Misery, Stephen King

..........................................................................................................
                                                             8.

                                 Era dificil deoarece îşi simţea gura de parcă cineva i-ar fi umplut-o cu Novocaină. O mai văzuse şi înainte într-o stare depresivă, dar nimic din ce văzuse nu se asemăna cu cea de acum; se întreba dacă ea mai avusese vreodată o depresiune atât de adâncă cum era asta. Aşa ajungeau depresivii înainte de-aşi împuşca membrii familiei şi apoi pe ei; era disperarea psihotică a femeii care-şi îmbracă copiii în cele mai frumoase haine, îi duce să le dea o îngheţată, merge cu ei până la cel mai apropiat pod, îi ia în braţe şi se aruncă peste balustradă.
    Depresivii se sinucid. Psihoticii, legănaţi în leagănele înveninate ale egoului lor, vor să facă tuturor din jur un favor şi îi iau cu ei.
    Sunt mai aproape de moarte decât am fost vreodată în viaţa mea - gândi el - deoarece ea chiar crede ce spune. Căţeaua, asta are de gând să facă.
    - Misery? întrebă ea, aproape ca şi când n-ar mai fi auzit niciodată cuvântul acesta - dar în ochii ei existase o scânteie de moment, nu-i aşa? El credea că da.
    - Da, Misery. Se gândi cu disperare cum să continue. Toate abordările posibile păreau condamnate din start.
    - Sunt de acord cu tine că lumea e un loc inospitalier în majoritatea timpului, spuse el, apoi adăugă stupid: Mai ales când plouă.
    Oh, idiotule ce eşti, opreşte-te din flecăreală!
    - Adică, am suferit prea multă durere în ultimele săptămâni şi...
    - Durere? îl privi cu dispreţ adânc. Tu nu ştii ce înseamnă durerea. Nu ai nici cea mai vagă idee, Paul.
    - Nu... presupun că nu. În comparaţie cu tine.
    - Corect.
    - Dar... vreau să termin cartea asta. Vreau să ştiu cum se sfârşeşte.
    Făcu o pauză.
    - Şi mi-ar plăcea să rămâi şi tu prin preajmă, ca să afli şi tu. Un om n-ar trebui să scrie o carte, dacă n-are pe nimeni care să i-o citească. Mă înţelegi?
    Tăcu, uitându-se la acea teribilă faţă de piatră, cu inima bătându-i iute.
    - Annie? M-ai înţeles?
    - Da...
    Oftă.
    - Vreau să ştiu cum se termină.. Cred că este singurul lucru pe lume pe care-l mai doresc.
    Lent, în aparenţă fără să-şi dea seama de ceea ce face, începu să sugă sângele şobolanului de pe degete.
    Paul strânse din dinţi şi îşi spuse cu înverşunare că nu o să vomite, să nu vomite, să nu.
    - Este ca şi aşteptarea finalului unuia dintre acele episoade. Privi brusc în jur, sângele strălucindu-i pe buze ca rujul.
    - Îţi mai fac o dată oferta, Paul. Pot să-mi iau puşca. Pot să pun capăt la tot, pentru amândoi. Nu eşti un om prost. Ştii că nu pot să te las să pleci de aici. Ţi-ai dat seama de asta de câtva timp, nu-i aşa?
    Nu-ţi lăsa ochii să şovăie. Dacă-ţi vede ochii că tremură, o să te ucidă chiar acum.
    - Da. Dar întotdeauna vine sfârşitul, nu-i aşa, Annie? Până la urmă toţi sfârşim în ştreang.
    La colţurile gurii ei apăru umbra unui zâmbet; ea îi atinse fugar faţa cu puţină afecţiune.
    - Presupun că te gândeşti cum să evadezi. În felul său, tot aşa face şi un şobolan prins în cursă, sunt sigură. Dar tu nu o să evadezi, Paul. Bănuiesc că ai reuşi dacă asta ar fi una dintre poveştile tale, dar nu este. Nu te pot lăsa să pleci de aici... dar aş putea merge împreună cu tine.
    Brusc, doar pentru un moment, el fu tentat să spună:
    - Bine, Annie - mergi înainte. Hai s-o sfârşim.
    Apoi nevoia lui şi dorinţa de a trăi - şi încă mai avea destul din amândouă - ieşiră la suprafaţă şi alungară slăbiciunea de moment. Slăbiciune se numea acel gând. Slăbiciune şi laşitate. Din fericire sau din nefericire, el nu se putea sprijini pe o boală mintală.
    - Mulţumesc - spuse el - dar vreau să termin ce am început.
    Ea oftă şi se ridică în picioare.
    - În ordine. Presupun că ştiam că asta o să vrei, deoarece vezi că ţi-am adus nişte pilule, deşi nu-mi amintesc când am făcut-o.
    Râse - un chicotit nebunesc, de ventriloc.
    - Trebuie să plec pentru un timp. Dacă nu, n-o să conteze ceea ce vrei tu sau eu. Pentru că mă apucă. Am un loc unde mă duc atunci când mă simt aşa. Un loc în munţi. Ai citit vreodată poveştile cu Unchiul Remus, Paul?
    El aprobă din cap.
    - Îţi aminteşti când Brer Iepure i-a spus lui Brer Vulpe despre Locul Lui Pentru Râs?
    - Da.
    - Aşa numesc şi eu domeniul meu din munţi. Locul Meu Pentru Râs. Îţi aminteşti când ţi-am zis că mă întorceam din Sidewinder atunci când te-am găsit?
    El aprobă.
    - Ei bine, a fost o născocire. Am minţit pentru că atunci nu te cunoşteam bine. De fapt mă întorceam de la Locul Meu Pentru Râs. Are un semn deasupra porţii pe care scrie aşa: LOCUL PENTRU RÂS AL  ANNIE! Câteodată chiar râd când mă aflu acolo.
    - Dar de cele mai multe ori urlu.
    - Cât timp o să lipseşti, Annie?
    Ea se îndrepta acum visătoare spre uşă.
    - Habar nu am. Ţi-am adus pilulele. N-o să păţeşti nimic. Ia câte două la şase ore. Sau şase la patru ore. Sau toate odată.
    Dar ce o să mănânc? dori el s-o întrebe, dar se răzgândi. Nu voia ca atenţia ei să se reîntoarcă asupra lui - chiar deloc. Dorea ca ea să plece. Să fie aici cu ea era ca şi cum ar fi împreună cu Îngerul Morţii.
    Stătu mult timp încordat în pat, ascultându-i mişcările, la început la etaj, apoi pe scări, după aceea în bucătărie, aşteptând ca să se răzgândească şi să se întoarcă în cele din urmă cu puşca. Nu se linişti nici când auzi uşa din spate trântindu-se şi închizându-se, urmată apoi de zgomotul de paşi târşâiţi, afară. Puşca putea foarte bine să fie în Cherokee.
    Motorul Bătrânei Bessie hârâi şi apoi porni. Annie îl ambală cu înverşunare. Apăru evantaiul farurilor, luminând o perdea de ploaie. Se roti, micşorându-se, şi apoi Annie dispăru. De această dată nu mergea în vale, spre Sidewinder, ci urca mai sus în munţi.
    - Se duce la Locul Ei Pentru Râs, mormăi Paul şi începu să râdă. Ea îl avea pe al ei; el se găsea deja în al lui. Accesele de veselie se sfârşiră brusc când se uită la corpul sfârtecat al şobolanului din colţ.
    Prin minte-i trecu un gând.
    - Cine a spus că nu mi-a lăsat nimic de mâncare? întrebă el camera, şi râse mai tare. În casa goală Locul
Pentru Râs al lui Paul Sheldon răsuna ca celula tapetată a unui nebun.

                                                                     16.

                                          Două ore mai târziu, Paul deschise din nou încuietoarea uşii şi, pentru a doua oară, forţă scaunul rulant să treacă prin cadrul uşii, care era aproape prea îngust. Pentru prima dată, speră.
    În poală avea două pături.
    Intenţiona să iasă din casă, dacă putea, indiferent dacă ploua sau nu; aceasta era şansa lui şi voia să profite de ea.
    Sidewinder se afla undeva la vale, drumul era alunecos din cauza ploii, desigur, iar afară era mai întuneric decât într-o galerie de mină; el dorea totuşi să încerce. Nu dusese o viaţă de erou sau de sfânt, dar nu avea de gând să moară ca o pasăre exotică într-o grădină zoologică.
    Îşi amintea vag o seară pe care o petrecuse bând scotch împreună cu un dramaturg, pe nume Bernstein, la localul Lion's Head din Village (şi dacă trăia îndeajuns ca să mai vadă iarăşi Village-ul se va lăsa în genunchi - pe ce mai rămăsese din genunchii săi - şi va săruta trotuarul murdar al străzii Cristopher). La un moment dat, conversaţia se abătuse asupra evreilor care trăiseră în Germania în timpul celor trei sau patru ani nesiguri care precedaseră intrarea Wehrmacht-ului în Polonia, după care începuseră cu fervoare festivităţile. Paul îşi aminti că-i spusese lui Bernstein, care pierduse în Holocaust o mătuşă şi un bunic, că el nu înţelege de ce evreii din Germania - drace, din toată Europa, dar în special din Germania - nu plecaseră atunci când încă puteau. Nu erau oameni proşti, luaţi în totalitate, iar mulţi dintre ei avuseseră anterior experienţa unor asemenea persecuţii.
    Cu siguranţă că-şi dăduseră seama de ceea ce-i aştepta. Deci, de ce stătuseră pe loc?
    Răspunsul lui Berstein i se păruse frivol, crud şi de neînţeles: Mulţi dintre ei aveau piane. Noi, evreii, suntem foarte subiectivi în ceea ce priveşte pianele. Când deţii un pian, este mai greu să te gândeşti la o mutare.
    Acum înţelegea. Da. La început fuseseră picioarele sale rupte şi pelvisul său sfărâmat. Apoi, Dumnezeu să-l ajute; cartea preluase ştafeta. Într-un fel nebunesc, chiar se distra scriind-o. Ar fi fost uşor - prea uşor - să dea toată vina numai pe picioarele rupte, sau pe droguri, când, de fapt, o mare parte din vină o purta cartea.
    Ea şi trecerea monotonă a zilelor, cu rutina lor de convalescenţă. Aceste lucruri - dar în primul rând tâmpita, nenorocita de carte - fuseseră pianul lui. Ce va face ea dacă el nu va fi aici când o să se întoarcă de la Locul Ei Pentru Râs? O să ardă manuscrisul?
    - Puţin îmi pasă! spuse el şi aproape că era adevărat. Dacă va trăi, putea să scrie altă carte - chiar s-o recreeze pe aceasta dacă va dori. Dar un om mort nu putea să scrie o carte, după cum nici nu-şi putea cumpăra un pian nou.
    Se duse în salon. Înainte fusese ordine acolo, dar acum pe fiecare suprafaţă posibilă erau stivuite vase murdare; i se părea lui Paul că toate farfuriile existente în casă fuseseră adunate acolo. Pare-se că Annie, atunci când era în starea depresivă, nu numai că se ciupea şi se pălmuia, dar şi înfuleca foarte mult şi nu se ostenea să cureţe după aceea. Îşi aminti vag vântul puturos care-i intrase pe gât atunci când el se aflase în nor şi-şi simţi stomacul strângându-se. Majoritatea rămăşiţelor proveneau de la produse dulci. Îngheţata se uscase sau se usca în multe cupe şi în farfurii se supă. Pe farfurii erau firimituri şi urme de plăcintă. O moviliţă de jeleu de lămâie, acoperit cu glazură crăpată de cremă stătea pe televizor, lângă o sticlă de Pepsi de doi litri şi un recipient cu sos de carne. Sticla de Pepsi arăta aproape tot atât de mare ca şi conul din vârful unei rachete Titan-II. Suprafaţa sa era murdară şi cleioasă, aproape opacă. Presupuse că ea a băut direct din sticlă, iar degetele ei fuseseră mânjite cu sos sau îngheţată. Nu auzise zornăitul tacâmurilor, iar asta nu era surprinzător pentru că nu existau aici.
    Farfurii, cupe, platouri, dar nu tacâmuri. Văzu pe covor şi pe canapea picături şi pete care se uscau - iarăşi, erau tot de îngheţată.
    Asta am văzut pe capotul ei. Chestiile pe care le mânca. Şi asta se simţea şi în respiraţia ei.
    Îi reveni imaginea Anniei ca o femeie a cavernelor. O văzu şezând pe canapea, îndesându-şi în gură îngheţată sau poate pumni de aspic de pui, udate cu Pepsi, pur şi simplu mâncând şi bând într-o stare avansată de depresiune.
    Pinguinul aşezat pe blocul de gheaţă se afla încă pe măsuţă, dar multe dintre celelalte bibelouri de ceramică le aruncase într-un colţ, unde erau acum împrăştiate rămăşiţele lor - cioburi şi aşchii ascuţite.
    Îi tot venea în minte imaginea degetelor ei înfundându-se în corpul şobolanului. Dârele roşii lăsate de degetele ei pe cearşaf. O tot vedea lingând sângele de pe ele, făcând asta tot aşa de absentă cum probabil că mâncase îngheţata, jeleul şi rulada de ciocolată. Aceste imagini erau oribile, dar constituiau un excelent stimulent ca să se grăbească.
    Vaza cu flori uscate de pe măsuţa de cafea se răsturnase; sub măsuţă, de-abia vizibile, zăceau o farfurie cu budincă de cremă aromată şi o carte mare. Purta titlul: CĂRAREA AMINTIRILOR.
    Plimbarea pe cărarea amintirilor nu e o idee prea bună atunci când ai o cădere nervoasă, Annie - dar bănuiesc că ai aflat şi singură chestia asta.
    Se deplasă de-a lungul camerei. Direct în faţă era bucătăria. La dreapta, un hol scurt şi lat ducea la uşa din faţă. Lângă acest hol exista o scară care urca la etaj. Aruncă spre scară o privire fugară (pe carpeta de pe trepte erau picături de îngheţată, iar pe balustradă erau pete de glazură), după care se îndreptă spre uşă.
    Se gândea că dacă exista o cale spre afară pentru el, aşa cum se afla, dependent de scaun, atunci aceea era prin uşa de la bucătărie - cea pe care Annie o folosea când ieşea să hrănească animalele, cea de la care fugise atunci când domnul Rancho Grande apăruse - dar trebuia s-o verifice şi pe aceasta. S-ar putea să aibă o surpriză.
    Nu avu.
    Treptele verandei erau abrupte, aşa cum se temuse el, dar chiar dacă ar fi existat o rampă pentru scaunul pe rotile (o posibilitate pe care el n-ar fi acceptat-o niciodată într-un joc de "Poţi Tu?", chiar dacă un prieten ar fi sugerat-o), n-ar fi putut s-o folosească. Uşa avea trei sisteme de protecţie. Cu lanţul de siguranţă s-ar fi putut descurca. Celelalte două încuietori erau marca Kreig, cele mai bune yale din întreaga lume, după cum spunea prietenul lui ex-poliţist, Tom Twyford. Şi unde erau cheile? Hm... hai să vedem. Pe drum spre Locul Centru Râs al Anniei, poate? Daadomle Bob! Dă-i omului ăla o ţigară şi o torţă cu care s-o aprindă!
    Dădu scaunul cu spatele prin hol, luptându-se cu panica, reamintindu-şi sie însuşi că, oricum, nu-şi pusese prea mari speranţe în uşa din faţă. Când ajunse în salon, întoarse scaunul şi intră în bucătărie. Era o cameră demodată, cu linoleum în culori vesele pe jos, cu tavan placat cu tablă galvanizată. Frigiderul era vechi, dar silenţios. Pe uşa lui erau fixaţi trei sau patru magneţi - nimic surprinzător, arătau ca nişte bomboane; unul ca o gumă de mestecat, un Hershey Bar şi un Tootsie Roll. Uşa unui dulăpior era deschisă şi înăuntru se vedeau rafturile acoperite cu hârtie de pergament. Deasupra chiuvetei erau două geamuri imense care ar fi lăsat să pătrundă înăuntru multă lumină chiar şi în zilele noroase. Ar fi trebuit să fie o bucătărie veselă, dar nu era.
    Găleata de gunoi era umplută până la refuz şi emana un miros călduţ, dulceag, de mâncare stricată, dar nu era singurul lucru nelalocul lui sau cel mai puturos miros. Era un altul care părea că există, în principal în mintea lui, dar care nu era mai puţin real. Era parfum de Wilkes; era duhoarea parapsihică a obsesiei.
    Încăperea avea trei uşi, două la stânga şi una drept în faţă, între frigider şi cămară.
    Se duse întâi la cele din stânga. Una era debaraua bucătăriei - îşi dădu seama de asta chiar înainte de a vedea hainele, pălăriile, fularele şi cizmele. Scârţâitul scurt şi strident al balamalelor îi comunicase acest lucru.
    Cealaltă era cea pe care o folosea Annie ca să iasă afară. Iar aici exista alt lanţ de siguranţă şi alte două Kreig-uri. Roydmani, staţi afară! Paul, stai înăuntru!
    Şi-o imagină râzând.
    - Căţea afurisită!
    Lovi cu pumnul în uşă. Îl duru şi îşi duse pumnul la gură. Ura înţepăturile provocate de lacrimi, dublarea momentană a vederii atunci când clipea, dar nu se putea stăpâni. Panica se văicărea mai tare acum, întrebându-i ce are de gând să facă, ce are de gând să facă, pentru numele lui Dumnezeu, asta s-ar putea să fie ultima lui şansă...
    Primul lucru pe care am de gând să-l fac este o analiză completă a situaţiei, îşi spuse el cu înverşunare.
    - Dacă te poţi stăpâni încă puţin timp, asta e. Crezi că poţi să faci asta, căcăciosule?
    Îşi şterse ochii - plânsul nu-l putea ajuta să iasă din situaţia aceasta - şi privi pe geamul care era în jumătatea de sus a uşii. De fapt nu era un singur geam ci şaisprezece mici. Putea să le spargă pe fiecare, dar ar fi trebuit să spargă şi barele dintre ele, şi ar putea să dureze multe ore până să le taie - arătau destul de trainice.
    Şi după aceea? O aruncare kamikaze pe veranda din spate? O idee măreaţă. Poate că şi-ar rupe spatele şi asta i-ar abate pentru un timp gândurile de la picioare. Şi nu va dura mult să zacă acolo în ploaia biciuitoare până când va muri de epuizare. Asta ar rezolva situaţia păcătoasă în care se afla.
    Nici gând. Nici în ruptul capului. Poate că o să dau ortul popii, dar jur pe Dumnezeu că n-am s-o fac până când n-am o şansă să-i arăt celei mai înfocate admiratoare a mea cât de mult m-am bucurat c-am cunoscut-o. Iar asta nu-i doar o promisiune - ci un legământ sacru.
    Ideea răsplătirii lui Annie reuşi să-i ţină panica în frâu mult mai bine decât toate autocriticile care şi le făcuse. Puţin mai (calm, acţionă întrerupătorul de lângă uşa închisă. Acesta aprinse o lumină pe verandă  - ceea ce se dovedi folositor - ultimele lumini ale asfinţitului se stinseseră în timpul care trecuse de când îşi părăsise camera. Aleea din faţa casei Anniei era inundata, iar curtea era o mlaştină de noroi, băltoace şi petice de zăpadă în topire. Poziţionându-şi scaunul în extremitatea stângă a uşii putu, pentru prima dată, să vadă şoseaua care trecea pe lângă casa ei, deşi nu era mare lucru, de fapt - două benzi între nămeţii scofâlciţi de zăpadă, lucioase ca pielea de focă, spălate de ploaie şi zăpadă topită.
    Probabil că a încuiat uşile ca să nu poată Roydman-ii să intre, fiindcă în mod cert n-are nevoie să le închidă ca să mă ţină pe mine înăuntru. Dacă ies afară cu scaunul ăsta pe rotile, într-o secundă mă scufund în noroi până la osii. Nu pleci niciunde, Paul. Nu în seara asta şi probabil nici în următoarele săptămâni - o să treacă o lună din sezonul de baseball până când solul se întăreşte îndeajuns ca să poţi ajunge tu la şosea cu scaunul pe rotile. Doar dacă nu vrei să te arunci pe fereastră şi să te târâi.
    Nu - nu voia să facă aşa ceva. Era uşor de imaginat cum îşi va simţi oasele fracturate după zece sau unsprezece minute de şerpuire prin băltoacele reci şi prin zăpada apoasă. Şi presupunând că reuşeşte să ajungă la şosea, care erau şansele lui de a opri o maşină? Singurele maşini pe care le auzise trecând pe acolo, cu excepţia Bătrânei Jessie, fuseseră Bel-Air-ul lui El Rancho Grande şi maşina care-l speriase de moarte, trecând pe lângă casă, arunci când făcuse prima ieşire din "camera de oaspeţi".
    Stinse lumina de afară şi se îndreptă spre cealaltă uşă, cea dintre frigider şi cămară. Aceasta avea tot trei încuietori, şi nu se deschidea spre afară - sau cel puţin nu direct. Lângă uşa era un întrerupător. Paul îl acţionă şi văzu o magazie care se întindea pe întreaga latură a casei. La un capăt era o stivă de lemne şi un butuc cu un topor înfipt în el. La celălalt capăt era o masă de lucru şi unelte agăţate în cârlige. Pe latura stângă mai era o uşă.
    Becul din magazie nu era prea luminos, dar dădea destulă lumină ca să observe acolo încă un lanţ de siguranţă şi alte două yale Kreig.
    Roydman-ii... toţi... toţi vor să mă prindă...
    - Nu bag mâna în foc pentru ei - spuse el spre bucătăria goală - dar cu siguranţă eu vreau.
    Renunţând să se mai ocupe de uşi, se duse la cămară. Înainte să se uite la proviziile stivuite pe rafturi, se uită la chibrituri. Erau două cutii mari cu chibrituri de carton şi cel puţin o duzină de cutiuţe cu Diamond Blue Tip, frumos ordonate.
    Pentru un moment luă în calcul ideea să pună foc la casă, începu să respingă ideea ca fiind cea mai ridicolă pe care o avusese până acum şi atunci văzu ceva ce-l făcu s-o reconsidere imediat. Acolo mai era o uşă, şi aceasta nu avea niciun fel de lacăt.
    O deschise şi văzu nişte scări abrupte, şubrede, coborând în spirală spre pivniţă. Un miros aproape otrăvitor de umezeală şi legume putrezite se ridica din întuneric. Auzi chiţăituri îndepărtate şi se gândi la spusele ei:
    Ei vin în pivniţă când plouă. Eu pun acolo curse. Trebuie să.
    Trânti uşa în grabă. O broboană de sudoare se rostogoli de pe tâmplă şi ajunse, usturătoare, în colţul ochiului drept. O îndepărtă. Ştiind că acea uşă duce la pivniţă şi văzând că nu are lacăte i se păruse că ideea arderii casei este mult mai raţională - el s-ar putea adăposti acolo. Dar scările erau prea abrupte, iar posibilitatea să fie ars de viu, dacă se va prăbuşi casa în flăcări înainte ca pompierii din Sidewinder să ajungă, era prea mare, iar şobolanii de acolo... sunetele scoase de şobolani erau, cumva, cele mai îngrozitoare lucruri.
    Cum îi bate inima! Cum se zbate să scape! Aşa cum facem şi noi, Paul! Aşa cum facem şi noi.
    - Africa! spuse Paul, şi nu auzi când rosti acest cuvânt.
    Începu să se uite la conservele şi pungile cu mâncare din cămară, încercând să determine ce poate să ia cu el fără ca să-i trezească bănuielile când va veni. O parte din el înţelese ce însemna acest calcul; renunţase la evadare.
    Numai deocamdată, protestă mintea lui zăpăcită.
    Nu, răspunde implacabil o voce din străfunduri. Pentru totdeauna, Paul Pentru totdeauna.
    -N-o să renunţ niciodată, şopti el. Mă auzi? Niciodată.
    Oh, nu? şopti sardonic vocea cinicului.
    Ei bine... o să vedem, nu-i aşa? Da. O să vedem.

                                                            17.

                                      Cămara Anniei arăta mai mult ca un adăpost de antiaeriană ecât ca o cămară. Bănui că această acumulare era datorată, în parte, realităţilor situaţiei ei: era o femeie care trăia singură într-o regiune de munte, unde o persoană se poate aştepta să petreacă o perioadă - poate doar o zi, dar câteodată poate fi de o săptămână sau două - izolată de restul lumii.
    Probabil că şi acei cockadoodie de Roydmani aveau o cămară care ar face ca un locuitor din altă parte a ţării să ridice din sprâncene... dar el se îndoia că cockadoodie de Roydmani, sau oricine altcineva aici sus, deţinea ceva măcar apropiat de ceea ce privea el. Asta nu era cămară; era un adevărat supermarket.
    Presupunea că exista un anumit simbolism în cămara Anniei - rândurile de bunuri aveau ceva de spus despre îngustimea graniţei dintre Statul Suveran al Realităţii şi Republica Populară a Paranoiei. În situaţia curentă, totuşi, asemenea analize fine nu prea aveau rost. Dracu' să-l ia de simbolism! Ia-ţi de mâncare!
    Da, dar fii prudent. Aici nu era vorba de ce ar putea ea constata că-i lipseşte. El nu trebuia să ia mai mult decât putea spera că are unde să ascundă dacă ea se întoarce pe neaşteptate... şi cum altfel credea el c-o să vină?
    Telefonul era mort şi se îndoia că Annie o să-i trimită vreo telegramă sau flori prin Poştă. Dar, până la sfârşit, aproape că nu conta ce ar putea să-i lipsească ei de aici, sau ce ar găsi ea în camera lui. La urma urmelor, trebuia să mănânce.
    Sardele. Erau o mulţime de sardele în conservele acelea plate, dreptunghiulare şi cu cheia sub etichetă.
    Bine. O să ia câteva dintre acestea. Conserve cu afurisita de şuncă. Fără cheie, dar putea să deschidă câteva în bucătărie şi să le mănânce primele, să îngroape cutiile în gunoiul supraîncărcat. Mai era un pachet deschis de stafide Sun-Maid care conţinea cutiuţe mai mici. Paul luă patru dintre acestea, adăugându-le la stiva în creştere din poala lui şi, în plus, cutii cu Fulgi de Porumb şi Grâu gata preparaţi. Observă că nu erau cutii cu cereale gata preparate preîndulcite. Dacă au fost, Annie le terminase la ultimul chiolhan.
    Pe unul din rafturile de sus era o grămadă de biscuiţi Slim Jim, tot atât de ordonat aranjaţi ca şi vreascurile din magazie. Luă patru, încercând să nu deranjeze structura piramidală a grămezii şi mâncă lacom unul dintre ei, savurând gustul sărat şi untul. Îndesă ambalajul în buzunar ca să-l arunce mai târziu.
    Picioarele începuseră să-l doară. Se decise că dacă nu are de gând să evadeze sau să dea foc la casă, ar trebui să se întoarcă în camera lui. Era un anticlimax, dar lucrurile puteau fi şi mai rele. Putea să ia câteva pilule şi apoi să scrie până când i se va face somn. Apoi putea să se culce. Se îndoia că ea se va întoarce în această noapte; departe de a se potoli, furtuna se înteţea. Ideea că va scrie şi apoi va adormi ştiind că este singur, că Annie nu se va repezi în cameră cu o idee nebunească sau cu o cerinţă aberantă, era foarte îmbietoare, anticlimax sau nu.
    Ieşi din cămară, făcând o pauză ca să stingă lumina, reamintindu-şi că trebuie să (limpezească) pună totul la loc în ordine în timp ce se retrăgea. Dacă rămânea fără mâncare înainte de a se întoarce ea, se putea întoarce să mai ia, (ca un şobolan înfometat, corect, Paulie?) dar nu trebuia să uite cât de prudent trebuia să fie. Nu avea sens să uite faptul că-şi risca viaţa de fiecare dată când părăsea camera. Nu era bine deloc să uite aşa ceva.

                                                                  18.

                                    În timp ce se deplasa prin salon, albumul cu articole din ziare e sub măsuţa de cafea îi atrase iarăşi privirile.
    CĂRAREA AMINTIRILOR. Era mare cât o piesă de Shakespeare în format in-folio şi la fel de gros ca o Biblie de familie.
    Curios, îl ridică şi-l deschise.
    Pe prima pagină era o singură coloană de ziar care purta titlul CĂSĂTORIA WILKES -BERRYMAN. Era poza unui tânăr palid, cu faţa îngustă şi a unei femei cu ochii negri şi o gură rotundă. Paul privi de la fotografia din ziar la portretul de deasupra şemineului. Niciun dubiu. Femeia din ziar cu numele de Crysilda Berryman
    (Uite, ăsta-i un nume potrivit pentru un roman MISERY, gândi el)
    era mama Anniei. Îngrijit scrise cu cerneală neagră, sub tăietura din ziar erau cuvintele:â
    Bakersfield Journal, 30 mai 1938.
    Pe pagina a doua era anunţul unei naşteri: Paul Emery Wilkes, născut în Spitalul Bakersfield Receiving, 12 mai 1939. Tata, Carl Wilkes; mama, Crysilda Wilkes. Numele fratelui mai mare al Anniei îl făcu să tresară.
    Trebuia să fie cel cu care se dusese ea la filme şi văzuse serialele. Fratele ei fusese tot Paul.
    Pagina a treia anunţa naşterea Anniei Marie Wilkes, data naşterii, 1 aprilie 1943. Asta însemna că Annie tocmai a împlinit patruzeci şi patru de ani. Faptul că fusese născută de Ziua Păcălelilor nu-i scăpălui Paul.
    Afară, vântul şuiera. Ploaia se năpustea asupra casei.
    Fascinat, uitând temporar durerea, Paul întoarse pagina.
    Următoarea tăietură era de pe prima pagină din Bakersfield Journal.
    Fotografia înfăţişa un pompier urcat pe o scară, pe fundalul flăcărilor ce ieşeau pe ferestrele unei clădiri.

    CINCI MORŢI ÎNTR-UN INCENDIU ÎNTR-UN BLOC DE APARTAMENTE
    Cinci persoane, patru dintre ele făcând parte din aceeaşi familie, au murit miercuri dis-de-dimineaţă, victime ale unui incendiu dintr-un bloc de locuinţe din Bakersfield, de pe strada Watch Hill Avenue. Trei dintre morţi erau copii - Paul Krenmitz, 8, Frederick Krenmitz, 6 şi Alison Krenmitz, 3. Al patrulea era tatăl lor, Adrian Krenmitz, 41. Domnul Krenmitz l-a salvat pe copilul supravieţuitor al familiei Krenmitz, Laurene Krenmitz care are optsprezece luni. Conform celor spuse de Doamna Jessica Krenmitz, soţul ei i-a pus sugarul în braţe şi i-a spus: "Mă întorc imediat şi cu ceilalţi. Roagă-te pentru noi". "Nu l-am mai văzut", a spus ea.
    Cea de a cincea victimă, Irving Thalman, 58, era un celibatar care locuia la ultimul etaj al clădirii. Apartamentul de la etajul trei era vacant în momentul incendiului. Familia Carl Wilkes, la început dată dispărută, a părăsit clădirea marţi noaptea din cauza unei scurgeri de apă la bucătărie.
    "Plâng pentru D-na Krenmitz şi pierderile ei" - a spus Crysilda Wilkes unui reporter de la Journal, - "dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a iertat soţul şi pe cei doi copii ai mei".
    Michael O'Whunn, şeful echipei Centralia Fire, a spus că incendiul a început în subsolul clădirii. Când a fost întrebat ce crede despre posibilitatea să fi existat o mână criminală, a spus: "Este mult mai posibil ca în subsol să se fi strecurat vreun beţiv, să fi băut ceva şi să fi pornit accidental focul cu mucul unei ţigări. Probabil că a fugit, în loc să încerce să stingă focul şi cinci persoane au murit. Sper să-l prindem pe ticălos". Când a fost întrebat despre indicii, O'Whunn a spus: "Poliţia are câteva, şi le cercetează cu cea mai mare viteză, pot să vă spun asta".
    Sub articol acelaşi scris ordonat cu cerneală neagră: 28 octombrie 1954.
    Paul îşi ridică privirile. Era încremenit, iar pulsul îi bătea rapid la gât. Simţea că face pe el.
    Micuţii împieliţaţi.
    Trei dintre morţi erau copii.
    Cei patru împieliţaţi ai doamnei Krenmitz, de la parter.
    Oh, nu! oh Doamne, nu!
    Îi uram pe împieliţaţii ăia.
    Ea era doar un copil! Nici măcar nu era în casă!
    Avea unsprezece ani. Destul de mare şi destul de deşteaptă, poate, ca să împrăştie nişte petrol lampant în jurul unei sticle de lichior ieftin, apoi să aprindă o lumânare şi s-o pună în mijlocul combustibilului. Poate că nici nu s-a gândit c-o să reuşească. Poate că s-a gândit că petrolul lampant o să se evapore înainte ca lumânarea să ardă până la capăt. Poate cea s-a gândit că ei or să scape teferi... dorea doar să-i sperie şi să-i determine să se mute. Dar a făcut-o, Paul, ea chiar a făcut-o, şi ştii prea bine.
    Da, presupunea că da. Şi cine ar fi bănuit-o?
    Întoarse pagina.
    Aici era încă un articol din Bakersfield Journal acesta datat 19 iulie 1957. Prezenta o poză a lui Carl Wilkes, arătând puţin mai bătrân. Un lucru era clar: era atât de bătrân pe cât va deveni el vreodată. Tăietura din ziar era necrologul lui.

    UN CONTABIL DIN BAKERSFIELD MOARE ÎN URMA UNEI CĂZĂTURI CIUDATE
    Carl Wilkes, un rezident de-o viaţă al Bakersfieldului, a murit la scurt timp după ce a fost internat în Spitalul General Hernandez noaptea trecută. În aparenţă, s-a împiedicat de o grămadă de rufe, care fuseseră lăsate ceva mai devreme pe scări, în timp ce cobora ca să răspundă la telefon. Dr. Frank Canley, medicul de gardă, a spus că Wilkes a murit ca urmare a multiplelor fracturi suferite la cap şi a gâtului rupt. Avea 44 de ani.
    Wilkes a lăsat în urma sa soţia, Crysilda, un fiu, Paul, 18 şi o fiică, Annie, 14.
    Când Paul întoarse pagina, crezu pentru un moment că Annie lipise două copii ale necrologului tatălui ei, poate chiar din sentimentalism sau accidental (bănuia că ultima variantă era mult mai posibilă decât prima). Dar era vorba de un alt fel de accident, şi motivul pentru această similitudine era foarte simplu: niciunul nu fusese nici pe departe un accident.
    Simţi cum îl cuprinde oroarea.
    Scrisul ordonat de sub articol spunea: Los Angeles Call, 29 Ianuarie 1962.

    O STUDENTA U.S.C. MOARE ÎN URMA UNEI CĂZĂTURI CIUDATE
    Andrea Saint James, studentă în cadrul U.S.C. la secţia de asistente medicale, a fost declarată moartă la sosirea la Spitalul Mercy din North Los Angeles, noaptea trecută, victima unui accident bizar.
    Domnişoara Saint James împărţea o cameră, în afara campusului, cu o colegă, Annie Wilkes din Bakersfield. Cu puţin înainte de ora unsprezece P.M., domnişoara Wilkes a auzit un ţipăt scurt, urmat de un "bufnet teribil". Domnişoara Wilkes, care învăţa, a ieşit repede pe palierul de la etajul trei şi a văzut-o pe domnişoara Saint James zăcând pe palierul de dedesubt, "întinsă într-o poziţie nenaturală".
    Domnişoara Wilkes a spus că, în graba de a aduce ajutor, aproape că a căzut şi ea. "Noi aveam un pisoi pe care-l chema Peter Gunn" - a spus ea - "dar nu-l mai văzusem de câteva zile şi am crezut că l-au prins cei de la ecarisaj, deoarece tot am uitat să-i punem o zgardă cu numele lui la gât. Era întins mort pe scări. De el se împiedicase ea. Am acoperit-o pe Andrea cu puloverul meu şi apoi am chemat salvarea. Ştiam că e moartă, dar nu ştiam pe cine altcineva trebuie să chem".
    Domnişoara Saint James, originară din Los Angeles, avea 21 de ani.
    - Isuse!
    Paul şopti asta de multe ori la rând. In timp ce întorcea pagina, mâna îi tremura foarte tare. Aici era un articol din Call în care se spunea că pisica vagaboandă pe care o adoptaseră studentele fusese otrăvită.
    Peter Gunn. Drăguţ nume pentru un motan, gândi Paul.
    Proprietarul avea la subsol şobolani. Plângerile chiriaşilor au avut ca rezultat, cu un an înainte, un avertisment din partea inspectorilor de la igienă. Proprietarul făcuse un mare tărăboi la o întâlnire anterioară a Consiliului Orăşenesc, care fusese destul de aprins ca să apară în ziare. Annie ar fi ştiut. Pus în faţa unei amenzi usturătoare dată de către cei de la municipalitate, cărora nu le plăcea să fie înjuraţi, proprietarul a acoperit subsolul cu momeli otrăvite. Motanul a mâncat otrava. A rămas în subsol pentru două zile. Apoi s-a târât până aproape de stăpânele lui şi a murit - ucigând şi pe una dintre ele.
    O ironie a sorţii demnă de Paul Harvey, gândi Paul Sheldon, şi râse ca un nebun.
    Pun pariu că a constituit ştirea zilei.
    Curat. Foarte curat.
    Doar noi ştim că Annie a luat din subsol nişte mâncare otrăvită şi i-a dat-o cu mâna ei motanului, iar dacă Bătrânul Peter Gunn n-a vrut s-o mănânce, probabil a împins-o în jos în gâtul lui cu un băţ. Când a murit, l-a pus pe scări şi a sperat că o să meargă. Probabil că ştia foarte bine că prietena ei o să vină cherchelită acasă. N-aş fi deloc surprins. Un motan mort, o grămadă de haine. Acelaşi MODUS-OPERANDI, cum ar spune Tom Twyford. Dar de ce Annie? Aceste articole îmi spun totul în afară de asta. DE CE?
    Ca un act de autoapărare, în ultimele săptămâni, parte din imaginaţia sa devenise, de fapt, Annie, şi acum, această parte - Annie vorbea cu o voce uscată şi de necontrazis. Şi deşi tot ce spunea era nebunie curată, totuşi avea sens.
    Am ucis-o pentru că dădea prea tare radioul noaptea târziu.
    Am ucis-o pentru că i-a dat un nume atât de idiot pisoiului.
    Am ucis-o pentru că m-am plictisit s-o tot văd sărutându-şi prietenul pe canapea, iar el să aibă întotdeauna mâinile băgate atât de sus sub fusta ei, încât credeai că e în căutare de aur.
    Am ucis-o pentru că am prins-o trişând.
    Am ucis-o pentru că EA m-a prins PE MINE trişând.
    Amănuntele specifice nu contează, nu-i aşa? Am ucis-o pentru că era o cockadoodie împieliţată, şi asta-i un motiv îndeajuns de bun.
    - Sau poate pentru că era o Doamnă Ştie-Tot, şopti Paul.
    Îşi dădu capul pe spate şi scoase iarăşi un hohot de râs ascuţit şi speriat. Deci asta era Cărarea Amintirilor?
    Oh, ce varietate de ciudate flori otrăvitoare creşteau de-a lungul versiunii Annie Wilkes a bătrânei poteci de modă veche!
    Nimeni n-a asociat vreodată cele două căzături ciudate? Prima dată, tatăl ei, apoi colega de cameră?
    Vorbeşti serios?
    Da, era foarte serios când îşi spunea asta. Accidentele se întâmplaseră la un interval de aproape cinci ani, în două oraşe diferite. Fuseseră comentate de două ziare diferite dintr-un stat foarte populat în care, probabil, oamenii cădeau frecvent pe scări şi-şi rupeau gâtul.
    Iar ea era foarte, foarte deşteaptă.
    Se părea că aproape la fel de deşteaptă ca Satana însuşi. Doar că acum începea să se prostească. Oricum,pentru el ar fi fost o consolare minoră dacă Annie ar fi fost pusă după gratii pentru asasinarea lui Paul Sheldon.
    Întoarse pagina şi descoperi încă un articol din Bakersfield Journal, ultimul, după cum se va dovedi. Titlul spunea:
    DOMNIŞOARA WILKES A ABSOLVIT ŞCOALA SANITARĂ. Fata din oraş s-a descurcat bine. 17 mai 1966.
    Fotografia era a unei tinere şi uimitor de drăguţă Annie Wilkes. Era o poză de absolvire, bineînţeles.
    Terminase cu laude.
    A trebuit doar să-şi omoare o colegă de cameră ca să reuşească asta, gândi Paul şi necheză râsul său strident şi speriat. Vântul vuia pe lângă casă ca şi cum i-ar fi răspuns. Poza mamei zdrăngăni uşor pe perete.
    Următoarea tăietură era din Manchester, New Hampshire din ziarul Union Leader.
    2 martie 1969. Era un necrolog care părea a nu avea nici o legătură cu Annie Wilkes. Ernest Gonyor, vârsta şaptezeci şi nouă de ani, murise în Spitalul Saint Joseph. Nu era dată cauza exactă a morţii.
    "După o lungă suferinţă" spunea necrologul.
    Îl plângeau nevasta, cei doisprezece copii şi, pare-se, în jur de patru sute de nepoţi şi strănepoţi. Nimic nu se aseamănă cu metoda ritmică de a produce descendenţi mari şi mici, gândi Paul şi necheză iarăşi.
    Ea l-a omorât. Asta s-a întâmplat cu bunul şi bătrânul Ernie. Altfel, de ce ar fi necrologul aici? Asta-i Cartea Morţilor Anniei, nu-i aşa?
    De ce, pentru numele lui Dumnezeu? DE CE?
    Cu Annie Wilkes, aceasta era o întrebare care nu avea un răspuns normal. După cum bine ştii.
    Altă pagină, alt necrolog din Union Leader.
    19 martie 1969. Doamna se numea Hester "Queenie" Beaulifant, optzeci şi patru de ani. În poză arăta ca un personaj ale cărui oase au fost exhumate din La Brea Tar Pits. Acelaşi lucru care îl luase pe Ernie o luase şi pe "Queenie" - se părea că acea "lungă suferinţă" făcea ravagii. Ca şi Ernie, murise în spitalul Saint Joseph. Vizite între 2:00 şi 6:00 P.M. pe 20 martie la Casa Funerară Foster. Înmormântarea la Cimitirul Mary-Cyr, la 21 martie, ora 4:00 P.M..
    Ar trebui să realizăm o interpretare specială a cântecului "Annie, Nu Vrei Să Treci Pe Aici?" cântat de Corul Sfânt Al Mormonilor, gândi Paul şi mai necheză un pic.
    Pe paginile următoare mai erau trei necrologuri din Union Leader.
    Doi bărbaţi în vârstă, care muriseră de acea eternă "lungă suferinţă". A treia era o femeie de patruzeci şi şase de ani, pe nume Paulette Simeaux.
    Paulette decedase în urma acelei comune "Scurte Suferinţe". Cu toate că fotografia care însoţea necrologul era şi mai gri şi mai neclară decât de obicei, Paul observă că Paulette Simeaux o făcea pe "Queenie" Beaulifant să pară ca Thumbelina. Gândi că probabil boala ei a fost într-adevăr foarte scurtă - o congestie cerebrală, să spunem, urmată de internarea la Saint Joe, urmată de... urmată de ce? Mai specific, ce?
    De fapt, nu avea chef să se gândească la aceste amănunte specifice... dar toate necrologurile indicau Saint Joseph ca locul în care s-au produs decesele.
    Şi dacă ne uităm în registrul asistentelor medicale din martie 1969, o să găsim numele Wilkes? Prieteni, oare un urs devine un cockadoodie dacă stă în pădure?
    Această carte, Dumnezeule, această carte era atât de mare.
    Nu mai suport, vă rog. Nu mai vreau să mai văd nimic în plus. Am o idee. O să pun albumul ăsta jos exact unde l-am găsit. Apoi o să mă duc la mine în cameră. Cred că n-o să mai am chef să scriu; cred că o să iau o pilulă în plus şi o să mă bag în pat. Asta ca să n-am coşmaruri. Dar n-o să continui să merg pe Cărarea Amintirilor Anniei, dacă eşti bun. Te rog, te rog mult.
    Dar se pare că mâinile lui aveau o minte şi o voinţă a lor; continuau să întoarcă paginile, din ce în ce mai repede.
    Încă două scurte anunţuri de decese din Union Leader, una de la sfârşitul lunii septembrie 1969, alta de la începutul lui octombrie.
    19 martie 1970. Aceasta era din Harrisburg, Pennsylvania, din ziarul Herald.
    Una din paginile de la sfârşit.
    LISTA NOULUI PERSONAL AL SPITALULUI.
    Urma fotografia unui bărbat chel, cu ochelari, care-i făcea lui Paul impresia că ar fi acel gen de individ care mănâncă seminţe pe scaun. Articolul anunţa că, pe lângă directorul publicitar (tipul chel cu ochelari), mai fuseseră angajate încă douăzeci de persoane la Spitalul Riverview: doi doctori, opt asistente medicale, personal pentru bucătărie, infirmieri şi un administrator.
    Annie era una dintre asistentele medicale.
    Pe următoarea pagină, gândi Paul, o să văd un scurt anunţ mortuar al unui bătrân sau o bătrână, care a decedat în Spitaluf Riverview din Harrisburg, Pennsylvania.
    Corect. Un escroc bătrân care murise în urma acelei eterne "Lungi Suferinţe".
    Urmat de un bărbat vârstnic care decedase datorită acelei mirese perene: "Scurtă Suferinţă".
    Urmat de un copil de trei ani care căzuse într-o fântână, suferise serioase contuzii la cap şi fusese adus la Riverview în stare de comă.
    Şocat, Paul continuă să întoarcă pagina în timp ce vântul şi ploaia se învolburau în jurul casei. Tiparul nu-ţi putea scăpa. Ea se angaja, ucidea câţiva oameni şi apoi pleca mai departe.
    Brusc îi veni în minte o imagine dintr-un vis pe care mintea lui conştientă îl uitase deja, dându-i astfel rezonanţa de déjà vu.
    O văzu pe Annie Wilkes într-o rochie lungă cu şorţ, cu părul acoperit de o bonetă, o Annie care arăta ca o soră din Spitalul Bedlam din Londra. Într-o mână ducea un coş. Băgă mâna în el. Scoase de acolo nisip pe care-l aruncă deasupra chipurilor pe lângă care trecea. Nu era un praf liniştitor care provoca somnul, ci unul otrăvit. Îi omora. Când îi atingea, feţele lor deveneau albe, iar monitoarele de la aparatele care le înregistrau ritmul precar al vieţii deveneau negre.
    Poate că i-a omorât pe micuţii Krenmitz pentru că erau împielitaţi... şi pe colega ei de cameră... poate şi pe tatăl ei. Dar ceilalţi?
    Dar ştia. Annie din el ştia. Bătrâni şi bolnavi. Toţi fuseseră bătrâni şi bolnavi, cu excepţia doamnei Simeaux, iar ea probabil că nu fusese nimic mai mult decât o plantă, atunci când intrase în spital.
    Annie îi omorâse fiindcă...
    - Fiindcă erau şobolani prinşi în cursă, şopti el. Bieţii de ei. Bieţii, sărăcuţii de ei.
    Bineînţeles. Asta era. Din punctul de vedere al Anniei toţi oamenii din lume se împărţeau în trei categorii: împielitaţi, oameni nefericiţi... şi Annie.
    Se deplasase constant spre vest. De la Harrysburg la Pittsburg, la Duluth şi Fargo. Apoi, în 1978, ajunsese la Denver. De fiecare dată şablonul era acelaşi: un articol de "bun-venit", în care numele Anniei era menţionat printre altele (ea pierduse "bun-venitul" din Manchester, poate pentru că, bănui Paul, nu ştia că ziarele locale publică aşa ceva), apoi două sau trei decese cu nimic ieşite din comun. După acestea, ciclul începea din nou.
    Până la Denver, cel puţin.
    La început, totul a părut la fel. Era articolul cu NOII SOSIŢI, de această dată decupat din ziarul de circuit intern al Spitalului Receiving din Denver, în care era menţionat numele Anniei. Ziarul intern era identificat, cu scrisul ordonat al Anniei, ca The Gurney.
    - Frumos nume pentru ziarul intern al unui spital, se adresă Paul camerei goale. Sunt surprins că nimeni nu s-a gândit să-l denumească "Scăunelul Mostră".
    Necheză iarăşi cu acel râs înfricoşat, aproape fără să-şi dea seama. Întoarse pagina, iar acolo era primul necrolog, decupat din ziarul Rocky Mountain News.
    Laura D. Rothberg. Lungă suferinţă. 21 septembrie 1978. Spitalul Receiving din Denver.
    Apoi faptele se îndepărtară mult de la şablon. Următoarea pagină anunţa o nuntă, în locul unei înmormântări. Fotografia o înfăţişa pe Annie, nu în uniformă, ci într-o rochie albă de dantelă. Lângă ea, ţinându-i mâinile, se afla un bărbat pe nume Ralph Dugan.
    Dugan era de meserie terapist. Anunţul purta titlul CĂSĂTORIA DUGAN-WILKES. 2 ianuarie 1979, Rocky Mountain News.
    Dugan era un om destul de şters, cu o singură excepţie: semăna cu tatăl Armiei. Paul credea că dacă acesta şi-ar fi ras mustaţa subţire - ceea ce probabil ea l-a determinat să facă imediat după luna de miere - asemănarea ar fi fost aproape nefirească.
    Paul cântări din ochi grosimea paginilor care mai erau în albumul Anniei şi se gândi că Ralph Dugan ar fi trebuit să-şi consulte horoscopul - drace, denumeşte-l ororscop - în ziua în care a cerut-o de soţie pe Annie.
    Cred că sunt mari şanse ca undeva în paginile următoare să găsesc un mic articol despre tine. Unii oameni au stabilite întâlniri în Samarra; cred că tu ai avut stabilită una cu o grămadă de rufe sau cu o pisică moartă pe o scară. O pisică moartă, cu un nume drăguţ.
    Dar se înşela. Următoarea tăietură purta titlul NOI SOSIRI şi provenea din ziarul din Nederland.
    Nederland era un orăşel situat la vest de Boulder. Nu chiar aşa de departe de aici, consideră Paul. Pentru un moment nu reuşi s-o găsească pe Annie pe lista de nume, apoi realiză că de fapt căuta alt nume. Era acolo, dar devenise parte componentă dintr-o corporaţie socio-sexuală denumită: "Domnul şi Doamna Ralph Dugan".
    Paul ridică brusc capul. Se auzea cumva o maşină? Nu... doar vântul. Cu siguranţă că era vântul. Privi înapoi la albumul Anniei.
    Ralph Dugan se întorsese la meseria lui, aceea de a-i ajuta pe cei handicapaţi, pe cei şchiopi şi pe orbii de la Spitalul Districtual Arapahoe; probabil că şi Annie se întorsese la acea muncă onorabilă a asistentelor care ofereau ajutor şi confort celor grav răniţi.
    Acum o să înceapă omorurile, gândi el.
    Singura întrebare importantă este referitoare la Ralph; când o să urmeze el: la început, la mijloc sau la sfârşit?
    Dar iarăşi se înşelase. În locul unui necrolog, următorul articol era o copie Xerox a unui anunţ imobiliar. În colţul din stânga sus al anunţului era poza unei case. Paul o recunoscu doar datorită grajdului - la urma urmelor, nu văzuse niciodată casa pe dinafară.
    Dedesubt, Annie scrisese cu mâna sa fermă:
    Avansul a fost plătit pe 3 martie 1979. Actele le-am semnat pe 18 martie 1979.
    O casă pentru când se vor pensiona? Paul se îndoia. O casă de vară? Nu; nu-şi puteau permite luxul. Deci...
    Ei bine, poate-i doar o fantezie, dar încearcă asta. Poate că ea chiar îl iubeşte pe Bătrânul Ralph Dugan. Poate că a trecut un an şi ea încă nu a mirosit nimic cockadoodie la el.
    Ceva cu siguranţă s-a schimbat; nu mai fusese nici un necrolog de la...
    Dădu înapoi paginile ca să verifice.
    De la Laura Rothberg, în septembrie 1978. Ea s-a oprit din omoruri cam în acelaşi timp când l-a cunoscut pe Ralph. Dar asta era atunci, iar noi suntem acum; acum presiunea a început să crească iarăşi. Stările depresive revin. Ea îi priveşte pe oamenii bătrâni... cei bolnavi mortal... şi se gândeşte cât de nenorociţi sunt ei şi probabil că-şi spune:
    Acest mediu mă deprimă. Lungile coridoare pavate cu gresie, mirosurile, scârţâitul pantofilor cu talpă de crep şi sunetele oamenilor suferinzi. Dacă pot să plec din acest loc, o să mă fac bine.
    Deci, aparent, Ralph şi Annie s-au întors la ţară, la aerul curat.
    Întoarse pagina şi tresări.
    Mâzgălite la sfârşitul paginii erau cuvintele: 43 AUG. 1980. DU-TE DRACULUI!
    Hârtia, groasă cum era, se rupsese în câteva locuri datorită furiei cu care ea ţinuse stiloul.
    Era articolul cu titlul DIVORŢUL S-A PRONUNŢAT, din ziarul din Nederland, dar el trebui să-l întoarcă ca să se asigure că Annie şi Ralph luaseră parte la acest divorţ. Ea îl lipise cu capul în jos.
    Da, ei erau. Ralph şi Annie Dugan. Motive: cruzime mintală.
    - Divorţul după o scurtă suferinţă, murmură Paul şi iarăşi privi în sus, părându-i-se că a auzit o maşină care se apropie. Vântul, doar vântul... totuşi, ar fi mai bine să se ducă la adăpostul sigur, oferit de camera sa. Nu era doar durerea care devenea din ce în ce mai intensă; el se apropia de o stare de totală teroare.
    Dar se aplecă iarăşi asupra albumului. Straniu, foarte straniu, dar era prea interesant ca să-l poată pune jos.
    Era ca un roman atât de dezgustător, încât trebuia să-l termini.
    Căsătoria Anniei se desfăcuse într-o manieră mult mai legală decât anticipase Paul. Părea corect să spui că divorţul chiar avusese loc după o scurtă suferinţă - un an şi jumătate de fericire matrimonială nu înseamnă prea mult.
    Cumpăraseră în martie o casă, iar acesta nu este un pas pe care să-l faci dacă simţeai cum ţi se destramă căsătoria. Ce se întâmplase? Paul nu ştia. Ar fi putut inventa o poveste, dar ar fi fost numai o supoziţie. Apoi, citind încă o dată articolul, observă ceva sugestiv:
    Angela Ford contra John Ford. Kirsten Frawley contra Stanky Frawley. Danna McLaren contra Lee McLaren şi... Ralph Dugan contra Anne Dugan.
    Există un obicei american, nu-i aşa? Nimeni nu vorbeşte prea mult despre el, dar există. Bărbaţii fac cereri de căsătorie la lumina Lunii; femeile intentează procesul de divorţ. Nu ÎNTOTDEAUNA se întâmplă aşa, dar de obicei da. Deci ce are de spus această structură gramaticală? Angela spune: "Ieşi din casă, Jack!"
    Kirsten spune: "Fă-ţi planuri noi, Stan!"; Danna spune: "Lasă-mi cheile, Lee!". Şi ce spune Ralph, singurul bărbat care este trecut PRIMUL în această coloană? Cred că probabil a spus: "Lasă-mă să plec dracului de aici!"
    - Poate că a văzut pisica moartă de pe scări, zise Paul.
    Pagina următoare. Alt articol: NOI SOSIRI. Acesta era din ziarul Camera din Boulder, Colorado. Era o fotografie cu noii membri ai personalului, stând pe peluza din faţa Spitalului Boulder. Annie era în rândul doi, faţa ei fiind un cerc alb sub boneta cu bandă neagră. Altă deschidere a unui alt show. Dedesubt era data de 9 martie 1981. Ea îşi reluase numele de domnişoară.
    Boulder. Acolo înnebunise cu adevărat Annie.
    Întoarse paginile mai repede şi mai repede, oroarea lui crescând, iar în minte persistându-i două întrebări: De ce, pentru numele lui Dumnezeu, nu şi-au dat ei seama mai repede? şi Cum, pentru numele lui Dumnezeu, a reuşit să li se strecoare printre degete?
    10 mai, 1981 - lungă suferinţa, 14 mai 1981 - lungă suferinţă, 23 mai - lungă suferinţă, 9 iunie - scurtă suferinţă, 15 iunie - scurtă, 16 iunie - lungă.
    Scurtă. Lungă. Lungă. Scurtă. Lungă. Lungă. Scurtă.
    Paginile tremurau între degetele lui. Simţea vag mirosul lipiciului uscat.
    - Cristoase, câţi a ucis?
    Dacă era corect să echivalezi fiecare necrolog lipit în acest album cu o crimă, atunci scorul ei era de mai mult de treizeci de oameni până la sfârşitul lui 1981... toate înfăptuite fără nici un singur murmur din partea autorităţilor. Bineînţeles, majoritatea victimelor erau bătrâni, ceilalţi grav răniţi, dar totuşi... te-ai gândi...
    În 1982, în sfârşit, Annie călcă strâmb. Tăietura din Camera din 14 ianuarie, înfăţişa faţa ei searbădă şi imobilă, ca de piatră, reprodusă în mii de puncte mici sub un titlu care spunea: A FOST NUMITĂ NOUA SORĂ ŞEFĂ A MATERNITĂŢII.
    Pe data de 29 ianuarie au început decesele din maternitate.
    Annie înregistrase toată povestea în stilul ei meticulos. Lui Paul nu-i fu deloc greu s-o urmărească. Dacă oamenii care-ţi vor capul ar fi găsit acest album, Annie, tu ai fi acum în închisoare - sau în vreun azil - şi ai sta acolo toată viaţa.
    Primele două decese infantile nu creaseră suspiciuni - unul dintre bebeluşi avusese serioase defecte din naştere. Dar, bebeluşii, handicapaţi sau nu, nu sunt acelaşi lucru cu bătrânii care mor de blocaj renal sau cu victimele accidentelor de maşină aduse încă vii la spital, în ciuda faptului că le lipseşte jumătate din cap sau că au găuri imense în abdomen. Apoi ea a început să-i ucidă şi pe cei sănătoşi laolaltă cu cei bolnavi.
    El bănuia că, în psihoza ei acută, începuse să-i vadă pe toţi ca biete, biete fiinţe.
    Pe la mijlocul lui martie 1982 fuseseră deja cinci decese infantile în Spitalul Boulder. A fost dezlănţuită o investigaţie amplă. Pe 24 martie, Camera numea agentul mortal ca fiind o "substanţă toxică". O "sursă de încredere din spital" era citată, iar Paul se întrebă dacă nu cumva acea sursă nu fusese chiar Annie Wilkes.
    Un alt copil muri în aprilie. Doi în mai.
    Apoi, de pe prima pagină a ziarului Denver Post din 1 iunie:

    SORA-SEFĂ A MATERNITĂŢII ESTE INTEROGATĂ ÎN LEGĂTURĂ CU DECESELE INFANTILE.
    Nu s-au formulat " încă " acuzaţii, Spune Purtătoarea de Cuvânt a Cabinetului Şerifului.
                                                               de Michael Leith
    Annie Wilkes, în vârstă de treizeci şi nouă de ani, sora şefa a secţiei de maternitate a Spitalului Boulder, este interogată în legătură cu moartea a opt nou-născuţi - decese care au avut loc de-a lungul unei perioade de mai multe luni. Toate decesele s-au produs după numirea în post a domnişoarei Wilkes.
    Când a fost întrebată dacă domnişoara Wilkes se află în stare de arest, purtătoarea de cuvânt a Cabinetului Şerifului, Tamara Kinsolving, a spus că nu. Când a fost întrebată dacă domnişoara Wilkes a venit de bunăvoie să dea informaţii în legătură cu cazul, doamna Kinsolving a replicat:
    "Trebuie să spun că nu s-a întâmplat aşa ceva. Lucrurile sunt puţin mai serioase decât atât". Întrebată dacă Wilkes a fost acuzată de vreo crimă, doamna Kinsolving a răspuns: "Nu. Nu încă".
    Restul articolului era o retrospectivă a carierei Anniei. Era evident că se transferase dintr-un loc în altul foarte des, dar nu exista nici o aluzie la faptul că în toate spitalele unde lucrase Annie, nu doar în cel din
Boulder, oamenii aveau o tendinţă să o mierlească atunci când ea era prin preajmă.
    Se uită fascinat la fotografia alăturată.
    Annie reţinută de poliţie.  Dumnezeule mare, Annie reţinută de poliţie; idolul nu se prăbuşise, dar se clătina... se clătina.
    Urca nişte scări de piatră în compania unui poliţist aspru; faţa ei era opacă, golită de orice expresie. Era îmbrăcată în uniforma de asistentă medicală şi purta pantofi albi.
    Pagina următoare: WILKES ESTE ELIBERATĂ, O MAMĂ ESTE INTEROGATĂ.
    Scăpase. Cumva, scăpase cu faţa curată. Era momentul să dispară şi să reapară în altă parte - Idaho, Utah, poate California.
    În loc să facă asa ceva, ea se reîntorsese la serviciu. Şi în locul unui anunţ cu NOI SOSIRI dintr-un oraş de undeva mai la vest, era un titlu imens din Rocky Mountain News de pe prima pagină a ediţiei din 2 iunie 1982.
    Oroarea continuă
    ÎNCĂ TREI DECESE INFANTILE ÎN SPITALUL BOULDER
    Două zile mai târziu autorităţile au arestat un infirmier puertorican, ca să-l elibereze însă după nouă ore. Apoi, pe 19 iulie, şi Denver Post şi Rocky Mountain News anunţau arestarea Armiei. La începutul lui august a avut loc o audiere preliminară. Pe 9 octombrie a început procesul pentru uciderea fetiţei Christopher, un copil de sex feminin în vârstă de o zi. În afara fetiţei Christopher mai erau încă şi alte şapte acuzaţii de crimă cu premeditare. Articolul sublinia că unele dintre victimele Anniei trăiseră îndeajuns de mult ca să le fie date nume adevărate.
    Înserate între relatările de la proces, erau Scrisori către Editor, tipărite în ziarele din Denver şi din Boulder. Paul înţelese că Annie fusese tentată să le aleagă doar pe cele mai ostile - acelea care întăreau părerea ei deformată despre specia umană ca fiind Homo împieliţatus - dar, după orice standarde, erau insultătoare. Se părea că existase un consens: spânzurătoarea ar fi fost ceva prea blând pentru Annie Wilkes. Un corespondent o poreclise Lady Dragon, iar porecla se împământenise pe durata procesului. Mulţi fuseseră de părere că Lady Dragon ar trebui sfârtecată de vie cu furculiţe înroşite în foc, iar mulţi indicaseră că ar fi fost foarte doritori să participe la linşare.
    Lângă una dintre aceste scrisori, Annie notase cu mână tremurătoare şi oarecum patetic, complet diferit de scrisul ei ferm:
    Pietrele azvârlite în mine mi-ar rupe oasele, dar cuvintele nu mă vor răni niciodată.
    Era evident că cea mai mare greşeală a Anniei fusese că nu se oprise atunci când oamenii au realizat că ceva se întâmplase. Era rău, dar din nefericire, nu destul de rău. Idolul doar se clătinase. Cazul prezentat de procuratură era în întregime circumstanţial, iar în unele locuri atât de subţire, încât puteai citi prin el un ziar.
    Procurorul districtual avea ca dovezi: o urmă de mână de pe faţa şi gâtul fetiţei Christopher, care corespundea cu dimensiunea mâinii Anniei, completată cu semnul lăsat de ametistul de la inelul pe care ea-l purtase la mâna dreaptă; intrările şi ieşirile din camera nou-născuţilor care, în mare, corespundeau cu decesele copiilor. Dar Annie era sora-şefă a maternităţii, la urma urmei, deci tot timpul intra şi ieşea de acolo. Apărarea a fost în stare să arate multe alte ocazii când Annie a intrat în acea cameră şi nu s-a întâmplat nimic anormal.
    Paul se gândi că asta era similar cu a demonstra că meteoriţii n-au lovit niciodată Pământul,  prezentând cinci zile când nici măcar unul singur n-a lovit lanul nordic al Fermierului John, dar putea să înţeleagă cât de mult cântărise acest argument în faţa juraţilor.
........................................................................................................