSB. ASOCIAT VÂNZĂRI.
    - Dacă nu poți să le conduci, poți măcar să le vinzi.
    Geoff îmi luă gențile.
    - Ce zici să tragem un dans, amice? Vechitura asta de autobuz mă provoacă. Nu m-am simțit niciodată sigur conducând un vehicul cu acoperiș și pe patru roți.
    M-am urcat pe locul din dreapta șoferului, în timp ce Geoff îmi aruncă gențile în portbagaj. Apoi își făcu loc la volan cu corpul încă amorțit.
    - Ia să vedem spuse el învârtind cheia în contact, îmi amintesc vag cum se face asta.
    Ambală cu putere motorul și luă curba în viteză. M-am întors să mă uit pentru o ultimă dată prin lunetă sperând la ceva ce nu avea să se întâmple. Turnurile Centrului de Detenție Coleman se îndepărtară și împreună cu ele, o parte din visele și speranțele mele.
    Champ apăsă pe accelerație și Caddie-ul de douăzeci de ani intră într-o nouă viteză care probabil nu mai fusese folosită de mult timp. Se uită la mine și îmi făcu cu ochiul impresionat:
    - Ce zici, amice, o luăm pe autostradă? Să vedem de ce e cu adevărat în stare frumusețea asta.

                                                    Capitolul 113

                        În dimineața următoare, Sollie trimise pe cineva după mine.
    Când am ajuns la el, se uita la CNN pe terasa închisă de lângă piscină.Arăta ceva mai bătrân, ceva mai palid, dacă asta era cu putință, dar ochii i se luminară când mă văzu.
    - Neddie.... Mă bucur să te văd, băiatule.
    Deși nu mă vizitase niciodată la Coleman, Sollie avusese grijă de mine. El mă pusese în legătură cu directorul de programe pentru absolvenți, îmi trimisese cărți și computerul și îi asigurase pe cei din consiliu că atunci când voi fi eliberat voi avea un loc de muncă la el, dacă doream. Îmi trimisese și o frumoasă scrisoare cu condoleanțe la moartea tatălui meu.
    - Arăți bine, puștiule.
    Îmi strânse mâna și mă bătu pe spate.
    - Cred că închisorile astea arată ca Ritz Carltonul.
    - Tenis, Mahjong, canastă... am spus eu.
    Mi-am atins spatele.
    - Am urme de la toboganele cu apă, am spus zâmbind.
    - Mai joci gin?
    - În ultimul timp n-am mai jucat decât pe coca-cola și pe bonuri.
    - E în regulă.
    Mă luă de braț.
    - O să începem o nouă listă de datorii. Haide, vino cu mine.
    Am ieșit. Sol avea o cămașă albă băgată cu atenție în pantalonii bleu de golf. Ne-am așezat la una dintre mesele de joc de lângă piscină. Luă un pachet și începu să amestece.
    - M-am întristat când am auzit de tatăl tău, Ned. Mi-a părut bine că ai apucat să-l vezi înainte să moară.
    - Mulțumesc, Sol, i-am spus, mi-ai dat un sfat bun.
    - Întotdeauna ți-am dat sfaturi bune, puștiule. Taie cărțile. Și le-ai ascultat întotdeauna. Cu excepția micii tale escapade pe acoperișul hotelului Beakers. Dar presupun că totul s-a terminat cu bine. În final, toată lumea a primit ce merita.
    - Și tu ce ai primit, Sol? am întrebat uitându-mă la el.
    - Dreptate, puștiule, la fel ca tine.
    Împărți încet cărțile.
    Nu mi-am luat cărțile. Stăteam acolo și priveam. Apoi mi-am pus mâna pe a lui în timp ce el voia să-și ia cartea.
    - Sol, vreau să știi că nu am spus niciodată nimănui. Nici măcar lui Ellie.
    Sollie se opri. Lovi ușor cărțile și pe apăsă cu fața în jos.
   - Te referi la Gaume? Cum de am știut ce scrie pe spate? Asta e bine, Ned. Presupun că suntem chit, nu?
    - Nu, Sol, am spus uitându-mă la el de aproape, nu suntem chit deloc.
    Mă gândeam la Dave. Și la Mickey, Barney, Bobby și Dee. Omorâți pentru ceva ce nu avuseseră niciodată.
    - Tu ești Gachet, nu-i așa? Tu ai furat Gaume-ul.
    Sol se uită cu ochii lui cenușii pe sub pleoapele căzute, apoi umerii îi căzură, ca unui copil vinovat.
    - Presupun că îți datorez niște explicații, nu-i așa, fiule?
    Mi-am dat seama pentru prima dată că îl subestimasem complet pe Sollie. Îmi aminteam de remarca pe care o făcuse odată, că Stratton credea că e cel mai mare pește din baltă, dar exista întotdeauna unul mai mare.
    Stăteam și mă uitam la el.
    - La un moment dat, o să-ți arăt ceva, Ned, spuse Sol lăsând cărțile, și pentru asta o să-ți cumpăr tăcerea cu o grămadă de bani. O să recuperezi fiecare bănuț din suma pe care credeai că o să o câștigi în ziua în care te-ai dus să te întâlnești cu prietenii tăi.
    Am încercat să-mi păstrez calmul.
    - E vorba de un milion de dolari, Ned, dacă nu mă înșală memoria. Și dacă tot vorbim de asta, ce zici de încă un milion pentru prietenii tăi și unul pentru Dave? Adică trei milioane, Ned. Nu pot să te despăgubesc pentru ceea ce li s-a întâmplat. Nu pot să schimb lucrurile acum. Sunt om bătrân. Mi-am mai rămas doar banii.... Și încă ceva....
    În ochii lui Sol apăru o scânteie. Se ridică de la masa de joc.
    - Haide.
    M-am ridicat și Sol mă conduse spre o parte a casei unde nu mai fusesem înainte. Într-un birou din aripa cu dormitorul. Deschise o ușă simplă de lemn despre care puteam să jur că e un simplu dulap. Dar dădea spre o altă ușă. Pe perete era o tastatură.
    Cu degetele lui slăbănoage, Sol introduse un cod. Cea de-a două ușă se deschise. Era un lift. Sol mă îndemnă să intru. Apoi introduse alt cod. Ușile liftului se închiseră și am început să coborâm.
    După câteva secunde, liftul se opri și ușile se deschiseră automat. Urmă o cameră mică cu oglinzi pe pereți și o altă ușă de oțel. Sol apăsă un buton și un capac de metal glisă, lăsând să se vadă un mic ecran. Își puse mâna pe ecran. Mâna îi fu scanată, după care se aprinse o lumină verde și ușa de metal se deschise cu un bâzâit.
    Sol mă prinse de mână.
    - Ține-ți respirația, Ned, ești pe care să vezi una dintre marile minuni ale lumii.

                                               Capitolul 114

                           Am pășit într-o cameră mare, superb iluminată. Covor moale, ornamente splendide pe tava, toate înconjurând un dom ascuns de ochii lumii. Singurele obiecte de mobilier erau patru scaune înalte din piele neagră, fiecare cu fața la un perete.
    Nu-mi credeam ochilor.
    Pe pereți erau picturi. Opt. Capodopere. Nu eram expert, dar recunoșteam artiștii fără să mă uit în carte. Rembrandt. Monet.
    Nașterea lui Isus. Michelangelo.
    Imagini ce nu-mi puteau fi șterse din creier. Toate neprețuite.
    Una dintre ultimele mari minuni ale lumii!
    - Isuse, Sol, am spus eu uitându-mă în jur cu ochii cât cepele, n-ar stat degeaba.
    - Hai încoace..., mă îndemnă Sol, prinzându-mă de mână.
    Pe un trepied delemn, așezat în centrul camerei, am văzut ceva despre care doar auzisem înainte. Era o ramă aurie. O spălătoreasă într-o rochie gri, simplă. La chiuvetă. Cu spatele la privitori. Iluminată de o rază blândă de lumină în timp ce lucra. Am observat semnătura din josul tabloului.
    Henri Gaume.
    Oriunde te uitai erau capodopere. Un alt Rembrandt. Un Chagall. M-am uitat nedumerit la Sol.
    - De ce?
    Sol se îndreptă spre tablou. Ridică încet pânza. Spre marea mea uimire, sub ea era alt tablou. Ceva ce am recunoscut imediat.
    Un om ședea la o masă în grădină. Părul roșu și dezordonat îi ieșea de sub tichia albă; ochi limoezi, albaștri. Pe față avea o expresie înțeleaptă, dar ochii îi erau sumbri și melancolici. Ai mei erau cât se poate de larg deschiși.
    - Ned, spuse Sol făcând un pas înapoi, vreau să ți-l prezint pe doctorul Gachet.

                                                 Capitolul 115

                          Am clipit, uitându-mă fix la omul trist, adus de umeri. Era puțin diferit de cel pe care îl văzusem în cartea pe care mi-o lăsase Dave. Dar era incontestabil un Van Gogh. Tot acest timp fusese ascuns sub Gaume.
    - Portretul doctorului Gachet care lipsea, anunță Sol mândru. Van Gogh a pictat două portrete ale lui Gachet în ultima lună de viață. Pe acesta, l-a făcut cadou proprietarului său și a petrecut o sută de ani într-un pod în Auvres. Așa a ajuns în atenția domnului Stratton.
    - Am avut dreptate, am bombănit eu, simțind cum mă contropește mânia.
    Fratele și prietenii mei muriseră pentru asta. Și în tot acest timp, Sollie îl avea.
    - Nu, spuse Sol, Liz a furat tabloul, Ned. Aflase de înscenarea spargerii și a venit la mine. Îi cunosc familia de mult timp. Avea de gând să îl șantajeze. Nu sunt sigur dacă știa exact care este importanța lui. Știa doar că era proprietatea cea mai de preț a lui Dennis și voia să îl rănească.
    - Liz?
    - Cu ajutorul lui Lawson. Atunci când poliția a venit după prima alarmă.
    Acum se lega totul. M-am gândit la detectivul din Palm Beach despre care Ellie credea că e omul lui Stratton.
    - Lawson? Adică Lawson lucrează pentru tine?
    - Detectivul Vern Lawson lucrează pentru orașul Palm Beach, Ned, afirmă Sol. Să spunem doar că mă mai informează și pe mine din când în când.
    M-am uitat la Sollie cu alți ochi. Ca la cineva pe care credeai că îl cunoști, dar îl vedeai în acel moment într-o altă lumină.
    - Uită-te în jur, Ned. Vezi acel Vermeer? Țesătorii. Se presupune că a dispărut de prin 1700. Doar că nu a dispărut. A devenit doar proprietate particulară. Și acel Rembrandt, Moartea lui Isaac. A fost menționat doar în scrisorile lui. Nimeni nu știe sigur dacă există măcar. A stat nedescoperit într-o capelă din Anvers trei sute de ani. Asta e frumusețea supremă a acestor comori. Nimeni nu știe nici măcar că există.
    Nu puteam decât să stau și să mă holbez uimit.
    - Apoi, acel Michelangelo de acolo... arătă Sol din cap, acela a fost greu de găsit.
    Între Rembrandt și Vremeer era un loc gol pe perete.
    - Aici, ajută-mă, spuse Sol, ridicând tabloul lui Gaume.
    I l-am luat din mâini și l-am agățat pe perete între celelalte două capodopere. Ne-am dat amândoi câțiva pași în spate.
    - Știu că nu o să înțelegi asta, fiule, dar mie asta îmi face viața completă. Pot să-ți dau înapoi vechea ta slujbă, dar acum, că ești înstărit, presupun că vrei să faci altceva cu viața ta. Pot să-ți dau un sfat?
    - De ce nu? am spus eu ridicând din umeri.
    - Dacă aș fi în locul tău, aș merge în stațiunea Camille Bay în Insulele Cayman. Acolo te așteaptă un cec cu primul milion de dolari. Dacă toate astea rămân micul nostru secret, o să primeștialte cecuri în fiecare lună. Câte 35000 de dolari vor fi transferați lunar în același cont timp de cinci ani. Eu nu cred că mai trăiesc atât. Desigur, dacă te răzgândești, și poliția o să afle din întâmplare despre asta, atunci considerăm afacerea încheiată.
    Apoi se așternu tăcerea pentru un timp. Ne uitam pur și simplu la tabloul dispărut. Vârtejurile de acuarelă, ochii aceia albaștri, triști și atotcunoscători. Deodată mi s-a părut că văd ceva în ei, ca și cum bătrânul doctor îmi zâmbea.
    - Deci, ce părere ai, Neddie? întrebă Sol uitându-se la Gachet cu mâinile la spate.
    - Nu știu....
    Mi-am înclinat capul atent.
    - E puțin strâmb. Spre stânga.
    - Asta ziceam și eu, puștiule.
    Sollie Roth zâmbi.

                                                            Capitolul 116

                              Ziua următoare am luat un avion spre George Town de pe Insula Grand Cayman. Un taxi albastru de pe insulă mă duse de-a lungul coastei de pe care vedeai plaja până la stațiunea Camille Bay.
    După cum îmi spusese Sollie, mă aștepta o cameră rezervată pe numele meu. Nu era tocmai o cameră - un bungalow incedibil, cu acoperiș de palmier, situat pe plajă și umbrit de palmieri mari care se legănau în bătaia vântului. Aveam și mica mea piscină.
    Am lăsat geanta de voiaj și m-am uitat la marea de un turcoaz perfect.
    Apoi ochii îmi căzură pe două plicuri sigilate și așezate lângă telefonul de pe birou, pe care scria numele meu.
    Primul conținea o scrisoare de bun venit din partea managerului, George McWilliams, însoțită de un coș de fructe. Îmi spunea că, în calitate de oaspete al domnului Sol Roth, puteam să-l sun oricând.
    Al doilea era dovada unui depozit pe numele meu de la Royal Cayman Bank, în valoare de un milion de dolari.
    Un milion de dolari.
    M-am așezat. M-am uitat la hârtie și am verificat încă o dată numele, ca și când voiam să mă asigur că nu visez. Ned Kelly.
    Un cont la bancă pe numele meu. Toate zerourile acelea frumoase.
    Isuse, eram bogat.
    M-am uitat în jur la priveliștea care îți tăia respirația și la camera din care nu lipsea nimic, la coșul cu banane și mango, și struguri, la podeaua cu pardoseală scumpă, și am avut un fel de revelație - acum îmi puteam permite asta. Nu eram acolo pentru a curăța piscina. Nu visam.
    De ce nu săream în sus de fericire?
    Mintea îmi zbură cu doi ani în urmă, când conduceam Boneville-ul, după ce declanșasem alarmele. Eram pe cale să dau lovitura vieții, corect? Visam că o să beau martini împreună cu Tess pe un iaht luxos. Un milion de dolari în bancă.
    Și acum îi aveam. Aveam milionul dorit. Mai mult. Aveam palmierii și ascunzișul. Puteam să-mi cumpăr un iaht sau cel puțin să închiriez unul. Toate deveniseră realitate într-un mod ironic și încurcat. Puteam să fac ce voiam cu viața mea.
    Și nu simțeam nimic.
    Stăteam acolo la birou, când ochii îmi căzură pe altceva ce se afla chiar în fața mea.
    Ceva la care mă uitasem, de fapt prin care mă uitasem, care era lângă plicurile deschise. L-am luat în mână ezitând.
    Era una dintre vechile jucării Matchbox, o mașină în miniatură. În afară de faptul că nu era o mașină.
    Era un microbuz Dodge.

                                                   Capitolul 117

                      - Știi cât de greu se găsește una reală aici? se auzi vocea lui Ellie din spatele meu.
    M-am întors repede. Stătea acolo, bronzată frumos și purtând o fustă de blugi și un maiou roz. Se uita la mine cu ochii mijiți din cauza soarelui care apunea în spatele meu, cu pistruii care parcă îi săltau pe obraji.
    Inima mi se aprinse, de parcă era un motor turat.
    - Ultima dată când m-am simțit așa, am spus eu, toată viața mi s-a spulberat.
    - Și a mea, spuse Ellie.
    - Nu ai venit, am spus, prefăcându-mă că sufăr.
    - Ți-am spus că nu o să fiu în țară, spuse Ellie. Și iată-mă!
    Făcu un pas spre mine.
    - A trebuit să merg două ore până la Palm Beach, iar Champ făcea cascadorii cu un Caddie clasic de douăzeci de ani. Înțelegi prin ce tortură am trecut? Mai rea decât închisoarea.
    Mai făcu un pas.
    - Sărăcuțul.
    Țineam miniatura microbuzului în mână.
    - M-ai impresionat, am spus. Dar nu merge nicăieri.
    - Ba da, Ned, merge, spuse Ellie cu ochii mari și umezi.
    Își puse mâinile pe inimă.
    - Merge exact aici.
    - Isuse, Ellie.
    Nu ma mai putut să stau pe loc. M-am întins și am îmbrățișat-o. Am strâns-o pe Ellie cu toată puterea. Inima îi bătea ca a unei păsări. M-am aplecat și am sărutat-o.
    - Asta nu o să le placă celor de la FBI, am spus când ne-am despărțit.
    - La dracu cu FBI-ul, făcu Ellie. Mi-am dat demisia.
    Am sărutat-o din nou. I-am mângâiat părul și am strâns-o la piept. Voiam să îi spun de Sol. De ceea ce văzusem la el acasă. De capodoperele lui. De tabloul văzut. Tăcerea mă omora. Dacă merita cineva de pe acest pământ să știe, aceea era Ellie.
    Dar, după cum spusese Sol, îi ascultam sfaturile.
    - Și acum ce facem? am întrebat-o. Trăim din masterul meu?
    - Acum? Acum ne plimbăm pe plajă și sper că o să faci ceva romantic, cum ar fi să mă ceri în căsătorie.
    - Vrei să te căsătorești cu mine, Ellie?
    - Nu aici. Acolo. Și apoi poate o să vorbim puțin despre cum o să ne petrecem viața. Cărțile pe față, Ned. Fără jocuri, nu mai vreau jocuri.
    Așa că ne-am plimbat pe plajă. Și am cerut-o. Și ea a spus da. Și pentru un timp foarte lung nu am mai spus niciun cuvânt. Ne-am plimbat pe țărm și am privit cum apune soarele în paradis.
    Apoi mi-a încolțit în minte gândul că ar fi o chestiune destul de dată naibii pentru unul ca mine să fie căsătorit cu un fost agent special FBI...
    Desigur, mă gândeam că și Ellie putea să gândească la fel, despre Ned Kelly... proscrisul.

                                                      EPILOG
                                                  Capitolul 118

                               Doi ani mai târziu....
    Chiar în momentul în care ieșeam în grabă pe ușă, sună telefonul. Îl țineam în brațe pe Davey care acum avea zece luni și nouă kilograme și eram pe cale să-l plasez în mâinile babysitterei noastre Beth.
    Ellie era deja la serviciu. Își deschisese o galerie. Lucra în Delray, unde și locuiam într-o căsuță pitorească la câteva străzi de plajă. Se specializase în picturi franceze din secolul al XIX-lea, pe care le vindea în New York și Palm Beach. Aveam chiar și un Henry Gaume în sufragerie, deasupra șemineului.
    - Ned |Kelly, am răspuns eu, susținând receptorul cu umărul.
    Întârziasem la serviciu. Aveam în continuare grijă de piscine. Doar că de data asta cumpărasem cea mai mare companie din zonă - Tropic Pools. Acum mă ocupam de cele mai elegante piscine de la Boca la Palm Beach.
    - Domnul Kelly, răspunse o voce necunoscută, sunt Donna Jordan Cullity. Sunt parteneră la Rust, Simons și Cullity. Suntem o firmă de avocatură din Palm Beach.
    I-am spus lui Beth că Ellie se întoarce pe la 16:30.
    - Mda, am spus în receptor.
    - Îl cunoașteți pe domnul Sol Roth? întrebă avocata.
    - Mda, am răspuns din nou.
    - Atunci vă informez cu regret că domnul Sol Roth a decedat.
    Am simțit că mi se urcă sângele în cap și am un gol în stomac. M-am așezat. Știam că Sol fusese bolnav, dar nu lua niciodată lucurile astea în serios. Îl vizitasem cu mai puțin de o lună în urmă. Făcea glume. Spunea că el și Champ aveau să facă o tură cu un Harley în jurul Marelui Canion. Mă simțeam la fel de șocat și mi se înmuiaseră picioarele ca în ziua în care murise tatăl meu.
    - Când?
    - Cam acum o săptămână, spuse doamnaCullity. Știa că are cancer de mult. A murit liniștit în somn. Nu a aflat nimeni, decât familia, conform cerințelor sale.
    - Vă mulțumesc că m-ați anunțat, am spus, simțindu-mă pustiit.
    Mi-a trecut prin fața ochilor imaginea cu noi doi în camera lui secretă, uitându-ne la acele tablouri. Dumnezeule, o să-mi fie dor de Sol.
    - De fapt, nu de asta v-am sunat, domnule Kelly, spuse avocata. Noi ducem la îndeplinire ultimele dorințe ale domnului Roth în legătură cu averea sa. Sunt câteva lucruri pe care nu voia să le facă publice. A spus că veți înțelege.
    - Vă referiți la plățile pe care le făcea într-un cont din Insulele Cayman?
    Înțelegeam de ce Sol nu voia ca asta să iasă la iveală. Acum, că murise, presupuneam că mi se va achita ce rămăsese în întregime.
    - Puteți să o rezolvați cum doriți, doamnă Cullity. O să-i fiu recunoscător lui Sol pentru eternitate.
    - De fapt, spuse Cullity, făcând o pauză, cred că ar trebui să ne întâlnim, domnule Kelly.
    - Să ne întâlnim? am întrebat sprijinindu-mă de perete. De ce?
    - Nu cred că înțelegeți, domnule Kelly. Nu vă sun în legătură cu plățile. E vorba de averea domnului Roth. Există un anumit obiect care a dorit să vă rămână dumneavoastră.

                                                    Capitolul 119

                          Careu de ași, cred că așa îi spuneamm cu patru ani în urmă.
    Nu, e mai mult decât un careu de ași... e ca și cum ai câștiga la loterie, amice, cum ar spune Champ. E ca lovitura cu care câștigi Super Bowlul în ultimul moment.
    Ce faci când îți cade în mâini cea mai valoroasă operă de artă din lume?
    Păi, prima dată te tot uiți la ea. Poate de un milion de ori. Un bărbat cu tichie albă care stă la masă cu capul înclinat și cu privirea melancolică.
    Te uiți până recunoști fiecare nuanță, fiecare contur al feței obosite. Încerci să înțelegi cum poate ceva atât de simplu să fie atât de minunat. Și cum a ajuns la tine.
    Sau dacă ți-ai dorit vreodată să ai atâția bani.
    Cam o sută de milioane de dolari, estimase avocata.
    Apoi îi spui soției. Îi spui totul. Tot ce ai jurat să nu spui. La naiba, secretul lui Sollie era oricum în siguranță.
    Și după ce urlă la tine un timp și vrea să te lovească, o aduci în fața lui și îi privești reacția când îl vede pentru prima dată. Vezi cum, pe lângă uimire și venerație, se așterne ceva frumos pe fața ei.
    - Dumnezeule, Neddie....
    Era ca și cum priveam un orb care vede pentru prima dată culoarea. Mângâierea magică a ochilor ei. Respectul. Și asta îți taie respirația.
    Apoi îți iei bebelușul de zece luni și îl ții în fața tablului, spunându-i:
    - Într-o zi o să ai o poveste grozavă de spus, Davey.
    Pur și simplu nu o să ai o sută de milioane de dolari, tipule.
    Așa că se revine mereu la aceeași întrebare. Ce faci cu el? În fond, e furat, nu?
    Te uiți lung la fața lui Gachet. Și observi. În unghiul format de capul înclinat. Ochii înțelepți și melancolici.
    Nu erau ochii unui doctor, care ședea acolo în soarele puternic de iunie. Erau ochii celui care picta.
    Și te întrebi: Ce știa el? Cui îi aparține asta, de fapt?
    Stratton? Sollie? Liz?
    În mod sigur nu mie.
    Nu, nu era al meu.
    Vreau să spun, eu nu sunt decât un salvamar, nu?

                                                       Capitolul 120

                            Anul următor....
    - Gata?
    Eu și Ellie îl duceam pe Dave să vadă marea.
    Plaja era minunată în ziua aceea. Goală și liniștită. Valurile loveau ușor. Câțiva turiști se plimbau cu picioarele în apă. O femeie bătrână îmbrăcată complet în alb, cu o pălărie albă de paie, căuta scoici.
    Eu l-am luat pe Davey de o mână, și Ellie de cealaltă, și l-am lăsat să sară în valurile de la mal.
    - Gata, spuse fiul meu hotărât, cu smocul de păr blond, cu culoarea soarelui.
    - Uite. Așa se face.
    Am rulat o bucată de hârtie și am introdu-s într-o sticlă de bere Coors. Coors fusese întotdeauna berea preferată a fratelui meu. Apoi am apăsat capacul la loc și l-am lovit cu palma.
    Am zâmbit spre Ellie.
    - Ar trebui să țină.
    - Nu l-am cunoscut niciodată, Ned, dar cred că lui Dave i-ar fi plăcut asta.
    Ellie se uită la mine aprobator.
    I-am făcut cu ochiul.
    - Uite.
    I-am dat sticla lui Davey. Am mers spre apa ondulată în reflux.
    - Așteaptă până curenții se retrag înspre mare.
    I-am arătat un vârtej înspumat.
    - Vezi ce e acolo?
    Davey dădu din cap că da.
    - Acum, am spus lăsându-l mai aproape de apă, aruncă!
    Fiul meu de douăzeci de luni fugi lipa-lipa spre mal și aruncă sticla cu toată puterea. Se îndepărtă doar un metru, însă prinse creasta unui val și fu după încet de curentul de fund. Un nou val luă sticla și o ridică, însă aceasta alunecă pe coamă, mai departe, de parcă își știa drumul.
    Am ovaționat cu toții.
    - Unde merge, tăticule? întrebă micul Davey, stând în aerul strălucitor al oceanului cu mâna streașină la ochi.
    - Poate în rai, spuse Ellie, în timp ce o privea cum plutește.
    - Ce e înăuntru?
    Am încercat să răspund, dar cuvintele mi se opriră în gât și ochii mi se strânseră.
    - E un cadou, răspunse Ellie în locul meu.
    Mă luă de mână.
    - Pentru unchiu tău, Dave.
    De fapt îndesasem în sticlă un articol dintr-un ziar. Din New York Times. În ultimele câteva zile, fusese republicat în aproape toate ziarele importante din lume.

     Lumea artistică a fost șocată în după-amiaza zilei de marți când s-a descoperit cu uimire că o pictură donată unei licitații cu scopuri caritabile din Palm Beach, Florida, desprea care se credea că este o reproducere a unui Van Gogh dispărut, este de fapt un original.
    Un consiliu de experți în artă alcătuit din istorici și curatori de la principalele case de licitații, care au studiat pânza timp de câteva zile, au autentificat faptul că pictura este cel de-al doilea Portret al doctorului Gachet, pictat cu două săptămâni înainte de moartea renumitului pictor.
    Doctorul Ronald Suckling de la Universitatea Columbia, care a condus consiliul, a numit această apariție neașteptată „irefutabilă” și „un eveniment uimitor și miraculos pentru lumea artei și pentru lume în general”. A mai adăugat că nimeni nu are nici cea mai vagă idee unde a fost tabloul în ultimii 120 de ani.
    Mai surprinzător este faptul că tabloul a apărut ca o donație anonimă făcută fundației Liz Stratton, o organizație caritabilă din Palm Beach pentru protecția copiilor abuzați, un proiect al răposatei soții a finanțistului din Palm Beach, care o fost omorâtă într-o serie de crime tragice care au lovit moderna stațiune cu cinci ani în urmă.
    Pictura a participat la licitație. După cum a declarat Lee Hufty, purtătoarea de cuvânt a organizației, tabloul a fost „donat și livrat anonim. Nu ne-am imaginat nicio secundă că ar putea fi real.”
    Valoarea picturii estimată până la 100 de milioane de dolari, o transformă într-un dintre cele mai mari donații din istorie spre o asemenea organizație.
    „Motivul pentru care acest lucru este cu totul incredibil, a explicat Hufty, este scrisoarea  care a însoțit tabloul”:
    Pentru Liz. Să contribuie în sfârșit la un scop bun.
    Nota a fost semnată de Ned Kellu, probabil o referire subtilă la legendarul bandit australian din secolul al XIX-lea, recunoscut pentru faptele sale bune.
    „E ca o glumă nebunească, generoasă, inexplicabilă, a spus Hufty. Dar oricine ar fi, are dreptate. Cadoul o să facă mai mult bine decât ne-am putea imagina vreodată.”

    - Acolo e raiul? întrebă micuțul Dave arătând spre orizont.
    - Nu știu, am spus eu, uitându-mă pentru o ultimă dată la sticla ce strălucea în timp ce se contopea cu oceanul. Dar cred că e pe aproape....

                                                         SFÂRȘIT