2.
Matei se ridică de lângă trupul lui Panaitescu. Rosti sec:
- Mai mort decât atât nu poate fi.
Îşi muşcă buzele până la sânge încercând să se stăpânească.
Grigore Popa îşi puse ochelarii. Mâinile îi tremurau.
- Otravă! Nenorocitul a murit otrăvit. Se vede după culoare. E vânăt.
- Deci o crimă! exclamă îngrozită Valerica Scurtu.
Melania Lupu şopti cu lacrimi în ochi:
- Ar fi prea îngrozitor..... Atinse uşor braţul sculptorului: De ce? Nu înţeleg nimic.
Tânărul îngenunche din nou mirosind buzele cadavrului. Simţi o aromă iute, de migdale.
- Cianură? întrebă Grigore Popa.
- Da... Cred că da.
Valerica Scurtu plângea cu sughiţuri. Trupul sfâşiat de convulsii tresărea electrocutat. În fond, moartea lui Panaitescu o lăsa rece. Deşi convieţuiau în aceeaşi locuinţă de ani de zile, se cunoşteau foarte puţin. Profesorul fusese un vecin comod şi discret, calitate ţinând mai mult de o superbă indiferenţă vizavi de tot ce se petrecea dincolo de limitele stricte ale perimetrului în care evolua şi de o sinceră lipsă de curiozitate pentru viaţa şi treburile colocatarilor. Lipsea aproape toată ziua, iar seara ieşea cu nevastă-sa, amândoi ciudat de eleganţi faţă de existenţa precară pe care o duceau acasă. Mâncau pe apucate, prin expresuri sau din pacheţele mici de băcănie.
Plângea de frică, din cauza emoţiilor şi a nervilor măcinaţi în insomnii ucigătoare, doborâtă de tensiunea ultimelor evenimente.
Sculptorul se aşeză călare pe un scaun. Aruncă spre ceilalţi o privire înveninată:
- Care din voi e şmecherul? În ochi i se aprinse un licăr sarcastic. Se adresă lui Popa: Cred că n-ar strica să consultăm niţel carneţelul dumitale. Pun pariu că e şi Panaitescu pe listă.
Fruntea bătrânului se întunecă.
- Tinere, eşti un dobitoc!
- Hm, nu atât cât îţi închipui. Simţea nevoia să vorbească, să se audă, să-şi astâmpere spaima care i se strecurase în vine. Ochii îi alunecară: Poate că nici domnişoara Scurtu nu e atât de străină pe cât pare. Draga noastră Valerica e amatoare de senzaţii. Pândeşte oamenii în baie. În special bărbaţii...
- Ticălosule!
- ... se uită pe gaura cheii. Acum se află probabil într-o perioadă de spleen. O crimă e o chestie!
Melania Lupu îşi încleştă degetele.
- Domnule Matei, vă rog, nu trebuie... Suntem şi aşa destul de necăjiţi.
- Îşi închipuie că, dacă ne împroaşcă cu noroi, e deştept, spuse înfundat Grigore Popa. Cretin!
Sculptorul îşi miji ochii:
- Trece-mă pe listă! Se ridică ameninţător: Unul din voi l-a ucis pe Panaitescu.
- Tu! Tu! reuşi să exclame Valerica Scurtu.
Bătrânul ridică sprâncenele:
- Chiar! De ce n-ai fi dumneata criminalul?
- Fiindcă eu ştiu că nu eu l-am ucis. Unul din voi trei a făcut-o.
- Hm! ricană dispreţuitor Grigore Popa. Halal logică!
- Pentru mine e destul de bună.
- Domnule Matei! Melania Lupu făcu câţiva paşi înainte: Vă rog! Doar am văzut cu toţii.
Domnul Panaitescu n-a înghiţit nimic, n-a luat nimic din mâna noastră. Cianura omoară instantaneu. Cum putea să-l ucidă unul dintre noi?
- Nu ştiu, aici e trucul. Dar cineva a făcut-o.
- Cretinul are dreptate.
Valerica Scurtu îşi înfipse mâinile în păr.
- De ce?! Dumnezeule! De ce?!
Lui Popa îi tremura colţul gurii:
- E simplu. Banii se împart acum la... patru.
Doru Matei îl privi gol:
- Deocamdată...
Mult mai t\rziu îşi dădu seama că ceva care n-avea legătură cu moartea lui Panaitescu, ceva nelămurit, o indispoziţie de ordin fizic îl irita. Ridică brusc storurile. O lumină rece de dimineaţă cu ger şi soare năvăli în încăpere scormonind toate ungherele.
Grigore Popa îşi duse mâna la ochi:
- Tinere, dacă simţi nevoia să-ţi biciuieşti nervii...
Sculptorul avu un gest de nerăbdare:
- Nu suport becul când afară e ziuă. Clar? Îşi privi ceasul: Poate că ar trebui să anunţăm Miliţia. E aproape 9, 30. Ne vor întreba de ce am aşteptat atât.
Valerica Scurtu tresări. Privea constant într-un singur punct, evitând trupul lui Panaitescu.
Îngăimă:
- Miliţia?!
- Aşa se obişnuieşte când oamenii îşi dau duhul din senin, explică sardonic Matei.
Grigore Popa cu bărbia nerasă prinsă între degete se interesă ironic:
- Te-ai gândit cumva ce o să le povesteşti?
- Las chestia asta pe seama dumitale. Fiecare autor îşi explică opera.
- Hm, învaţă să-ţi ascuţi mai bine săgeţile când le slobozi din arc. Altfel ricoşează. Ricoşează penibil...
Doru Matei apucă nervos marginea scaunului. Replică violent:
- Ce-i drept, n-am experienţa dumitale! Nu întocmesc liste!
- Vă rog nu vă certaţi, imploră Melania Lupu. Avem atâtea de făcut...
Bătrânul n-o luă în seamă. Îşi îndreptă degetul spre sculptor:
- Vreau să-ţi spun ceva, tinere! În general, nu m-am omorât cu sfaturile. Oamenii trebuie să-şi poarte singuri de grijă. Cine nu ştie s-o facă e aprioric condamnat. Trăim însă împrejurări speciale şi din nefericire sunt tot atât de amestecat ca şi voi în povestea asta... bizară.
Sculptorul începu să fredoneze ostentativ:
- Ce cauţi tu în viaţa mea / De ce ai venit să-mi tulburi liniştea...
Melania Lupu nu-şi lua ochii de la bătrân. Şopti:
- Lăsaţi-l, domnule Matei, să vorbească.
Popa râse:
- Mă ascultă, n-avea grijă! Anunţăm Miliţia, va să zică. Vin ăia peste noi şi constată crima. Încep întrebările. Cine? De ce? Cum? Admitem ipoteza că-l descoperă pe asasin...
- Sper! scrâşni Valerica Scurtu.
Bătrânul clătină din cap:
- Criminalul va vorbi, domnişoară! Va mărturisi de ce a făcut-o. Nu-i mai pasă de nimic, de vreme ce va admira natura după nişte gratii.
- Clar! admise Matei. Glasul nu păstra nici umbră de supărare. Iar statul ne umflă tablourile. Şi ziceaţi adineauri că e total ramolit!
- Să luăm acum varianta cealaltă. Că nu-l descoperă. Individul care l-a aranjat pe Panaitescu pare al dracului de dibaci.
- Vor clasa dosarul şi cu asta basta!
Grigore Popa se lăsă pe spatele fotoliului:
- Încep să cred că într-adevăr nu eşti dumneata asasinul. Ştii ce înseamnă, tinere, să clasezi un dosar? Asta presupune săptămâni şi chiar luni de cercetări, anchete şi paraanchete. Vom fi urmăriţi pas cu pas, minut de minut. Iar peste patru zile vine tipul din Amsterdam. Nu cred că l-ar bucura peste măsură ca la întrevedere să asiste şi doi-trei miliţieni. Respiră adânc: La chestiile astea v-aş ruga să reflectaţi.
Sculptorul începu să se plimbe nervos prin încăpere. Ţinea mâinile în buzunare, zornăind zgomotos cheile. Se opri în dreptul bătrânului:
- Nu văd realmente nici o ieşire. Făcu o pauză şi adăugă nesigur: Dumneata... dumneata trebuie să te fi gândit la ceva. Când ucizi te gândeşti la urmări.
Popa râse amar:
- Cu proxima ocazie îţi promit s-o fac.
- Dumnezeule! gemu Valerica Scurtu apăsându-şi degetele pe tâmple. O durea capul şi-i venea să vomite. De s-ar termina toată povestea! Nu mai rezist.
- N-avem nicio soluţie, conchise Matei. Doar, în sfârşit, doar dacă nu avertizăm Miliţia.
- Şi ce faci cu cadavrul? Îl îngropi în Cişmigiu?
Sculptorul îşi reluă agitat plimbarea.
- Cred că e destul de simplu, se auzi glasul limpede al Melaniei Lupu.
Popa dădu sceptic din cap. Bătrâna continuă liniştită:
- N-avem decât să susţinem că domnul Panaitescu s-a sinucis.
Se întoarseră iute, privind-o cu ochii căscaţi. Melania Lupu zâmbea fermecător. Motanul îşi freca blana moale de picioarele ei.
Matei avu senzaţia că priveşte un tablou. Lipseau doar flăcările din cămin, rafturile lungi cu vase de aramă şi un prunc roz-bombon care trage pisica de coadă.
- Fenomenal! exclamă sculptorul. Ce idee!
Se uita la ea cu o surpriză nemărginită. Bătrâna îşi plecă ochii modestă.
- Nu e nimic extraordinar, domnule Matei. Oricui i-ar fi putut trece prin minte, cu condiţia să se gândească în linişte. Dumneavoastră eraţi prea afectat... Îşi trecu vioaie mâna prin păr: Acum trebuie să ne grăbim.
Grigore Popa îşi înghesui zâmbetul. Privirea ascunsă sub sprâncenele groase îi strălucea.
- Să ne grăbim. Avem, bănuiesc, de jucat o mică comedioară.
- Întâi, propuse Melania Lupu, trebuie să-l transportăm pe domnul Panaitescu în camera dumnealui.
- Las' că stă destul de bine şi aici, opină sculptorul, căruia îi repugna gândul că ar atinge trupul fără viaţă.
Bătrâna îl mustră dulce:
- Domnule Matei, n-avem voie să facem greşeli. Nimeni nu se sinucide într-un hol comun. Când iei astfel de hotărâri, cred că sunteţi de acord cu mine, simţi nevoia să fii singur. E o chestiune de psihologie elementară.
Grigore Popa desenă nişte spirale în aer:
- He, he! Şcoală înaltă!
Melania Lupu îl privi peste umăr. O privire transparentă.
- Nu trebuie ignorat nici celălalt aspect. Vom putea lesne explica de ce am chemat atât de târziu Miliţia. N-am ştiut, n-am văzut... Dar pentru că orele înaintau, iar dumnealui nu mai părăsea odaia ne-am gândit, nu-i aşa, ca buni vecini, că ar putea să se simtă rău...
Valerica Scurtu îşi aminti că iarna trecută fusese bolnavă de gripă o săptămână şi nimeni nu se gândise să-i aducă un ceai. Nici măcar nu-i bătuseră în uşă...
Matei izbucni în râs. Prinse în palme umerii bătrânei:
- Hai că-mi placi!
Transportară cadavrul şi-l întinseră pe pat. Se uitau în jur impresionaţi de sărăcia interiorului.
O masă şchioapă, două scaune ieftine, divanul cu arcurile stricate, un bec simplu fără abajur care atârna sinistru din mijlocul tavanului. Ibricul de cafea se răcise pe reşou, alături de maşina de scris.
- Aha! bombăni Grigore Popa. Uite cine consuma electricitatea!
Melania Lupu se îndreptă. Gâfâia. Îşi trecu degetele străvezii peste fruntea asudată.
- Încă puţin şi înţepenea. Norocul nostru că s-a îmbrăcat înainte. Surîse: Sinucigaşii sunt cocheţi, ţin la toaleta lor. O prietenă de-a mea s-a aruncat de la etaj. Vă rog să mă credeţi, s-a sculat de la 5 dimineaţa, şi-a frizat părul, şi-a călcat cea mai frumoasă rochie. S-a parfumat chiar...
- Ai prieteni interesanţi, constată Grigore Popa cu un rânjet.
Bătrâna replică senină:
- Am avut într-adevăr noroc, îmi dau seama.
Valerica Scurtu se sprijini epuizată de perete. Părul prins în panglica neagră îi descoperea urechile galbene, cu cercei subţiri de aur. Părea la capătul puterilor.
- Nu s-a terminat?
- Ai puţină răbdare. Melania Lupu scrută îngrijorată faţa golită de sânge: Odihneşte-te, draga mea. O să mă ajute dumnealor. Se uită în jur: Va trebui să confecţionăm o mică scrisoare.
- Aha! înţelese Grigore Popa.
Zâmbea mereu. Sculptorul, mai puţin perspicace, îşi încreţi fruntea:
- Ce scrisoare?
- De adio, fireşte, prin care-şi ia rămas-bun de la soţie.
Grigore Popa îşi adună haina la gât.
- Aiureală! Se strâmbă: Cel mai analfabet grafolog va simţi imediat falsul. Caută altceva, cucoană!
- Dar m-aţi înţeles greşit, făcu bătrâna uşor vexată. Vom bate scrisoarea la maşină. El însuşi obişnuia să-şi rezolve astfel toate lucrările. Zâmbi încurcată: Aţi uitat cât vă enerva ţăcănitul? Când aruncaţi cu papucii în uşă...
Nu mai aşteptă răspunsul şi luă o foaie de hârtie aşezând-o în maşină.
Grigore Popa râse scurt.
- Eşti vesel, domnule! constată sculptorul.
Celălalt îşi strânse buzele. Expresia i se înăsprise.
- Am o impresie ciudată...
- Adică?
- Toate astea par învăţate pe dinafară.
- Premeditare? bâlbâi Matei.
Bătrânul tăcu.
Melania Lupu scoase hârtia din maşină şi citi încă o dată textul.
- "Draga mea Coca. Ideea de a pune capăt unei vieţi care a încetat să-mi aducă vreo bucurie mă preocupă de mult. Priveşte actul meu ca pe o eliberare, pune-l pe seama unei incapacităţi de a trăi, de a mă adapta, de a nu aştepta cu indiferenţă şi plictiseală un mâine, un an care urmează. Nu toţi avem vocaţia de a exista. Eu m-am născut cu această infirmitate. Iartă-mă. Gândul că acum sunt fericit poate constitui pentru tine o mângâiere."
Grigore Popa îşi drese glasul:
- În general, oamenii îşi pun laţul de gât pentru rezoane mai concrete.
- Aveţi dreptate, dar dacă am fi inventat un motiv, Miliţia s-ar fi grăbit să-l cerceteze.
- Just! conchise Matei.
- Şi-apoi, reluă bătrâna, Panaitescu era un individ ciudat, închis, absent, cam blazat. Un astfel de bărbat ar fi putut... Îşi înghiţi saliva: Hotărârea lui, sunt convinsă, nu va surprinde prea mult.
Valerica Scurtu îşi lipi mâinile asudate de zid.
- Am impresia că visez...
- Epistola rămâne neiscălită? se interesă sculptorul.
Bătrânica îşi îndreptă cutele capotului apoi reflex părul.
- M-am gândit şi la asta. Se răsuci pe călcâie: Domnule Popa, mi se pare că anul trecut aţi primit o carte poştală de la Panaitescu. Era cu soţia dumnealui pe litoral. Cred că vă ruga să daţi anumite relaţii elevilor care-l caută la telefon...
- Trebuia să-mi închipui că cenzurezi totul, mârâi bătrânul. Nu ştiu dacă o mai am.
- Oh, sunt convinsă că da. Declară candidă: în locul dumneavoastră aş căuta în cutia aceea mică, din lemn de santal.
Omul o privi perplex. Vru să spună ceva, dar renunţă şi o aduse.
- Ah! În sfârşit! exclamă Melania Lupu bătând din palme ca un copil. Eram sigură că nu mă înşel.
Puse cartea poştală pe masă, luă o bucată de hârtie şi încercă să imite semnătura profesorului.
După mai multe tentative se declară satisfăcută.
- O să meargă!
Ceilalţi o priveau muţi. Bătrâna duse degetul la frunte:
- Stiloul!
Sculptorul îl scoase grăbit pe al lui şi i-l oferi.
- Domnule Matei, râse îngăduitor Melania Lupu, gândiţi-vă ce şi-ar închipui Miliţia constatând că Panaitescu a folosit stiloul dumneavoastră. Pe al lui îl caut.
Îl găsiră într-unul din buzunare. Bătrâna se aşeză din nou în faţa biroului. Cu un calm desăvârşit, fără să-i tremure mâna, reproduse dintr-o singură trăsătură de condei iscălitura lui Panaitescu.
P-ul în special şi parafa complicată erau desăvârşite.
- Fantastic! exclamă sufocat Matei. Asta zic şi eu plastografie!
Melania Lupu îşi îndreptă spatele:
- Nu e mare lucru. Puţină îndemânare. Cartea poştală o s-o rupem. Să nu se poată face comparaţie... Şochează două semnături identice.
Şterse stiloul cu batista, apoi clapele maşinii de scris. Se adresă cu un surâs amabil sculptorului:
- Domnule Matei, vreţi să mă ajutaţi? Trebuie doar să ridicaţi maşina. Aşa! Aşa! Aici pe pat e foarte bine. Puţin mai la stânga... Perfect! Clipi privindu-l drept în ochi: N-avem voie să neglijăm amprentele. Sunt convinsă că mă înţelegeţi...
Valerica Scurtu se apropie cu paşi împleticiţi:
- Asta ce mai e?
Bătrâna lua unul câte unul degetele lui Panaitescu apăsându-le pe diferite clape. Explică binevoitoare:
- Doar şi-a bătut scrisoarea la maşină. Vor căuta amprentele şi le vor găsi. Fiţi atent, domnule Matei! Niciodată nu apeşi la o astfel de maşină pe fixator cu mâna dreaptă! O faci totdeauna cu arătătorul sau inelarul de la stânga. Carul, desigur, tot cu stânga... Ţineţi scama de orientarea literelor!
Grigore Popa clătină din cap edificat:
- Pe lângă asta, Vitto Genovese e un copilaş dulce...
Părea interzis. Bătrâna pe care de ani de zile se obişnuise s-o nesocotească, o femeie lipsită de interes, bleagă şi copilăroasă cu pisicile şi brazii ei de Crăciun - tăia cu o săptămână înainte steluţe şi panglici de staniol, bucurându-se ca o fetiţă - cu pantofii ei micuţi şi uzaţi unde-şi punea singură câte un cadou ieftin, cu colecţia de ilustrate înflorate, căpăta acum dimensiuni noi, înspăimântătoare. ÎI uimeau sângele ei rece, adresa cu care intuia şi desăvârşea câte un amănunt lugubru. Îi atribui spontan o biografie aventuroasă: escroacă de talie mondială, complicea şi amanta vreunui mare gangster din ţară ori de aiurea. Îi acorda dintr-o dată însuşiri cu generozitatea tipică marelui reviriment.
Surpriza pe care o încercăm faţă de cineva se cere consumată, fantezia dezlănţuită adăugând substanţial materialului faptic.
Actuala carte de vizită a Melaniei Lupu, casnică, văduva unui modest funcţionar în Ministerul de Finanţe - era convins - reprezenta doar un camuflaj, o cacealma formidabilă de care ea însăşi probabil râdea cu hohote, în pătucul de fecioară cu îngeraşi şi bile de bronz.
- Desigur, domnule Matei! o auzi. V-aţi gândit foarte bine. Avem nevoie de un pahar. O picătură de apă e suficient.
Tânărul o servea prompt, grăbit, cu zelul caracteristic al subalternilor faţă de superiorii pe care-i admiră.
Grigore Popa se aşeză pe un scaun.
- Din câte îmi dau seama, pregătiţi paharul din care Panaitescu şi-a sorbit fericirea. Cum faceţi rost de cianură?
- M-am gândit şi la asta, replică, zglobie ca un cintezoi, Melania Lupu.
- Al dracului să fiu dacă mă surprinde!
Bătrâna îşi consultă modestă manichiura:
- Ne vom retrage fiecare în odaia noastră cinci minute. În acest răstimp, persoana care, în sfârşit, ne poate împrumuta puţină otravă, o va lăsa pe această masă. Totul se va petrece cât se poate de discret.
Părăsi cu demnitate odaia. Grigore Popa începu să râdă.
- Aici ai zbârcit-o, tanti! observă decepţionat Matei.
2.
Pe masă nu se afla nimic. Valerica Scurtu se lăsă fără puteri pe marginea patului. Atinse trupul lui Panaitescu şi sări în sus urlând.
Melania Lupu o dojeni plină de menajamente:
- Ţi-am spus, draga mea, să te odihneşti. În plus, trebuie să te gândeşti cum vei explica domnilor de la Miliţie faptul că nu te-ai dus azi la serviciu.
Femeia dădu din cap încăpăţânată. Explică totuşi:
- Am o recuperare.
- Perfect.
Valerica se sprijini din nou de perete urmărindu-i cu ochi lucioşi.
- Mai rămâne să rezolvăm chestia cu cianura, aminti înfrigurat sculptorul.
- Ai răbdare, tinere! Pariez că doamna a şi găsit o soluţie.
- Îmi acordaţi multă încredere, surâse Melania Lupu. Într-adevăr, am găsit. Vom colecta puţină salivă de la domnul Panaitescu. Vă asigur că la analiză pe cioburile de sticlă se va descoperi otrava. Paharul i-a căzut din mână şi s-a spart. Nimic mai firesc. Patul e înalt, iar duşumeaua, goală.
Valerica Scurtu se cutremură. Ieşi din cameră gata să leşine.
3.
Bătrâna îşi admira opera.
- Cred că n-am omis nimic. Se întoarse spre ceilalţi: Mi-aş îngădui acum, evident, dacă-mi permiteţi, să-mi exprim câteva păreri.
Grigore Popa clătină din cap fără să comenteze.
- Întâi să trecem în hol. Atmosfera a devenit apăsătoare.
O urmară ca nişte automate. Matei înghiţi în sec:
- Aş bea ceva. Simt că-mi vâjâie creierii!
- Sunt convinsă că tuturor ne-ar face bine o picătură.
Sculptorul aduse o sticlă de rom şi câteva păhărele.
- Eu nu beau! strigă Valerica Scurtu trăgându-şi laţele.
- Idem, tinere! făcu Popa clătinând degetul în aer fără să mişte mâna. Râse sardonic: în general, vreau să-l văd pe ăla care mai bea ceva în casa asta...
Melania Lupu îl privi cu luare aminte. Coborî pleoapele încurcată:
- Îmi pare rău că te-am deranjat, domnule Matei, poate că dumnealor au dreptate. Nu e cel mai potrivit moment.
Sculptorul rămase descumpănit, apoi ridică din umeri:
- Duceţi-vă dracului!
Scoase dopul şi duse sticla la gură. Brusc, se răzgândi. În ochi i se aprinse o lumină veselă.
- Nu vreau să se împartă la trei! Cel puţin nu din cauza mea.
Bătrâna respiră adânc.
- Să stabilim deci ultimele detalii. Îşi privi ceasul agăţat de gât. Este ora 11. Vom susţine că l-am găsit pe Panaitescu... Mă rog, acum circa un sfert de oră. Adică la 10.45. Ne-a intrigat liniştea suspectă.
- N-o să iasă nimic din toată povestea asta, gâfâi Valerica Scurtu. Ţineţi minte ce vă spun! E o nebunie! Puşcăria ne mănâncă!
Matei trase adânc din ţigară. Observă sarcastic:
- Mai ai timp să renunţi. Fă-ţi bagajul şi întinde-o! O măsură dintr-o parte: Sunt convins chiar că nu ţi-ar strica să schimbi aerul.
Femeia îl ţintui cu furie dementă, albă la faţă.
- Peşte ordinar! Ţi-ar...
- Stăpâneşte-te, draga mea, interveni Melania Lupu. Dumnealui glumeşte. Ţinem doar cu toţii la dumneata şi sunt convinsă că te vei descurca foarte bine. Continuă repede, înăbuşind scandalul: Ne vor întreba despre Panaitescu, despre obiceiurile lui, eventuale neînţelegeri cu soţia. Consider că e bine să ne manifestăm, desigur fără ostentaţie, toată amărăciunea faţă de gestul nesăbuit, regretul pentru moartea unui vecin cumsecade. Sunt sigură că acestea sunt de fapt sentimentele noastre adevărate, şi nu văd de ce nu le-am mărturisi.
Popa se hlizi pastişându-i intonaţiile:
- Vom contribui la cheltuielile de înmormântare - bieţii oameni n-aveau de nici unele - şi-i vom comanda o coroană de flori. Văd şi banderola: "Lui Panaitescu de la vecinii orfani şi neconsolaţi".
- Vai ce idee fermecătoare, domnule Popa! Vă daţi seama ce impresie va face domnilor din Miliţie o coroană?! Căută: Exact! O coroană de garoafe albe cu un medalion de trandafiri roşii. Cât se poate de rafinat. Abandonă brusc tonul elegiac: Dumnezeule! Cum am putut uita?! Nu i-am aprins nici măcar o lumânare bietului om. Suntem doar buni creştini, domnule Popa, nu-i aşa?
Capitolul IV
NEDUMERIRILE MAIORULUI CRISTESCU
1.
Se auzea liniştea.
"În 5-10 minute, vor fi aici, gândi Doru Matei. Ce chestie! Încă nu-mi vine să cred. Totul a venit prea repede... La cât ar putea fi evaluat un Goya în străinătate?"
"Mi-e frică, gândi Valerica Scurtu. Sunt nişte şnapani! Am să fiu cu ochii în patru. Cred că mai am nişte cofeină în şifonier."
Motanul se căţără pe genunchii Melaniei Lupu.
"Valerica are nervi slabi, gândi bătrâna. Doru e insolent, domnul Popa, cam morocănos. Va trebui să vorbesc şi pentru ei, să alung orice impresie dezagreabilă. Contează enorm... Fii atentă, draga mea."
"Nu-mi plac oamenii ăştia, gândi Grigore Popa. Nu mi-au plăcut niciodată, iar acum şi mai puţin. Ultimii pe care i-aş fi luat într-o combinaţie, dar n-am de ales."
Continua să se audă doar liniştea.
2.
Trecându-şi degetele peste obrazul palid, construit din unghiuri, maiorul Cristescu încercă să şi-i închipuie în viaţa de toate zilele. Îi făceau o impresie curioasă. Mizeriile inerente existenţei în comun, micile meschinării, inevitabilele incidente - zece minute în plus la baie, un anume drept la o fereastră sau la o bucăţică de cămară violat, curăţenia WC-ului, eternele suspiciuni privind consumul de electricitate - şi încă altele, o mie, declanşând adevărate războaie în care protagoniştii se apără, atacă, se detestă, cu energie inepuizabilă.
Plimbându-şi privirea de la unul la celălalt, maiorul schiţă rubrici provizorii: un pensionar, o doamnă bătrână, o văduvă în vârstă care ştie să zâmbească... Aveau să fie completate ulterior, revizuite, pentru un timp, chiar uitate. Reprezentau însă un start, iar uneori e util să ştii de unde ai plecat.
Pentru Cristescu, prima impresie, impresia proaspătă şi în general nerecomandabilă avea o valoare specială. Credea într-o anume crispare a obrazului ori linie a gurii sau într-o ridicare a bărbiei. Detalii iniţial izbitoare şi pe care obişnuinţa, cunoaşterea mai aprofundată a individului, le estompează. Ştia cât poate corecta un surâs, o voce caldă sau un gest amabil. Cristescu n-avea nimic împotriva lor, le asimila însă cumva aparte, independent de primul diagnostic.
După 20 de ani de meserie, îşi închipuia că poate califica -cel puţin cu aproximaţie - licărul răutăcios din privirea lui Grigore Popa, ca şi linia coborîtă a gurii proeminente, ochii de copil luminând chipul limpede al Melaniei Lupu. Îi atrăseseră atenţia farmecul aproape periculos al sculptorului, obrazul bolnav, răvăşit al Valericăi Scurtu. Cel de alături, Panaitescu, îşi camufla secretul. Expunea o figură rigidă din care viaţa se alungase ştergînd orice expresie. Un cadavru elegant şi atât.
Maiorul înregistra abstract zgomotele familiare din odaia profesorului.
Glasul domol al locotenentului Azimioară dând dispoziţii aproape în şoaptă, declicul aparatului fotografic, paşii care-l purtau dintr-o parte într-alta a odăii. Se luau amprente, se lucra delicat cu penseta şi pensula muiată în praf de cărbune, se căutau urme şi un "nu se ştie ce" de obicei amănunt ciudat, uneori revelator, alteori parazitar, totdeauna plin de întrebări.
Arătă cu ţigara spre scrinul greoi. Pata de pe zid se întunecase, marginile deveniseră cafenii.
- S-a spart ţeava de la apa caldă, explică Melania Lupu, strângându-şi jacheta. De aceea e aşa de frig.
- Mă întrebam, chiar, tăcu absent maiorul. E neplăcut iarna...
- Trebuie să telefonăm la I. A. L. Nenorocirea ne-a făcut să uităm de toate.
- Da, sigur... Evident! Doamna Panaitescu a fost anunţată?
Valerica Scurtu deschise gura:
- Când era s-o facem? Abia...
- Unde s-o anunţi? Popa ridică din umeri: E la Praga. Cine-i ştie adresa?
- A plecat într-o excursie, preciză Melania Lupu.
Sculptorul vru să spună ceva, dar se răzgândi. Maiorul îl privi câteva clipe apoi se ridică.
- Aş dori să discut cu fiecare din dumneavoastră.
- Adică separat, sublinie cu o nuanţă particulară Grigore Popa.
- Bineînţeles... Aveţi ceva împotrivă să fiţi primul?
Bătrânul puse mâna pe clanţă. Observă încet fără să se uite la nimeni:
- Curios! Sunt foarte mulţi ani de când nimeni nu m-a întrebat dacă am ceva împotrivă.
3.
Era un interior specific de burlac bătrân, cu fotografii cazone şi miros persistent de tutun, cu mobile vechi, moderne acum 50-60 de ani, purtînd urmele peregrinărilor din garnizoană în garnizoană. Perdeluţele de la vitrina dulapului înalt erau date la o parte. Se vedeau înăuntru două ceşti de porţelan, un borcănel albastru de faianţă - "iaurt Mioriţa" - umplut cu nasturi desperecheaţi, tuburi de zaharină, bani mărunţi adunaţi într-o farfurioară. Pe gheridonul cu placă de marmură şi aplicaţii de bronz se aflau o Biblie legată în piele şi discursurile lui Cicero.
Popa îl invită să ia loc în balansoarul din mijlocul odăii. Cristescu refuză. Se apropie de fotografia agăţată deasupra biroului.
- Am fost ofiţer de carieră, explică bătrânul. Colonel...
- Da, da... îngână maiorul apropiindu-se de fereastră. Locuiţi de mult aici?
- Din '50. Sunt cel mai vechi locatar. Ceilalţi au venit mai târziu. Ultimul s-a mutat tânărul.
Cristescu ridică uşor perdeaua. Blocul de peste drum semăna cu un vapor. Câte două rânduri de ferestre erau înfipte în muchia circulară. Nevastă-sa visase totdeauna o cameră cu pereţi rotunjiţi.
"În formă de O. Poţi aranja mobila ca lumea, şi nu pierzi spaţiu..."
Un moşneag traversa strada. Ţinea de mână o fetiţă care muşca dintr-un măr. Mărul şi obrajii aveau aceeaşi culoare.
- Şi Panaitescu?
Se aşezase pe un scaun desfundat, arcurile îl deranjau, dar îi era jenă să se mute. Bătrânii sunt susceptibili şi "n-au bani niciodată"... Strâng pentru boli lungi şi costisitoare, calculează sume umflate destinate medicului, surorii, în fine, "cineva care să-ţi aducă un pahar cu apă" şi se sting de regulă în câteva zile.
Grigore Popa îşi micşoră privirea.
- Cred că s-a mutat la noi prin '54. '54 sau '55. Scoase o agendă şi o răsfoi: Exact: 28 martie 1955. Nevastă-sa a venit ceva mai târziu. Consultă din nou agenda: 14 aprilie.
- De ce?
- Habar n-am. Panaitescu n-a fost un comunicativ, iar eu -râse scurt - nu sunt din cale afară de curios. Când trăieşti ca noi, e de ajuns că te suporţi.
Mărunt, boţit la faţă, ceva mai înalt decât un băieţel, semăna cu o maimuţă cocoţată pe un balansoar.
Maiorul căută din ochi scrumiera.
- Mulţumesc... E aici. Aşadar, sunt foarte mulţi ani de când locuiţi în comun. Cum de nu aţi găsit până acum nicio soluţie?
- Hm! Nici n-am căutat-o. Chestiunea m-ar fi interesat cu 15 - chiar 10 - ani în urmă, dar pe atunci problema caselor era insolubilă. Azi sunt prea bătrân. M-am obişnuit, şi pe urmă îmi revine destul de ieftin.
- Şi ceilalţi?
- Ceilalţi! Melania Lupu, presupun, gândeşte ca şi mine. Motanul, o prăjitură şi televizorul îi ajung. N-are copii, la ce să-şi mai caute o altă casă? Valerica Scurtu aşteaptă să se mărite. Aşteaptă cam de multişor... Poate speră că nenorocitul o să aibă apartament, poate strînge bani... Nu poţi să ştii. Sculptorul are gărgăuni. La vârsta lui, capul ţi-e la altele. Femei, petreceri... Iar Panaiteştii, aţi văzut şi dumneavoastră! Nu i-a interesat şi nu i-ar fi interesat niciodată o gospodărie. Un pat şi un acoperiş le-au fost suficiente. Există oameni din ăştia... Iubesc strada, forfota, locurile publice. Pereţii îi apasă. Mă rog, aşa cred... Au fost amândoi nişte originali.
- Originali, repetă Cristescu scuturând ţigara, probabil vă gândiţi şi la alte aspecte?
Grigore Popa îşi ascunse pumnii la subsuori încetând balansul.
- Îngrozitor de frig... N-am întâlnit încă un cuplu care să le semene. Ea e dactilografă. N-a vrut să se angajeze niciodată. Lucrează acasă pentru diverşi particulari, de dimineaţă până seara, uneori, dar ideea de a-şi lua un serviciu o înspăimântă. Panaitescu avea licenţa în matematică şi trăia din meditaţii. Mi-a spus odată că n-a pus mâna în viaţa lui pe un catalog. Munceau 10-12 ore pe zi. Seara se puneau la patru ace şi plecau în târg.
- Unde?
Bătrânul ridică din umeri:
- Spectacole, vizite, restaurante, cine i-a întrebat?! Mâncau în oraş. Râse din gât: Ăştia n-au deranjat pe nimeni la bucătărie. Stă praful de un deget pe maşina lor de gătit.
Cristescu dădu drumul unui inel de fum. Urmări lung cum se destramă.
- E ceva ciudat...
- Totul e ciudat, declară sibilic Popa.
Ţinea ochii în pământ şi clătina rar din cap:
- Uneori nu mai înţeleg nimic.
Maiorul îl privi atent.
- Vă referiţi la ceva anume?
- Nu... Vorbesc în general.
- Apropo de soţii Panaitescu. Raportat la modul lor de existenţă, sinuciderea, actul în sine mi se pare nefiresc. Mai corect spus, inexplicabil.
Grigore Popa ridică sprâncenele groase descoperindu-şi ochii vârâţi în fundul capului. Avea pleoape cafenii.
- De ce?
- Oamenii aceştia iubeau viaţa. Într-o manieră cam excentrică, de acord, dar o iubeau intens, o înghiţeau prin toţi porii. Nu-i uşor să ieşi în fiecare seară, mai ales la o anumită vârstă, să consumi restaurante, vizite şi spectacole după ce-ai muncit 12 ore pe zi şi ai bătut Bucureştiul în lung şi-n lat. Şi, dacă v-am înţeles bine, toate eforturile lor tindeau spre asigurarea cotidiană a acestor patru-cinci ore de divertisment. Reprezenta ţelul major căruia îi sacrificau tot: confortul imediat, opinia celorlalţi în ultimă analiză. Pentru aşa ceva trebuie să fii dotat cu o energie, cu o vitalitate ieşite din comun. În sensul ăsta, Panaitescu era ultimul individ care ar fi luat hotărârea să se sinucidă.
"Chestia asta n-a prevăzut-o Melania! Îl privi ţintă: O să înghită greu cacealmaua. Dacă o s-o înghită..."
- Şi totuşi a luat-o. Cine se poate lăuda că-şi înţelege semenii? Îl înecă un acces de tuse şi se repezi la dulap. Scoase un flacon cu un lichid incolor. Deşurubă dopul, păru să ezite câteva secunde, apoi îl puse la loc. Continua să tuşească. Din cauza efortului, faţa i se congestionase, devenise aproape vânătă.
Maiorul încreţi fruntea:
- De ce nu luaţi medicamentul?
Grigore Popa dădu din mână:
- Nu e bine... Am mai luat astăzi de două ori. Ştiţi, inima. Trebuie să fiu atent...
- Aveţi dreptate. Glasul lui Cristescu era limpede, lipsit de orice nuanţă: Trebuie să fiţi atent. Foarte atent....
4.
Se întâlni în hol cu Azimioară. Locotenentul admira scrinul, mângâind cu buricul degetelor florile sculptate în lemn.
- O piesă admirabilă, şopti. Deştepţii ăştia şi-au bătut joc de el.
- Ceva nou? întrebă Cristescu.
- Deocamdată nimic. Sinucidere clasică.
Întoarse capul. Uşa de la odaia Valericăi Scurtu era întredeschisă. Maiorul ar fi pariat pe orice că femeia supraveghează holul. Privirea îi alunecă spre odaia sculptorului. Clanţa se mişca abia simţit. Un ochi negru cercetă încăperea, apoi dispăru.
Cristescu râse încetişor.
Capitolul V
TATONĂRI
1.
- Poate că doriţi să luaţi masa, spuse maiorul privindu-şi ceasul. Nu vreau să vă deranjez.
Valerica Scurtu îşi ridică părul de pe frunte.
- Nu, nici gând....M-am obişnuit să mănânc mai târziu. Abia la 4 ies de la serviciu.
Îşi făcea treaba prin casă, îndreptând inutil câte un obiect. Avea mâini lungi şi slabe, ca de păianjen. Părea nervoasă. Gura nemulţumită se mişca şi atunci când nu spunea nimic.
"O femeie care ţipă uşor, îşi zise Cristescu privindu-i faţa pământie. Ţipă şi plânge."
Interiorul i se păru searbăd, caracteristic de fată bătrână: curăţenia - devenită manie, excluzând orice alte preocupări - supraaglomerare de bibelouri mici şi ieftine, kilometri de broderie apretată. Sub masa televizorului se aflau colecţia revistei Magazin şi-o grămadă de cărţulii pline de învăţăminte: "Mâine avem oaspeţi", "Îngrijirea tenului", "Cum să ne pieptănăm singure", "Ştiţi să vă croiţi o rochie?".
Judecând după capotul şleampăt, cu o garnitură oribilă de ciucuri şi cerculeţe, maiorul îşi zise că autoarea nu izbutise grozav în intenţiile ei.
- Sunteţi în concediu?
- Nu. Am o recuperare. Mă gândeam să deretic ca lumea.
Cristescu privi uimit în jur:
- Ce să mai dereticaţi?
Femeia îşi strânse buzele. Răspunse didactic:
- Curăţenia nu se face. Se întreţine! Azvârli bărbia spre uşă: Unul nu pune mâna! Bătrâna ştie de zaharicale şi parizerul motanului. Atât! Când e să dea cu mătura o doare subit degetul ori se vâră în pat cu o carte. E, chipurile, indispusă. Panaiteasca... Făcu un gest de lehamite: Eu vă spun sincer, mă mir de ce o ţinea bărbatu-său! Enumeră repede pe degete: Nu tu gătit, nu tu spălat, nu tu o mâncare ca lumea, o murătură, o dulceaţă, nu tu un ciorap cârpit. Alimentara, Nufărul şi Expresul din colţ!
Maiorul îşi ascunse zâmbetul. Recunoştea în tonul Valericăi Scurtu indignarea virulentă a fetelor bătrâne faţă de păcatele unei femei căsătorite. Nimeni nu le condamnă mai aspru, iar subtextul e străveziu: "Astea au noroc! Ce folos că eu..."
Observă plat:
- E neplăcut să locuieşti în comun. Din orice fleac se poate isca un incident. În locul dumneavoastră aş căuta un schimb, sau, în sfârşit, altă variantă...
- O să încerc mai încolo, spre primăvară, răspunse femeia în doi peri. Acum am altele pe cap!
Cristescu întrebă brusc:
- De ce credeţi că s-a sinucis Panaitescu?
Peste ochii Valericăi Scurtu trecu o umbră ciudată. Se apropie de geam vorbind cu spatele:
- S-o fi săturat de viaţa asta bezmetică. Parcă poţi să ştii? Erau oameni ascunşi. Odată, de un Crăciun, i-am chemat la o felie de cozonac. Abia mă mutasem, credeam că aşa se cuvine între vecini. Au zis că n-au timp. Eu, una, ştiu că nu le-am mai bătut la uşă. Dacă nu era bătrâna, putea să zacă mult şi bine!
- Aţi remarcat ceva deosebit în comportarea lui? Mă refer la ultimele zile.
Valerica Scurtu ridică ochii. Privirea-i strălucea.
- Nu, n-am remarcat.
"A simţit ceva! Trebuie să-mi păstrez calmul. Doamne, Dumnezeule! Trebuie. Altminteri..."
- Credeam că poate întâmplător...
Femeia scutură capul. Lovi cu piciorul în parchet:
- Nu mă interesează! Nici el, nici ceilalţi. Nimeni! Auziţi? Din partea mea poate să...
Îşi muşcă buzele şi izbucni în plâns.
Cristescu o privi surprins şi se ridică.
2.
Doru Matei îi aştepta cu uşa deschisă. Zâmbea superior ca omul care a trecut prin situaţii asemănătoare, iar acum asistă la confirmarea unor pronosticuri. Făcu un semn spre odaia Valericăi Scurtu:
- I-a ars finala! De când tot aşteaptă un mascul, s-a sonat complet!
- N-aş fi zis că pereţii sunt atât de subţiri, observă maiorul zâmbind.
- Foiţă de ţigară! Nu vă uitaţi că e casă veche. Dar luaţi loc, vă rog!
Îi împinse un taburet mic de lemn cu trei picioare. Într-un colţ, erau înghesuiţi mai mulţi saci de ghips. Siluete ciudate, obiecte sferoide şi ovoidale, din care răsărea pe neaşteptate câte un ciot lung şi contorsionat, stăteau pe nişte postamente rudimentare. Divanul, foarte scund, se afla sub fereastră.
Afişe de la expoziţiile sculptorului incendiau pereţii în tonuri violente de roşu, verde intens, negru şi portocaliu.
Cristescu se opri în faţa obiectelor.
- Ce reprezintă?
- Fiecare în parte, nimic. Urmează să fie asamblate.
- Aha! făcu maiorul, ca şi cum ar fi încercat brusc o revelaţie. Privi în jur şi se interesă profan: Şi modelul?
Matei avu o schimă de repulsie:
- Model! Cine mai lucrează azi după model?! Poate pe la cămine culturale. Atinse unul din obiecte: Lucrarea se va numi Gânduri. Nu vi se pare sugestiv?
Cristescu se întrebă vag dacă sculptorul nu-şi bate joc de el.
- Extrem de sugestiv...
Celălalt se ambalase:
- Găselniţa mi se pare uriaşă. Gânduri! Ce poate fi mai imponderabil, mai inform, mai de coşmar, rotund, convex sau rectiliniu? Gândul! Aţi reflectat vreodată ce formă poate lua gândul?
- Nu, mărturisi maiorul. Lucrarea v-a fost comandată?
Matei îşi strâmbă gura dispreţuitor:
- Pe dracu'!
Din cauza scaunului scund, genunchii îi ajungeau aproape de piept. Se uită lung la sculptor încercând să-i descifreze ochii luminoşi, cu scăpărări de râs. Acesta îşi aprinse o ţigară şi aruncă neglijent chibritul.
- Puteţi să-i daţi drumul. Apropo de Panaitescu, nevastă-sa şi etc.
- Ce-i cu nevastă-sa? ridică sprâncenele Cristescu.
- În chestii din astea te gândeşti totdeauna la o femeie. Acum însă nu-i cazul. Individa e ştearsă, genul care după 25 de ani încetează să prezinte interes.
- Ca să vezi! Mi-a fost descrisă cu totul altfel. O femeie elegantă, mondenă, amatoare de divertismente.
Matei începu să râdă. Se trânti pe pat.
- Recunosc - desigur îndulcit - stilul Valericăi. N-o luaţi în seamă, domnule maior. Are reprezentări ciudate despre oameni. Îi vede cu picioarele în sus şi capul în jos, fără degete sau cu un singur ochi. Fatal! E trist un pat rece. Aş pastişa: Culcatul solo naşte monştri. Cândva, tanti Melania...
- Doamna Lupu?
- Îhî! A încercat un act de caritate. A pescuit un fraier şi l-a adus la vedere. L-a vrăjit că fata are zestre, că e gospodină, că face raţă pe varză şi gogoşari premiaţi la nu ştiu ce concurs, în fine partitura completă.
- Şi?
- Când a dat cu ochii de ipochimenă, nenorocitul a prins o expresie sfâşietoare. Şi-a adus aminte că a uitat reşoul în priză - era un spontan - şi a luat-o la goană! Acum înţelegeţi, sper, de ce Valerica n-o înghite pe Panaiteasca. Pe aia n-a premiat-o nimeni pentru gogoşari, în schimb avea un bărbat.
- Am discutat şi cu domnul Popa, începu maiorul.
Sculptorul îşi vârî adânc mâinile în buzunare.
- Şi ce v-a spus?
- S-a exprimat cam în aceiaşi termeni despre doamna Panaitescu.
- Fireşte! Ăştia doi, Valerica şi Popa, sunt nişte cârtiţe. Oameni care nu ştiu să se bucure de viaţă şi le stă în gât când altul se înfruptă cu polonicul. Le părea pur şi simplu rău când vedeau că Panaiteştii se amuză colosal, că se simt bine împreună, că n-au nevoie de nimeni. Nu erau frumoşi, nu erau bogaţi, nici măcar prea tineri, dar se înţelegeau şi se bucurau pentru că azi e luni sau marţi sau duminică. Asta le ajungea ca să se bucure! Căutau în orice un prilej de fericire şi plecau la cârciumă să sărbătorească cel mai absurd eveniment: că a nins sau că ea inaugura o pălărie nouă. Găseau un pretext de a fi în al şaptelea cer. Nu vi se pare formidabil?
Cristescu îl scrută curios. Tânărul vorbea plin de căldură iar în obrajii palizi, osoşi, năvălise un val de sânge.
- Neobişnuit, în orice caz...
- Comentam într-o zi cu contabilul...
- Care contabil?
- Vîlcu! E şi el vecin cu noi. Un tip foarte nostim... Îi plac, şpriţul şi femeia vopsită. Are o colecţie întreagă: roşii, galbene şi, mai cu seamă, indigo. Când îl cauţi, e la dame!
- La ce oră se întoarce?
- De obicei, pe la al treilea cântat al cocoşilor! Acu-i în concediu.
- A plecat de mult?
- Azi-dimineaţă, înainte de... Ce mai! Are fler flăcăul... Discutam într-o zi: Panaiteştii au fost singurii care nu obiectau să dea doi lei în plus la apă sau lumină, au acceptat fără să cârtească tirania Valericăi şi a lui Popa. Habar n-aveţi cine sunt ăştia! O viperă şi un şacal bătrân!
Din odaia alăturată bubui glasul bătrînului:
- Măgarule! Ce impertinenţă!!
- Poftim! Vă place!? Ascultă pe la uşi, îţi numără dumicaţii, se uită pe gaura cheii, cronometrează minutele cât stai în baie, se ţine de intrigi. Adaugă în şoaptă: Moşul are o listă cu duşmanii eşalonaţi pe ani şi epoci: antebelică, interbelică şi postbelică.
- Cum aşa? râse maiorul.
- A luat-o din fragedă pruncie! Îl ţine minte pe unul care i-a umflat biberonul în leagăn, sau pe altul care i-a băgat praf de scărpinat pe ceafă în liceu. Nu glumesc! Îi trece în catastif şi consultă zilnic decesele din România liberă. De groază! Rugaţi-l din curiozitate să vă arate carneţelul. O să vă placă!
- Îl vedeţi capabil de crimă?
Doru Matei se crispă. Îl privi în ochi.
"Cine dracu' m-a pus să-l spurc?"
- A, nu... Asta, desigur, nu.
Încercă sa râdă:
- Ar fi o aberaţie.
- Până acum mi-aţi explicat altceva.
- M-aţi înţeles greşit. Sculptorul se redresă: Moşul e un reformat din toate punctele de vedere. Că-i pestriţ la maţe, sunt de acord, dar de aici şi până la... nu, hotărât e absurd!
- Şi ceilalţi?
- Cine? Valerica? Hohoti strident: Ţipă când vede o gânganie. Mai nou, face cură de chefir. Aţi văzut gangster să consume chefir?!
- N-am văzut. Despre Melania Lupu ce părere aveţi?
- Se dă în vânt după jeleuri, rade cam la jumate' de kil pe zi, filme cu cowboy şi motanul Mirciulică! Aşa-i cheamă. În fiecare seară, îi citeşte din Andersen şi Fraţii Grimm. Duminica povesteşte Scufiţa Roşie. O aud bombănind până noaptea târziu. Conchise bătând cu degetul în tâmple: Soni...
Cristescu îşi privi mâinile înguste apoi ochii i se opriră la vârful pantofilor.
- Sunteţi convins că Panaitescu s-a sinucis?
- Bine, dar... Sculptorul apucă strâns de spătarul unui scaun: Orice altă ipoteză mi se pare de neconceput, absurdă!
Maiorul îl măsură calm:
- Nu chiar atât de absurdă. Amintiţi-vă ce mi-aţi relatat despre vitalitatea lui, despre formidabilul său apetit de viaţă, în ultimă analiză, despre natura sa fericită. Un jouisseur - căci asta era Panaitescu - nu-şi ia niciodată zilele. Mai ales pentru un motiv atât de nebulos. Incapacitate de adaptare, spleen etc.
"Am încurcat-o! Clar! Tipul s-a prins. Fi-ţi-ar ideile ale dracului, coană Melanio!"
Ridică din umeri:
- De ce nu? În fond, era un neadaptat. Chiar acest mod de existenţă dezorganizat, acest nonconformism reprezintă simptome certe.
Cristescu îşi plimbă liniştit ochii de-a lungul pereţilor. Spuse încet:
- Şi dumneavoastră sunteţi un nonconformist. Nu vă văd însă punându-vă juvăţul de gât. Iar ceea ce-mi prezentaţi drept probe de neadaptare nu mă convinge. Confundaţi această, hai să-i zicem, infirmitate cu un modus vivendi extrem de original, excentric. Soţii Panaitescu aveau o tendinţă uşor anarhică de a vedea lucrurile. Au rămas ca şi alţii la superstiţia liber profesionismului."N-am condică, n-am şef, îmi iau concediu când vreau..." Oftă: Toate astea nu par deloc motive de sinucidere.
- Absurd! repetă Matei. Contestaţi însăşi evidenţa!
- Evidenţa, surâse Cristescu, sau poate numai aparenţele.
3.
Azimioară îl aştepta pe un scaun în faţa scrinului.
- Aţi isprăvit? se interesă maiorul.
- Da. În câteva minute soseşte ambulanţa să ridice cadavrul. Materialele sunt deja la laborator.
- Perfect! Îşi privi ceasul: în maximum 20 de minute termin şi eu. Ce-a zis medicul legist?
Locotenentul ridică din umeri:
- Cianură. Autopsia va fi o simplă formalitate.
Maiorul privi în gol apoi se îndepărtă cu umerii încovoiaţi. Bătu în uşa Melaniei Lupu.
4.
Popa tresări. În prag apăruse Doru Matei. Se apropie vorbind în şoaptă:
- Nu-mi place! Bătrânul opri balansoarul şi întinse gâtul.
- Ce nu-ţi place?
.............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu