Misery, Stephen King

............................................................................................
                                                        12.

                                    Asta-i doar mintea ta care încearcă să se vindece, şopti o parte din el. Dacă scapi vreodată din situaţia asta, o să te convingi până la urmă, în acelaşi mod, că nu ai avut niciodată nevoie de laba piciorului stâng - ce dracu', cinci unghii mai puţin de tăiat. Şi în zilele astea se fac minuni în ce priveşte protezele. Nu Paul, prima a fost o carte a dracului de bună şi cealaltă a fost o labă a piciorului a dracului de bună. Hai să nu ne mai păcălim singuri.
    Totuşi, o parte mai adâncă din el, bănuia că, gândind aşa, însemna ca se păcăleşte pe sine.
    Nu te mai păcăli pe tine însuţi, Paul. Spune dracului adevărul. Te MINŢI pe tine. Un tip care inventează povestiri, un tip ca acela minte pe oricine, deci acel tip nu poate niciodată să se mintă pe sine. E amuzant, dar ăsta-i adevărul. Odată ce începi acest rahat, ai putea foarte bine să-ţi acoperi maşina de scris şi să începi să studiezi pentru un atestat de agent bursier sau pentru altceva, fiindcă ai încurcat-o.
    Deci care este adevărul?
    Adevărul, dacă insişti, era următorul: clasificarea din ce în ce mai evidentă a operei sale, în articolele recenzenţilor, ca fiind a unui "scriitor popular" (care era, aşa cum o considera el, la un pas - unul mic - deasupra celei de "scriitor la comandă") îl duruse foarte rău. Nu se potrivea cu imaginea care o avea despre sine, aceea de Scriitor Serios care producea aceste romane căcăcioase doar ca să-şi finanţeze (Să sune trompetele, vă rog!) CREAŢIA ADEVĂRATĂ! O urâse el pe Misery? Chiar aşa? Dacă da, de ce îi fusese atât de uşor să pătrundă iarăşi în lumea ei? Nu, mai mult decât uşor; o binecuvântare, ca şi când ai intra într-o baie caldă cu o carte bună într-o mână şi cu o bere rece în cealaltă. Probabil că tot ce detesta el fusese faptul că figura ei de pe copertele cărţilor o eclipsase pe a sa din fotografiile de autor, nelăsându-i pe critici să realizeze că aveau de a face cu un tânăr Mailer sau Cheever - că aveau de a face aici cu un luptător de categoria grea.
    Prin urmare, nu devenise oare "ficţiunea lui serioasă" din ce în ce mai conştientă de sine, un fel de strigăt?
    Priveşte-mă! Uită-te cât de bună-i cartea! Hei, băieţi! Materialul acesta are mii de posibilităţi! Acest material conţine interludii de flux al conştiinţei! Asta-i MUNCA MEA SERIOASĂ, netrebnicilor! Să nu ÎNDRĂZNIŢI să-mi întoarceţi spatele! Să nu ÎNDRĂZNIŢI să întoarceţi spatele OPEREI MELE ADEVĂRATE! Să nu ÎNDRĂZNIŢI, că o să...
    Ce? Ce o să faci? O să le tai picioarele? O să le retezi degetele mari?
    Paul fu scuturat pe neaşteptate de un acces de tremurături. Trebuia să urineze. Apucă plosca şi reuşi să-şi facă nevoia, deşi îl duru mai tare decât înainte. Gemu în timp ce urina şi continuă să geamă pentru mult timp după aceea.
    Până la urmă, cu milă, Novrilul începu să-şi facă efectul - foarte puţin - şi el aţipi.
    Se uită la grătarul de picnic cu pleoapele grele de somn.
    Cum te-ai simţi dacă ea te-ar obliga să arzi, ÎNTOARCEREA LUI MISERY? şopti vocea din interior, iar el tresări puţin. Reîncepând să adoarmă, realiză că l-ar durea; da, l-ar durea cumplit, ar face ca durerea pe care o simţise când şi-a ars Maşini de Lux să pară doar o dâră de fum, aşa cum părea şi durerea de rinichi faţă de cea simţită când ea îi retezase piciorul cu toporul, excitându-şi autoritatea editorială asupra trupului său.
    Şi mai realiză că nu aceasta era întrebarea importantă.
    Întrebarea importantă era: ce sentimente i-ar provoca Anniei acest gest?
    Lângă grătarul de picnic era o masă. Pe ea erau câteva cutii de conserve şi recipiente.
    Unul dintre recipiente conţinea lichid pentru aprins cărbunii marca Ronson Fast-Lite.
    Ce s-ar întâmpla dacă ANNIE ar fi cea care ar urla de durere? Eşti curios cum ar suna asta? Eşti cât de puţin curios? Proverbul spune că răzbunarea este o mâncare care trebuie consumată rece, dar marca Ronson Fast-Lite încă nu se inventase când a apărut proverbul.
    Paul gândi: Arde-o de vie pe mama.
    Şi adormi. Pe faţa lui palidă şi ofilită se aşternuse un zâmbet mulţumit.

                                                                25.

                                 Când Annie se întoarse, la ora trei fără un sfert în acea după-amiază, părul ei, care era de obicei ciufulit, stătea acum pleoştit, în forma căştii pe care o purtase pe cap.
    Era tăcută, dar asta mai mult din cauza oboselii şi a gândurilor decât din vina unei depresiuni nervoase. Când Paul o întrebă dacă totul a decurs conform planului, ea aprobă.
    - Da, cred că da. Am avut ceva necazuri când am vrut să pornesc motocicleta, altfel m-aş fi întors mai repede cu o oră. Bujiile erau înfundate. Cum îţi sunt picioarele, Paul? Mai vrei o injecţie înainte să te duc sus?
    După aproape douăzeci de ore petrecute în umezeală, picioarele lui parcă erau străpunse de cuie ruginite. Avea mare nevoie de o injecţie, dar nu aici, jos. Asta nu trebuia să se întâmple.
    - Cred că mi-e bine.
    Ea se întoarse cu spatele şi se lăsă pe vine.
    - În ordine, prinde-te. Dar adu-ţi aminte ce ţi-am spus despre strângeri de gât şi alte chestii de genul ăsta. Sunt foarte obosită şi nu cred că aş reacţiona foarte bine la nişte glume proaste.
    - Se pare că mi-am epuizat rezerva de glume.
    - Bine.
    Îl ridică cu un oftat scurt, iar Paul trebui să-şi muşte buzele ca să nu urle de durere. Annie se îndreptă spre scări, cu capul uşor întors, iar el îşi dădu seama că ea se uita - probabil - la masa cu recipiente. Privirea ei fu scurtă, părând a fi întâmplătoare, dar lui Paul i se păru că a durat foarte mult şi a fost sigur că ea o să-şi dea seama că recipientul cu lichid pentru aprins cărbunii nu mai era acolo. Acum era ascuns în chiloţii lui.
    După lungi luni de zile, de când furase prima dată ceva, reuşise să-şi adune curajul ca s-o mai facă încă o dată... iar dacă mâinile ei s-ar fi mişcat în sus pe picioarele lui în timp ce urca scările, ar fi dat de ceva mai mult decât un fund fleşcăit.
    Apoi ea îşi întoarse privirea de la masă fără să-şi schimbe expresia, iar uşurarea lui fu atât de mare încât zguduiturile şi schimbările de poziţie provocate de urcarea scărilor fură aproape suportabile. Ea reuşea să-şi stăpânească foarte bine expresiile feţei atunci când dorea, dar el crezu - speră - că o păcălise.
    De data aceasta chiar o păcălise, într-adevăr.

                                                           26.

                                 - Cred că, totuşi, mi-ar face bine injecţia aia, Annie, spuse el atunci când ea îl depuse înapoi în pat.
    Annie îi studie pentru un moment faţa albă, asudată şi nebărbierită, apoi aprobă şi părăsi camera.
    El scoase numaidecât recipientul plat din chiloţi şi-l îndesă sub saltea. Nu mai pusese acolo nimic de când se petrecuse episodul cu cuţitul şi nu intenţiona să lase lichidul inflamabil mult timp acolo, dar trebuia să stea în acel loc tot restul zilei. În acea seară voia să-l pună într-o ascunzătoare mult mai sigură.
    Ea se întoarse şi îi făcu o injecţie. Apoi puse un carnet de notiţe şi câteva creioane ascuţite pe pervazul ferestrei şi împinse scaunul rulant până la pat.
    - Uite, spuse ea. Eu am de gând să dorm puţin. Dacă o să vină vreo maşină, o s-o aud. Dacă suntem lăsaţi în pace, probabil că o să dorm până mâine dimineaţă. Dacă o să vrei să te scoli şi să lucrezi, ai aici scaunul. Manuscrisul este acolo, pe podea. Sinceră să fiu, eu nu te sfătuiesc să faci asta până când nu ţi se încălzesc puţin picioarele.
    - Acum n-aş putea, dar bănuiesc că mai spre seară mă pun pe muncă. Am înţeles la ce te refereai când ai spus că suntem presaţi de timp.
    - Mă bucur, Paul. Cam de cât timp crezi că mai ai nevoie?
    - În mod normal, aş spune o lună. În ritmul în care am lucrat în ultimul timp, două săptămâni. Dacă merg cu viteză maximă, cinci zile. Sau poate o săptămână. Materialul va fi necizelat, dar va exista.
    Ea oftă şi-şi studie cu nepăsare palmele.
    - Ştiu ca va dura mai puţin de două săptămâni.
    - Aş dori să-mi promiţi ceva.
    Nu îl privea cu furie, nici eu suspiciune, doar cu puţină curiozitate.
    - Ce?
    - Să nu mai citeşti nimic până când termin.., sau până când trebuie să... ştii tu...
    - Să te opreşti?
    - Da. Până când trebuie să mă opresc. În acest fel vei citi finalul fără să fie prea fragmentat. Va avea un efect mult mai puternic.
    - Va fi unul bun, nu-i asa?
    - Da.
    Paul zâmbi.
    - Va fi ceva foarte fierbinte.

                                                                27.

                                În acea seară, pe la ora opt, se ridică grijuliu şi se aşeză în scaunul rulant. Ascultă cu atenţie dar nu auzi niciun zgomot de la etajul de sus. Nu se mai auzise nimic de când scârţâitul arcurilor îl anunţase, pe la ora patru, că Annie se băgase în pat. Ea probabil că era într-adevăr obosită.
    Paul luă lichidul inflamabil şi se deplasă în zona de lângă fereastră unde îşi amenajase tabăra intimă, scriitoricească: aici era maşina de scris cu rânjetul ei neplăcut, căruia îi lipseau trei dinţi, aici era coşul de hârtii; aici erau creioanele şi carnetele de notiţe, hârtia de scris şi grămezile de foi rescrise dintre care va folosi unele, iar celelalte vor intra în coşul de gunoi.
    Sau aşa s-ar fi întâmplat înainte.
    Aici, total invizibilă, se afla uşa spre o altă lume. Şi tot aici, gândi el, se afla propria lui fantomă, acoperită cu o serie de învelişuri, precum pozele nemişcate pe care, dacă le agiţi, îţi dau iluzia de mişcare.
    Îşi potrivi scaunul între teancurile de hârtie şi cele de notiţe cu uşurinţa unei practici îndelungate, mai ascultă o dată cu atenţie, apoi se aplecă şi ridică o şipcă de parchet, lungă de cinci degete. Acum două luni descoperise că era dezlipită şi văzuse, după praful care era depus pe ea
    (În curând o să pui şi tu de-a curmezişul ei fire de păr ca să fii sigur, gândi el), că Annie nu ştia nimic de această şipcă desprinsă. Dedesubtul ei se afla un spaţiu liber, dacă făceai abstracţie de praf şi excrementele de şoareci.
    Îndesă recipientul cu Ronson Fast în gură şi puse scândurica la loc. Avu un moment de groază când se gândi că s-ar putea să nu se mai potrivească perfect în locaş (şi Dumnezeule! ochii ei erau ai naibii de ageri!).
    Dar se potrivesc perfect.
    Paul o privi o clipă, apoi îşi deschise carnetul de notiţe, luă un creion şi găsi gaura din hârtie.
    În următoarele patru ore scrise netulburat - până când vârfurile celor trei creioane pe care ea i le ascuţise se tociră de tot - apoi se deplasă până lângă pat, se băgă în aşternut şi adormi cu mare uşurinţă.

                                                                 28.
                                                         Capitolul 37

                         Geoffrey începuse să-şi simtă braţele ca şi cum ar fi fost de tablă. Stătea de cinci minute în umbra de lângă coliba care aparţinea "Frumoasei" lui M'Chibi. Arătând mai degrabă ca o copie palidă a uriaşului circului, aşa cum stătea acolo ţinând, cufărul Baroanei în echilibru pe cap.
    Tocmai când începuse să creadă că nimic din ce ar spune Hezekiah nu l-ar putea convinge pe M'Chibi să părăsească coliba, auzi zgomotul unor mişcări.
    Geoffrey se îndepărtă şi mai mult, cu muşchii braţelor tremurându-i spasmodic. "Frumoasa" Şefului  M'Chibi era "Păstrătoarea Focului", iar înăuntru, în colibă erau mai bine de o sută de torţe, cu capetele, înmuiate într-o răşină groasă şi cleioasă. Această răşină provenea de la nişte copaci pitici care creşteau în zonă, iar Bourkaşii o numeau Uleiul-Foc sau Uleiul-Sânge-Foc. Ca toate limbile, în esenţă simple, cea a Bourkaşilor devenea câteodată ciudat de evazivă.
    Totuşi, oricum ai fi denumit substanţa, acolo erau destule torţe ca să dea foc la tot satul. Ar arde precum paiaţa lui Guy Farokes, gândi Geoffrey... dacă - asta era! - M'Chibi putea fi înlăturată din cale.
    - Nu-ţi fie frică să loveşti, Boss Ge'ff'y, spuse Hezekiah. M'Chibi, el iese afară primul, 'oare ce el omul-foc. Hezekiah, el o să ies' afară al doilea. Deci, tu nu aştepta să vezi strălucirea dintelui meu de aur! Tu sparge capul la diavolul ăla, şi a dracului de repede!
    Dar când îi auzi într-adevăr venind, Geoffrey avu un moment de îndoială, în ciuda durerii cumplite din braţe.
    Să presupunem că, doar de data asta.

                                                          29.

                               Îşi opri creionul în mijlocul cuvântului când auzi motorul unei maşini care se apropia. Era surprins cât de calm se simţea - cea mai puternică emoţie pe care o avea acum era o uşoară enervare că a fost întrerupt când începuse să plutească ca un fluture şi să înţepe ca o albină. Auzi tocurile cizmelor Anniei răpăind sacadat pe hol.
    - Pleacă de la geam.
    Faţa ei era încordată şi încruntată. Sacoşa kaki, deschisă, îi atârna pe umăr.
    - Pleacă de la geam.
    Se opri şi văzu că el deja se mutase din faţa ferestrei. Se asigură că nici unul din lucrurile lui nu rămăsese pe pervaz, apoi dădu din cap.
    - Este Poliţia Districtuală, spuse ea.
    Arăta încordată dar stăpânită. Sacoşa era astfel aşezată încât să ajungă foarte uşor la ea cu mâna dreaptă.
    - O să fii cuminte, Paul?
    - Da.
    Ochii ei îi cercetară atent faţa.
    - O să am încredere în tine, spuse ea la sfârşit şi apoi se întoarse, închise uşa, dar nu se osteni s-o încuie.
    Maşina pătrunse pe alee; duduitul uşor, parcă somnoros al imensului Playmouth 442 fiind aproape ca o emblemă sonoră. Auzi uşa de la bucătărie trântindu-se, şi îşi poziţionă scaunul destul de aproape de fereastră, astfel încât să rămână într-un unghi de umbră şi totuşi să poată observa ceea ce se întâmplă.
    Maşina de patrulare se opri lângă Annie şi motorul se stinse. Şoferul se dădu jos, şi stătea acum exact pe locul unde stătuse şi tânărul poliţist atunci când îşi rostise ultimile patru cuvinte... dar aici se sfârşea orice asemănare între cei doi.
    Primul fusese un tânăr abia ieşit din adolescenţă, un poliţai novice care încerca să pară dur şi care căuta urmele de mult şterse ale unui scriitor nebun, care-şi avariase maşina şi apoi sau se afundase în păduri ca să moară, sau fugise de toată porcăria, făcând autostopul.
    Poliţaiul care se profila acum din spatele roţii automobilului de patrulare avea în jur de patruzeci de ani, un individ cu nişte umeri cam cât o bârnă de hambar. Chipul lui era un pătrat de granit, cu câteva linii înguste gravate pe lângă ochi şi la colţurile gurii. Annie era o zdrahoană, dar pe lângă omul ăsta părea aproape mititică.
    Mai exista încă o diferenţă. Poliţistul pe care-l omorâse Annie fusese singur. Pe cealaltă usă a automobilului cobora acum un om îmbrăcat în haine obişnuite, mic de statură, cu umerii căzuţi şi cu păr blond, lins.
    David Şi Goliat, gândi Paul. Mutt şi Jeff. Isuse!
    Poliţistul în haine de stradă înconjură maşina cu paşi mărunţi. Chipul lui arăta bătrân şi obosit, faţa unui om pe jumătate adormit... cu excepţia ochilor de un albastru şters. Ochii îi erau foarte vioi, iscoditori. Paul se gândi că acesta s-ar mişca foarte repede.
    Se legitimară în faţa lui Annie, după care ea le spuse ceva, întâi privind în sus ca să vorbească cu Goliat, apoi întorcându-se pe jumătate ca să-i răspundă lui David. Paul se întreba ce s-ar întâmpla dacă ar sparge iar fereastra şi ar striga după ajutor. Se gândea că şansele erau probabil opt la zece ca ei s-o poată învinge pe Annie.
    O, ea era iute, dar poliţistul înalt părea a fi şi mai iute, în ciuda dimensiunilor sale, şi destul de puternic ca să poată smulge din rădăcini nişte copaci de înălţime mijlocie cu mâinile goale. Umbletul stângaci al celui în haine de stradă ar fi putut să fie tot atât de trucat ca expresia lui somnolentă. Se gândi că ar putea s-o învingă... cu excepţia faptului că ce-i va surprinde pe ei nu va fi o surpriză pentru ea, iar asta-i dădea ei o şansă în plus.
    Haina celui în haine de stradă era închisă la toţi nasturii, în ciuda căldurii. Dacă ea-l dovedea mai întâi pe Goliat, atunci ar putea să-i tragă lui David un glonţ în faţă, înainte ca acesta să-şi poată deschide haina aia afurisită şi să-şi scoată pistolul. Mai mult decât orice, haina aceea închisă la nasturi sugera că Annie avusese dreptate: până acum era doar o verificare de rutină.
    Până acum.
    Ştii, nu l-am ucis eu. TU l-ai omorât. Dacă ţi-ai fi ţinut gura, l-aş fi expediat de aici. Ar fi viu şi acum...
    Şi oare el a crezut? Nu, bineînţeles că nu. Dar încă mai stăruia acel moment puternic, dureros al vinovăţiei - ca o înjunghietură scurtă. Avea el de gând să-şi ţină gura închisă pentru că existau două şanse din zece ca ea să-i lichideze şi pe aceştia doi dacă el o va deschide?
    Vinovăţia îl înjunghie din nou fulgerător, apoi dispăru. Răspunsul la această întrebare era tot nu.
    Ar fi fost frumos să se poată mândri cu asemenea motivaţii generoase, dar nu era adevărul. Realitatea era simplă: el voia să se ocupe singur de Annie Wilkes.
    Ei pot doar să te bage în închisoare, căţea ce eşti, gândi el.
    Eu ştiu cum să te lovesc.

                                                             30.

                                   Bineînţeles, exista posibilitatea ca ei să miroasă ceva suspect. Munca lor, la urma urmelor, era să prindă şobolani, şi ei cunoşteau cu siguranţă trecutul Anniei Wilkes. Dacă asa se vor desfăşura lucrurile, asta va fi... dar el se gândea că Annie va reuşi şi de această dată să se strecoare pe lângă oamenii legii.
    Paul bănuia că deja ştia atât cât avea nevoie să cunoască din ce se întâmplase. Annie ascultase cu asiduitate radioul de când se trezise din somnul lung, iar dispariţia poliţistului, al cărui nume fusese Duane Kushner, fusese foarte pe larg comentată de mass-media. Faptul că el se aflase în căutarea urmelor unui scriitor de succes, pe nume Paul Sheldon, fusese amintit. Dar dispariţia lui nu fusese pusă în legătură, nici măcar sub formă speculativă, cu dispariţia lui Paul. Nu încă, cel puţin.
    Torentele de primăvară împinseseră Camaro-ul lui cam cinci mile la vale. Ar fi putut să stea nedescoperit acolo în pădure încă o lună sau încă un an, dacă n-ar fi fost o mică coincidenţă. Câteva elicoptere de patrulare ale Gărzii Naţionale, trimise să facă o cercetare de rutină împotriva cultivatorilor de droguri (căutând lanuri ale cultivatorilor de marihuana din munţi, cu alte cuvinte), observaseră o rază de soare care se reflectase pe rămăşiţele parbrizului Camaro-ului şi aterizaseră într-un luminiş din apropiere, ca să cerceteze mai îndeaproape.
    Efectivele grave ale accidentului fuseseră estompate de izbiturile violente pe care le primise Camaro-ul în peregrinarea spre punctul final. Dacă maşina mai avea cumva urme de sânge care fuseseră dezvăluite de analiza criminalistică (dacă se făcuse vreo analiză criminalistică), la radio oricum nu se spusese aşa ceva. Paul ştia că şi cea mai amănunţită cercetare va da la iveală prea puţine urme de sânge - maşina lui fusese aproape toată primăvara spălată de torentele de zăpadă topită.
    Iar în Colorado atenţia şi preocuparea fuseseră concentrate cu precădere asupra poliţistului Duane Kushner - după cum, bănuia el, confirma şi prezenţa acestor doi vizitatori. Până acum toate speculaţiile fuseseră centrate în jurul a trei activităţi ilicite: fabricarea ilegală de alcool, marihuana şi cocaina. Părea probabil că Kushner a dat din întâmplare peste o distilerie sau peste un depozit de droguri, în timp ce căuta urmele lăsate de scriitorul ageamiu. Şi, în timp ce speranţa de a-l găsi în viaţă pe poliţist începea să se spulbere, începuseră să apară întrebări. De ce, în primul rând, fusese trimis singur acolo? Iar acestea deveneau din ce în ce mai vehemente - şi cu toate că Paul se îndoia că Statul Colorado are atâţia bani încât să-şi permită să finanţeze un sistem de patrulare în doi. Acum, în mod evident, periau zona în pereche ca să-l găsească pe Kushner. Nu-şi mai asumau riscuri.
    Acum Goliat arătă spre casă. Annie ridică din umeri şi clătină din cap. David spuse ceva. După o clipă ea aprobă şi îi conduse de-a lungul potecii spre usa de la bucătărie. Paul auzi balamalele scârţâind, apoi intrară.
    Zgomotul făcut de atâţia paşi acolo era înfricoşător, aproape ca o profanare.
    - Cam pe la ce oră a venit el aici? întrebă Goliat.
    Trebuia să fie Goliat. Avea o voce tunătoare cu accent de Midwest, îngroşată de ţigări.
    - Pe la patru, spuse Annie. Cam aşa.
    Ea tocmai terminase de tuns iarba şi nu purtase ceasul la mână. Fusese infernal de cald; asta-şi aducea foarte bine aminte.
    - Cât de mult a stat, doamnă Wilkes?, întrebă David.
    - Domnişoara Wilkes, dacă nu vă supăraţi.
    - Scuzaţi-mă.
    Annie spuse că nu poate să-şi dea seama cu precizie cât de mult a stat, doar că nu a fost foarte mult. Poate cinci minute.
    - V-a arătat o fotografie?
    - Da, spuse Annie, de asta a venit.
    Paul se minună cât de stăpână pe sine părea, cât de binevoitoare.
    - Şi l-aţi văzut pe omul din fotografie?
    Annie zise că bineînţeles, era Paul Sheldon, îl recunoscuse imediat.
    - Am toate cărţile lui. Îmi plac foarte mult. Asta l-a dezamăgit pe ofiţerul Kushner. Mi-a spus că dacă aşa stau lucrurile probabil că ştiu ce spun. Arăta foarte descurajat. Şi foarte încins.
    - Mda, a fost într-adevăr o zi foarte călduroasă, spuse Goliat.
    Iar Paul se alarmă de cât de aproape părea să fie vocea lui. În salon? Da, cu certitudine în salon.
    Mare sau nu, tipul se mişca aidoma unui afurisit de linx. Când Annie răspunse, şi vocea ei era mai aproape. Poliţiştii se mutaseră în salon. Ea îi urma. Nu îi invitase acolo, dar ei intraseră oricum. Aruncau o privire.
    Cu toate că sciitorul ei domestic se afla acum la mai puţin de treizeci şi cinci de picioare depărtare, vocea lui Annie rămânea controlată.
    Îl întrebase aşadar dacă dorea să intre şi să bea cafea de la gheaţă, dar el spusese că nu poate. Deci îl întrebase dacă nu doreşte să ia cu el o sticlă rece de...
    - Vă rog să nu spargeţi asta, se întrerupse Annie, vocea ei ascuţindu-se. Ţin la lucrurile mele, iar unele dintre ele sunt foarte fragile.
    - Scuzaţi-mă, doamnă.
    Acela trebuia să fi fost David, vocea lui joasă şi şoptită, umilă şi puţin uimită. Acel ton în glasul unui poliţist ar fi fost amuzant în alte circumstanţe, dar acestea nu erau "alte circumstanţe" şi Paul nu era amuzat.
    Şedea încordat cu mâinile încleştate pe braţele scaunului rulant auzind sunetul scurt când micul obiect a fost pus jos cu grijă (poate pinguinul pe blocul lui de gheaţă). Şi-o imagină pe ea agitând sacoşa kaki. Aşteaptă ca unul dintre poliţişti - probabil Goliat - s-o întrebe ce dracu este acolo înăuntru.
    Atunci ar începe împuşcăturile.
    - Ce spuneaţi? întrebă David.
    - Că l-am întrebat dacă nu doreşte să ia cu el un Pepsei rece de la frigider, fiindcă era o zi atât de călduroasă. Le ţin chiar lângă cutia congelatorului, şi asta le răceşte cel mai tare, fără să le îngheţe. Mi-a spus că ar fi foarte amabil din partea mea. Era un băiat foarte politicos. De ce l-au lăsat pe un băiat atât de tânăr să patruleze singur?
    - A băut Pepsi-ul aici? întrebă David, ignorând întrebarea ei.
    Vocea lui se auzea şi mai aproape. Traversase salonul. Paul nu trebui să-şi închidă ochii ca să şi-l imagineze stând acolo, uitându-se de-a lungul holului scurt care trecea pe lângă baie şi se termina în camera de oaspeţi.
    Paul stătea încordat şi ţeapăn, pulsul bătându-i rapid în artera de la gât.
    - Nu, spuse Annie, mai stăpânită ca niciodată. A luat-o cu el. A spus că trebuie să meargă mai departe.
    - Ce este acolo? întrebă Goliat. Se auziră două bocănituri de tocuri, sunetul fiind puţin spart atunci când el păşi de pe covorul din salon pe parchetul neacoperit din hol.
    - O baie şi un dormitor de rezervă. Dorm câteodată acolo când este foarte cald. Aruncaţi o privire, dacă doriţi, dar vă asigur că nu l-am legat acolo de pat pe poliţistul vostru.
    - Nu, doamnă, sunt sigur că nu, spuse David, şi lucru uimitor, paşii şi vocile lor începură să se îndepărteze iarăşi spre bucătărie.
    - Părea agitat în timp ce a fost aici?
    - Chiar deloc, spuse Annie. Doar încălzit şi descurajat.
    Paul începuse să respire iar.
    - Preocupat de ceva?
    - Nu.
    - A spus unde pleacă mai departe?
    Cu toate că în mod sigur poliţiştii nu au perceput ezitarea scurtă, urechea versată a lui Paul o sesiză - în acea întrebare se putea ascunde o capcană, o cursă care s-ar putea închide brusc, după o scurtă întârziere.
    - Nu, spuse ea până la urmă, cu toate că s-a dus spre vest, deci ea a tras concluzia că el trebuie să se fi îndreptat spre Drumul Springer şi cele câteva ferme care erau acolo.
    - Mulţumim, doamnă pentru cooperarea dumneavoastră, spuse David. S-ar putea să fie nevoie să mai trecem pe la dumneavoastră.
    - În ordine, spuse Annie. Oricând doriţi. Îmi pare bine să mai văd oameni.
    - Vă supăraţi dacă aruncăm o privire în grajdul dumneavoastră? întrebă abrupt Goliat.
    - Deloc. Doar să-i spuneţi "bună ziua" când intraţi.
    - Cui, doamnă? întrebă David.
    - Lui Misery! răspunse Annie. Scroafa mea!

                                                                31.

                                  Ea stătea în cadrul uşii, privindu-l fix, atât de fix, încât începu să-şi simtă faţa cum se încălzeşte şi presupuse că s-a îmbujorat. Poliţiştii plecaseră în urmă cu cincisprezece minute.
    - Vezi vreo stafie? o întrebă el până la urmă.
    - De ce n-ai tras un chiot?
    Amândoi poliţiştii o salutaseră la plecare, scoţându-şi pălăria, dar nici unul dintre ei nu zâmbise. Şi în ochii lor existase o expresie pe care Paul putuse s-o observa chiar şi din unghiul îngust oferit de colţul ferestrei.
    Ei ştiau cine era ea, chiar foarte bine.
    - Mă tot aşteptam să zbieri. S-ar fi năpustit asupra mea năprasnic.
    - Poate. Sau poate că nu.
    - Dar de ce n-ai făcut-o?
    - Annie, dacă-ţi petreci toată viaţa gândindu-te la cele mai rele locuri pe care ţi le poţi imagina că se vor întâmpla, cu siguranţă că de câteva ori o să te înşeli.
    - Nu face pe deşteptul cu mine!
    El văzu că în spatele pretinsei impasivităţi, ea era foarte dezorientată. Tăcerea lui nu se potrivise în imaginea pe care şi-o formase ea despre viaţă ca fiind un fel de Mare Meci de Box: Cinstita Annie contra acelei eterne, de două ori odioase tagme a împieliţaţilor Cockadoodie.
    - Cine face pe deşteptul? Ţi-am spus că am de gând să-mi ţin gura închisă şi aşa am făcut. Vreau să-mi termin cartea în pace. Şi doresc s-o termin pentru tine.
    Ea îl privi cu incertitudine, dorind să-l creadă, fiindu-i frică să-l creadă... şi până la urmă crezându-l. Şi chiar avea dreptate să-l creadă, fiindcă el spunea adevărul.
    - Atunci, apucă-te de treabă, spuse ea blând. Apucă-te chiar acum. Ai văzut cum s-au uitat la mine.

                                                             32.

                                În următoarele două zile viaţa se desfăşură ca şi înainte de venirea lui Duane Kushner; aproape că puteai să crezi că poliţistul Duane Kushner nu existase niciodată. Paul scrise aproape constant. Deocamdată renunţase la maşina de scris. Annie o pusese pe şemineul de sub poza Arcului de Triumf, fără să facă niciun comentariu.
    În acele două zile el umplu trei carnete de notiţe. Îi mai rămăsese unul singur. Când îl termină şi pe acela, continuă pe carneţele. Ea ascuţea duzina de creioane Berol Black Warrior, el le tocea, iar Annie le ascuţea din nou. Creioanele se scurtau fără încetare, în timp ce el stătea lângă fereastră, în bătaia soarelui, aplecat, câteodată scărpinând absent cu degetul mare de la piciorul drept, locul unde ar fi trebuit să-i fie talpa stângă, privind între timp prin gura de hârtie. Se deschisese iarăşi larg, iar cartea se precipita spre deznodământ, aşa cum se întâmplă doar la cele mai bune, de parcă era purtata pe o sanie cu reacţie. El vedea totul cu mare claritate - trei grupuri care o căutau cu înverşunare pe Misery prin pasajele crenelate din spatele frunţii idolului, două dorind s-o ucidă, al treilea - constituit din Ian, Geoffrey şi Hezekiah - încercând s-o salveze... În timp ce jos, satul Bourkaşilor ardea, iar sătenii se strânseseră la punctul de ieşire - urechea stângă a idolului - ca să masacreze pe oricine ar fi ieşit de acolo viu.
    Această stare de captare hipnotică fu brutal întreruptă, dar nu destrămată, când, în a treia zi de la vizita lui David şi Goliat, un furgonet crem, marca Ford, pe care era scris KTKA/Grand Junction intră pe alee. Era plină de echipament video.
    - O, Dumnezeule! spuse Paul consternat, undeva între amuzament, uimire şi teroare. Ce dracu-i prostia asta?
    Duba abia se oprise când uşa din spate se deschise brusc şi un tip îmbrăcat în pantaloni de camuflaj şi un tricou "cap-de-mort" sări din ea. Într-o mână ţinea ceva ca un pistol mare şi negru iar, pentru o clipă de groază, Paul crezu că era o armă pentru gaze lacrimogene. Apoi tipul o ridică la umăr şi o roti spre casă, iar Paul văzu că era o minicameră. Din faţă cobora o femeie tânără, drăguţă, aranjându-şi părul blond şi oprindu-se pentru o privire asupra machiajului ei în oglinda retrovizoare, înainte de a se apropia de camera-man.
    Ochiul lumii exterioare, care o slăbise din vedere în ultimii ani pe Lady Dragon, se reîntorsese răzbunător.
    Paul se trase repede înapoi, sperând că a făcut asta la timp.
    Ei bine, dacă vrei să ştii asta. cu siguranţă, trebuie doar să urmăreşti ştirile de la ora şase, gândi el şi fu nevoit să-şi ducă ambele mâini la gură ca să-şi înfrâneze chicotelile.
    Uşa de la bucătărie se deschise brusc şi se trânti.
    - Plecaţi dracului de aici! strigă Annie. Căraţi-vă de pe proprietatea mea!
    Vag:
    - Domnişoară Wilkes, dacă ne-aţi putea acorda doar câteva...
    - Puteţi primi câteva încărcături duble din puşca de vânătoare, direct pe gaura curului, dacă nu vă căraţi de aici!
    - Domişoară Wilkes, sunt Glenna Roberts de la KTKA...
    - Nu-mi pasă nici dacă eşti John Q. Jesus Johnnycake Christ de pe planeta Marte! Căraţi-vă de pe pământul meu sau sunteţi MORŢI!
    - Dar...
    - BUMM!
    Oh, Annie, o Isuse, Annie a ucis-o pe reportera aia stupi...
    Se duse înapoi la fereastră şi aruncă o privire afară. Nu avea încotro - trebuia să vadă. Imediat îl cuprinse un val de uşurare. Annie trăsese în aer. Acest avertisment se părea că-şi făcuse foarte bine efectul.
    Glenna Roberts se repezi să urce în dubă, alergând aplecat şi cu capul în jos. Cameraman-ul îndreptase aparatul de filmat spre Annie; Annie îndreptă puşca spre el; camera-man-ul, ajungând la concluzia că ţine mai mult să rămână în viaţă decât s-o filmeze pe Lady Dragon, se retrase imediat spre uşa din spate a dubei. Înainte de a reuşi el să închidă uşa, maşina deja pornise, retrăgându-se cu spatele pe alee.
    Annie îi privi plecând, ţinând puşca într-o mână, apoi se întoarse lent în casă. El auzi zgomotul atunci când ea aşeză puşca pe masă. Ea veni în camera lui Paul. Arăta mai rău decât oricând; trasă la faţă şi palidă, cu ochii foarte agitaţi.
    - S-au întors, şopti ea.
    - Linişteşte-te.
    - Ştiam că împeliţaţii aia vor reveni. Şi acum s-a întâmplat.
    - Au plecat Annie. Tu i-ai obligat să plece.
    - Niciodată nu renunţă. Cineva le-a spus că poliţistul ăla a fost la Lady Dragon acasă înainte să dispară. Deci au venit.
    - Annie...
    - Ştii ce vor ei? întrebă ea.
    - Bineînţeles. Am avut de a face cu presa. Vor ce au dorit întotdeauna - ca tu să faci vreo greşeală în timp ce merge aparatul şi cineva să le dea mulţi bani pe film. Dar, Annie, trebuie să te li..
    - Asta doresc ei, spuse ea şi îşi ridică mâna la frunte. Apoi o trase brusc în jos, lăsând în urmă patru zgârieturi însângerate.
    Sângele îi curgea pe sprâncene, în ochi, pe obraz.
    - Annie! încetează!
    - Şi asta!
    Se pălmui pe obrazul stâng, cu palma stângă, destul de tare ca să lase urme.
    - Şi asta!
    Urmă obrazul drept, chiar mai tare, până la sânge.
    - ÎNCETEAZĂ! strigă el.
    - Asta doresc ei! ţipă ea.
    Îşi ridică mâinile şi le puse pe răni, acoperindu-le. Apoi îşi îndreptă spre el pentru o clipă, palmele mânjite de sânge. După care se repezi afară din cameră.
    După mult, mult timp, Paul se reapucă de scris. La început a mers încet - imaginea Anniei maltratându-se îi revenea mereu în minte - şi se gândi că era inutil, că ar fi mai bine să pună punct lucrului în ziua aceea. Dar mai apoi intriga îl prinse şi el căzu iarăşi prin gaura din hârtie.
    Asa cum se întâmpla mereu în aceste zile, el se lăsă atras acolo cu un sentiment de binecuvântată uşurare.

                                                                           33.

                                          A doua zi veniră alţi poliţişti: de această dată mocofani de la secţia locală. Aduseseră cu ei şi un ins slăbuţ cu servietă, care pesemne conţinea o maşină de stenodactilografiat.
    Annie stătu de vorbă cu ei pe alee, cu o faţă inexpresivă. Apoi îi conduse în bucătărie.
    Paul şedea liniştit, cu un carneţel în poală (îşi consumase seară trecută ultimul carnet de notiţe) şi asculta vocea Anniei, când aceasta îşi dicta declaraţia care conţinea tot ce le spusese lui David şi Goliat cu patru zile în urmă. Nu era nimic altceva, bănuia Paul, decât o pură hărţuială.
    Fu amuzat şi îngrozit când realiză că îi era puţin milă de Annie.
    Poliţistul din Sidewinder care conducea interogatoriul începuse prin a-i spune Anniei că, dacă dorea, putea să-şi cheme un avocat. Annie refuză şi îşi înşiră simplu povestea. Paul nu reuşi să descopere nicio neconcordanţă.
    Au stat în bucătărie o jumătate de oră. Spre sfârşit unul dintre ei a întrebat-o pe Annie cum căpătase zgârieturile acelea urâte de pe frunte.
    - Le-am făcut noaptea, spuse ea. Am avut un coşmar.
    - Despre ce era vorba?
    - Am visat că oamenii şi-au adus aminte de mine după toţi aceşti ani şi au început să vâneze aici, spuse Annie.
    Când au plecat, Annie veni în camera lui. Faţa ei era pământie, răvăşită şi arăta bolnavă.
    - Locul ăsta parcă a devenit Gara Grand Central, spuse Paul.
    Ea nu zâmbi.
    - Cât mai ai?
    El ezită, se uită la teancul de foi dactilografiate peste care erau aşezate carnetele de notiţe şi apoi din nou la Annie.
    - Două zile, zise el, poate trei.
    - Data viitoare, când vor veni, or să aibă cu ei mandatul de perchiziţie, spuse ea şi plecă înainte ca el să-i poată răspunde.

                                                                     34.

                                       În seara aceea  ea intră în cameră pe la ora doisprezece fără un sfert şi spuse:
    - Ar fi trebuit să fii de o oră în pat, Paul.
    El îşi ridică privirea, trezit din visul adânc al povestirii.
    Geoffrey - care se dovedise a fi eroul principal al romanului - tocmai ajunsese în faţă în faţă cu hidoasa regină a albinelor, cu care va trebui să se bată până la moarte pentru viaţa lui Misery.
    - Nu contează, spuse el. O să mă culc în curând. Câteodată, trebuie să aşterni ideile pe hârtie pentru că altfel le pierzi.
    Îşi scutură mâna, care i se umflase şi zvâcnea. O excrescenţă tare, jumătate bătătură, jumătate băşică, îi apăruse pe degetul mijlociu, acolo unde creionul crea o presiune constantă. Avea la dispoziţie pilulele care-i astâmpărau durerea, dar care, i-ar fi înceţoşat mintea.
    - Tu crezi că-i bună, nu-i aşa? întrebă ea încet. Cu adevărat bună. N-o mai scrii doar pentru mine, nu-i aşa?
    - O, nu, spuse el. Pentru o clipă fusese tentat să mai adauge ceva - să-i spună: N-a fost nicodată pentru tine, Annie, sau pentru toţi ceilalţi care-şi semnează scrisorile "Cel mai înfocat admirator al tău". În secunda în care începi să scrii, toţi ceilalţi oameni se află la celălalt capăt al galaxiei sau în altă parte.
    N-am scris niciodată pentru fostele mele neveste sau pentru mama mea, sau pentru tatăl meu. Motivul pentru care aproape întotdeauna autorii scriu o dedicaţie pe carte, Annie, este acela că egoismul lor îi înspăimântă chiar şi pe ei până la urmă.
    Dar n-ar fi fost înţelept să-i spună ei aşa ceva.
    Scrise până când spre răsărit, începură să mijească zorile, apoi căzu în pat şi dormi patru ore. Visele au fost confuze şi neplăcute. Într-unul dintre ele, tatăl Anniei urca nişte scări lungi. În braţe ducea un coş plin cu tăieturi din ziare. Paul încerca să-l strige, să-l avertizeze, dar, de fiecare dată când deschidea gura, reuşea doar să scoată un enunţ foarte logic - deşi acest paragraf era de fiecare dată altul, totdeauna începea cu: "Într-o zi, cam la o săptămână după...".
    Apoi Annie Wilkes, ţipând, alergând pe hol, cu mâinile întinse ca să-i aplice tatălui ei impulsul fatal... dar ţipetele ei se transformau într-un zumzet straniu, iar corpul ei se zvârcolea şi se agita, transformându-se sub fusta şi puloverul împletit. Fiindcă Annie devenea albină.

                                                                      35.

                                      În decursul zilei următoare nu veni nimeni din partea autorităţilor, dar o sumedenie de oameni trecură pe acolo. Amatori de senzaţii tari. Una dintre maşini era plină cu adolescenţi. Când cotiră pe alee ca să întoarcă maşina, Annie ieşi grăbită afară şi urlă la ei să plece de pe proprietatea ei înainte să-i împuşte ca pe nişte câini vagabonzi ce erau.
    - Du-te dracului, Lady Dragon! strigase unul dintre ei.
    - Unde l-ai îngropat? zbieră altul în timp ce maşina se îndrepta într-un nor de praf.
    Un ai treilea aruncă o sticlă de bere. În timp ce maşina se îndepărtă, Paul reuşi să vadă abţibildul de pe parbrizul din spate. Pe el scria SPRIJINIŢI DRACII ALBAŞTRI DIN SIDEWINDER.
    O oră mai târziu o văzu pe Annie trecând furioasă prin faţa ferestrei, punându-şi nişte mănuşi de lucru în timp ce se îndrepta spre garaj. Puţin mai târziu ieşi de acolo ţinând în mâjni lanţul. Între zalele lui mari intercalase sârmă ghimpată. Când această împletitură ţeapănă fu fixată de-a curmezişul aleii, se căută în buzunare şi scoase câteva cârpe roşii. Le ataşă de lanţ ca să-l facă mai vizibil.
    - N-o să-i împiedice pe poliţişti să vină - spuse ea când intră în casă - dar o să-i ţină la distanţă pe ceilalţi împieliţaţi.
    - Da.
    - Mâna ta... pare umflată.
    - Da.
    - Nu-mi face plăcere să devin o pacoste, Paul, dar...
    - Mâine, spuse e.
    - Mâine? Adevărat?
    Se însenină dintr-o dată.
    - Da, aşa cred. Probabil în jur de ora şase.
    - Paul, este minunat! Să încep să citesc de acum, sau...
    - Aş prefera să aştepţi.
    - Atunci aşa o să fac.
    Acea expresie blândă, duioasă i se ivise iarăşi în ochi. El începuse s-o urască şi mai profund, când arăta aşa.
    - Te iubesc, Paul. Ştii asta, nu-i aşa?
    - Da, spuse el, ştiu!
    Şi se aplecă iarăşi asupra carneţelului.

                                                                 36.

                                        În seara aceea ea îi aduse pilula de  Keflex - infecţia urinară pe care o făcuse  începuse să se vindece, dar foarte greu - şi un vas cu gheaţă. Aşeză un prosop frumos împăturit lângă el şi plecă fără să spună un cuvânt.
    Paul puse creionul jos - trebui să-şi folosească mâna stângă ca să-şi îndrepte degetele de la dreapta - şi îşi afundă mâna în gheaţă. O ţinu acolo până nu mai simţi aproape nimic. Când o scoase, umflătura parcă se mai retrăsese puţin. Înfăşură prosopul în jurul mâinii şi rămase aşa, uitându-se la întunericul de afară, până când pielea începu să-l furnice. Puse prosopul la o parte, îşi flexionă un timp degetele (primele mişcări îl făcură să se strâmbe de durere, dar mâna începu apoi să se dezmorţească), şi apoi reîncepu să scrie.
    În zori se deplasă încetişor până la pat, se strecură în el şi adormi imediat. Visă că s-a rătăcit într-o furtună de zăpada; doar că nu era zăpadă. Erau foi de hârtie care zburătăceau peste tot, distorsionând totul, şi fiecare pagina era scrisă la maşină, iar toate t-urile n-urile şi e-urile lipseau. Şi înţelese că dacă el va mai trăi când urgia va înceta, va trebui să le completeze pe toate de unul singur, descifrând cuvintele care abia se distingeau.

                                                                    37.

                                        Se trezi în jurul orei unsprezece, iar Annie, imediat când îi auzi primele mişcări, veni să-i aducă un suc de portocale, pilulele şi o farfurie cu supă de pui. Clocotea de emoţie:
    - Astăzi este o zi foarte importantă, Paul, nu-i aşa?
    - Da.
    Încercă să ridice lingura cu mâna dreaptă şi nu reuşi. Era greoaie şi roşie, atât de umflată încât pielea devenise lucioasă. Când încercă să-şi îndoaie degetele, o simţi de parcă ar fi avut în ea sârme de metal. Ultimele zile, gândi el, fuseseră ca o sesiune de autografe, de coşmar, interminabilă.
    - O, biata ta mână! strigă ea. O să-ţi mai aducă o pilulă! Acum, imediat.
    - Nu. Aceasta-i sprintul final! Vreau să am mintea limpede pentru el.
    - Dar nu poţi să scrii cu mâna, în halul ăsta.
    - Nu, aprobă el. Mâna este ca şi moartă. O să-l termin pe copilaşul ăsta aşa cum l-am început - cu Royalul. Opt sau zece pagini vor fi de ajuns. Cred că o să mă pot descurca cu toate t-urile, n-urile şi e-urile.
    - Ar fi trebuit să-ţi iau altă maşină, spuse ea.
    Părea că-i pare într-adevăr rău; avea lacrimi în ochii. Paul se gândi că asemenea momente, erau cele mai îngrozitoare, deoarece el o vedea atunci pe femeia care ar fi fost Annie Wilkes dacă ar fi primit o educaţie bună, sau dacă substanţele produse de micile glande din ea ar fi fost mai puţin otrăvitoare. Sau şi una şi alta.
    - Am făcut o boacănă. Îmi este greu să recunosc, dar este adevărat. S-a întâmplat aşa, pentru că n-am vrut să recunosc că femeia aia, madam Dartmonger, m-a păcălit. Îmi pare rău, Paul. Biata ta mână.
    O ridică, blândă precum Niobe lângă havuz, şi o sărută.
    - Lasă, e-n ordine, spuse el. O să ne descurcăm, Ducky Daddles şi cu mine. Îl urăsc. Dar ceva mă face să cred că şi el mă urmăreşte pe mine, deci bănuiesc că suntem chit.
    - Despre cine vorbeşti?
    - Royalul. L-am poreclit după un personaj din desenele animate.
    - Oh...
    Ea începu să se îndepărteze. Să se stingă. Să iasă din priză. El o aşteptă răbdător să se întoarcă la realitate, mâncându-şi supa între timp, ţinând neîndemânatic lingura între degetele mâinii stângi.
    Până la urmă ea îşi reveni şi îl privi, zâmbind radioasă ca o femeie care se trezeşte şi realizează că ziua va fi frumoasă.
    - Ai terminat supa? Dacă da, am pregătit ceva special.
    El îi arătă farfuria pe fundul căreia mai rămăseseră doar câteva pete de grăsime.
    - Vezi ce Albină-Lucrătoare harnică sunt eu, Annie? spuse el fără nicio urmă de zâmbet.
    - Eşti cea mai bună Albină-Lucrătoare care-a existat vreodată, Paul, şi o să primeşti un şir întreg de stele de aur! De fapt... aşteaptă! Aşteaptă şi o să vezi!
    Pleacă, lăsându-l pe Paul să privească mai întâi la calendar şi apoi la Arcul de Triumf. Se uită la tavan şi văzu C-urile înseriate valsând ameţitor de-a lungul tencuielii. La urmă se uită la maşina de scris şi la masivul şi dezordonatul teanc de file al manuscrisului.
    La revedere la toate, gândi el la întâmplare, chiar în clipa în care Annie intră ca o furtună în cameră aducând o altă tavă. Pe ea erau patru farfurii: pe una felii de lămâie, ouă fierte pe alta, şi pe a treia pâine prăjită. În mijloc era o farfurie mare, iar pe ea se afla un imens morman de icre negre.
    - Nu ştiu dacă îţi place chestia asta sau nu, spuse ea timid. Nici măcar nu ştiu dacă-mi place mie. N-am mâncat niciodată.
    Paul începu să râdă. Râsul îi provoca dureri de şale, la picioare şi chiar la mână; în curând îl vor durea probabil şi mai tare, fiindcă Annie era îndeajuns de paranoică încât să creadă că dacă cineva râdea, atunci înseamnă că râde de ea.
    Dar nu se putea opri totuşi. Râse până când se înecă şi începu să tuşească, cu obrajii roşii şi cu lacrimile curgându-i pe la colturile ochilor. Femeia îi tăiase piciorul cu un topor şi degetul cu un cuţit electric, iar acum era aici, cu un morman de caviar atât de mare, încât s-ar putea îneca cu el şi un mistreţ african.
    Şi, ca un miracol, nu se aşternu pe faţa ei acea expresie întunecată de crevasă.
    În schimb, începu să râdă odată cu el.

                                                                     38.

                                        Caviarul, se presupune, face parte dintre acele articole gastronomice pe care ori le iubeşti, ori le deteşti, dar Paul nu simţise niciodată nici una, nici alta. Dacă zbura cu avionul la clasa I şi stewardesa îi punea în faţă o farfurioară cu caviar, o mânca şi apoi uita că există pe lumea asta ceva cu numele ăsta, până data următoare, când o altă stewardesă îi punea în faţă acelaşi lucru. Dar acum mânca înfometat, cu tot ce mai era pe lângă, de parcă ar fi descoperit pentru prima dată în viaţa marele deliciu al acestui produs culinar.
    Anniei nu-i plăcu deloc. Ciuguli din felia de pâine prăjită, pe care pusese o linguriţă de caviar, se strâmbă dezgustată şi o lăsă jos. Dar Paul înfulecă cu un entuziasm neabătut. Într-un sfert de oră, mâncase jumătate din Muntele Beluga. Râgâi, îşi duse mâna la gură şi privi vinovat spre Annie, care izbucni iarăşi în hohote de râs.
    Cred că o să te ucid, Annie, gândi el şi îi aruncă un zâmbet afectos. Chiar aşa o să fac. S-ar putea să mor şi eu, odată cu tine - probabil că, de fapt, aşa se va întâmpla - dar o să plec pe lumea cealaltă cu burta plină de caviar. Nu e chiar cel mai rău.
    - A fost excelent, dar nu mai pot să iau nici măcar o înghiţitură, spuse el.
    - Probabil că ţi s-ar face rău, zise ea. Chestia asta e foarte săţioasă.
    Zâmbi.
    - Mai am încă o surpriză. Am o sticlă de şampanie. Pentru mai târziu... când termini cartea. Se numeşte Dom Perignon. Costă şaptezeci şi cinci dolari! pentru o singură sticlă! Dar Chuckie Yoder, vânzătorul de la raionul de băuturi, spune că-i cea mai bună care există.
    - Chuckie Yoder are dreptate, spuse Paul, gândindu-se că, în parte, din vina Dom-ului el intrase în acest infern.
    Tăcu un moment şi apoi adăugă:
    - Mai este ceva ce mi-aş mai dori. Pentru când termin.
    - Oh? Ce este?
    - Mi-ai spus cândva că ai păstrat toate lucrurile mele.
    - Chiar aşa.
    - Ei bine... În sacoşa mea era un pachet de ţigări. Mi-ar plăcea să fumez o ţigară după ce termin.
    Zâmbetul ei se stinse încet.
    - Ştii că aceste lucruri nu sunt bune pentru tine, Paul. Provoacă cancer.
    - Annei, crezi oare că acum cancerul este o chestie care să mă îngrijoreze?
    Ea nu răspunse.
    - Doresc doar o singură ţigară. De fiecare dată când am terminat o carte, m-am relaxat fumând o ţigară. Crede-mă, este cea care are întotdeauna cel mai bun gust - chiar mai bun decât îl are după o masă copioasă. Cel a puţin aşa era înainte. Presupun că de data aceasta mă va ajuta să mă simt ameţit şi o să-mi facă greaţă, dar doresc o mică legătură cu trecutul. Ce spui, Annie? Fii fair-play. Eu am fost.
    - Bine... dar înainte de şampanie. Eu n-am chef să beau o sticlă de şaptezeci şi cinci de dolari de bere spumoasă în aceeaşi cameră unde tu ai împrăştia otrava aia.
    - Foarte bine. Dacă mi-o aduci pe la prânz, o s-o pun pe pervaz ca să mă pot uita din când în când la ea. O să termin, apoi o să completez literele, apoi o s-o fumez până când o să simt că o să cad pe jos, inconştient, apoi am s-o sting. Atunci o să te chem.
    - În ordine, spuse ea. Dar tot nu sunt prea încântată de chestia cu ţigara. Chiar dacă n-o să faci cancer de la ea, tot nu-mi prea convine. Şi ştii de ce, Paul?
    - Nu.
    - Pentru ca doar Trântorii fumează, spuse ea şi începu să strângă farfuriile.

                                                                     39.

                               - Conaşule Boss Ian, e ea.....
    - Ssssst! şopti Ian feroce, iar Hezekiah tăcu.
    Geoffrey îşi simţi la gât pulsul bătându-i foarte rapid. De afară se auzeau scârţâiturile şi gemetele uşoare ale parâmelor şi ale greemenţilor, fluturăturile uşoare ale pânzelor în briza uşoară a alizeului, strigătul sporadic al unei păsări. Vag, de pe puntea-pupa, Geoffrey auzea câţiva bărbaţi intonând un cântec marinăresc, cu nişte voci sparte, false.
    Dar aici era linişte, în timp ce trei bărbaţi, doi albi şi unul negru, aşteptau să vadă dacă Misery va muri...  sau...
    Ian gemu răguşit, iar Hezekiah îl strânse de braţ - Geoffrey pur şi simplu îşi înteţi strânsoarea braţelor unul de altul. După toate acestea, putea să fie Dumnezeu atât de crud încât s-o lase să moară? Cândva ar fi negat foarte sigur de sine o asemenea posibilitate, mai degrabă cu umor decât cu indignare. În acele zile, ideea că Dumnezeu poate fi crud i s-ar fi părut absurdă.
    Dar ideile sale despre Dumnezeu - ca şi convingerile sale despre multe lucruri - se schimbaseră. Se schimbaseră în Africa. În Africa descoperise că nu există doar un singur Dumnezeu, ci mai mulţi, iar unii dintre ei erau mai mult decât cruzi - erau nebuni iar asta schimbase totul. La urma urmei, cruzimea, o puteai înţelege. Pe de altă parte, cu nebunia nu puteai să discuţi logic.
    Dacă Misery a sa era cu adevărat moartă, aşa cum începuse el să se teamă, avea de gând să se urce pe puntea-prora şi să se arunce peste copastie. Întotdeauna înţelesese şi acceptase faptul că zeii erau neîndurători; dar nu mai ţinea totuşi deloc să trăiască într-o lume unde zeii erau nebuni.
    Aceste gânduri negre întrerupte de gâfâitul aspru, aproape supranatural, al lui Hezekiah.
    - Conaşu' Boss Ian! Conaşu' Boss Geoffrey! Ochii ea! Uite ochii ea!
    Ochii lui Misery acea superbă şi delicată nuanţă de albastru de nu-mă-uita, se deschiseseră şovăitori. Trecuseră de la Ian la Geoffrey şi înapoi la Ian. Pentru un moment Geoffrey văzu în ei doar nedumerire... apoi recunoaştere, iar sufletul lui urlă de fericire.
    - Unde sunt? întrebă ea, căscând şi întinzându-se. Ian - Geoffrey - suntem pe mare? De ce îmi este atât de foame?
    Râzând, plângând, Ian se aplecă şi o strânse în braţe, rostindu-i lan esfârşit numele.
    Uimită, dar mulţumită, ea îl strânse în braţe - şi pentru că ea este în afară de pericol, Geoffrey realiză că poate să accepte dragostea lor, acum şi pentru totdeauna. El va trăi singur, va putea trăi singur, în deplină pace.
    Poate că zeii, la urma urmelor, nu erau nebuni... cel puţin nu toţi.
    Îl atinse pe umăr pe Hezekiah.
    - Bătrâne, cred că ar trebui să-i lăsăm singuri, nu eşti de părere?
    - Ghicesc că asta drept este, Conaşu' Boss Geoffrey, spuse Hezekiah. Zâmbi larg, arătându-şi toţi cei şapte dinţi de aur.
    Geoffrey îi aruncă ei o ultimă privire şi, doar pentru o clipă, acei ochi albaştri îi întâlniră pe ai lui, încălzindu-l, umplându-l. Împlinindu-l.
    Te iubesc, draga mea, gândi el. Mă auzi oare?
    Poate că răspunsul pe care-l primi era doar ecoul unei dorinţe din închipuirea sa, dar el gândi că nu era aşa - fusese prea limpede, semănase prea mult cu vocea ei.
    Te aud... şi te iubesc şi eu.
    Geoffrey închise uşa şi urcă pe puntea-pupa. În loc să se arunce peste copastie, cum ar fi putut să facă, îşi aprinse pipa şi începu să fumeze încet, privind soarele apunând în spatele acelui nor de la orizont, îndepărtat, din ce în ce mai vag - acel nor care era coasta Africii.

    Iar apoi, pentru că nu putea suportea să facă altfel, Paul Sheldon scoase utltima pagină din maşina de scris şi mâzgăli cu un stilou, cel mai iubit şi mai detestat cuvânt din vocabularul unui scriitor:
                                                        SFÂRŞIT

                                                                  40.

                                     Mâna lui dreaptă umflată nu dorise să completeze literele lipsă, dar el o sili totuşi să facă această corvoadă.
...........................................................................................