2.
- Bombă! Melania, chere Melania, face parte din distribuţia dosarului cu statuia.- Fantastic! o scăpă locotenentul turtit de senzaţie.
Cristescu îşi frecă mâinile.
- Ascultă, băiete! Ştiu că o să ne distrăm straşnic! Repetă parcă nevenindu-i să creadă: Melania - Minerva! Magnific! Abia aştept să-i servesc vestea asta frumuşică Tutovancăi. Parcă o aud cum mă încuraja ea:
"Eşti fraier, Cristescule! Cât ai clipi de două ori, eu ţi-o făceam K.O.! Ce naiba?! Vrei să te învăţ eu meserie...? Te-au speriat o fragedă ţicnită de o sută de ani şi o turmă de mâţe..." Asta în dosarul cu pisicile negre!... (Vezi: 320 de pisici negre).
Ridică receptorul şi ceru un interior. Dădu peste căpitanul Macri care-i răspunse că Minerva poate fi găsită la birou, în dimineaţa următoare.
- Nu-i nimic. Şi mâine e o zi. Îl măsură pe locotenent, mereu încântat: Tu pe cine pariezi?
Azimioară clătină din cap.
- Greu de spus... Aş opina pentru meci nul. Dumneavoastră?
- Merg doi contra unu pe Melania! Cel puţin pentru graficul sistemului nervos al fiecăreia, la sfârşitul partidei.
CAPITOLUL III
1.
Minerva ajunse la penitenciarul din M în jur de ora zece dimineaţa.Privit de afară, stabilimentul nu avea nimic special şi un neavertizat l-ar fi considerat - date fiind clădirile banale, scunde şi lungi - ceva între grânar, depozit sau garaj.
Ziua era splendidă, exemplar strălucit al anotimpului de vară. Minerva, citadină înverşunată pe care natura o lăsa absolut rece - în literatură sărea totdeauna pasajele cu descrieri pe temă -, inventarie (deci cerebral, nu cu simţirea) minunăţiile meleagului: soare radios, cer limpede, copaci cu verdele încă intact, iarbă, gâze, fluturi fără treabă, zumzet de albine, margarete. Minerva avea o fantezie de factură specială, şi aceasta se manifesta în toate direcţiile. Fără să fie o animistă, acorda diferite calităţi sau defecte omeneşti animalelor, păsărilor, obiectelor înconjurătoare.
De pildă, nu se putea uita la o margaretă, fără să-şi imagineze o fată frumoasă, sănătoasă, dar cretină.
"N-are inteligenţă, asta e!"
Urmând acelaşi curs, girafa constituia prototipul guvernantei englezoaice, stânjenelul - un individ ros de tuberculoză.
Minerva, anunţându-şi din ajun venirea, Vlădulescu nu fusese scos la lucru. Până să fie adus în vorbitor, Minerva se întreţinu câteva minute cu directorul penitenciarului, un bărbat mai în vârstă, pe al cărui chip se citeau seninele unei oboseli cronice.
- Cum vă descurcaţi pe aici? întrebă convenţional.
Omul zâmbi:
- Ne descurcăm, n-avem încotro.
- Aveţi probleme?
- Hm! Probleme există şi într-o grădiniţă de copii.
Minerva exclamă pe un ton optimist:
- Sunt încredinţată că vă descurcaţi admirabil. Mi s-a relatat că aveţi multă înţelepciune şi un tact pe care l-ar putea invidia orice diplomat.
Directorul râse:
- Poate! Dar eu sunt unul! Deci o singură minte, împotriva unui "colectiv" de creiere. Şi n-avem de-a face cu mieluşei şi porumbiţe... Mi se pare că a venit. Da! Vă las singuri.
Gheorghe Vlădulescu, în picioare, o privea cu o curiozitate bine stăpânită.
Minerva ezită o singură clipă asupra tonului ce urma să-l imprime discuţiei. Cântărind scurt individul - un dur, categoric inteligent, pe care, în nici un caz, nu-l păcăleşti cu panglici, baloane de săpun şi iepuraşi scoşi din buzunarul de la ceas - se hotărî să joace strâns. Abordarea va fi directă, bărbătească, pe undeva şi într-un anume sens de la egal la egal, fără familiarismele persoanei a doua singular pe care, în munca de anchetă, Minerva le condamnase totdeauna.
- Staţi jos!
Vlădulescu înclină uşor capul în semn de mulţumire şi îşi trase un scaun de sub masa lungă, de trapeză. Era un bărbat înalt, osos, cu maxilare puternice. Privirea, pe jumătate camuflată de pleoapele mult coborâte, se desluşea pe obrazul bătut de soare, ca o aţă. Surprinzătoare erau mâinile fine, cu unghii îngrijite, în ciuda muncii brute.
"Ai zice că ară la gherghef, nu..."
- Bănuiesc, începu Minerva convenţional, că întrevederea aceasta vă surprinde...
Vlădulescu nu răspunse. Un clipit scurt doar confirmă că o auzise.
- Iată despre ce este vorba. Aţi fost unul din principalii acuzaţi în afacerea de la Păuniţa. În ciuda competenţei şi conştiinciozităţii colegilor care v-au anchetat, am impresia că mai sunt unele probleme de elucidat.
- Tot ce am avut de declarat am făcut-o în birourile dumneavoastră şi în faţa instanţei. N-am nimic de adăugat, nu ştiu nimic mai mult. Adăugă imperceptibil, ironic: Numai ancheta a durat şase luni de zile. De ajuns să-ţi povesteşti nouă vieţi, fără să mai rămână nici măcar un minut neinventariat.
Avea un glas plin, cultivat, bine ţinut în hăţuri. Nu şovăială, nu tremolourile emoţiei sau ale mâniei, nu vibraţia ori accentele resentimentului.
- În principiu aveţi dreptate. Există însă uneori fapte, aspecte care, constituind amănuntul fleac într-un dosar, îşi pot dovedi relevanţa în altul. La Păuniţa, aţi fost adjunctul inginerului Dragoman. Mai bine zis, mâna dreaptă. Într-una din zilele toamnei 198... În timp ce lucraţi împreună la domiciliul său, a fost vizitat de doctorul Candian...
Vlădulescu i-o reteză scurt:
- Nu-mi amintesc.
- Faptul a fost totuşi consemnat.
- Nu eu întocmesc procesele-verbale.
- Totuşi aţi semnat.
- Amănuntul că Dragoman avusese o vizită. Pe cine anume, habar n-am. Relaţiile noastre erau strict profesionale, nu mă introdusese, şi nici nu mă interesa, în cercul intimilor.
Minerva îşi coborî privirea.
- Am înţeles... Altceva! Cunoaşteţi Aleea Dr. Alexandru Conţescu?
- Nu.
- Aceasta, zâmbi Minerva, s-ar putea numi o minciună inabilă, dar, când am de-a face cu interlocutori de o anumită vârstă, evit termenii care i-ar putea face să roşească.
- Nu vă sfiiţi.
- Mulţumesc. Deci, minţiţi. În parcul din Aleea Conţescu, la statuia ilustrului medic, se afla plasată una din principalele cutii oarbe. Aţi folosit-o şi dumneavoastră.
- Exact. Nu cunoşteam însă numele străzii.
- Îhî! făcu Minerva. Iată o posibilitate la care nu mă gândisem. Rămânem deocamdată pe acelaşi meridian. În faţa laturii de N-V a parcului există un imobil pe două nivele în stil maur.
Fără ca Vlădulescu să reacţioneze, Minerva simţi că brusc aerul se încărcase de electricitate. Individul nici măcar nu clipise, nici o flăcăruie, săgeată, undă de tresărire nu-i traversase privirea şi totuşi, de parcă i s-ar fi transmis un semnal din eter, Minerva intui că a atins o problemă care pe Vlădulescu nu-l lăsa indiferent.
Îl trădă şi graba, înainte ca Minerva să formuleze vreo întrebare legată de clădirea respectivă, de a preciza:
- N-am făcut niciodată turul parcului şi...
Minerva îl întrerupse zâmbind şăgalnic:
- Domnule Vlădulescu, nu m-am născut la ultima ploaie. Chiar şi un novice, când se avântă într-o acţiune clandestină, studiază întâi împrejurimile, cântărind riscul de a fi interceptat în timp ce consumă un act sau altul.
Vlădulescu săltă din umeri.
- Nu cunosc, în orice caz n-am reţinut respectiva clădire.
- Şi totuşi, riscă Minerva, aţi frecventat-o, şi nu o dată.
- După câte bag de seamă, ricană Vlădulescu, ştiţi mai multe decât mine.
- Unul din vecinii imobilului v-a văzut în câteva rânduri.
Vlădulescu îşi ridică pleoapele şi, pentru prima oară, Minerva îi văzu ochii. De un verde opac, cu o privire ermetică. O privire de statuie.
- În definitiv, ce vreţi de la mine? Să colaborăm?
- De ce, nu?
Bărbatul se aplecă peste masă:
- De ce, da?
- Pentru ca, de exemplu, dumneavoastră, oferindu-ne un minim de ajutor, să vă mai răscumpăraţi din păcate.
Vlădulescu începu să râdă, lăsând să i se vadă dentiţia încâlcită, dar puternică.
- Să-mi răscumpăr păcatele! Asta, probabil, ca un efect al programului de reeducare de aici.
- Şi iar, de ce nu? În fond, reeducarea elementelor antisociale reprezintă unul din scopurile esenţiale ale acestor instituţii.
Vlădulescu o cercetă ironic:
- Aţi izbutit cu mulţi?
- Cu destui. Şi chiar dacă nu totdeauna reuşim, oricum se realizează cel de-al doilea deziderat: izolarea acestor elemente, împiedicându-le astfel să dăuneze societăţii.
- Vă urez succes pe mai departe. În ceea ce mă priveşte, consideraţi-mă izolat.
Minerva oftă şi-l privi îndelung. Vlădulescu îşi ieşise din armura de gheaţă, şi pe chip i se citea un soi de triumf. Aerul victorios al celor învinşi, când simt că, pierzând totul, pot lupta până la capăt, până la exasperarea învingătorului.
- Încerc să intuiesc, domnule Vlădulescu, ce anume v-a înrăit în asemenea măsură încât să vă otrăviţi singur existenţa? Nu poate fi fericit cineva, chiar în condiţii normale din punctul de vedere al libertăţii, care nutreşte în permanenţă sentimente de ură, o nemulţumire de fiecare clipă şi care-i arde fiecare celulă. Cazul dumneavoastră îmi poartă gândul spre marii autoflagelaţi ai tristului Ev Mediu.
Făcu o pauză, Vlădulescu ţinea pumnii strânşi, gata să izbucnească. Minerva îşi reluă tirul:
- V-am studiat dosarul. După o adolescenţă, ce-i drept zbuciumată, dar de ale cărei accidente sunteţi singur vinovat, aţi dus o viaţă normală, societatea v-a tratat fără ranchiună, v-a acceptat în parametrii ei, nu v-a cauzat motive de nemulţumire...
Vlădulescu izbucni:
- De ce nu mi-aţi dat drumul să plec? De ce m-aţi reţinut? Aveţi nevoie de un trădător, de un autoflagelat, de o entitate umană care n-o să vă iubească niciodată? Ce obţineţi, păstrându-mă aici, fiară dezlănţuită între gratii, nici măcar interesantă pentru Grădina Zoologică? De ce?
Minerva, după o clipă de consternare, începu să râdă:
- Ăsta zic şi eu tupeu! Noi nu v-am dat drumul? Vestul nu v-a primit. Ei nu v-au dat viză de intrare. Aveţi cazier! Două infracţiuni ca minor, a treia la douăzeci şi unul de ani.
- Am fost reabilitat.
- V-am reabilitat noi, în conformitate cu normele legislative din România, dar nu şi amicii dumneavoastră la care vă grăbeaţi să ajungeţi. Pentru asemenea elemente fac economie de flori şi covor roşu la primiri. Au escrocii lor de toate profesiile, specialităţile, culorile, sex, religie, origine etnică. La capitolul respectiv, vă garantez că sunt anual în excedent. Unul ca dumneavoastră nu face decât să sporească panica inflaţiei.
Vlădulescu săltă ostentativ din umeri.
- Scuzaţi-mă, doamnă. Nu avem ce discuta câtă vreme nu vorbim aceeaşi limbă şi nu ne aflăm în aceeaşi barcă.
- Eu una sunt gata să discut şi aflându-mă pe celălalt mal al Dâmboviţei. Realitatea este că dumneavoastră n-aveţi argumente. În sfârşit, nu vă mai reţin.
Vlădulescu se ridică. Minerva îi căută ochii. Întrebă răspicat, aproape silabisind:
- În ce relaţii sunteţi cu persoana care se ascunde în imobilul maur de pe Aleea Conţescu?
Vlădulescu ezită imperceptibil. Mai mult o impresie. Declară sumbru, cu ură concentrată:
- N-o veţi afla niciodată.
Ieşi însoţit de gardă.
2.
La doctorul Candian era seară video. În living se adunaseră obişnuiţii casei. Emilia, a cărei sosire medicul o înregistraseca totdeauna cu o crispare lăuntrică, Mara Varlam, o femeie cam de treizeci şi cinci de ani, profesoară de limba germană, şi Gogu Manoliu, colegul lui Candian.
- Bebe n-a venit? se interesă medicul.
În fond, personajul îi era absolut indiferent, dar întrebarea făcea parte din arsenalul de politeţe al gazdei. Completă zâmbind:
- În ultima vreme ne cam neglijează.
Mara Varlam, legătura "en titre" a lui Bădescu, îi întoarse surâsul:
- În primul rând mă neglijează pe mine.
Gogu Manoliu, trupeş, cu ochii scăpărând de inteligenţă şi o mustaţă jovială, îi aruncă o privire iute. Declară pe un ton uşurel, observaţie de dragul replicii:
- Înseamnă că, în schimb, îţi surâde norocul.
Nu constituia un secret pentru nimeni dragostea lui Manoliu pentru Mara.
"O iubesc, băi Dinule, i se confesase într-o noapte de beţie, cum numai un cretin ca mine poate să iubească... ! Nu te uita că-s cinic - fac pe cinicul! Sau că râd, când de fapt mie îmi vine să plâng, şi sar într-un picior. Astea-s flashuri! În fond, sunt un bou sentimental... Ce spuneam...?"
"Că o iubeşti."
"Da, dom'le! O iubesc extraordinar. Mai toarnă-mi oleacă de licoare imperialistă. Şi ce dacă mă îmbăt? O fac trimestrial. Să trăieşti! Ce voiam să zic... A, da! Fii fără grijă, nu înregistrez două scurtcircuite unul după altul. Îţi jur că dacă aş şti că are o singură şansă de a fi fericită cu pramatia aia de Bădescu, m-aş retrage, aş fugi de ea, m-aş ascunde..."
"Şi acum, de fapt, ce urmăreşti?"
"Aştept! Aştept să-i facă ăla o figură, şi toanta, iubita, draga mea toantă să se dezmeticească..."
Candian îi propusese zâmbind:
"De ce n-o răpeşti?"
"N-am cal! Deşteptule! Pe o femeie nu trebuie s-o furi. Chestia e să vină singură la tine. Ţi-am dat un aforism."
"Apropo de răpiri, folclorul, poveştile străbunicilor sunt pline de asemenea întreprinderi."
"Vezi-ţi de treabă! Persoanele erau înţelese. Dar dădea bine o galopodă cu Cosânzeana despletită, ţinută pe grumajii bidiviului, în peisajul codrului argintuit de lună..."
Mara Varlam surâse blând:
- Nu eşti prea amabil, Gogule, cu bietul Bebe.
Manoliu dădu din cap:
- Nu, hotărât nu sunt. Apropo, ai început să mă iubeşti?
- Cât timp ai să te porţi ca un copil prost-crescut, n-ai nicio şansă.
Mara îi zâmbi blând şi se întoarse pe canapea, unde Emilia şi Liana sporovăiau în şoaptă. Era o femeie mignonă, de o feminitate dulce, cuminte, în contrast de gen cu sex-appealul agresiv al Emiliei. Avea un chip exotic, cu ochi bridaţi, neguroşi, pe un obraz cu pieliţa foarte albă. Privirea extrem de strălucitoare, privirea care pare veşnic încolţită de lacrimă, constituia una din marile seducţii ale Marei. Cu altă expresie - insolenţă, o tuşă de parşiv, sau "sunt gata să flirtez" - acelaşi chip ar fi fost provocator. Spălată însă de condimente, figura Marei era angelică.
- Chiar, soro! o apostrofă Emilia. Unde-i genialul blond?
- La Buftea, răspunse liniştită Mara. Au mult de lucru, ca totdeauna când se apropie ultimul tur de manivelă.
- Pe când marele Oscar?
Începu să chicotească. Liana râse şi ea.
"Ce mai, nebuna are haz! Degeaba se înverzeşte Dinu când o vede."
- Am uitat să-l întreb. O cercetă cu atenţie: Ai o toaletă foarte reuşită, Emilia.
Era într-adevăr reuşită. O rochie de voal violet, transparentă până la indecent, cu ornamente de franjuri lungi de mătase în dreptul sânilor şi al şoldurilor. Idee genială de striptease fără despuiere. Franjurile lunecoase nu îmbrăcau: aţâţau, oferind vizionare cu pipeta. Deşi Mara aprecia rafinamentul şi execuţia toaletei, ea n-ar fi arborat-o niciodată.
Emilia începu să dea amănunte în legătură cu croitoreasa, "o artistă, ma chere", apoi trecu la expoziţia de modă de la Intercontinental.
Doctorul Manoliu îşi apropie fotoliul de al lui Candian. Îl scrută câteva clipe, apoi i se adresă cu un glas scăzut:
- Ce-i cu tine, bătrâne? Ai necazuri?
Dinu Candian, smuls din gânduri, tresări parcă surprins în culpă. Dădu din nună: "fleacuri". Gestul nu-l convinse pe Manoliu.
- Te-am observat de dimineaţă, la spital. Erai vânăt, mâinile îţi tremurau, de parcă ai fi troscăit un kil de vodcă.
Candian ridică din umeri, dar nu spuse nimic. Manoliu nu era însă dintre ăia care se lasă cu una cu două. În afară de asta, ţinea mult la Candian, unul din "puţinii frumoşi care nu e hahaleră, nu-i imbecil, şi nu-şi datorează ascensiunea muierilor: amante cu influenţă, ursitoare generoase, zâne bune sau baftă, n-are importanţă, toate-s de genul feminin".
- Zi, dom'le, ce ai?
Candian îl măsură iritat:
- Mă, Gogule, tu ai surzit? N-am nici pe dracu!
- Liana?
- Gogule, începi să mă enervezi. Din pricina efortului de a vorbi încet, spre a nu fi auzit de femei, aproape că şuiera. Ce ai cu Liana? Ştii tu ceva? Îmi faci aluzii? Pronunţă-te odată şi lasă-mă în pace!
"Mde, gândi Manoliu, e mai grav decât mi-am închipuit. Nu l-am văzut în treizeci de ani atât de capsat."
- Măi, Dinule, eu n-am nimic cu Liana, dar ştiu o chestie. Un individ face în general rost de necazuri din două surse: fie de acasă, fie de la serviciu. Cu spitalul n-ai probleme...
- Poate că mai există şi altă categorie, pe care, oricât ai fi de subtil, ai scăpat-o din vedere.
Manoliu îi reproşă cu blândeţe:
- Dacă ştiai că te-ai sculat azi în bie, de ce naiba ne-ai mai chemat?
- Nu v-am chemat eu, aţi venit singuri.
Gogu Manoliu începu să râdă:
- Aici ai marcat!
Candian, om prin excelenţă bine crescut şi în plus dezarmat de râsul celuilalt, reculă:
- Iartă-mă, Gogule. Nu-s în apele mele. Oboseala, probabil.
Se auzi soneria de la intrare şi sări în picioare. Manoliu se interesă:
- Mai aşteptaţi pe cineva?
- Da, pe Voicu. De aia n-am dat drumul la minavet. El trebuie să fie...
Năvăli în living - mişcările, respiraţia, întreg climatul era precipitat, sub tensiune - un bărbat suplu, într-un costum de blue-jeans.
Din pricina tenului foarte închis, dar mai ales a nuanţei, prietenii îi spuneau Ciocolată.
- Sărut mâinile, bună seara! Apoi, fără tranziţie: Ce se întâmplă la voi, Dinule? Vă demolează parcul?
Fără să asculte urmarea, doctorul Candian se repezi la fereastră. Simţi că inima i s-a oprit. Centrul parcului era gol. Nu se mai vedea urmă de statuie. Dispăruse şi soclul.
3.
- Draga mea, eram convins că n-ai să scoţi nimic de la Vlădulescu. Atât cât l-am cunoscut eu în timpul anchetei, individul este irecuperabil.
Minerva, care accepta foarte greu o înfrângere, ai fi zis că nu cunoaşte nici măcar conceptul, nu era de acord:
- Câte ceva tot am mai scos. Nu am certitudinea, dar s-a putea să existe o legătură dintre dosarul de la Păuniţa şi năzbâtia asta cu statuia. Obligatoriu însă, trebuie să ne lămurim cine-i faţa palidă din imobilul maur.
- Ce relaţii au venit de la Consiliul popular?
- Am văzut azi raportul lui Macri. Casa aparţine unui cuplu de circari, soţii Stanciu. Nume de afiş - Duo STAR. Sunt dresori plecaţi mereu în străinătate.Turnee lungi, câte un an şi chiar doi în Japonia, Hawaii, Australia, Marte! Impozitele, taxele telefonice, mă rog, diferite angarale sunt fie plătite anticipat, fie de către CEC.
- Da, făcu Ionaş, cunosc conturile acelea speciale deschise pentru debite domestice.
- Asta e! Cei de la Consiliu sunt convinşi că în locuinţă nu se află nimeni.
- În fond, chestiunea nici nu-i priveşte.
- Pe mine, însă, al naibii de mult! Vreau să am o conversaţie cu momâia galbenă.
Colonelul Ionaş aprecia ideile Minervei, îi admira iniţiativele pline de fantezie, dar nu-şi putea înăbuşi de fiecare dată un sentiment de îngrijorare. Avea impresia că evoluează mereu pe o sârmă de telegraf, suspendată între doi zgârie-nori, la limitele strictei legalităţi impuse de profesie.
- Cum, fetiţo? Nu poţi obliga pe nimeni să deschidă dacă nu vrea, atâta timp cât n-a comis nici măcar o contravenţie. Vreau şi eu să-l cunosc pe procurorul care-ţi dă O.K.-ul să-i forţezi uşa.
Ochii Minervei sclipiră:
- N-o să-i forţez eu uşa. O să forţez momâia să mi-o deschidă.
4.
Telefonul de pe biroul Minervei zbârnâi. Un glas vesel - "vine, vine, primăvara! ura! ura!" - izbucni în receptor:
- Minerva? Sărut-mâinile! Cristescu la telefon.
- A! Trăiască viteaza noastră miliţie! Ce mai faci?
- Splendid. Adăugă cu tâlc: îngrijorat sunt pentru alţii.
Minerva încruntă uşor sprâncenele:
- Ce vrei să spui?
- Îţi dau o bucurie! Stimabila noastră Melania Lupu şi amicul Mirciulică ard de nerăbdare să-ţi dea bineţe.
- Melania?! Ce treabă are nebuna cu mine?
- S-a trecut pe afiş în dosarul statuii lui Conţescu. Deocamdată ca parte civilă, dar nu mă îndoiesc nici o secundă că devine primadonă.
- Nu înţeleg nimic.
- Las' că-ţi explică ea.
- Bag de seamă că te distrezi nespus. Am făcut eu vreun banc?
- Nu, scumpo, şi te asigur că cel puţin un trimestru n-ai să mai faci.
- Eşti neserios! Dacă-ţi închipui că am să mă las îmbrobodită ca tine de-o babă şi un motan...
- Nu-mi închipui nimic. Mă voi mulţumi să urmăresc cu interes desfăşurarea anchetei. Îţi urez în continuare o zi bună, draga mea. Mă bucur că vestea mea te-a înviorat.
Minerva nu se putu împiedica să zâmbească. Cristescu îi plătea acum - era doar un aconto - toate observaţiile sarcastice, toate comentariile gras suculente - garagaţa, ar fi zis în culise tineretul din minister - pe care i le trântise de-a lungul celor patru dosare unde figurase ca personaj central Melania Lupu.
- Bineînţeles că m-a înviorat şi, mizând pe amiciţia ta, nu-mi fac nicio grijă.
- Cum vine chestia asta?
- Dragule, cine ignoră în minister ultracompetenţa ta în problema Melania Lupu? Desigur, vom colabora strâns.
Minerva îndepărtă receptorul de ureche. Hohotele formidabile de râs de la celălalt capăt al firului erau în stare să-i spargă timpanul.
- M-auzi, Minerva? Nu miza pe mine şi adună-ţi toate puterile. La balul ăsta o să dansezi singură. Sper să constaţi şi tu ce frumoasă-i viaţa!
Minerva puse calmă receptorul în furcă.
"S-o crezi tu!"
5.
Ca totdeauna când o frământau probleme majore, Melania începu colocviul cu Mirciulică la micul dejun. Constatase în timp că orele dimineţii sunt cele mai indicate pentru a-l aborda. Nu era obosit, nu era nervos, nu era susceptibil.
După ce-şi isprăvi cafeaua cu lapte, se aşezară în fotolii şi o vreme ascultară zgomotele dimineţii care pătrundeau prin fereastra deschisă: ciripitul păsărelelor, dangătul îndepărtat al tramvaiului, exerciţiile de vioară ale domnului Pandele, fost funcţionar la o întreprindere de produse lactate şi care, descoperindu-şi o pasiune târzie, învăţa să cânte acum la vioară, deşi nimeni, nici familia, nici vecinii n-aveau vreo vină, în sfârşit, zornăitul şi claxonul trotinetei lui Florinei, iar, cu intermitenţe, glasul de cloşcă al maică-sii:
- Unde eşti, Florine...? De ce nu răspunzi când te chem? Ai grijă! Nu cumva să traversezi strada! Să stai aici lângă casă...
Melania îşi împreună degetele şi declară pe un ton grav:
- Da, dragă Mirciulică, avem de luat o hotărâre şi aceasta chiar în cursul zilei de azi. Problema se pune, da sau nu! Adică, mergem înainte sau renunţăm... Ştiu, te simţi decepţionat, eu nu sunt persoana care să mă las dezarmată cu una cu două, sunt dintre aceia care nu abandonează o partidă înainte de a fi într-adevăr necesar, dar, de data asta, încerc parcă o strângere de inimă. Prezenţa acestei doamne, interferenţa drumurilor noastre mă indispune. Până şi numele - Minerva Tutovan - mă face să simt rece pe spinare. E cam sever. Adică prea sever... Altfel lucrezi cu o Dora, Lili sau Cocuţa... Şi asta ar fi un fleac...
Îşi înfipse bărbia în piept. Expresia figurii, întreaga făptură trădau o sfântă şi legitimă indignare. Socotea sincer că nu meritase ca destinul să-i joace un asemenea renghi.
- Vezi, tu Mirciulică, eu n-am fost niciodată de acord cu atitudinile absurde, indiferent din partea cui ar veni: oameni, gâze, mobile sau soartă. Cum nu înţelegi?.. Sigur că situaţia este absurdă! Doar ce ne obişnuisem cu domnul maior Cristescu, fiecare din noi ştiam ce vrem unul de la celălalt, la ce trebuie să ne aşteptăm şi consider că nu se poate cere mai mult din partea unor persoane cumsecade... Ah, Mirciulică, mă enervează îngrozitor când avem de rezolvat chestiuni importante, iar ţie ţi se face somn. Nimeni nu mi-a spus că aş fi plictisitoare...
Motanul căscă un ochi sinistru, monoclu verde în care Melaniei i se păru că desluşeşte asprime şi nemulţumire. Se ridică bosumflată din fotoliu şi începu să-şi facă inutil treabă cu obiectele mărunte de pe scrin.
- Acum mă mai şi cerţi... Parcă n-as fi aşa destul de necăjită... Poate că ar trebui să dau cu banul. Asta era obiceiul colonelului când trebuia să ia o decizie majoră... Chicoti: De fapt, aşa a luat examenul de maior... Ştii, proba practică... Se aflau, desigur, în mijlocul naturii. Un exerciţiu de manevră... Lupu trebuia să hotărască dacă trebuie să atace pe versantul stâng al dealului sau pe cel drept. Ei bine, Mirciulică, moneda i-a indicat pajura şi colonelul a pornit în galop spre soluţia creată... A fost un succes extraordinar pe care l-am sărbătorit după cum se cuvenea. Ţin minte că a născocit atunci şi nişte versuri:
"Cu pajura-n galop / Învingi şi un potop / Pe umeri vin din zbor / viteze trese de maior..."
- Adevărul este că era un minunat poet cazon... Ei, ce zici, Mirciulică? Ce hotărâm?
Motanul nu zicea nimic. Melania se opri în faţa oglinzii şi îşi trecu degetele peste sprâncenele zburlite. Şopti:
- Nu, fetiţa mea, n-ai să te dai bătută. Asta nu ţi-ar semăna deloc. Mirciulică are dreptate să fie supărat, căci nu cunosc dovadă mai mare de laşitate decât aceea de a fugi din faţa unui adversar pe care-l bănuieşti destul de voinic ca să-ţi ţină piept. Deci, Melania, pregăteşte-te, te rog, pentru competiţia cu această doamnă Tutovan.
Se trânti în fotoliu şi rămase multă vreme pe gânduri.
"Trebuie să fii foarte atentă, draga mea.."
După o vreme adormi. O rază de soare poposi zâmbind pe chipul îmbujorat de somn.
6.
Îl iubea şi acum, după doi ani de când trăiau împreună şi ştia că nu se poate împotrivi acestui sentiment pe care toţi cei din jur, dar în primul rând ea însăşi, îl considerau inexplicabil şi destructiv. După câteva despărţiri serioase - o lună, două, o dată chiar şi trei - renunţase să mai lupte.
Era fatalistă, "probabil aşa mi-e scris", devenise într-un fel comodă, "timpul rezolvă tot", se minţea, vrând să creadă că-i înţeleaptă: "nu cere de la celălalt mai mult decât este în stare să-ţi ofere".
Mara însă, parcă într-ascuns de sine, cerea, pretindea. Nu în fraze direct şi precis formulate, dar continuau s-o ulcereze fiecare inexactitate, fiecare gafă, slăbiciune sau gest, altul decât cel aşteptat din partea omului iubit. Analiza, se consuma, amărăciunea i se înfigea tot mai adânc în colţul buzelor.
"Niciodată, mărturisea jurnalului de zi, nu mi-aş fi închipuit că poţi iubi un om pe care îl dispreţuieşti."
Îi dispreţuia superficialitatea, sărăcia sufletească, egoismul sec, grandomania, convingerea că se află cam cu trei capete deasupra celorlalţi, insolenţa pretenţiilor nemăsurate, dar mai ales cu nimic justificate; mentalitatea că oamenii se împart în stăpâni şi servi. Natural, el Bebe, făcea parte din casta patricienilor.
Îl cunoscuse la familia Candian, cu prilejul unei obişnuite "soarele de sâmbătă".
Liana detesta solitudinea, o indispunea perspectiva unei seri petrecute doar cu Dinu (un adevărat regal pentru medic care, obosit, şi mai ales îndrăgostit, nu şi-ar fi dorit nimic altceva), şi acesta, de teamă ca nevastă-sa să nu înceapă să "simtă" plictiseala, piatra de temelie a adulterului, născocea divertismente şi îşi mobila casa cu oameni despre care îşi închipuia că ar putea-o interesa.
Pe Mara o impresionase ţinuta şi distincţia lui Bebe, interpretase greşit rezerva arogantă a lui De Sica, după cum îi spunea doctorul Manoliu, confundând-o cu discreţia, profunzimea, eleganţa de reacţie şi sentiment a omului de elită.
Mara, o explozivă şi o spontană a sentimentului, tânjind cu toată fiinţa "să se dăruiască frumos", îşi închipuia că a întâlnit omul căutat încă de pe vremea Medelenilor sau a Pescarului de Islanda. Şi se dăruise cu toată graţia unei uriaşe bogăţii sufleteşti, pe care nu i-o intuise decât un singur om: Lucia Varlam - mama, o femeie înăsprită de un destin lipsit de menajamente. Îşi considera cu luciditatea copilul şi, conducându-se după principii pedagogice perfecte ca intenţie, dar nu totdeauna fericite, se străduise să cenzureze şi să înăbuşe în Mara ceea ce ea califica drept elanuri excesive, puseuri de exaltare, arzătoarea cheltuială de sentiment. Metodele dure duseseră la îndepărtarea fetiţei, la crearea unui complex de fiinţă neînţeleasă, care avea s-o însoţească, din nefericire, toată viaţa.
Când Mara, cu discernământul adultului, reuşise să încadreze în parametrii exacţi conduita maică-sii, era târziu. Tandreţea, duioşia, comunicarea lipseau dintre ele, iar ulterior, rămasă singură, la povara suferinţelor mai mari sau mai mici, inerente în existenţa unei femei cu exces de sensibilitate, se adăugase cea a remuşcărilor.
Bebe mai stătea în pat. Adunată ca o pisică în fotoliul cam vast pentru un dormitor, Mara îl privea gânditoare, prin fumul de ţigară.
Aşa cum stătea, cu bustul gol şi mâinile adunate sub ceafă, Bebe semăna cu un Crist blond, famelic şi distins. Păstra aceeaşi expresie de arogantă superioritate, care nu-l părăsea nici în clipele de mare intimitate. Iubea cu aerul că acordă un mare privilegiu.
- Ce-ai mai făcut în ultima vreme? se interesă Mara. Continuă cu un ton pe care-l voia frivol cochet: Lumea pretinde că ai început să mă neglijezi...
Umerii ascuţiţi ai lui Bădescu se ridicară a dispreţ:
- Lumea! Nişte caraghioşi! N-au preocupări, în schimb prea mult timp liber. Dacă nu pot să-ţi iscodească dormitorul sau carnetul CEC, atunci inventează.
Mara râse:
- Ascultându-te, îţi vine să crezi că Dinu Candian sau doctorul Manoliu îşi petrec zilele croşetând la gura sobei ciorapi şi bârfesc.
- Nu eşti departe de adevăr. Cleveteală acasă, cleveteală la spital, între două injecţii, o clismă şi consultul libidinos al pacientelor nostime. Cunoaştem şi noi chestiunea!
- Te-ai gândit vreodată, rosti Mara calm, că dintre toate cunoştinţele noastre sau oamenii despre care mi-ai vorbit, tu eşti singurul cu adevărat ocupat, intelectual asaltat de preocupări majore?
Bebe pipăi pe noptieră după pachetul de ţigări. O alese pe cea mai uscată şi o aprinse cu un gest princiar. Stinse chibritul cu o mişcare largă, de la stânga la dreapta. Vorbi mai nazal decât obişnuia, semn că socotea observaţia imbecilă. Nu, nu iritat. Nu se enerva niciodată, tocmai pentru că îşi considera semenii categoric inferiori, iar el, simţindu-se călărind o stea, distanţa până la parter, unde domiciliau ceilalţi, îi asigura în relaţiile diurne o neclintită seninătate.
- Este o realitate, iar eu, nefiind un ipocrit, detest falsa modestie. Toţi, fără excepţie, sunt simpli amploaiaţi, lipsiţi de orizont, de scânteie. Da, ma chere, funcţionari, indiferent că lucrează la percepţie, într-un spital sau, fără intenţia de a te contraria, debitează aceleaşi reguli de gramatică, mereu aceleaşi ani de-a rândul, unor clase de mucoşi.
Erau genul de cugetări care o făceau pe Mara să clocotească; situaţiile când îl considera pe Bebe imposibil şi lua decizia definitivă (a câta?) de a-l părăsi - o dorea sincer în acele clipe - o dată pentru totdeauna. În doi ani căutase zadarnic, uneori chiar cu sadism, să deschidă o breşă, să găsească un punct vulnerabil în această armură de infatuare, unde Bebe, blindat, se simţea magnific.
- Eu, reluă monologul preferat, fac muncă de creaţie. Numai oamenii de talent - mă refer la cei aleşi, nu la plebea nechemată de la periferiile artei - pot înţelege consumul de energie nervoasă antrenând-o prin cumplite arderi şi pe cea fizică, pe care o presupune acest gen de activitate. Citeam recent în World's News - pronunţă cuvintele foarte important, cu excesiv accent britanic - că un scriitor consumă, într-o oră petrecută la masa de lucru, acelaşi număr de calorii cu al minerului, care a dat şase ore cu târnăcopul în subteran.
- Hm, ciudat, făcu Mara. Am cunoscut mult mai mulţi scriitori obezi decât mineri.
Bebe o privi de la o înălţime ameţitoare:
- Sper că nu acesta e genul de replici inteligente cu care obişnuieşti să-ţi întreţii şcolarii.
- Dragul meu, asupra oportunităţii şi valorii lor educative are cine să se pronunţe. Nu inspectorii ne lipsesc în învăţământ.
- Mă rog, făcu indiferent Bădescu, dar părerea mea e să fii foarte atentă...
- Iau act! râse Mara. Dar apropo de ce-mi spuneai înainte. Articolul din - imită accentul lui Bebe - din World's News pomeneşte de numărul caloriilor consumate şi în... lumea filmului? Desigur, mă interesează mai puţin situaţia actorilor. De exemplu, cât consumi tu?
Bebe se ridică din pat şi începu să se îmbrace. Ca totdeauna tacticos, verificând fiecare obiect vestimentar de parcă atunci ar fi intenţionat să-l cumpere...
- Bag de seamă că de la un timp devii extrem de spirituală. O consecinţă probabil a timpului petrecut în strălucitoarea companie a briliantului Gogu Manoliu. Hm! Însuşi numele ar fi trebuit să te pună pe gânduri, ca predestinat. Nu poate exista un Gogu inteligent, ci doar iscusit măcelar. Râse înveselit de propria idee: Ca să vezi! În fond, ce e amicul Manoliu? Doar că în loc de bifteck hărtăneşte măruntaiele lui nea Mitică.
Văzându-l că se pregăteşte de plecare - cât timp va trece până îl va revedea?, o săptămână? două? trei? - încercă să schimbe discuţia:
- Hai să lăsăm fleacurile! Apropo, ce achiziţie importantă ai făcut alaltăieri şi mie nu mi-ai spus nimic? Încercă să se alinte: Începem să avem secrete?
Bădescu se holbă sincer:
- Achiziţie? Ce-ţi veni?
- Ia gândeşte-te bine!
- Draga mea, cred că de când îi frecventezi pe Candieni, ai ajuns şi tu într-o ureche. Începi să-ţi pierzi bunul simţ, şi asta era principala ta calitate.
- Ca să vezi! Şi eu care mă credeam plină de nuri. Mi-a spus Ciocolată că te-a văzut într-o furgonetă care transporta un obiect impresionant ca volum.
Bebe întoarse iute capul.
- Serios? Cum se numea acel obiect mamut?
Replica întârziase o singură secundă, dar Mara înregistră inconştient amănuntul.
- Nu şi-a putut da seama. Era perfect ambalat, în cartoane.
- Amicul tău are vedenii. Încă o dată, ţi-o spun spre binele tău: schimbă societatea. Sărut mâinile.
Mara îl ajunse la uşă. Îi încolăci gâtul cu braţele. Bebe, sâcâit de ardoarea strânsorii, încercă să se desprindă.
- Când mai vii...? Nu mă mai lăsa să aştept atâta...
- Să văd ce pot face, declară Bebe.
După ton, ai fi zis că paginile unei agende de tip birou sunt neîncăpătoare pentru programul unei singure zile.
- Ştii cât sunt de ocupat...
- Ştiu, dragule, dar încearcă să găseşti măcar un "între două uşi".
Mara se duse la fereastră şi îi urmări silueta până dispăru. Suspină şi se întinse pe canapea, încercând să citească. După câteva pagini, parcurse mecanic, simţi că nu se poate concentra.
"Curios... De ce m-a minţit în legătură cu furgoneta? Ciocolată, sunt sigură, nu s-a înşelat..."
Iar pe Bebe îl cunoştea prea bine ca să nu-şi dea seama că povestea asta, aparent total neînsemnată, prezintă pentru el multă importanţă. Că aici se ascundea ceva tulbure.
CAPITOLUL IV
1.
Înainte de a trece la o soluţie "energică" pentru rezolvarea enigmei din imobilul maur, Minerva institui supravegherea neîntreruptă timp de trei zile a clădirii. Filajul, efectuat în schimburi de către patru dintre cei mai tineri lucrători operativi, nu ridica dificultăţi dată fiind existenţa parcului. Oricine se poate aşeza pe o bancă pentru a lua aer sau ca să citească o carte, fără a atrage în mod deosebit atenţia. Prezenţa aceluiaşi personaj, însă ar fi părut ciudată şi Minerva le recomandase tinerilor ofiţeri să folosească mici trucuri de travesti simple, clasice, dar tocmai de aceea eficace: vestimentaţie mereu schimbată, ochelari, mustăţi false, amănunt fizionomie care, mai ales pe chipuri oacheşe, sugerează cel mai convingător autenticul. Locotenentului Moraru, care observase că eter mastixul îi iritase faţa, Minerva îi azvârlise o privire compătimitoare:
- Ehei, băieţi, ce ştiţi voi despre travesti! Vă lamentaţi ca nişte fecioare cu pielea satinată că lipiciul ăla amărât vă demolează obrazul. Acum vreo zece ani trebuia să-mi schimb fotografia. Urmăream un rechin, cap de afiş, şi individul îmi cunoştea fiecare milimetru de profil. Nu căsca gura, Dobrescule! Bineînţeles că mă ştia şi din faţă, şi din verif! M-am dus la infirmerie şi l-am rugat pe doctorul Răducanu să-mi facă o injecţie cu parafină în nas. Că nu m-a recunoscut mătuşă-mea n-ar fi mare lucru, dar colonelul Ionaş a trecut pe lângă mine - mă aflam, vezi Doamne, pricinaşă în sala de aşteptare - şi m-a măsurat lung. Pot să spun că se citea multă tristeţe pe chipul lui... Pe urmă a trecut alături, la maiorul Iliescu:
"Vezi că-i una în hol care, în loc de nas, are o elice. Ocupă-te de ea..."
Trei zile de supraveghere a imobilului nu aduseră nimic nou. Figura de ceară sau Faţa galbenă, cum i se spunea în minister, nu se mai ivise la geam, nu-şi manifestase sub nicio formă existenţa.
"Slavă Domnului, îşi spunea locotenentul Moraru, că e vară. Aceeaşi distracţie în decembrie, şi acum mă chema Yetti, Omul zăpezilor..."
Moraru se uită la ceas, înăbuşindu-şi căscatul. Era ora două şi parcul pustiu.
Înţepau întunericul doar felinarele şi o lumină discretă, de veioză, la una din ferestrele vilei Candian. Cu jumătate de ceas în urmă, părăsise parcul ultima pereche. Mergeau înlănţuiţi şi, de la bancă până la ieşirea din parc, aproximativ vreo treizeci de metri, le trebuise cam un sfert de oră. La fiecare patru paşi şi un pic - calculase Moraru - se opreau într-o sărutare sfâşietoare. Locotenentul îşi aminti zâmbind că bunică-sa, tânără sentimentală a anilor '30, pomenea mereu de sărutări a la Greta Garbo.
"Trebuia să fi fost ceva cam în genul ăsta."
Sunete ciudate îi atraseră atenţia şi se ridică de pe bancă. O muzică - da, hotărât, ceea ce se auzea însăila o melodie - străbătea firicel delicat noaptea. Moraru, afon, care în afară de pian, acordeon, vioară şi chitară nu putea identifica alt instrument, îşi închipui că trebuie să fie vorba despre o sculă veche: clavecin, flaut sau cine ştie ce ţambal turcesc.
Ieşi din parc şi, după câţiva paşi, fu sigur că muzica venea din imobilul maur. Nu se zărea nicio lumină. O fereastră de la etaj era deschisă şi, rezemând umbra unui stejar, Moraru rămase în aşteptare. Privirea aţintită spre geamul mut era atât de concentrată, încât începu să lăcrimeze.
Melodia continua, lină, delicată, "picuri de mătănii", îi trecu prin minte locotenentului o comparaţie năstruşnică. Şi dintr-o dată simţi că îi îngheaţă sângele. Un hohot cumplit de râs, cu reverberaţii sinistre, făcu ţăndări liniştea nopţii. Cântecul se frânse cu un ultim geamăt, de pasăre doborâtă.
2.
Din păcate, Minerva, nu se afla într-o dispoziţie strălucită, aşa că prima întrevedere cu Melania putea fi înregistrată la rubrica eşecuri. Totul o iritase încă de dimineaţă, când constatase că Spiridon, caniche-ul, îi ferfeniţise şi ultima pereche de sandale uitate în vestibul: urmase apoi telefonul mătuşii Caliopi care, pradă unei crize de ficat, îşi redactase al cincisprezecelea testament şi pretindea să fie condusă cu prioritară urgenţă la notariat, spre a-l legaliza.
Pe Minerva o enervau totdeauna dispoziţiile sepulcrale ale mătuşii. Dintâi, că bătrâna era ţeapăn de sănătoasă, dar ceea ce îngurgita în mod obişnuit l-ar fi doborât până şi pe bărbatul care înghite cuie la circ.
Se dădea în vânt după mesele exotice - friptura cu dulceaţă şi iaurt, presărată generos cu piper, făcea parte din meniurile inofensive - şi cantitatea de condimente folosită în gospodăria ei ar fi acoperit lesne consumul a cinci familii cu bunici în viaţă, timp de un trimestru. Al doilea, testamentele Caliopei erau atât de fistichii, încât Minerva roşea de fiecare dată dinaintea notarilor aiuriţi. De pildă, lăsa cu limbă de moarte un ceainic şi două păhărele de lichior unui poştaş care o "deservise" vreme de treizeci de ani, un şal cândva veneţian "doamnei Popescu din strada X, pentru că are un câine adorabil", şi aşa mai departe.
Minerva o repezise iritată:
- Mănâncă omeneşte şi n-o să-ţi mai ţipe ficatul.
- Mi-a mers destul de bine aşa, până la şaptezeci şi opt de ani, replicase înţepată bătrâna, şi nu văd de ce aş încerca să mă schimb acum.
- De ce nu sari şi coarda atunci? Vine o vârstă când nu te mai poţi distra ca altădată.
- N-am sărit în viaţa mea coarda, căci n-am înţeles niciodată sensul acelui ţopăit absurd.
Până la urmă însă îi smulsese promisiunea că va face tot posibilul s-o însoţească în cursul zilei la notariat.
La minister, bombă! Din părculeţul Dr. Conţescu dispăruse şi soclul statuii.
- Nu înţeleg! comentase situaţia cu Ionaş. Era ditamai pietroiul, doar l-am consultat personal, nu un pacheţel cu hârtie igienică să-l iei sub braţ. Abia dacă l-ar fi urnit cinci inşi.
- E într-adevăr curios, fu de acord Ionaş.
- Ce curios? E aberant! E halucinant! Nu uitaţi că parcul a fost în permanenţă supravegheat. Cât de mototoli ar fi băieţii, tot nu pot accepta că le dispare de sub nas ditamai piramida şi ei nu observă nimic.
- Cine era în tură?
- Noaptea a fost acoperită de Moraru şi Dobrescu.
Colonelul rămăsese o clipă pe gânduri:
- De unde ştii că soclul a fost ridicat în timpul nopţii?
Minervei i se aprinseră ochii.
- Da, asta ar fi o idee... Trebuie să stau de vorbă cu vecinii statuii. În timpul zilei, se pot folosi o mulţime de trucuri. De pildă, cinci inşi în salopete albastre ridicând soclul vor fi consideraţi drept lucrători care îndeplinesc o dispoziţie a primăriei... Dar mă întreb care e sensul subtilizării? Ce fac ăia cu bolovanii? Nu-mi pot imagina absolut nimic.
- Dragă Minerva, zâmbise colonelul, ştii foarte bine că, dacă mobilul unui caz infracţional este descoperit, dosarul nu mai prezintă probleme. Scopul reperat te duce de mână până la autor.
Minerva se gândea însă la altceva:
- Mă întorc la ora aproximativă când a fost ridicat soclul. Admitem că s-a acţionat în cursul zilei, uzându-se de un şiretlic sau altul...
- Ştiu ce vrei să spui, o întrerupse colonelul. Parcul este supus unei supravegheri permanente.
- Tocmai! Trebuie să stau de vorbă serios cu cei pe care i-am trimis acolo. Ceva s-a întâmplat! Am convingerea că, pe un anumit interval, cel puţin o jumătate de ceas, unul sau altul din ei a lipsit de la post.
Părăsise biroul colonelului Ionaş transpirând de enervare. Cel mai mult o scoteau din sărite situaţiile pe care nu le înţelegea. Nu abilitatea excesivă a adversarului îi strica dispoziţia - dimpotrivă, îi plăcea să aibă de-a face cu un vrăjmaş iscusit, gustând înfruntarea la nivelul inteligenţelor, aşa cum îi plăceau problemele de matematică dificile -, nu complexitatea unei afaceri criminale o demobiliza. Meandrele, subtilităţile, sofisticatul situaţiilor ieşind din parametrii unei activităţi de rutină o stimulau.
"O afacere pe care ţi-o rezolvă orice şef de post dintr-o comună, unde ultima crimă - înjunghierea clandestină a unui miel - s-a comis acum zece ani, m-ar plictisi cumplit."
Dar a nu pricepe absolut nimic dintr-un fenomen, indiferent de natura lui, având sentimentul că se află în faţa unui text, scris în chineză, însemna s-o obligi să îndure mai mult decât era în stare. Fără s-o mărturisească făţiş, pentru a nu cădea în penibil, Minerva nutrea convingerea că se orientează mai repede şi mai complet decât majoritatea semenilor ei. Chiar decât toţi...
În birou o aştepta Moraru. Îi aruncă o privire scurtă. Locotenentul avea figura unuia care a trecut prin încercări grele.
- Ce-i cu tine? Ai o faţă de parcă l-ai văzut pe Omul negru.
Moraru înghiţi în sec:
- De văzut nu l-am văzut, dar nu-s sigur că nu l-am auzit...
- Bănuiesc, bombăni Minerva, că vei consemna epocalul eveniment în cronica vieţii tale. Dă-i drumul!
Moraru relată detaliat incidentul petrecut în timpul nopţii, insistând asupra peisajului sonor special, misterios, sinistru din imobilul maur.
- Ca într-un film de groază! Azi-noapte am simţit pentru prima oară în viaţă ce înseamnă să-ţi îngheţe sângele, să ţi se facă părul măciucă!
Minerva pufni dispreţuitoare:
- Băiete, ai nervi de domnişoară bătrână, caporal în Armata Salvării. Un zdrăngănit de ţambal şi o chicoteală pedală-bas au fost de-ajuns ca să te dea peste cap. Mă îngrijorezi, sincer mă îngrijorezi. Cine a preluat postul dimineaţa?
- Dobrescu, răspunse locotenentul cu privirea plecată. La ora şase.
- Aha! Să poftească la mine! Stai! Ascultă, eşti sigur că n-ai adormit azi-noapte? N-ai mai observat nimic?
Moraru îngână aproape fără să-şi dea seama:
- Cât am observat mi-a fost de-ajuns.
- Hm! Nu ştiu dacă e chiar aşa. Poţi să te duci.
În biroul alăturat, căpitanul Macri se uită lung la Moraru. După cum arăta, după cum o simţise pe Minerva încă de la prima oră, ziua se anunţa zbuciumată. Apăsând pe clanţă, Dobrescu nutrea aceeaşi convingere.
- Ia loc! făcu scurt Minerva Nu-mi sta lumânare ca-n tramvai.
În realitate, o izbise figura locotenentului. Foarte palid, cu adânci cearcăne viorii - cearcănele blonzilor - părea sleit. Camuflându-şi ca totdeauna puseurile de duioşie, îl apostrofă în stilul obişnuit:
- Ce-i cu tine? Ai dormit prin vecini?
- Scuzaţi-mă... Nu mă simt aşa de bine...
- Hm! făcu Minerva circumspectă. Raportul!
- La ora şase fără cinci, am preluat postul de supraveghere din Aleea Conţescu, pe care l-am părăsit la ora douăsprezece. Nu am nimic de semnalat, nu s-a petrecut nimic neobişnuit.
- I-auzi! izbucni Minerva atât de tare, încât dincolo Macri scăpă stiloul din mână. Nimic neobişnuit în afară de faptul că o stâncă de o tonă ţi-a dispărut de sub nas. S-a evaporat în văzduh cu graţie şi sprinteneală de libelulă!
Locotenentul făcu ochii mari.
- Nu înţeleg... Ce s-a evaporat?
Minerva închise ostentativ dosarul din faţa ei.
- Uite, Dobrescu Vasile! Mi-ai fost elev, te cunosc de când erai în clasa a VIII-a şi-ţi copiai problemele după inteligentul de Predeleanu. Credeai că mă duci, strâmbând câte un semn pe ici pe colo, ţinând seama probabil de considerente de ordin estetic. Şi mai erai şi fraier pe deasupra! Greşeai semnul, dar rezultatul ieşea corect! Pe mine nu mă păcăleşti.
- Nu vreau să vă păcălesc, şopti locotenentul.
- A dispărut soclul statuii din parc şi am motivele mele personale să cred că operaţia a fost efectuată în timp ce tu te aflat în post. Recunoaşte deschis că, la un moment dat, ai abandonat supravegherea, pe un răstimp de cel puţin jumătate de ceas.
Îl urmărea atentă, înregistrându-i fiecare clipit.
Locotenentul roşi violent, ocolindu-i stângaci privirea. Nu ştia unde s-o fixeze. Minerva îl ţinea în pinteni.
- Recunoşti?
- Da, îngăimă locotenentul.
Minerva respiră cu ciudată satisfacţie şi se lăsă pe spatele fotoliului.
- Aşa, băiete. Şi-acum, spune-mi ce s-a întâmplat.
Locotenentul îşi frământa degetele transpirate. Două broboane de sudoare îi periau tâmpla. Părea pradă unui puternic sentiment de jenă.
Minerva, înduioşată, rosti ceva mai blând:
- Ei, haide, nu poate fi chiar atât de grav.
- Mi-a fost foarte rău...
- Adică ce simţeai?
- Iertaţi-mă... Nu pot să vă spun...
- Las' că poţi! Ce te durea?
Dobrescu îşi muşcă buzele. Ar fi dat orice să se afle acum în celălalt capăt de lume, în deşerturi de gheaţă sau de nisip, dar oricum, departe, cât mai departe de Minerva. Suflă răpus:
- Am avut o indigestie. O conservă veche... Trebuia...
Minerva începu să râdă:
- Gata, flăcău, am priceput! Oricui i se pot întâmpla asemenea ghinioane. Ai lipsit mult?
Locotenentul, stors de ruşine, ţinea mereu ochii plecaţi.
- Exact trei sferturi de oră. E departe...
- De-ajuns! Du-te acasă şi te odihneşte... Apropo, ceaiul de mentă şi gemul de afine sunt leacuri fără greş.
Se uită în urma locotenentului care ajunsese la uşă clătinându-se.
"Neşansă, n-ai ce-i face... Uite o chestiune căreia edilii noştri ar trebui să-i acorde mai multă atenţie... Mă întreb cum aş fi procedat eu..."
N-avu timp să-şi dea răspuns. Ofiţerul de serviciu o anunţă pe Melania Lupu.
Melania se înarmase cu cei mai candizi ochi albaştri şi cea mai sfioasă privire din arsenalul ei, cu cel mai nesigur surâs pe buze tremurânde, cu cea mai inofensivă expresie a obrazului, frizând înduioşător senilitatea.
Se opri timid, neîndrăznind să înainteze. Glasul pâlpâi firav, şi Minerva avu impresia că pluteşte în încăpere un firicel de fum:
- Sunt dezolată că vă deranjez...
- De aceea mă aflu aici, răspunse Minerva sec, decisă să abordeze un stil diferit de al lui Cristescu şi să nu se lase "dusă". Luaţi loc.
Câteva clipe se măsurară în tăcere. Gândurile emise în acelaşi timp li se tangentară undeva, în eter.
"Deci asta e zâna lui Cristescu! Da, incontestabil are un gen singular. Pare desprinsă din romanele victoriene, miroase a cuferele rămase în pod de la străbunica, dar, interesant, nu şi a naftalină. Aparent, e mai fragilă decât o floare presată şi speculează la maximum amănuntul, transformându-l într-un scut. O persoană redutabilă ţinând seama de antecedente, dacă ai de-a face cu sentimentali cum e Cristescu, în stare să lăcrimeze şi azi când ascultă În serile din luna mai..."
Melania păstra acelaşi zâmbet uşor tâmp:
"Presimţirile nu te înşeală niciodată, fetiţo. Trebuie să fii prudentă, căci doamna aceasta, care dacă şi-ar lăsa mustaţă ar căpăta o expresie mai îmbietoare, este tot atât de aspră cât o foaie de glaspapir şi nu te iubeşte. Nu, draga mea, nu te iubeşte deloc..."
- Cu ce vă pot fi de folos?
- În primul rând, permiteţi-mi să vă mulţumesc că m-aţi primit. Ştiţi, mă simt extrem de emoţionată căci relaţiile mele sunt modeste şi nu prea am prilejul să vin în contact cu persoane atât de importante.
Minerva observă cu un surâs sarcastic:
- Pe maiorul Cristescu nu-l socotiţi o persoană importantă?
- Oh! se înveseli Melania, fericită că începe să evolueze într-un peisaj familiar, că există posibilitatea ca ele două să găsească locuri comune. Cu dumnealui e cu totul altceva. Ştiţi, noi doi suntem buni prieteni.
- Am fost informată.
- Desigur, poate că uneori au existat mici neînţelegeri, dar chiar şi într-o căsătorie fericită uneori apele se tulbură. Nu credeţi?
Chestiunea scăpând din sfera interesului Minervei, o lăsă să continue fără să răspundă.
- Da, mă pot mândri cu acest privilegiu: domnul maior Cristescu mi-a dăruit prietenia dumnealui. De aceea îmi permit să-i solicit bunăvoinţa ori de câte ori am necazuri.
Minerva o urmărea cu mâinile sub bărbie şi o expresie inconfundabilă:
"Ce frumos ştii să-ţi reciţi matale numărul!"
Recapitulă în gând toate dosarele în care Melania evoluase cu graţie, iar Cristescu - nervos, exasperat, cu ulcerul trezit, în hazul galeriei colegilor: afacerea de la muzeul Chiusbaian, al Fecioarei de aur, al tablourilor lui Goya şi Rembrandt, al dobitoacelor negre...
- Şi de astă dată, explică Melania, am apelat la dumnealui dar fiind foarte ocupat, m-a trimis la dumneavoastră. Completă de parcă Minerva ar fi trebuit să-i fie recunoscătoare: Trebuie să ştiţi că am venit aici cu toată încrederea. Domnul maior Cristescu nu m-ar fi recomandat oricui.
- Sper să nu fiţi dezamăgită, declară pe un ton din care se putea înţelege orice.
- Oh! exclamă Melania. Şi eu, din tot sufletul. Îi spuneam deci şi lui Mirciulică: "dragul meu, n-avea nicio grijă, suntem pe mâini bune".
- Cine-i Mirciulică? se interesă Minerva deşi cunoştea foarte bine personajul: antecedente, origine, sex, regn.
Melania îi adresă o privire atât de uimită, de parcă Minerva i-ar fi mărturisit că n-a auzit în viaţa ei de Vlad Ţepeş sau de Bulă.
- Nu v-a spus domnul Cristescu?! Mirciulică este cel mai bun prieten al meu. Pot afirma, consilierul meu intim.
- Aha! făcu Minerva punând volume în exclamaţie.
- Da, consilierul meu intim, ştiţi, cum era Dimitrie Cantemir pentru Petru cel Mare. Presupun că aţi băgat de seamă, toţi oamenii mari au câte un sfătuitor de nădejde. Poate că şi eu sunt mare, deşi nu mi-a declarat-o încă nimeni în faţă. Dumneavoastră ce credeţi?
- Ce să cred? se holbă Minerva.
Melania surâse timid:
- Credeţi oare că sunt mare?
Minerva avea simţul umorului, dar era hotărâtă să nu se lase sedusă. Şi, ciudat, deşi ea însăşi o "bizară", era circumspectă faţă de originalităţile altora. În plus, intuise în bătrână o cabotină de mare clasă pe care bufonada, exercitată cu sârg şi talent ani de zile, venea turnată, ca o a doua piele. Replică uscat, fără să zâmbească:
- Las pe seama istoriei să vă judece şi să decidă. Şi acum, fiţi amabilă şi treceţi la obiectul vizitei. Pentru a evita escalele inutile, precizez că am luat cunoştinţă de reclamaţia privitoare la dispariţia statuii unchiului dumneavoastră.
Brusc ochii bătrânei se umplură de lacrimi.
"Cum naiba îi reuşeşte trucul?" se întrebă Minerva, care cândva încercase, aşa, ca performanţă, ca exerciţiu, să izbutească un plâns din senin, dar nici măcar perspectiva de a locui împreună cu mătuşa Caliopi nu constituise un stimulent.
-Trebuie să ştiţi...
Glasul bătrânei trăda efortul - "sunt lucruri dureroase, abia pot să vorbesc" - nuanţele avertizau interlocutorul că urmează o poveste lungă, cu vaste trimiteri în trecut.
- Trebuie să ştiţi, reluă Melania, că noi cei din neamul Stratulat - e numele meu de domnişoară, explică graţios - avem un puternic spirit de familie. Aceasta spre deosebire de soţul meu, colonelul Lupu, pentru care rudele cele mai apropiate erau caii. Mă gândesc de multe ori că astăzi, dat fiind că nu mai există cavalerie, s-ar fi simţit dureros de singur.
Pe sub masa de lucru, piciorul Minervei începuse sârba. Deocamdată însă o lăsa să se desfăşoare...
- V-am explicat toate acestea ca să înţelegeţi de ce m-am simţit atât de afectată când am aflat ce s-a întâmplat cu bietul meu unchi.
Minerva consultă discret hârtiile din dosar. Observă alb:
- Presupun că aţi fost foarte legată de dr. Conţescu. Sentimente atât de puternice generează, în general, amintirile legate de persoane şi evenimente ţinând de epoca copilăriei.
Melania păru extaziată de atâta subtilă intuiţie şi bătu din palme:
- Extraordinar! Chiar aşa s-a şi întâmplat.
- O păpuşă frumoasă, continuă Minerva să bată câmpii, pe care o primim la opt ani din partea unei rude, ne impresionează, se imprimă afectiv mai profund decât întreţinerea, să zicem, acordată ulterior pe toată perioada şcolarizării.
- Câtă dreptate aveţi! se minună Melania.
- Cam aşa, presupun, s-au întâmplat lucrurile şi cu dumneavoastră. Doctorul Conţescu a ştiut să vă apropie, a fost afectuos, un moş de poveste, cu o desagă totdeauna plină.
Melania o privi circumspectă pe sub gene.
"Atenţie, draga mea... Doamna aceasta te atrage tiptil-tiptil, pe o pantă extrem de lină, pentru ca după aceea să-ţi dea brânci, trecând la ofensivă."
Suspină.
- Aşa îmi închipui că ar fi fost..
- Cum adică, "ar fi fost"?
- Ştiţi, doamnă Minerva... Permiteţi-mi să vă numesc astfel, căci vă simt atât de aproape...
- Vă cred. Totdeauna, mai ales în acest birou, am declanşat sentimente spontane şi irezistibile.
- Voiam să vă spun că de fapt eu nu sunt atât de bătrână încât să-l fi apucat pe bietul meu unchi în viaţă... .
"Aha! înregistră satisfăcută Minerva începem să renunţăm un pic la circ..."
- ...şi mă surprinde, continuă Melania vag ofuscată, că v-am făcut această impresie deoarece eu, în general, par mult mai tânără decât sunt în realitate. Am doar şaizeci şi patru de ani şi opt luni jumătate şi chiar domnul Panţâru, o persoană foarte politicoasă care vinde borş şi hamsteri, cunoaşteţi desigur animalele acelea mici şi drăgălaşe, dar teribil de misterioase... Imaginaţi-vă, cel pe care mi l-a dăruit (îl cheamă Costache) s-a ascuns vreme de două zile şi abia l-am găsit. N-o să ghiciţi niciodată unde s-a ascuns! Izbucni, triumfătoare: În solniţă! Pierzând şirul frazei, o luă de la cap: Deci, domnul Panţâru - dacă vă interesează, lucrează în Piaţa de animale - m-a cerut săptămâna trecută pentru a cincea oară în căsătorie. Mi-a spus pe un ton foarte hotărât, ceea ce eu apreciez enorm la un bărbat:
"Tovarăşa Melania! Eşti femeia care-mi trebuie! Hai să batem palma! Îţi fac conciul, întocmim bordeiul!"
- Nu cunoşteam tocmai bine expresiile, dar mi le-a explicat sectoristul nostru când n-a mai putut să mă ocolească. Presupun că are o soţie foarte geloasă, căci de câte ori mă întâlneşte, o ia la goană, fără să mă salute.
"Îhî! înţelese Minerva. Iar intră elefanţii în arenă!"
Sub masă, sârba picioarelor progresase, înregistrând, ar fi socotit locotenentul Dobrescu, un ritm îngrijorător.
Minerva, încredinţată că ştie deja suficient despre bătrână - şi se înşela - o opri cu un gest scurt:
- Ce apreciez la dumneavoastră este faptul că vă exprimaţi clar şi mai ales concis.
Melania schiţă o reverenţă:
- Vă mulţumesc. Exact aceeaşi remarcă a făcut-o şi domnul maior Cristescu. Mi-am închipuit că-i o simplă amabilitate - dumnealui este un autentic gentilom şi de câte ori îl văd parcă mă surprinde că-i lipsesc peruca şi manşetele de dantelă -, dar când două persoane afirmă acelaşi lucru, înseamnă că o fac cu miez, că ştiu ce vorbesc.
- Ca să punem punctul pe i, interveni nerăbdătoare Minerva, dumneavoastră jeliţi acum - aveţi grijă doar să nu vă afectaţi sănătatea - statuia unui personaj care a murit cu circa jumătate de secol înainte de a vă naşte.
- Doamne! Dar mi-am închipuit că v-am explicat desluşit cât de puternic este spiritul nostru de familie.
- L'esprit de famille! exclamă Minerva. Da! Nu sunteţi primul caz şi e firesc ca acest ăăă... patriotism de clan să rodească necontenit, peste veacuri, în inimile şi cugetele rudelor.
Melania se strânse în fotoliu:
- Nu sunt tocmai sigură că ştiu ce vreţi să spuneţi.
Minerva deschise din nou dosarul. Îşi puse ostentativ o pereche de ochelari. N-avea nevoie de ei, lentilele n-aveau dioptrii, dar observase că îi dau un aer mai "autoritar".
"Samurai nu-i ajungea, comentase locotenentul Dobrescu. Aspiră acum la titlul de Kamikaze..."
"Ăla parcă era avion", observase căpitanul Macri.
"Da! Dar ce avion!"
"Cu voluntari fanatici..."
"Dar ce fanatici! Întreabă-i pe octogenarii de peste gârlă care au supravieţuit războiului..."
Minerva consultă câteva date şi începu să vorbească pe un ton didactic:
- Când prietenul nostru comun, maiorul Cristescu, mi-a adus la cunoştinţă că inima dumneavoastră simţitoare se află în bernă, plângând la soclul unui unchi drag căruia i-au dispărut capul şi două treimi din bust, am cerat informaţii de la Consiliul popular Piatra Neamţ, locul naşterii dumneavoastră şi al doctorului Conţescu. Melania zâmbi recunoscătoare printre lacrimi:
- Sunt atât de emoţionată... Nici nu-mi închipuiam că sunt o femeie căreia să i se acorde atâta atenţie. O persoană ca dumneavoastră să se ocupe de mine... O, nu! Este într-adevăr prea mult! Abia aştept să-i spun şi lui Mirciulică, deşi un gest atât de gingaş ar putea să-l impresioneze peste măsură.
- Mă ascultaţi o clipă? Din fericire, arhivele din Piatra Neamţ n-au avut de suferit de pe urma războiului, sunt intacte şi într-o ordine perfectă. Făcu o pauză cântărindu-şi suspensul: Nu există nici un act, document, sau înscris neoficial care să ateste legătura dumneavoastră de rudenie cu doctorul Conţescu.
- Vă înşelaţi, vă rog să mă credeţi... Bunica mea, Sultana Stratulat, avea un văr prin alianţă care s-a căsătorit cu Oltea Vişan, sora fratelui vitreg al mamei doctorului Conţescu, soacra...
- ... lui Sinan Paşa, o întrerupse brutal Minerva, cumnată cu Winettou şi naşa lui Mussolini!
Îşi scoase ochelarii şi se ridică, aplecându-se peste masă.
- Ce ascunde toată salata asta, doamnă? De ce vă interesează soarta statuii? Ce urmăriţi?
Bătrâna se dădu înapoi, de parcă i-ar fi fost teamă de o lovitură. Plângea ca de obicei, cu obraz necrispat. Doar lacrimi care alunecau, mărgăritare transparente, pe un obraz de fetiţă ofilită. Scânci ca un copil:
- Nu sunt obişnuită să mi se vorbească pe tonul acesta... Vreau la domnul maior Cristescu... Mă pun sub protecţia dumnealui...
Minerva respiră adânc. Se simţea nemulţumită.
"N-am ştiut cum s-o iau... Hm! Încep să-l înţeleg pe Cristescu..."
- Pot să mă retrag? întrebă bătrâna ridicându-se.
- Da... O maşină vă va conduce acasă.
Melania, mereu cu ochii umezi, declară plină de demnitate:
- Mulţumesc, dar nu obişnuiesc să primesc servicii amabile din partea persoanelor care nu mă iubesc.
Minerva rămase încremenită, ca în peliculele de final de film: Stop cadru!
CAPITOLUL V
1.
Doctorul Gogu Manoliu era un bărbat pe care oamenii, de regulă, îl simpatizau de la prima vedere, iar pacienţii îl adorau. Jovial, tonic, armonios şi, pe undeva, paradoxal amestec de scepticism - de fapt, mai mult o intuitivă şi excepţională cunoaştere a naturii umane - cu un optimism robust, iubea viaţa sub toate aspectele ei şi poate că în aceasta rezida esenţiala şi cea mai seducătoare calitate a sa.
În tinereţe, după un răsunător eşec sentimental, care avea să-l marcheze pentru mulţi ani, îşi închipuise că nu va mai iubi niciodată. Nu dăduse sentinţe, "toate femeile sunt la fel", dar condusese că nu are ursită şi vocaţie de amant.
"Degeaba, afirma, nu iubim creierul, personalitatea, capacitatea individului. Astea pot să-ţi dea satisfacţii uriaşe, dar inima e o piţipoancă neserioasă. Câţi trubaduri a avut Madame Curie? Din ăia cu chitară, ochi alunecoşi şi zâmbet păgân? Zexe! Număraţi-i pe ai Gretei Garbo sau ai fascinantei Marilyn Monroe! Înmulţiţi cu un milion numărul centimetrilor din jurul feselor, şi poate veţi obţine o cifră aproximativă."
Când o întâlnise pe Mara, nu-şi revizuise opiniile. Acestea erau imuabile şi tot atât de definitive ca şi piramidele egiptene. Îşi spusese doar că înţelepciunea e fulg de păpădie. De ajuns cea mai mică adiere de vânt, pentru ca aceasta să te abandoneze pierind irecuperabilă în zări necunoscute.
Avea douăzeci şi opt de ani, era chirurg şi îndrăgostit, atât cât poate fi de îndrăgostit un bărbat, când Vasilena, juristă abia ieşită de pe băncile facultăţii, îi declarase cu o francheţe ai cărei parametri exacţi avea să-i aprecieze mai târziu:
- Gogule! Ţin la tine, dar îmi dau seama că nu te iubesc.
Depuseseră actele la sfat, peste trei zile urma să aibă loc nunta; familiile cuscre, de acord cu această căsătorie, achiziţionaseră un apartament, îl mobilaseră, restaurantul fusese închiriat, invitaţiile expediate, rochia de mireasă, nufăr de dantelă şi muselină, atârna pe umeraş.
În momentele cheie, Gogu nu era un inspirat al replicii.
- Ai căpiat?
- Poate. Dar ştiu că nu te iubesc.
- Cum naiba ţi-ai dat seama?
Vasilena răspunsese cu naturaleţe:
- M-am văzut ieri cu Daniel...
Manoliu se înverzise. Daniel era un tânăr actor, stagiar la Teatrul de stat din Ploieşti.
- Dacă o fi şi clăpăugul ăla vreun Adonis!... Se uită câş, are picioare de cangur, o ureche mai sus şi alta mai jos...
- ... şi buricul deplasat. Ai dreptate, Gogule, dar când l-am văzut, inima a început să-mi bată şi am simţit aşa, ca o căldură, sub ceea ce cred că tu numeşti stern.
Argumente imbatabile, dinaintea cărora doctorul Manoliu se înclinase. Nici n-avea altceva ce să facă... Singurul din familiile reunite în consternare care apreciase corect situaţia fusese tatăl lui Gogu.
"A dracului muiere! Ştiu că are oleacă de îndrăzneală."
Cert este că Vasilena avusese dreptate. Era căsătorită de douăzeci de ani cu Daniel şi toată lumea căzuse până la urmă de acord că are o căsnicie fericită.
Uneori, în clipe de meditaţie, Manoliu îşi zicea că Mara, cu retuşurile respective, semăna cu Vasilena. Acelaşi aer accentuat exotic, aceeaşi siluetă discret sexy, aceleaşi culori.
"Cred că de fapt toată viaţa iubim una şi aceeaşi femeie. Sau cel puţin o căutăm."
Observase nu o dată că oamenii divorţaţi sau văduvi, când se recăsătoresc, îşi aleg o parteneră ale cărei date, tipologie sunt identice sau foarte asemănătoare cu cele ale primei soţii. De exemplu taică-său, văduv de zece ani, se recăsătorise cu o femeie "atât de identică şi la fel" din toate punctele de vedere cu mama lui Gogu, încât mutându-se în casă, nu schimbase nici măcar poziţia unui bibelou. Aceeaşi statură, aceleaşi gusturi, aceeaşi mentalitate.
Uite, chiar şi Candian! Liana, cu douăzeci şi trei de ani mai tânără decât el, era exact genul Claudiei, marea dragoste a lui Dinu din anii facultăţii. Un diafan bibelou blond, cu minte de scatiu (Gogu nu cunoştea femininul respectivei păsări).
În realitate, acceptase plictisit invitaţia din astă-seară. În ultima vreme, Dinu era preocupat, mohorât, chipul căpătând nuanţele saturniene ale marelui necăjit. Liana ciripea inepţii, Emilia făcea muşchi la mâna dreaptă trăgându-şi fermoarul de la fustă dinaintea oricărei perechi de pantaloni, iar Voicu perora indignat. O stare naturală. Era patologic indignat, revoltat, supărat! Pe oameni, societatea de tramvaie, microbiştii fotbalului, pe Dumnezeu. Asta-i făcea bine la glande.
Toţi plicticoşi, neinteresanţi sau de-a dreptul enervanţi. Da, dar venea şi Mara!
Doctorul Manoliu oftă adânc şi începu să se îmbrace.
2.
Îi deschise Marta Bădescu, "guvernanta" lui Codruţ, şi-l pofti să intre în living.
- Acasă boierii? întrebă inutil Manoliu.
O simpatiza fără vreun motiv anume, aşa cum, iarăşi nejustificat, îi detesta pe alţii. Îi aprecia distincţia şi eleganţa discrete şi oferite într-un ambalaj special: "Fac astăzi oficii de slugă, îmi cunosc îndatoririle şi limitele, dar rămân eu!"
Codruţ - patru ani, răzgâiat, un frumuşel fragil cu păr de castană şi ochi de îngeraş - i se încurca printre picioare.
- Ce faci, măi piciule?
Băieţelul, care avea orice îşi poate dori un copil pe lume de la ciocolată, portocale şi toată colecţia de animale Walt Disney până la trenuleţ electric al cărui itinerar ocupa un spaţiu de 2/3 metri, dar îi lipseau tandreţea şi atenţia susţinută a părinţilor, îşi ridică obrăjorul palid. Răspunse cu multă politeţe:
- Mulţumesc, bine, domnule Manoliu. Se uită la Marta Bădescu - "am fost O.K.?" - apoi se agăţă de mâneca medicului: Vrei să te joci cu mine?
Marta Bădescu interveni prompt:
- Mais voyons, mon petit! Domnul a venit astă-seară la părinţii tăi! Este oaspetele lor.
Copilul făcu ochii mari:
- Şi?
- La tine vine în vizită altă dată... Te va anunţa în orice caz.
- Mă anunţaţi? se interesă Codruţ.
- Da' bineînţeles, zâmbi Manoliu.
- Atunci... Atunci... Veniţi alaltăieri.
Bătrâna zâmbi şi luă băieţelul de mână.
- Îi place cuvântul alaltăieri... Ne scuzaţi, bună seara.
În living, spre surprinderea lui Gogu, nu se afla decât Voicu Dumitriu.
- Ce faci, măi Ciocolată?
Tenul oacheş cu nuanţe aurii generaseră porecla. O preluaseră şi colegii de serviciu.
- Colosal!
Sorbi dintr-un pahar şi se ridică îndreptându-se spre bar, ca un obişnuit al casei.
- Cu ce te trotilezi?
Manoliu se lăsă într-un fotoliu:
- Dă-mi o vodcă!
- Tropicală?
- Ţţ! Virgină.
Nu-i plăceau mixturile: cu pepsi - oroare! Miroase a D.D.T. sau, în cel mai bun caz, a pastă de dinţi Optima; cu suc de roşii - borş, cu diverse jusuri exotice - compot ratat. Îi urmărea mişcările zâmbind. De fapt, Voicu Dumitriu nu înceta să-l amuze.
Vioiciunea, gălăgiosul care-l caracteriza, neliniştea de ţânţar, starea de nemulţumire cronică făceau din Ciocolată un personaj de comedie italiană. Verbele practicate: a cârti, a nega, a contrazice. Rămânea însă simpatic, permanenta lui scandalizare având ceva înviorător şi tineresc. Probabil, îşi spunea Manoliu, pentru că în sinea lui nu-i un posac, un hepatic trist şi pesimist, unul din ăla care şi pe soare strălucitor îşi ia umbrela cu el, ci pentru că - poate vocaţie de explorator - îi place să caute spini în mămăligă.
Acum, după atitudine şi cuta adâncită între sprâncenele mefistofelice, îl simţea gata să explodeze. Ridică paharul:
- Cin-cin! Unde-s ceilalţi?
Ciocolată ridică din umeri iritat:
- Doamna are migrenă, stă în budoar pe întuneric cu comprese de apă de trandafiri, Dinu-i în birou, într-un colocviu cu frumoasa Emilia.
- Mara?
- O ţine de mână pe Liana. Probabil îi ghiceşte în palmă.
Începu să se plimbe prin încăpere. Nervos, cu paşi mari şi mâinile adânc înfipte în buzunarele sacoului, Gogu Manoliu se aştepta din clipă în clipă să pocnească stofa.
- Zi, tată! Ce te supără? Ia dă tu drumul unei filipice suculente şi argumentate.
Ciocolată se opri în faţa lui.
- Ştii ce nu suport eu, domnule?
- Nu încerc să ghicesc, surâse Manoliu, de vreme ce abia aştepţi să mi-o comunici. Deşi aş fi mai curios să ştiu ce suporţi.
- Pe tine în orice caz nu, mai ales că te chinuie ideea că oi fi vreun spiritual. Domnule, nu suport lipsa de comportare civilizată. Am să le-o trântesc în faţă, fără jenă.
- Nu mă îndoiesc. Despre cine-i vorba?
Voicu Dumitriu făcu un semn spre celelalte încăperi.
- Ce-s manierele astea? Mă chemi, insişti să vin, şi pe urmă mă laşi să aştept ca un caraghios?! Ţi-e rău, contramandează sindrofia! Ai discuţii culte şi personale, unde terţii sunt în plus, pune mâna pe telefon şi dă-mi verde să mă gândesc la propăşire în altă mahala!
- Prea te formalizezi, mon cher. În fond, eşti amic de-al casei, nu trebuie să te trateze la fel de strict ca pe un musafir. Or fi având probleme.
Ciocolată îşi reluă itinerarul agitat.
- Ştii ceva, mă doare capul de-ale mele... E sâmbătă seara, una singură pe săptămână, şi vreau să mă amuz. Din cauza lor, am ratat meciul de baschet România-Belgia, de la Floreasca, o întâlnire epocală, nu m-am dus la Vasileşti, unde-i bâlci mare: douăzeci şi cinci de ani de la căsătorie.
Manoliu îşi privi ostentativ ceasul.
- E devreme, abia şapte. De ce nu pleci? Te scuz eu...
Ciocolată îi azvârli o privire neagră. Mormăi îmbufnat:
- Ce să mă mai duc acum, după ce mi-au stricat dispoziţia!
- Atunci, rămâi, râse Manoliu.
Ciocolată mai făcu câţiva paşi. Sorbi din pahar. Părea căzut pe gânduri. Dintr-odată, trupul îi zvâcni şi Manoliu avu imaginea concretă a curentului electric care-l traversase. Nu se sperie. Ideile neaşteptate aveau totdeauna acelaşi efect fizic asupra lui Voicu. Părea vârât în priză.
- Ascultă, am observat o chestie...! Da... Asta trebuie să fie!
Manoliu îl îmbie cu o ironie blândă:
- Ia spune tu, fiule, ce ai observat?
- De trei zile, aici a intervenit o schimbare radicală. Atmosferă, climat, inventar viu şi mort. Totul! N-ai băgat de seamă?
"Mda, gândi Manoliu având în faţa ochilor chipul descompus al lui Candian din ultima vreme. E ceva în ce spune zăpăcitul ăsta..."
- Uită-te la Dinu! Stă cu ochii zgâiţi la tine, face eforturi să te înţeleagă, arată ca o fantomă. Liana-i absentă, cu gândurile la o mie de ani lumină de strada Dr. Conţescu, baba - Bădeasca - a prins o mutră clandestină, "ştiu eu ce ştiu!", iar ăla micu' plânge că vrea pipi şi nu-l aude nimeni să-l ia de mână şi să-l conducă unde trebuie.
Manoliu rosti neutru:
- Ce deduci?
- Stai că n-am isprăvit! Emilia, pe care Dinu n-o înghite, e acum toată ziua aici, şi după expresie zici că i-a învins pe englezi la Austerlitz. Triumf din ăla cu drapele cât Empire State Building.
- Şi?
Ciocolată pocni din degete:
- N-am încă toţi termenii ecuaţiei, nu găsesc lianţii, dar o chestie e certă.
Balamucul a început din ziua când a dispărut statuia din parc.
Manoliu începu să râdă cu hohote:
- Eşti ţâcnit de-a binelea. Ce legătură... Doamne sfinte! O simplă coincidenţă.
Ciocolată îi azvârli o privire de sinceră compătimire:
"Săracul de el!... Un tip cumsecade, s-o fi pricepând el acolo, la hapuri, dar naiv... naiv de tot..."
Tocmai se pregătea să i-o comunice, apucând doar să-l gratuleze, "eşti prost, făcut grămadă", şi uşa de la dormitor se deschise.
Mara Varlam intră surâzând; un surâs care-i aparţinea în exclusivitate, considera doctorul Manoliu. Cuminte, dulce, distinct, de o amabilitate ţinând de însuşi fondul acestei femei, fără nimic convenţional.
Era îmbrăcată într-o rochie albă de stofă, amplă, cu o centură de antilopă violet.
Se aşeză cu naturaleţe pe canapea. Sesiză ceva special în atmosferă şi îi cercetă mai atentă.
- Ce-i cu voi? V-aţi certat?
- Ar fi ceva nou? râse Manoliu. Ăsta după ce isprăveşte mapamondul, se ia la harţă cu propria lui umbră. Nu... Nu ne-am certat. Ce se aude dincolo?
- Liana a adormit.
- În fond, ce are?
- O indispoziţie uşoară. O urmăreşte mereu coşmarul cu păsările.
Ciocolată izbucni iritat:
- Indispoziţie uşoară! Mofturi de "n-am ce face şi cum să-mi mai omor timpul!". Maică-mea trăgea şaişpe ore pe zi - slujbă şi copii cât să umpli o sală de cinema - şi n-a avut în viaţa ei indispoziţii uşoare. Ia să tragă Liana în fabrică sau pe şantier, să vezi tu dacă o mai frecventează noaptea ciocârlii albastre. I-am spus-o şi în faţă!
Voicu Dumitriu făcea parte dintre oamenii care-şi închipuie că poţi afirma orice şi oricât de dezagreabil, cu condiţia s-o spui creştinului în faţă. Lipsa fenomenului bârfă, care presupune obligatoriu clandestinitate, acel "l-a vorbit pe la spate", conferea în mentalitatea lui Ciocolată dreptul de a spune tot ce-i trecea prin minte, justificând chiar şi grosolănia. O făcea în termeni periaţi - nu-i plăcea obscenul -, dar sensul afirmaţiilor rămânea înţepenit la aceeaşi rubrică.
Mara îşi ridică o şuviţă care-i alunecase pe frunte.
- Eşti aspru, Voicule. O cunosc pe Liana de când era mică. A avut totdeauna un sistem nervos fragil.
- Şi un safe plin. Singurul efort a constat în a-l deschide. Poate nici atât. Răsucea cheia ta'su, astăzi o face Dinu. Să nu-şi strice manichiura.
- După capul tău, râse Manoliu, toţi locatarii spitalelor de psihiatrie sunt foşti şi actuali nababi.
- Inteligentule! Aplicam la caz.
Manoliu râse bine dispus:
- Eu, în locul ăstora, nu te-aş mai primi în casă. Ai o plăcere patologică de a servi răutăţi.
- Realităţi! E o diferenţă. Spun adevărul şi atâta tot.
- Poate nu toată lumea e dispusă să-l asculte.
- Tu, în nici un caz. Cred că n-o să te mai frecventez.
- Va fi o grea lovitură pentru mine, dar cu vremea s-ar putea să-mi revin.
Mara interveni, împăciuitoare:
- Iar vă dondăniţi! De câte ori vă înfierbântaţi, începe să-mi bată inima. Nu vă înţeleg deloc. În fond, ţineţi unul la celălalt şi, dacă trec câteva zile fără să vă vedeţi, începeţi să vă căutaţi.
Voicu îşi muşcă buzele abţinându-se de la o replică usturătoare, apropo de hipersensibilitate. Mara era însă poate singura persoană care-i impunea. O respecta sincer, n-avea nimic să-i reproşeze, ar fi fost incapabil să-şi imagineze o singură faptă reprobabilă în viaţa ei, a cărei evocare ar fi făcut-o să roşească.
- Şi zi aşa, Ciocolată, continuă să se amuze Manoliu. Ai de gând să mă părăseşti. Fredonă: "Vreau să plec din viaţa ta / Cu tine nu pot să mai..."
Mara se uită la el cu reproş:
- De ce-l zgândări?
- Îi e ciudă! interveni Ciocolată. Tocmai îi demonstram că-i un cap pătrat..
Îl întrerupse un glas din care irupea veselia:
- Cine-i cap pătrat?
Emilia, într-o rochie de tafta verde Nil, se oprise în prag lăsându-se admirată.
- Nen'tu ăsta! răspunse Ciocolată. Noroc că nu se plictiseşte. Mai are fraţi şi - apăsă - surate.
Emilia, piele de crocodil la orice fel de aluzii care n-o avantajau, se aşeză râzând pe braţul fotoliului lui Manoliu. Îi lipi capul de pieptul ei.
- Nu fi necăjit, micule. Voicu e un rău, nu ştii? Vrei să-l batem? Hai să-l batem.
Manoliu îşi feri capul. Erau genul de giugiuleli care-i încreţeau pielea.
- Sunt gata să discut chestiunea, dar îmi trebuie condiţii. Prezenţa ta fascinantă mă tulbură... Ai un loc pe canapea.
"Toată lumea amabilă azi", îşi zise Mara. Era obişnuită cu sarcasmele doctorului, cu observaţiile răutăcioase ale lui Ciocolată, cu dulcegăriile de gust îndoielnic ale Emiliei, cu echilibrul precar al căsniciei Candian. Dar azi, parcă toate căpătau relief, culori mai stridente, accente dure. Conchise:
"Se întâmplă totuşi ceva..."
- Mai stau cinci minute şi plec, spuse Emilia.
Manoliu întrebă cu tâlc:
- Ceva... interesant?
- Superb! chicoti Emilia. Nu spun nimic, nu vreau să fiţi invidioşi... Dinule! strigă spre birou. Ai găsit...? Taxiurile astea sunt o calamitate, mai ales sâmbătă seara.
Tăcură toţi, rămaşi dintr-odată fără grai. Figura doctorului Candian, pământie, crispată, cu privirea specifică a individului care nu mai vede, nu mai găseşte în jur, imediat în jur sau în întregul univers, nici un punct fix, era de nerecunoscut. Mara, cea mai emotivă, simţi o dureroasă strângere de inimă şi până şi Ciocolată, pus pe zarvă din pricina primirii pe care o califica drept inadmisibilă, rămase încremenit, cu gura uşor întredeschisă.
Manoliu se ridică îngrijorat. Îl neliniştea în special culoarea obrazului, "de cardiac".
- Ţi-e rău?
- N-am nimic, răspunse sec Candian. Se adresă Emiliei: În zece minute vine de la Romană taxiul 15 B-916.
- Mersi, scumpule! Mă duc s-o sărut pe Liana.
Mara rosti blând:
- Las-o. Abia a adormit.
Se aşternu tăcerea O tăcere sinistră.
Mara îşi frânse fără zgomot degetele. Exagerat de sensibilă, resimţea cel mai acut atmosfera încordată.
...................................................................................................
