10.
- Vrei să-ţi demonstrezi dragostea pentru ea, ucigând-o? întrebă Geoffrey încet. Dacă vrei să faci asta, dă-i înainte, date-mă până-mi pierd cunoştinţa.
Pumnul lui Ian ezită. În privirea lui îngrozită, înnebunită, începu să licărească o fărâmă de luciditate.
- Trebuie să mă duc la ea, murmură el ca prin vis. Îmi pare rău că te-am lovit, Geoffrey - foarte rău, dragul meu prieten, sunt sigur că ştii asta - dar trebuie.... O vezi şi tu.....
Privi iarăşi, ca şi când ar fi vrut să-şi confirme priveliştea groaznică, şi iarăşi făcu un gest de parcă ar fi vrut să se repeadă spre locul unde Misery fusese legată cu braţele în sus, de un copac aflat într-un luminiş al junglei. La încheieturile mâinilor îi sclipeau cătuşele de oţel ale Baronului, legând-o de cea mai joasă creangă a eucaliptului, singurul copac din luminiş, pentru care Bourkaşii arătaseră o mare atracţie înainte de a-l trimite pe Baronul Heidzig în gura idolului, condamnându-l astfel, fără îndoială, la o moarte cumplită.
De data aceasta Hezekiah îl înşfacă pe Ian, dar tufişurile se dădură iarăşi la o parte şi Geoffrey privi în luminiş, cu respiraţia oprindu-i-se pentru moment, ca o bucată de stofă care se prinde într-un spin - se simţea ca un om care trebuie să urce un munte şi care duce în braţe o încărcătură de explozibil periculos şi foarte volatil.
O înţepătură, gândi el.
Doar una şi pentru ea totul se sfârşeşte.
- Nu, boss, nu tre', spunea Hezekiah cu un fel de răbdare înspăimântată. E aşa cum a spus celălalt boss... dacă vă duceţi acolo, nu contează pentru ea dacă moare din o singură înţepătură sau din o mie una de înţepături. Dacă albinele se trezesc din visul lor, noi toţi murim, dar ea moare prima şi în cel mai oribil mod.
Încetul cu încetul, Ian se relaxă între cei doi bărbaţi, unul dintre ei negru, celălalt alb. Îşi întoarse capul spre luminiş fără mare tragere de inimă, ca şi când el n-ar fi dorit să se uite şi totuşi nu se putea abţine.
- Atunci ce putem noi să facem? Ce putem noi să facem pentru draga mea?
Nu ştiu, îi veni lui Geoffrey pe buze şi, în propria sa suferinţă cumplită, de-abia fu în stare să şi le muşte. Îi veni în minte, nu pentru prima dată, că faptul că Ian o poseda pe femeia pe care Geoffrey o iubea atât de mult (chiar dacă în secret) îi dădea dreptul acestuia să-şi permită răsfăţul unui fel ciudat de egoism şi a unei isterii aproape femeieşti, pe care Geoffrey trebuia să le treacă cu vederea; la urma urmei, pentru tot restul lumii el era doar prietenul lui Misery.
Da, dar prietenul ei, gândi el cu o ironie aproape isterică, după care şi ochii lui fură atraşi spre luminiş. Spre prietena lui.
Misery era goală-puşcă şi totuşi, gândi Geoffrey, nici cea mai pudică bigotă, care merge de trei ori pe săptămână la biserică, n-ar fi putut s-o acuze de indecenţă. Dacă ar fi fost pe acolo o bătrână pudică, probabil că ar fi fugit îngrozită dacă ar fi văzut-o pe Misery, dar ţipetele ei ar fi fost cauzate de teroare şi de repulsie, nu fiindcă i-au fost jignite grav preceptele morale. Misery nu purta nici o haină pe ea, dar era departe de a fi goală.
Ea era acoperită de albine. Era îmbrăcată în albine din cap până în picioare. Părea că poartă un fel de rasă călugărească ciudată - ciudată, deoarece se mişca şi se unduia peste umflăturile sânilor şi ale şoldurilor, chiar dacă nu exista nici cea mai mică adiere de vânt în aer.
Mai mult decât atât, faţa ei părea acoperită cu un văl de o modestie aproape mahomedană - doar ochii albaştri se vedeau prin masca aceea de albine care se târau ameţite pe faţa ei, ascunzându-i gura, nasul, bărbia şi sprâncenele. Şi mai multe albine, din specia gigantică africană, cele mai veninoase şi mai irascibile din lume, viermuiau peste cătuşele de oţel ale Baronului, înainte de a alătura mănuşilor vii care acopereau mâinile lui Misery.
În timp ce Geoffrey privea, alte şi alte albine zburau spre luminiş din toate direcţiile - şi totuşi era foarte clar pentru el, chiar şi în confuzia în care se afla acum, că cele mai multe dintre ele veneau dinspre vest, unde se afla stânca mare şi neagră a feţei idolului.
Tobele îşi continuau ritmul constant, tot atât de adormitor ca zumzetul albinelor. Dar Geoffrey ştia cât de înşelătoare era acea somnolenţă; văzuse ce se întâmplase cu Baroana, şi îi mulţumea lui Dumnezeu că Ian fusese scutit de acea privelişte... iar acel sunet constant, adormitor, schimbându-se brusc într-un urlet percutant... un sunet care fusese la început acoperit de ţipetele femeii în agonie. Ea fusese o creatură orgolioasă şi proastă, ba chiar şi primejdioasă - aproape că-i ucisese pe toţi atunci când eliberase bushmaster-ul lui Stringfellow - dar snoabă sau nu, proastă sau nu, nici un bărbat sau femeie nu merita să moară astfel.
*Bushmaster = un şarpe tropical, mare, veninos.
În mintea lui Geoffrey răsuna întrebarea lui Ian.
Ce putem noi să facem? Ce putem noi să facem pentru draga mea?
- Nimic nu putem face acum, boss - spuse Hezekiah - dar ea nu e în pericol. În timp ce tobele bat, ele, albinele or să doarmă. Şi Coniţa o să doarmă, de asemenea.
Acum albinele o acopereau ca o pătură groasă, mişcătoare; ochii ei, deschişi dar nevăzători, păreau că se retrag într-o cavernă de albine zumzăitoare, în continuă agitaţie.
- Şi dacă tobele tac? întrebă Geoffrey cu o voce înceată, aproape fără putere şi chiar atunci tobele tăcură.
Pentru moment.....
4.
Paul privi incredul ultimul rând, apoi ridică Royal-ul - continuase să-l ridice ca pe o halteră ciudată, arunci când ea nu se afla în cameră; Dumnezeu ştie de ce - şi îl agită iarăşi. Clapele clincăniră şi apoi o altă bucată de metal căzu pe placa, care-i servea drept birou.
De afară se auzea duduitul maşinii de tuns iarba, de culoare albastru intens - Annie trebăluia pe afară, aranjând frumos iarba peluzei, aşa încât acei cockadoodie Roydmani să nu aibă despre ce bârfi în oraş.
Puse maşina de scris jos, apoi o dădu la o parte ca să poată lua de acolo noua surpriză. Se uită la ea în lumina puternică a după-amiezii care intra pe geam. Expresia de uimire îi rămase pe faţă.
Pe bucata de metal, destul de pătată de cerneală, erau gravate
E
e
Pentru ca distracţia să se încingă mai tare, vechiul Royal se lepădase şi de litera cu cea mai mare frecvenţă în limba engleză.
Paul privi calendarul. Fotografia reprezenta o pajişte înflorită, şi era luna mai, dar Paul îşi ţinea acum propriul calendar pe o foaie de hârtie, şi conform cu acesta era 21 iunie.
Se duc aceste zile leneşe, călduroase ale verii, gândi el cu amărăciune, şi aruncă litera de oţel în direcţia coşului de gunoi.
Ei bine, ce fac acum? se întrebă el, dar bineînţeles că ştia ce va urma. Scris de mână. Asta va urma.
Dar nu acum. Cu toate că, doar cu câteva secunde în urmă lucrase febril, mistuitor ca o casă cuprinsă de incendiu, nerăbdător să-i aducă pe Ian, Geoffrey şi pe amuzantul Hezekiah în ambuscada Bourkaşilor, astfel încât tot grupul să fie transportat în faţa cavernelor din spatele feţei idolului şi să pregătească finalul palpitant, dintr-o dată se simţea obosit. Gaura din hârtie se închisese cu un bang hotărâtor.
Mâine.
Mâine o să înceapă să scrie de mână.
Să-l ia dracu' pe scrisul de mână. Plânge-te la direcţiune, Paul.
Dar nu va face aşa ceva. Annie devenise prea stranie.
Ascultă duduitul monoton al maşinii de tuns, îi văzu umbra şi, aşa cum se întâmplă atât de des atunci când se gândea la cât de stranie devenise Annie, îşi aduse aminte de toporul care se ridica, apoi cădea; imaginea feţei ei impasibile, oribile, împroşcată cu sânge. Totul era clar. Fiecare cuvânt pe care ea- spusese, fie are urlet al lui, scrâşnetul toporului atunci când ieşise din osul spart, sângele de pe zid. Imaginea era clară ca cristalul. Şi, aşa cum făcea el de multe ori, încercă să blocheze această amintire, dar realiză că a întârziat o secundă.
Deoarece punctul culminant al Maşinilor de Lux fusese centrat în jurul ultimei lui încercări disperate şi, cât pe-aci, nereuşite de a-l scăpa pe Tony de poliţie (iar asta a dus la epilog, care a constat din interogatoriul pe care partenerul Locotenentului Gray i l-a luat lui Tony în salonul din spital), Paul chestionase câteva victime ale unor accidente. Auzise acelaşi lucru de fiecare dată.
Răspunsul venea în ambalaje diferite, dar întotdeauna se reducea la acelaşi lucru:
Îmi amintesc că m-am urcat în maşină şi că m-am trezit aici. Tot restul este o foaie albă.
De ce nu i s-a putut întâmpla asta şi lui?
Pentru că scriitorii îşi amintesc TOTUL, Paul. În special rănile. Dezbracă un scriitor la piele, arătându-i cicatricele şi-ţi va relata povestea fiecăreia. De la cele mari, te alegi cu romane, nu cu amnezie.
Dacă vrei să scrii un roman, este bine să ai un pic de talent, dar cea mai importantă cerinţă este, de fapt, abilitatea de a-ţi aminti povestea fiecărei cicatrice.
Arta constă în persistenţa memoriei.
Cine a spus asta? Thomas Szasz? William Faulkner? Cyndi Lauper?
Dar ultimul nume îi aduse altă asociaţie, una dureroasă şi nefericită dacă te gândeai la circumstanţe: amintirea lui Cyndi Lauper ţopăind voioasă în timpul cântecului: "Fetele doar vor să se distreze" pe care îl auzea atât de clar de parcă l-ar fi ascultat acum:
Oh, tăticule scump, tu eşti încă numărul unu /Dar fetele vor şi ele să se distreze / O, când ziua de lucru se termină /Fetele vor doar să se distreze.
Brusc, dori atât de tare să asculte un rock-and-roll, mai mult decât îşi dorea să fumeze o ţigară. Nu era neapărată nevoie să fie Cyndi Lauper. Oricine ar fi fost bun. Isuse Cristoase, Ted Nugent ar fi grozav.
Toporul căzînd.
Murmurul lamei.
Nu te gândi la asta.
Dar era o prostie. Îşi tot spunea să nu se gândeacă la asta, ştiind tot timpul că era acolo, ca un os care i s-a blocat în gât. O s-o lase să stea acolo sau o să fie îndeajuns de bărbat şi o să aibă curajul s-o scoată la lumină?
Atunci îi reveni în minte o altă imagine; se părea că asta era o zi plină de Şlagăre Vechi La Cerere pentru Paul Sheldon. Oliver Reed interpretând rolul cercetătorului nebun, dar foarte persuasiv, din filmul lui David Croneberg: Gânduri Negre.
Reed îndemnându-şi pacienţii de la Institutul de Psiho-plasmatici (un nume pe care Paul îl considerase delicios de amuzant) să "meargă înainte! Să meargă înainte până la capăt!"
Ei bine... câteodată acesta nu era un sfat rău.
Am mers odată până la capăt. A fost de ajuns.
Aceea a fost o porcărie. Dacă să mergi cu amintirile până la capăt o singură dată era de ajuns, el ar fi fost atunci un nenorocit de vânzător de aspiratoare, ca şi tatăl lui.
Atunci mergi înainte. Mergi înainte până la capăt, Paul. Începe cu Misery.
Nu.
Da.
Du-te dracului!
Paul se lăsă pe spate, îşi puse braţul peste ochi şi vrând-nevrând începu să-şi depene amintirile.
Totul, până la sfârşit.
5.
Nu murise, nu dormise, dar pentru un timp, după ce Annie îl ologise, durerea dispăruse. El doar plutise în derivă, detaşat de corpul său ca un balon de gândire pură îndepărtându-se de locul unde a fost fixat.
Oh, rahat! De ce se obosea? Ea făcuse asta, iar tot timpul care trecuse de atunci şi până acum fusese numai durere, plictiseală şi perioade ocazionale de lucru la cartea sa stupidă şi melodramatică, doar ca să scape de primele două. Totul fusese fără sens.
Oh, dar nu-i aşa - aici există o temă, Paul. Este legătura care le uneşte pe toate. Legătura care-i atât de reală. Nu o vezi?
Misery, bineînţeles. Aceasta era legătura care le unea pe toate, dar, legătură reală sau falsă, era atât de prostească!
Ca substantiv comun, înseamnă durere, de obicei de lungă durată şi de multe ori fără sens; ca un substantiv propriu însemna un personaj şi o intrigă, ultima, cu siguranţă, lungă şi fără sens, dar, care fără îndoială, se va termina foarte curând. Misery îi umpluse ultimele patru (sau poate erau cinci) luni ale vieţii lui; foarte bine; Misery din plin; Misery toată ziua şi Misery toată noaptea, dar, desigur, asta era prea simplu, bineînţeles...
O, nu, Paul. Nimic nu este simplu când e vorba de Misery. Cu excepţia faptului că tu îi datorezi viaţa, aşa cum este ea... fiindcă până la urmă s-a dovedit că tu eşti Şeherezada, nu-i aşa?
Încercă iarăşi să se îndepărteze de aceste gânduri; dar nu reuşi. Amintirile erau prea persistente. Ele voiau să se distreze. Apoi îi veni un gând neaşteptat, o idee nouă care deschidea o nouă perspectivă.
Numai că tu te încăpăţânezi să omiţi, tocmai pentru că este atât de evident, că tu ai fost - eşti - în acelaşi timp Şeherezada şi pentru tine însuţi.
Clipi, lăsându-şi capul în jos şi privind vara pe care nu se mai aşteptase s-o vadă vreodată. Umbra lui Annie îi trecu prin faţă şi apoi dispăru.
Era adevărat?
Şeherezada pentru mine însumi? gândi el din nou.
Dacă este aşa, atunci se găsea faţă în faţă cu o idioţenie atât de colosală: îşi datora supravieţuirea faptului că dorea să termine rahatul pe care Annie îl obligase s-o scrie.
Ar fi trebuit să moară... dar nu putea. Până când va afla cum se termină cartea.
Oh, eşti foarte nebun.
Eşti sigur?
Nu. Nu mai era sigur. Nu mai era sigur de nimic.
Cu o singură excepţie: întreaga lui viaţă depinsese şi continua să depindă de Misery.
Îşi lăsa mintea să se îndepărteze de la subiect.
Norul, gândi el.
Începe cu norul.
6.
De această dată norul a fost mai negru, mai dens şi, cumva, mai liniştit. A fost o senzaţie nu de plutire, ci de alunecare. Câteodată îi trecuseră prin minte nişte idei, câteodată simţise durere, iar câteodată, vag, auzise vocea lui Annie, având aceeaşi tonalitate ca atunci când manuscrisul în flăcări din cutia grătarului ameninţase să iasă de sub control.
- Bea asta, Paul... trebuie!
Alunecare?
Nu.
Acesta nu era verbul potrivit. Cel adecvat era scufundare.
Îşi aminti de apel telefonic care-l primise la ora trei dimineaţă - se întâmplase pe vremea când era la colegiu. Supraveghetorul dormitoarelor de la etajul patru îi bătuse cu putere în uşă, spunându-i să vină şi să răspundă la blestematul ăla de telefon. Mama lui: Vino acasă cât de repede poţi, Paul. Tatăl tău a avut un infarct foarte grav. Se scufundă.
Şi el se dusese cât de repede putuse, conducându-şi Fordul vechi cu şaptezeci de mile pe oră, în ciuda vibraţiilor care apăreau la viteza de peste cincizeci de mile pe oră, dar până la urmă fusese în zadar. Când a ajuns acolo, tatăl lui nu se mai scufunda.
Se scufundase de tot.
Cât de aproape fusese el de scufundare în noaptea toporului? Nu ştia, dar probabil faptul că nu simţise aproape nici o durere în timpul săptămânii care a urmat amputării era un indicator destul de clar pentru cât de aproape fusese. Acest fapt şi panica din vocea ei.
Zăcuse în semi-comă, abia respirând din cauza efectelor secundare de depresie respiratorie pe care le aveau medicamentele; perfuziile cu glucoză se întorseseră înapoi în braţele lui. Iar ceea ce-l scosese din această stare fusese răpăitul tobelor şi zumzetul albinelor.
Tobe Bourka.
Albine Bourka.
Visuri Bourka.
Culoarea revenind încet şi implacabil într-un ţinut şi un trib care nu a existat niciodată dincolo de spaţiul hârtiei pe care scria el.
Un vis despre zeiţă, faţa zeiţei, care privea ameninţătoare peste jungla verde; un chip misterios şi erodat.
Zeiţa întunecată, continentul negru, un cap de stâncă plin de albine. Dominând toate acestea era o imagine care se limpezea pe zi ce trecea (ca şi când o privelişte gigantică s-ar fi proiectat pe norul în care se afla el). Era imaginea unui luminiş în care se afla doar un eucalipt bătrân. De cea mai joasă cracă a lui atârnau nişte cătuşe demodate de oţel albăstrui. Albinele vermuiau peste ele. Cătuşele erau goale. Erau goale deoarece Misery... scăpase? Aşa era, nu? Nu aşa trebuia să se desfăşoare povestirea?
Aşa trebuia - dar acum nu mai era sigur. Oare asta însemna acele cătuşe goale? Sau că ea fusese răpită? Luată de idol? Dusă la regina albină, Marea Iubită a Bourkaşilor?
Tu ai fost, de asemenea, Şeherezada pentru tine însuţi.
Pentru cine spui povestea asta, Paul? Cui i-o spui? Anniei?
Bineînţeles că nu. El nu privea prin gaura din hârtie ca să o vadă pe Annie, sau s-o mulţumească pe Annie... el privea prin ea ca să scape de Annie.
Durerea începuse. Apoi mâncărimea. Norul începuse iarăşi să se lumineze şi să se destrame. El începu se să zărească camera, ceea ce era rău. Şi pe Annie, ceea ce era şi mai rău. Totuşi, se decisese să trăiască. O parte din el, aceea care era dependentă de serialele cu suspans tot aşa cum fusese şi Annie în copilărie, decisese că el nu poate să moară până când nu află cum şe termină cartea.
Scăpase ea oare cu ajutorul lui Ian Şi Georffrey?
Sau fusese ea dusă în capul zeiţei?
Era ridicol, dar aceste întrebări stupide cereau neapărat un răspuns.
7.
La început n-a vrut să-l lase să-şi reia lucrul. El putuse să observe în privirea ei nervoasă cât de speriată fusese, şi încă mai era.
Cât de aproape fusese el de moarte. Îl îngrijise cu o atenţie exagerată, schimbându-i bandajele pe ciotul lui supurant la fiecare opt ore (iar la început, îl informase ea cu aerul unui om care ştia că nu va lua niciodată o medalie pentru ceea ce făcuse - deşi merita una - i le schimbase o dată la patru ore), spălându-l cu buretele şi frecţionându-l cu alcool - ca şi când ar fi vrut să nege ceea ce a făcut. Munca, spusese ea, o să-l facă să sufere.
- O să te dea înapoi, Paul! N-aş spune asta dacă n-ar fi aşa - crede-mă. Cel puţin, tu ştii ce se va întâmpla în continuare - eu MOR de dorinţă să aflu ce urmează.
Se dovedi că ea citise tot ce scrisese el - toată munca lui dinaintea operaţiei, ai putea să spui -în timp ce el se afla la un pas de moarte... mai mult de trei sute de pagini de manuscris. La ultimele patruzeci el nu completase n-urile; Annie făcuse asta.
Îi arătase aceste ultime pagini cu un soi de mândrie sfidătoare. N-urile erau ca un tipar, în şocantă comparaţie cu ale lui, care se degradaseră, devenind o mazgălitură gheboasă.
Cu toate că Annie nu i-a spus niciodată aşa ceva, ea completase n-urile cu o altă dovadă a atenţiei ei
- Cum poţi să spui c-am fost crudă cu tine, Paul, când vezi toate n-urile pe care le-am completat? sau ca un act de ispăşire, sau poate ca un fel de ritual quasi-superstiţios: destule schimbări de bandaje, destule băi cu buretele, destule n-uri completate şi Paul va trăi.
Femeia-albină Bourka poa' să facă farmece puternice, Bwana, completează acele n-uri aiurite şi totul va fi în regulă.
Aşa a început ea... dar, după-aceea, a apărut tre' să-ul.
Paul cunoştea simptomele. Când ea a spus că murea de dorinţă să ştie ce se va întâmpla în continuare, nu glumea.
Deoarece tu continui SĂ TRĂIEŞTI, ca să afli ce se mai întâmplă, la asta se referă, nu-i aşa?
Aberant cum era - chiar ruşinos în absurditatea sa - el credea că acesta-i adevărul.
Tre' să-ul era ceva ce-l iritase foarte tare când realizase că-l putea crea cu mare uşurinţă în cărţile cu Misery, dar care apărea aproape accidental sau chiar deloc în romanele serioase. Nu ştiai cu exactitate unde să găseşti
tre' să, dar întotdeauna îţi dădeai seama când îl descopereai. Determina acul unui contor Geiger intern să se deplaseze până la capătul scalei. Chiar şi stând în faţa maşinii de scris, uşor aplecat, bând căni cu cafea şi mestecând două antinevralgice la fiecare două ore (ştiind că ar trebui să renunţe la nenorocitele de ţigări, cel puţin la cele de dimineaţă, dar incapabil să ajungă la această decizie), la luni de zile depărtare de final şi la ani-lumină distanţă de publicare, recunoşteai
tre' să-ul atunci când îl obţineai. Întotdeauna când îl avea se simţea putin ruşinat - manipulator. Dar, de asemenea, îi făcea munca să aibă o justificare. Cristoase! zilele treceau, iar gaura din hârtie era mică, lumina era slabă, conversaţiile pe care le auzeai, prosteşti. Continuai, deoarece asta era tot ce puteai să faci. Confucius a spus că dacă un om vrea să crească un singur rând de orez, mai întâi trebuie să strângă o tonă de bălegar. Iar apoi, într-o bună zi, gaura se lărgea până la o Panoramă, iar lumina strălucea prin ea ca o rază de soare reflectată pe un diamant şi atunci ştiai că ai găsit
tre'să-ul, că era viu şi că lovea cu putere ca să iasă la suprafaţă.
Tre' să-ul, ca în: "Cred că o să mai stau încă cinci minute, dragă, tre' să văd cum se termină capitolul ăsta".
Chiar dacă tipul care spune asta şi-a petrecut toată ziua la serviciu visând la cum o să facă dragoste şi ştie că şansele sunt foarte mari ca soţia sa să adoarmă până când se duce el în dormitor.
Tre' să-ul, ca în: "Ştiu că ar trebui să mă apuc acum să pregătesc cina - el va fi supărat dacă iarăşi mănâncă în timpul programului de la televizor - dar tre' să văd cum se termină asta".
Tre' să ştiu dacă ea va trăi.
Tre' să ştiu dacă el îl va prinde pe păcătosul care i-a ucis tatăl.
Ţre' să ştiu dacă ea află că cea mai bună prietenă a ei se culcă cu bărbatul ei.
Tre' să-ul.
Dezgustător ca şi spălatul vaselor într-un bar jegos, frumos ca şi când te-ai culca cu cea mai talentată prostituată din lume. O, băiete, era rău; o, băiete, era bine şi o, băiete, până la urmă, nu contează cât de grosolan sau cât de crud era, pentru că, în final, era cum spuneau Jacksonii pe acel disc - , nu te opri până nu capeţi destul.
8.
De asemenea, ai fost Şeherezada pentru tine însuţi.
Aceasta nu fusese o idee pe care el să fie în stare s-o articuleze sau măcar s-o înţeleagă, oricum nu atunci, suferise prea mult din cauza durerii. Dar totuşi ştiuse asta, nu-i aşa?
Nu tu. Ăia din atelier. EI au ştiut.
Da. Ăsta era purul adevăr.
Zgomotul maşinii de tuns iarba deveni mai intens. Pentru o secundă o văzu pe Annie. Ea îl privi, observă că el se uită la ea, şi ridică o mână spre el. Îşi ridică şi el o mână - cea care mai avea degetul mare. Ea dispăru iarăşi. Mare lucru!
Până la urmă, o convinsese că dacă se întoarce la lucru o să se însănătoşească mai repede, că nu o să dea înapoi... Era hăituit de specificitatea acelor imagini care i se arătaseră în nor, iar hăituit era exact cuvântul potrivit: până când nu le punea pe hârtie, acestea rămâneau umbre care nu-i dădeau pace.
Şi-chiar dacă ea nu-l crezuse - nu atunci - îi permisese totuşi să se întoarcă la lucru. Nu pentru că el o convinsese, ci din cauza lui tre' să.
La început fusese în stare să lucreze doar perioade scurte, dureroase - cincisprezece minute, poate chiar jumătate de oră dacă povestirea i-o cerea. Fiecare dintre aceste perioade scurte erau o agonie. Fiecare aranjare a poziţiei pricinuise trezirea ciotului la viaţă, aşa cum o cracă fumegândă izbucneşte în flăcări când este lovită de o pală de vânt. În timp ce scria, îl durea cumplit, dar nu atunci fusese cel mai rău - agonia venea o oră sau două mai târziu, atunci când ciotul în curs de vindecare îl înnebunea cu o mâncărime surdă, ca zumzetul unor albine somnoroase.
El avusese dreptate, nu ea. Nu se mai simţise niciodată cu adevărat bine - probabil că asta nici nu era posibil în situaţia lui - dar sănătatea sa se îmbunătăţise şi ceva din putere îi revenise. Era conştient că orizontul intereselor lui se îngustase, dar accepta asta ca un preţ plătit supravieţuirii. Era de-a dreptul o minune că totuşi trăia.
Stând aici, în faţa maşinii de scris a cărei dantură se degrada pe zi ce trecea, privind înapoi la o perioadă care fusese mai plină de muncă decât de evenimente, Paul aprobă. Da, presupunea că fusese propria-i Şeherezada, tot aşa cum era propria lui muză atunci când se aduna pe sine şi se lăsa dus de fanteziile lui febrile.
Nu avea nevoie de un psihiatru ca să-i atragă atenţia că scrisul avea o latură autoerotică - băteai nişte clape în locul propriei cărni, dar amândouă acţiunile depindeau în mare parte de mâini abile, puternice şi de un angajament profund faţă de arta artificialului.
Dar nu fusese oare şi un mod de copulaţie, chiar dacă de un soi foarte sec? Deoarece atunci când el începea iarăşi... ei bine, ea nu-l întrerupea atunci când lucra, dar lua rezultatul fiecărei zile, chipurile doar ca să completeze literele lipsă, dar de fapt - el ştia asta acum, tot aşa cum bărbaţii foarte potenţi ştiu care dintre femei se vor lăsa conduse acasă la sfârşitul serii şi care nu - ca să-şi ia porţia de drog. Ca să-şi ia tre' să-ul.
Serialele cu suspans. Da. Ne-am întors la asta. Doar că, în ultimele luni, ea vede câte un episod în fiecare zi, în loc de în fiecare după-amiază de sâmbătă, iar Paul, cel care este scriitorul ei domestic, nu fratele ei.
Şederile lui în faţa maşinii de scris deveniseră din ce în ce mai lungi în timp ce durerea se retrăsese lent şi o parte din rezistenţa lui revenise... dar, până la urmă, el nu fusese în stare să scrie atât de repede pe cât îi ceruse ea.
Tre' să-ul care-i ţinuse pe amândoi în viaţă - şi chiar asta se întâmplase, deoarece ea cu siguranţă i-ar fi omorât pe amândoi de mult timp dacă n-ar fi existat el - a fost, de asemenea, cel care i-a provocat lui pierderea degetului mare. A fost oribil, dar în acelaşi timp şi nostim.
Dă dovadă de puţină ironie, Paul - este bună pentru circulaţia sângelui. Şi gândeşte-te că ar fi putut să fie mult mai rău.
De exemplu, ar fi putut să fie penisul.
- Şi am doar unul, spuse el şi începu să hohotească nebuneşte în camera goală, în faţa nesuferitului Royal cu rânjet ştirb. Râse până când începură să-l doară şi burta şi ciotul. Râse până când începu să-l doară mintea.
La un moment dat, râsul se transformă în hohote uscate de plâns care-i treziră durerea şi în ceea ce mai rămăsese din degetul mare, iar când se întâmplă asta reuşi să se oprească. Se întrebă, cu oarecare indiferenţă, cât de aproape se afla acum nebunia.
Deşi, bănuia el, n-avea nicio importanţă.
9.
Într-una din zile, înainte de operaţia de amputare a degetului mare - poate chiar cu mai puţin de o săptămână înainte - Annie intrase în cameră aducând două cupe mari cu îngheţată de vanilie, o cutie cu cremă de ciocolată Hershey, o cutie sub presiune de frişcă şi o cană de sticlă în care cireşele amare, roşii ca sângele, pluteau ca nişte specimene biologice.
- M-am gândit să pregătesc pentru noi nişte îngheţată asortată, spuse Annie.
Vocea ei avea un ton de falsă veselie. Lui Paul nu îi plăcu. Nici tonul vocii, nici privirea ei agitată. Acea privire spunea: Sunt o fată mofturoasă.
Îl făcea să fie prudent, să intre în alertă. Îi era foarte uşor să şi-i imagineze arătând exact la fel atunci când punea un morman de haine pe nişte trepte sau o pisică moartă pe alte scări.
- Ce idee bună. Mulţumesc, Annie, spuse el şi o privi cum toarnă crema subţire de ciocolată şi apoi adaugă pe deasupra doi norişori albi, superbi, de frişcă din cutia sub presiune. Făcu toate acestea cu îndemânarea unui om stăpânit de multă vreme de patima dulciurilor.
- Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti. O meriţi. În ultimul timp ai lucrat din greu.
Îi întinse o îngheţată. După a treia înghiţitură începu să i se încleieze gura, dar continua s-o mănânce. Era mai înţelept. Una dintre principalele reguli ale supravieţuirii aici în superba zonă Western Slope, era să gândeşti:
Când Annie te serveşte cu ceva, ar fi bine să nu refuzi.
Pentru un timp se lăsă tăcerea, apoi Annie îşi puse linguriţa jos, îşi şterse cu dosul mâinii de pe bărbie un amestec de cremă de ciocolată şi îngheţată topită şi spuse voioasă:
- Povesteşte-mi continuarea.
Paul îşi puse jos linguriţa.
- Ce vrei să spui?
- Povesteşte-mi romanul până la sfârşit. Nu mai am răbdare. Pur şi simplu nu mai pot.
Şi nu ştiuse el oare că asta va urma? Da. Dacă cineva ar fi adus în casa Anniei ultimele douăzeci de episoade noi din serialul "Omul-Rachetă", ar fi aşteptat ea oare. Ar fi vizionat unul pe săptămână sau măcar unul pe zi?
Privi avalanşa pe jumătate topită a îngheţatei ei, una dintre cireşe aproape îngropată în frişcă, alta plutind în siropul de ciocolată. Îşi aminti cum arătase salonul, cu farfuriile cu zahăr întărit pe ele, împrăştiate peste tot.
Nu. Annie nu era genul de om care să aştepte. Annie ar fi privit într-o singură noapte toate cele douăzeci de episoade, chiar dacă şi-ar fi provocat astfel tulburări de vedere şi o migrenă cumplită.
Pentru că Anniei îi plăceau lucrurile dulci.
- Nu pot să fac asta, spuse el.
Faţa ei se întunecă imediat, dar nu cumva era acolo şi o umbră de mulţumire?
- Oh? De ce nu?
Pentru că nu mi-ai mai arăta respect dimineţile, se gândi el să-i răspundă, apoi se abţinu. Se abţinu din răsputeri.
- Pentru că sunt un narator foarte prost, răspunse el.
Ea înfulecă restul de îngheţată în cinci îmbucături imense, care ar fi făcut gâtul lui Paul să devină gri din cauza degeraturilor. Apoi puse cupa jos şi se uită supărată la el, ca şi cum nu el era marele Paul Sheldon, ci unul care şi-a permis să-l critice pe marele Paul Sheldon.
- Dacă eşti un narator atât de prost, cum se face că ai scris best-seller-uri pe care milioane de oameni le adoră?
- Nu am spus că sunt un scriitor foarte prost. De fapt, se întâmplă să cred că mă pricep foarte bine la asta. Dar ca narator sunt îngrozitor.
- Ce faci tu acum este să inventezi scuza cockadoodie.
Faţa ei se întunecă. Mâinile îi erau încleştate pe materialul aspru al fustei. Annie Uraganul se întorsese în cameră. Lucrurile se învârteau. Doar că lucrurile nu mai aveau aceeaşi semnificaţie ca înainte, nu-i aşa? El era mai speriat de ea ca niciodată, dar influenţa ei asupra lui slăbise. Viaţa lui nu i se mai părea un lucru prea important, tre' să sau nu tre' să.
Singurul lucru de care-i era frică era ca ea să nu-l schilodească.
- Nu este o scuză, replică el. Cele două acţiuni sunt ca merele şi portocalele, Annie. De obicei, oamenii care spun povestiri, nu le pot scrie. Dacă tu chiar crezi că oamenii care pot să scrie povestiri au vreun cât de mic talent de narator, înseamnă că n-ai urmărit niciodată vreun nenorocit de romancier, transpirând în timpul unui interviu la emisiunea "Azi".
- Ei bine, eu n-am chef să aştept, se îmbufnă ea. Ţi-am pregătit îngheţata aia asortată şi cel puţin ai putea să-mi spui câteva chestii. Nu trebuie să fie toată povestea, dar... l-a ucis Baronul pe Calthorpe?
Ochii îi scânteiau.
- Asta-i unul dintre lucrurile pe care chiar că aş vrea să-l ştiu. Şi, dacă da, ce a făcut cu cadavrul? Se află ciopârţit în cufărul pe care nevasta lui nu-l scapă din ochi? Eu asta cred.
Paul clătină din cap - nu ca să indice că ea se înşală, ci ca să-i arate că nu-i spune.
Ea deveni şi mai neagră. Vocea îi era totuşi blândă.
- Mă faci să mă supăr - ştiai asta, Paul, nu-i aşa?
- Bineînţeles că ştiu. Dar n-am ce să fac.
- Te-aş putea obliga. Te-aş putea obliga să ai ce să faci în această privinţă. Te-aş putea obliga să-mi povesteşti.
Dar părea învinsă, ca şi cum ar fi ştiut că nu poate să realizeze asta. Îl putea face să-i spună unele lucruri, dar nu-l putea obliga să-i povestească.
- Annie, îţi aminteşti când mi-ai spus ce-i zice un copil mic mamei sale când aceasta îl surprinde jucându-se cu soluţia de curăţat de sub chiuvetă şi îl opreşte? Mămico, eşti rea! Nu asta îmi spui tu acum? Paul, eşti rău!
- Dacă mă faci să devin mai furioasă, nu-ţi promit că voi mai fi responsabilă de acţiunile mele, spuse ea, dar el simţi că apogeul crizei a trecut - ea era, în mod straniu, vulnerabilă la aceste concepte de disciplină şi comportare.
- Ei bine, îmi asum acest risc - spuse el - deoarece eu sunt ca o mamă din aia - nu spun nu ca să fiu rău sau ca să-ţi fac în ciudă, - spun nu pentru că vreau ca ţie să-ţi placă foarte mult povestea... iar dacă-ţi dau ceea ce vrei, nu o să-ţi mai placă şi nu o s-o mai doreşti.
Şi atunci ce se va întâmpla cu mine, Annie? gândi el, dar nu spuse cu voce tare.
- Cel puţin spune-mi dacă cioara aceea, Hezekiah, chiar ştie unde-i tatăl lui Misery! Cel puţin spune-mi asta!
- Tu vrei romanul, sau vrei ca eu să completez un chestionar?
- Nu folosi tonul ăsta sarcastic când vorbeşti cu mine!
- Atunci nu te preface că nu înţelegi ce-ţi spun, strigă el.
Ea se retrase surprinsă şi neliniştită, ultimele urme ale întunecării dispărând de pe faţa ei. Tot ce rămase era acea stranie expresie de fetiţă răsfăţată şi năzuroasă.
- Tu vrei să tai gâsca de aur! La asta se reduce totul! Dar când ţăranul din acea poveste a făcut lucrul ăsta, tot ce a mai avut a fost o gâscă moartă şi o grămadă de maţe nefolositoare.
- În ordine, spuse ea. În ordine, Paul. Ai de gând să-ţi termini îngheţata?
- Nu mai pot să mănânc nimic, zise el.
- Văd. Te-am supărat. Îmi pare rău. Cred că ai dreptate. Am greşit că te-am întrebat.
Ea era din nou perfect calmă. El se aşteptase să urmeze altă perioadă de depresie nervoasă sau de turbare; dar nu. Pur şi simplu se întorseseră amândoi la vechea rutină, Paul scriind, Annie citind rodul fiecărei zile. Şi - trecuse destul de mult timp între ceartă şi amputarea degetului mare, astfel încât Paul nu observase legătura dintre ele. Până acum.
M-am plâns în legătură cu maşina de scris, gândi el uitându-se la ea şi ascultând duduitul maşinii de tuns iarba. Acum se auzea mai vag, iar el era de-abia conştient că asta nu se datora faptului că Annie se îndepărtase, ci pentru că el făcuse asta. Începuse să moţăie. Acest lucru i se întâmpla destul de des acum; pur şi simplu moţăia ca un bătrân sclerozat dintr-un azil.
Nu foarte tare; m-am plâns de ea doar atunci. Dar o dată este de ajuns, nu-i aşa? Mai mult decât îndeajuns. Asta s-a întâmplat - când? - cam la o săptămână după ce ea a adus îngheţatele alea oogy. Cam pe atunci. Doar o săptămână şi o plângere. Despre cum mă înnebuneşte zgomotul pe care-l face litera lipsă. Nici măcar nu i-am sugerat să cumpere de la Nancy Desfrânata, sau cum o cheamă, altă maşină de scris folosită, una cu toate literele intacte. Am spus doar că zgomotul ăla mă înnebuneşte, apoi, cât ai zice peşte, ţac-pac, uite că nu mai este degetul mare de la mâna stângă al lui Paul. Doar că ea nu a făcut de fapt asta pentru că eu m-am plâns de maşina de scris, nu-i aşa? A făcut-o pentru că eu i-am spus nu şi ea a trebuit să accepte asta. A fost un act de furie. Furia a fost rezultatul conştientizării. Ce conştientizare?
Cum că ea nu deţine la urma urmei toate atuurile - că eu am o anumită influenţă pasivă asupra ei. Puterea lui tre' să.
M-am dovedit la urmă că sunt o Şeherezada destul de bună.
Era aberant. Era amuzant. Dar era şi real. Milioane de oameni l-ar putea zeflemisi, dar doar pentru că ei nu reuşeau sâ realizeze cât de universală putea deveni influenţa artei - chiar şi dacă era degenerată cum erau romanele populare. Gospodinele îşi aranjau programul zilnic în funcţie de serialul melodramatic de după-amiază.
Dacă se reîntorceau la serviciu, cea mai mare prioritate devenea cumpărarea unui Video-recorder, ca să poată urmări noaptea acele seriale. Atunci când Arthur Conan Doyle l-a omorât pe Sherlock Holmes la Reichenbach Falls, toată Anglia Victoriană s-a ridicat şi l-a cerut înapoi. Tonul protestului lor a fost exact cel al Anniei - nu mâhnire adâncă, ci ultraj. Doyle a fost certat de mama sa când i-a scris şi i-a comunicat intenţia sa de a termina cu Holmes.
"Vrei să-l ucizi pe acel agreabil Domn Holmes? Ce prostie! Să nu îndrăzneşti!"
Sau, de exemplu, cazul prietenului său Gary Ruddman, care lucra la Biblioteca Publică din Boulder. Într-o zi, când Paul se dusese să-i facă o vizită, găsise jaluzelele lui Gary trase, iar la uşă era atârnată o perdea neagră de crep. Îngrijorat, Paul ciocănise tare până când Gary îi răspunsese.
Pleacă, îi spusese Gary. Sunt foarte deprimat azi. A murit cineva. Cineva foarte important pentru mine.
Când Paul l-a întrebat cine, Gray îi răspunsese obosit: Van der Valk.
Paul îl auzise îndepărtându-se de uşă şi deşi bătuse iarăşi, Gary nu se întorsese.
După cum aflase mai târziu, Van der Valk fusese un detectiv fictiv creat - şi apoi distrus - de un scriitor pe nume Nicolas Freeling.
Paul fusese convins că reacţia lui Gary a fost mai mult decât falsă; crezuse că a fost un rol jucat prost. Pe scurt, o prefăcătorie. Continuase să creadă asta până în 1983, când citise:
Lumea, în Viziunea lui Garp.
Făcuse greşeala să citească scena în care fiul cel mic al lui Garp moare înfipt într-un schimbător de viteze, cu puţin înainte de a se duce la culcare. Timp de multe ore n-a putut să adoarmă. Scena nu-i părăsea mintea.
Ideea că ai putea să suferi din cauza unui personaj fictiv era absurdă, dar îi trecuse de multe ori prin minte în timpul nesfârşitelor răsuciri şi zvârcoliri în pat. Pentru că, de fapt, tocmai asta făcea: suferea. Această realizare nu l-a determinat să se întrebe dacă nu cumva Gary Ruddman nu fusese foarte serios în chestia cu Van der Valk. Iar acest fapt îl făcuse să-şi mai amintească ceva: când terminase romanul lui William Golding: Împăratul Muştelor, la vârsta de doisprezece ani, se dusese la frigider să-şi ia un pahar cu limonadă... şi apoi brusc a schimbat direcţia, grăbindu-se din cauza unui spasm la stomac care s-a finalizat în baie. Acolo s-a aplecat deasupra toaletei şi a vomat.
Pe neaşteptate, Paul îşi aminti exemple ale acestei manii ciudate; modul cum oamenii invadau docurile din Baltimore, în fiecare lună, atunci când trebuia să ajungă pachetul care conţinea ultimul fascicul din Micul Dorrit al lui Dickens sau Oliver Twist (unii se înecau, dar asta nu-i descuraja pe ceilalţi); bătrâna în vârstă de o sută cinci ani, care a declarat că va trăi până când Domnul Galsworthy termină Forsyte Saga - şi care murise la mai puţin de o oră după ce i se citise ultima pagină din ultimul volum; tânărul alpinist, internat în spital datorită unei hipotermii considerate fatale şi căruia prietenii i-au citit non-stop Lord of Rings, până când a ieşit din comă; sute de alte asemenea incidente.
Fiecare autor de ficţiune bestseller, bănuia el, avea exemplul sau exemplele sale personale despre implicarea radicală a cititorului în lumea fantastică pe care scriitorul o creează... exemple ale complexului de Şeherezadă, gândi Paul acum, pe jumătate adormit, în timp ce zgomotul maşinii de tuns iarba a Anniei se stingea undeva în depărtare. Îşi aminti că primise două scrisori care sugerau crearea de parcuri de distracţie, bazate pe romanele Misery, în acelaşi stil cu Disney World şi Marea Aventură. Una dintre aceste scrisori conţinuse şi un plan schematic. Dar câştigătoarea panglicii albastre (cel puţin până când Annie Wilkes intrase în viaţa lui) fusese doamna Roman D. Sandpiper III, din Ink Beach, Florida. Doamna Roman D. Sandpiper, al cărei prenume era Virginia, transformase una dintre camerele de la etaj a casei sale în Salonul lui Misery. Indusese în scrisoare fotografii Polaroid ale Roţii de Tors a lui Misery, a Biroului lui Misery (completat de un bilet pe jumătate scris adresat domnului Faverey, în care îi spunea că ea o să ia parte la Recitalul de la Şcoală din data de 20 nov. - realizat cu un scris pe care Paul îl considerase atunci foarte potrivit pentru eroina sa; nu o caligrafie înflorată specifică doamnelor din înalta societate, ci un scris aproape de tipar, vag feminin), Canapeaua lui Misery, Devizele lui Misery.
(Lasă Dragostea Să Te Instruiască; Nu Încerca Să Stăpâneşti Dragostea) etc, etc.
Mobila, glăsuia scrisoarea doamnei Roman D. ("Virginia") Sandpiper, era în întregime autentică, nu reproducere, şi, în timp ce nu putea fi sigur de asta, Paul bănuia că este adevărat. Dacă era aşa, micul colţ din lume imaginară trebuie s-o fi costat pe doamna Roman D. ("Virginia") Sandpiper, mii de dolari. Doamna Roman D. ("Virginia") Sandpiper se grăbise să-l asigure pe Paul că ea nu-i folosea personajul ca să câştige bani, şi nici nu avea planuri în această direcţie - Doamne fereşte! - dar că dorea ca el să vadă fotografiile Şi să-i spună unde a greşit (ceea ce era sigură că s-a întâmplat în multe locuri). Doamna Roman D. ("Virginia") Sandpiper spera, de asemenea, ca el să-i comunice opinia sa. Când se uitase la acele fotografii, avusese un sentiment care fusese straniu şi totuşi misterios de intangibil - ca şi cum privise nişte fotografii făcute propriei lui imaginaţii şi a ştiut că din clipa aceea, ori de câte ori va încerca să-şi închipuie salonaşul lui Misery şi cabinetul, pozele doamnei Roman D. ("Virginia") Sandpiper îi vor veni imediat în minte, obturându-i imaginaţia cu concreteţea lor reconfortantă, dar uni-dimensională. Să-i spună ei unde a greşit? Era o nebunie! De acum înainte el va fi acela care îşi va pune această întrebare!
Îi răspunsese; o scrisoare scurtă de felicitări şi de admiraţie - o mică scrisoare care nici măcar nu lăsase să se întrevadă unele dintre întrebările privind-o pe doamna Roman D. ("Virginia") Sandpiper, care îi trecuseră lui prin minte. De exemplu: cât de sănătoasă mintal era ea? - şi primise drept răspuns o altă scrisoare cu un set nou de fotografii. Prima scrisoare a doamnei Roman D. ("Virginia") Sandpiper conţinuse două pagini scrise de mână şi şapte fotografii. A doua avea zece pagini şi patruzeci de poze. Scrisoarea era o descriere amănunţită (şi până la urmă foarte obositoare) a locurilor de unde - doamna Roman D. ("Virginia") Sandpiper îşi procurase fiecare piesă de mobilier, cât de mult plătise pentru ea şi ce restaurări necesitase. Doamna Roman D. ("Virginia") Sandpiper îi relatase că găsise un om pe nume McKibbon, care era posesorul unei vechi puşti pentru vânat veveriţe, şi că-l rugase să tragă un glonţ în peretele de lângă scaun. Dacă nu putea să bage mâna în foc în ceea ce priveşte vechimea exactă a puştii, recunoştea doamna Roman D. ("Virginia") Sandpiper, calibrul era cel bun. Fotografiile erau, în majoritate, de detaliu. Dacă n-ar fi fost legenda de pe spatele fiecăreia, ai fi putut crede că era unul din jocurile acelea din reviste, "CE REPREZINTĂ ACESASTA FOTOGRAFIE?", unde fotografia mărită a unei agrafe de birou o făcea să arate ca un pilon, şi cea a unui dop de bere să pară un tablou de Picasso. Paul nu răspunsese la această scrisoare, dar asta n-o oprise pe doamna Roman D. ("Virginia") Sandpiper să-i mai trimită încă cinci (primele patru cu fotografii ataşate), înainte de a fi redusă la tăcere uimită şi rănită.
Ultima scrisoare era semnată simplu, băţos, doamna Roman D. Sandpiper. Invitaţia (oricât de patetică fusese) de a-i spune "Virginia" fusese retrasă.
Sentimentele femeii, oricât de obsedate au fost, nu evoluaseră niciodată spre fixaţia paranoică a Anniei, dar Paul înţelese că punctul de pornire fusese acelaşi. Complexul de Şeherezadă. Puterea imensă şi foarte acaparatoare a lui tre' să.
Plutirea lui se accentua. Adormi.
10.
În ultimul timp moţăia şi aţipea, aşa cum li se întâmplă bătrânilor, e neaşteptate şi câteodată în cele mai nepotrivite momente, şi dormea tot aşa cum dorm bătrânii - adică despărţit de lumea trează doar printr-o membrană foarte subţire. Nu încetă să audă zgomotul făcut de maşina de tuns iarba, dar tonalitatea lui deveni mai gravă, mai aspră; sunetul unui cuţit electric.
Îşi alesese o zi nepotrivită ca să înceapă să se plângă despre Royal şi despre n-ul lui lipsă. Dar de fapt nu exista niciodată o zi potrivită, bineînţeles, ca să-i spui nu Anniei Wilkes. Pedeapsa putea fi amânata... dar nu puteai scăpa de ea.
Ei bine, dacă te deranjează atât de mult, trebuie să-ţi dau ceva să-ţi abată gândurile de la bătrânul n.
O auzise cotrobăind prin bucătărie, aruncând nişte lucruri, înjurând în dialectul ei propriu şi straniu. Zece minute mai târziu, intrase în cameră cu seringa, cu sticla de Betadine şi cuţitul electric. Paul începuse imediat să urle.
Ajunsese, într-un fel, ca şi câinii lui Pavlov. Când Pavlov suna un clopoţel, câinii salivau. Când Annie intra în camera de oaspeţi cu o seringă, o sticlă de Betadine şi un obiect ascuţit de tăiat, Paul începea să urle. A înfipt cuţitul în pervazul ferestrei şi apoi au urmat alte rugăminţi, alte ţipete şi multe promisiuni că va fi cuminte. Când a încercat să se retragă din faţa seringii, ea i-a spus să stea liniştit şi să fie cuminte, că altfel, ceea ce se va întâmpla, va avea loc fără anestezie. Când el a continuat să se îndepărteze de ac, scâncind şi rugându-se, Annie îi sugeră că dacă el într-adevăr asta dorea, poate că ar fi mai bine ca ea să folosească cuţitul ca să-i taie gâtul şi astfel să se termine totul.
Atunci el se liniştise şi o lăsase să-i facă anestezia, iar de această dată, Betadina se împrăştiase pe degetul mare de la mâna stângă şi pe lama cuţitului (când ea îl pornise, şi lama începuse să ferăstruiască în gol, Betadina se dispersase într-o ploaie de picături maronii pe care ea păruse că nu le remarcă), iar până la sfârşit, bineînţeles, în aer se împrăştiaseră picături mult mai roşii. Fiindcă atunci când Annie se hotăra să facă ceva, ea ducea treaba până la capăt.
Annie nu putea fi înduplecată cu rugăminţi. Annie nu putea fi influenţată de urlete: Annie avea curajul să-şi susţină opiniile.
În timp ce lama zumzăitoare şi vibratoare se adâncise în pielea moale dintre degetul mare, care curând avea să fie defunct, şi degetul arătător, ea îl asigurase că îl iubeşte cu acea voce care sugera că "asta-o-doare-mai-mult-pe-Mama-decât-te-doare-pe-tine-Paulie".
Apoi, acea noapte...
Tu nu visezi, Paul. Tu te gândeşti la lucrurile la care nu ai curajul să reflectezi atunci când eşti treaz. Deci trezeşte-te. Pentru numele lui Dumnezeu, TREZEŞTE-TE!
Nu putea să se trezească.
Ea îi tăiase degetul de dimineaţă, iar în acea noapte intrase veselă în cameră, unde el stătea ameţit de droguri şi durere, ţinându-şi mâna stângă bandajată, ducând un tort şi fredonând "Mulţi ani trăiască" cu tonul acela uniform şi fals. Şi, deşi nu fusese ziua lui de naştere, în tort erau înfipte o mulţime de lumânări, iar în mijloc, vârât în suport, ca o mare lumânare suplimentară, trona degetul lui mare, gri şi mort, cu unghia puţin zimţată - pentru că el, câteodată, atunci când nu găsea cuvântul potrivit, obişnuia să şi-o roadă. Atunci ea îi spusese:
Dacă promiţi că vei fi cuminte, Paul, o să-ţi dau o felie din tortul aniversar, dar nu o să trebuiască să mănânci nimic din lumânarea specială, deci el promisese că o să fie cuminte, fiindcă nu dorea să fie obligat să mănânce din lumânarea specială dar, de asemenea, deoarece bineînţeles Annie era formidabilă; Annie era bună; hai să-i mulţumim pentru masă, şi pentru cea care nu trebuie s-o mâncăm; fetele vor doar să se distreze, dar câteodată devin foarte periculoase; te rog, Annie, nu mă obliga să-mi mănânc degetul mare; mamă Annie; Zeiţa Annie; când Annie este prin preajmă ar fi bine să fii onest; ea ştie când tu dormi; ea ştie când eşti treaz; ea ştie dacă ai fost cuminte sau rău; pentru numele zeiţei, ar fi bine să nu plângi, ar fi bine să nu te bosumfli, dar înainte de toate, ar fi bine să nu tipi, să nu ţipi, să nu ţipi, să nu Nu făcuse asta.
Iar acum, în timp ce se trezea, avu o tresărire care-i produse durere în tot corpul şi aproape că nici nu-şi dădu seama că buzele îi erau strânse ca să ţină ţipătul înăuntru, cu toate că amputarea degetului mare se petrecuse acum o lună.
Era atât de preocupat să-şi reţină urletul, încât, pentru un moment, nici nu observă ce venea pe alee, iar când zări, la început crezu că este o vedenie.
Era o maşină a Poliţiei din Colorado.
11.
După amputarea degetului mare urmase o perioadă obscură, când singura mare realizare a lui Paul, în afară de lucrul la roman, fusese faptul că reuşise să ţină socoteala zilelor. Devenise aproape patologic în această privinţă, câteodată petrecându-şi chiar şi cinci minute pierdut în visare, numărând, asigurându-se că nu a omis nicio zi.
Încep să devin la fel de bolnav ca ea, se gândise el odată.
Iar mintea îi răspunsese plictisită: Şi ce dacă?
După ce îşi pierduse laba piciorului, lucrase destul de bine la carte - în timpul a ceea ce Annie denumise atât de afectat "perioada lui de convalescenţă". Nu, destul de bine era o falsă modestie, dacă aşa ceva exista.
Lucrase miraculos de bine pentru un om care cândva crezuse că îi este imposibil să scrie dacă n-are ţigări sau dacă-l doare spatele, sau dacă avea o migrenă puţin mai serioasă. Ar fi fost frumos să creadă că se descurcase eroic, dar presupunea că iarăşi fusese vorba doar de supravieţuire, deoarece durerea fusese foarte intensă. Atunci când într-adevăr începuse procesul de însănătoşire, se gândise că "mâncărimea fantomatică" pe care i-o provocase laba piciorului care nu mai exista, era chiar mai rea decât durerea. Cel mai mult îl deranjase talpa piciorului lipsă. Se trezise de nenumărate ori în mijlocul nopţii, ca să constate că degetul mare de la piciorul drept scărpina aerul la patru degete distanţă de unde se termina acum partea stângă a corpului său.
Dar continuase totuşi să lucreze.
Doar după amputarea degetului mare şi acel bizar tort aniversarea care arăta ca o rămăşiţă de la Ce i s-a întâmplat lui Baby Jane? au început să apară ghemotoacele de hârtie care se strângeau în coşul de gunoi. Pierzi un picior, eşti în pragul morţii, dar continui să lucrezi. Pierzi un deget mare şi, în chip straniu, începi să dai rateuri la scris. Nu trebuia să fie invers?
Ei bine, urmase febra - stătuse o săptămână în pat din cauza ei. Dar fusese doar ceva minor; cel mai mult, temperatura îi urcase până la 38 cu 6, dar ăsta nu era un motiv de melodramă. Febra fusese cauzată, probabil, mai mult de starea lui generală proastă, decât de vreo infecţie specifică, iar o febră oogy nu constituia nicio problemă pentru Annie; printre celălalte suveniruri ea avea şi Keflex şi Ampicilină. L-a umplut de antibiotice şi el s-a făcut mai bine... atât de bine pe cât puteai deveni în circumstanţe atât de bizare, în orice caz. Dar ceva nu era bine. Se părea că el îşi pierduse un ingredient vital, drept care amestecul devenise mult mai anemic. Încercă să dea vina pe n-ul lipsă, dar trebuise să se descurce cu asta şi înainte şi, de fapt, ce reprezenta un n lipsă în comparaţie cu un picior lipsă, iar acum, ca o atracţie în plus, un deget mare lipsă?
Oricare era motivul, ceva deranjase visul, ceva micşorase circumferinţa găurii din hârtie, prin care el privea. Cândva - ar fi jurat că aşa a fost! - gaura fusese la fel de mare ca gura Tunelului Lincoln. Acum nu era mai mare decât o găurică dintr-un gard de lemn prin care un ajutor de antreprenor s-ar opri să spioneze un şantier interesant de construcţii. Trebuia să te străduieşti, să-ţi mijeşti ochii, dacă doreai să vezi ceva, iar în cele mai multe cazuri, lucrurile importante se desfăşurau în afara câmpului tău vizual... deloc surprinzător, dat fiind faptul că acest câmp era atât de mic.
În termeni practici, ceea ce se întâmplase după amputarea degetului mare şi puseul de febră, era evident.
Cuvintele din carte începuseră iarăşi să fie bombastice şi înflorate - nu era încă o parodie, nu încă, dar se îndrepta constant într-acolo şi el nu putea să oprească această derivă. Erori de continuitate începuseră să se prolifereze cu viclenia şobolanilor care se ascund în colţurile pivniţelor ca să se înmulţească: de-a lungul a treizeci de pagini, Baronul devenise Vicontele din În Căutarea Lui Misery.
Trebuise să se întoarcă şi să modifice totul.
Nu contează, Paul, - îşi spusese el de nu ştiu câte ori în acele ultime zile înainte ca Royalul să-şi scuipe t-ul şi apoi e-ul - nenorocita asta de carte este aproape gata.
Aşa şi era. Lucrul la ea era o tortură, iar finalul însemna sfârşitul vieţii lui. Că ultima perspectivă începuse să pară mai atrăgătoare decât prima, spunea tot ce probabil trebuia spus despre starea în continuă degradare a corpului, minţii şi spiritului său. Iar cartea continua, în ciuda tuturor lucrurilor, părând independentă de ele. Întreruperile din continuitatea ei erau supărătoare, dar minore. El avea acum mai multe probleme cu fantezia decât avusese vreodată. Jocul "Poţi Tu?" devenise mai degrabă un exerciţiu laborios decât amuzament. Totuşi cartea continua să progreseze în ciuda tuturor lucrurilor îngrozitoare la care îl supusese Annie, iar el se putea plânge acum că ceva - poate curajul - i se scursese din el odată cu sfertul de litru de sânge pe care-l vărsase atunci când îşi pierduse degetul mare, dar era o povestire a naibii de bună, cel mai bun roman Misery de până acum. Intriga era melodramatică, dar bine construită; în felul ei modest, chiar amuzantă. Dacă vreodată ar fi publicat acest roman într-o altă ediţie decât în Ediţia Annie Wilkes, oarecum drastic limitată (prima tipărire: o copie), bănuia, că s-ar vinde nebuneşte. Mda, presupunea că o să reuşească s-o termine dacă nu se dezintegra maşina de scris.
S-ar fi zis că trebuie să fii foarte robustă, se gândise el odată după unul dintre exerciţiile de ridicat.
Braţele lui subţiri tremurau, ciotul degetului pulsându-i intens, fruntea fiindu-i acoperită cu o peliculă de transpiraţie.
Erai pistolarul tânăr şi dur care dorea să-şi bată joc de sclerozatul de şerif, nu-i aşa? Doar că ţi-ai scuipat deja una dintre litere şi văd că unele dintre celelalte - t-ul, e-ul şi g-ul, de exemplu - au început să arate ciudat... câteodată sunt aplecate într-o parte, câteodată în cealaltă, câteodată se imprimă puţin mai sus decât nivelul celorlalte, câteodată apar mai jos. Cred că bătrânul sclerozat o să câştige runda asta, prietene.
Cred că bătrânul sclerozat o să te bată măr... şi căţeaua s-ar putea să ştie asta. Poate din cauza asta mi-a luat degetul de la mâna stângă. Cum era zicala aceea veche: S-ar putea să fie nebună, dar în mod sigur nu-i proastă.
Se uitase la maşina de scris cu o intensitate obosită.
Dă-i înainte. Dă-i înainte şi dezintegrează-te. Oricum o să termin. Dacă ea vrea să-mi cumpere alta, o să-i mulţumesc frumos, dar dacă nu, o să termin pe carneţele de notiţe.
Singurul lucru pe care nu-l voi face este să ţip.
Nu o să ţip.
Eu.
Nu.
12.
Nu o să ţip!
Stătea la geam, complet treaz acum, pe deplin conştinet că maşina de poliţie pe care o vedea pe aleea din faţa casei Anniei era tot atât de reală cum fusese cândva piciorul lui.
Ţipă! Fir'ai al Dracului, ţipă!
Dorea să facă asta, dar legământul era prea puternic - foarte puternic. Nici măcar nu-şi putea deschide gura. Încearcă şi imediat văzu picăturile de Batadină zburând de pe lama cuţitului electric. Încercă şi auzi imediat scrâşnetul lamei toporului când intrase în os, sfârâitul slab care se auzise când chibritul din mâna ei aprinsese Bernz-O-matiC-ul..
Încercă să-şi deschidă gura, dar nu reuşi.
Încercă să-şi ridice braţele. Nu reuşi.
Un geamăt teribil îi scăpă printre buzele strânse, iar degetele lui produceau sunete uşoare ciocănind în marginile Royalului, dar asta era tot ce putea face, era tot controlul asupra destinului său de care mai era în stare.
Nimic din ce se întâmplase înainte - poate cu excepţia momentului când realizase că deşi piciorul stâng se mişcă, talpa stângă stătea pe loc - nu fusese atât de cumplit ca infernul acestei imobilităţi. În timp real nu a durat mult; poate cinci secunde şi cu siguranţă nu mai mult de zece. Dar înlăuntrul lui Paul Sheldon păruseră ani.
Acolo, drept în faţă, era salvarea; el doar trebuia să spargă geamul şi lacătul pe care căţeaua îl pusese la limbă şi să urle:
Ajutor, ajutor, scapă-mă de Annie! Scapă-mă de zeiţă!
În acelaşi timp o altă voce striga:
O să fiu cuminte, Annie! N-o să ţip! O să fiu cuminte, o să fiu cuminte de dragul zeiţei! Promit că n-o să ţip, doar să nu mai tai nimic din mine!
Ştiuse el oare înainte de asta, ştiuse el într-adevăr cât de mult reuşise ea să-l intimideze, sau cât de mult din eul său esenţial - din ficatul şi puterea minţii sale - reuşise ea să înlăture? Ştia cât de constant a fost terorizat? Dar ştia oare cât de mult i se amputase personalitatea, cândva atât de puternică încât el o considerase indiscutabilă?
Un singur lucru îl ştia cu o oarecare certitudine: mult mai multe erau în neregulă cu el decât paralizia limbii, tot aşa cam mult mai multe merseseră prost la scris decât doar n-ul lipsă sau decât febra, sau scăderile de continuitate, sau chiar decât pierderea curajului. Adevărul, în grozăvia lui, era atât de simplu! Murea bucăţică cu bucăţică; însă moartea nu era atât de rea pe cât se temuse. Dar se ofilea, iar acesta era ceva îngrozitor, fiindcă era o chestie idioată.
Nu ţipa! vocea panicată îi strigă totuşi, când sticletele deschise uşa maşinii de patrulare şi ieşi afară, aranjându-şi pălăria cu boruri mari. Era tânăr, n-avea mai mult de douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani; purta ochelari de soare negri ca petrolul. Se opri să-şi aranjeje cuta pantalonilor kaki de uniformă, iar treizeci de iarzi mai încolo un bărbat cu ochii albaştri, ieşiţi din orbite pe un chip bătrân, stătea şi-l privea din spatele unei ferestre, gemând printre buzele strânse şi cu palmele tremurându-i pe placa de lemn aşezată peste braţele scaunului rulant.
nu ţipa
(da, ţipă)
ţipă şi o să se termine, ţipă şi se poate sfârşi,
(niciodată, niciodată n-o să se termine, până când o să mor; puştiul ăla nu se poate împotrivi zeiţei)
Paul, o, Dumnezeule, eşti mort deja?
Ţipă, căcăciosule nenorocit!
TIPĂ DIN TOŢI RĂRUNCHII!
Buzele lui se deschiseră cu un pârâit brusc. Trase aer în plămâni şi-şi închise ochii. Habar nu avea ce o să iasă sau dacă va ieşi ceva - până când veni:
AFRICA! urlă Paul. Mâinile tremurătoare îi zburară în sus ca nişte păsări speriate şi se încleştară pe cap ca şi când ar fî vrut să ţină creierul care parcă făcea explozie.
- Africa! Ajutor! Ajutor! Africa!
13.
Ochii i se deschiseră brusc. Poliţistul privea spre casă. Paul nu-i putea vedea ochii din cauza ochelarilor de soare, dar înclinaţia capului său sugera o nedumerire moderată. Mai făcu un pas apoi se opri.
Paul privi în jos spre placă. În stânga maşinii de scris se afla o scrumieră grea de ceramică. Odată - ca niciodată - ar fi fost umplută până la refuz cu mucuri de ţigară; acum nu conţinea nimic care să prezinte vreun pericol pentru sănătatea lui, ci doar agrafe de birou şi o radieră. O apucă şi o aruncă în fereastră. Geamul se făcu ţăndări. Pentru Paul a fost cel mai salvator sunet pe care-l auzise el vreodată.
Zidurile s-au năruit, gândi el ameţit şi apoi strigă:
- Aici! Ajutor! Fereşte-te de femeie! Este nebună!
.................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu