luni, 27 martie 2017

Cianură pentru un surâs, Rodica Ojog-Braşoveanu

                                                                       1.
                                                               PROLOG

                                     Femeia îmbrobodită în dantelă albă ţinea pleoapele uşor coborâte. Buzele rumene zâmbeau în spatele evantaiului. Gâtul...
    Colonelul Werther von R. Îşi întoarse privirea. Gâtul alb, umflat, gâlgâind parcă a râs, a şoaptă, a ţipăt nedesluşit îi crea un sentiment tulbure. Un sentiment ce nu-l încercase nici în faţa trupului elegant al Olimpiei, nici în faţa goliciunii caste, de argint, a zeiţei lui Giorgione. Rubens cu tonele lui de carne roz îl indispunea. Degas era prea dur, Gauguin, un neruşinat...
    Surâse: "Goya, satirul acela bătrân, era singurul care ştia câte ceva despre femei..."
    Se auzi un ciocănit puternic în uşă.
    - Herr Oberst! Pentru Dumnezeu, Herr Oberst!
    Înfăşură pânza şi se apropie de scrinul greoi, baroc. Apăsă puternic unul din lambriuri. Stema heraldică alunecă uşor. Pipăi, strecurându-şi adânc degetele în ascunzătoare.
    Vânătorul lui Rembrandt era acolo. Puse alături Femeia cu evantai şi astupă tainiţa.
    În urma colonelului intră menajera. Privi nedumerită rama ştirbă, agăţată strîmb. Pe fereastră pătrundeau zgomote ciudate: paşi care aleargă, chemări scurte, rafale de armă automată. Un bubuit prelung, neîntrerupt, porni dinspre Băneasa.
    Închise geamul şi trase draperia. Ochii îi alunecară cu indiferenţă peste filele calendarului.
    Înregistră data abstract: o zi de la sfârşitul verii lui '44.

                  Un grup de civili cu puşti mitralieră şi brasade tricolore la mâneci somă Mercedesul negru. Automobilul îşi mări viteza.
    Rafala pulveriză parbrizul şi şoferul căzu peste volan. O şuviţă de sânge se prelingea pe tâmpla lui Werther von R.
    Ultima imagine - femeia cu grumaz alb şi evantai - se suprapuse peste celelalte. Zâmbi:
    "Nimeni... Pentru totdeauna... A nimănui..."
    Oamenii deschiseră portiera. Trupul colonelului se prăvăli pe caldarâm.

                                                        Capitolul I
                                         DUPĂ TREIZECI DE ANI
                                                             1.

                                  Mihai Panaitescu pătrunse în holul întunecos inhalând aerul cald. Se împiedică izbindu-se dureros de scrinul greoi din capătul încăperii.  Fusese cândva o piesă elegantă cu linii trufaşe.
    Anii ciunţiseră ciucurii stemei heraldice, aşternuseră o crustă groasă de praf în pliurile florilor scobite în lemn. Pe placa de marmură plesnită, stăteau cocoţate două borcane uriaşe cu gogoşari, legături de leuştean şi pătrunjel erau puse la uscat. Cutia cu otravă pentru gîndaci emana un miros pătrunzător.
    Panaitescu strivi între dinţi o înjurătură şi intră în odaia lui masându-şi piciorul lovit. Se dezbrăcă aşezând hainele într-o ordine pedantă, apoi se întinse pe pat.
    Începu un exerciţiu pe care-l practica de ani de zile: calcule complicate cu numere de 5-6 cifre, înmulţiri, împărţiri, extrageri de radical rezolvate mental. Într-un tîrziu renunţă. Nu se putea concentra. Visul, visul acela blestemat, îl urmărea.
    ... O corabie cu catargul rupt, desprinsă de ţărm... Valurile sunt roşii. Din baia de sânge ies braţe ca nişte căngi care se agaţă de punte şi trag...
    Avu certitudinea unei nenorociri şi simţi că i se face frică.

                                                           2.

                                   Grigore Popa se apropie de fereastră. Noaptea era senină şi geroasă. O lună de sticlă filtra întunericul în transparenţe albăstrii. Trecători cu nasuri umede şi urechile roşii mergeau repede, crispat ca nişte păpuşi mecanice. Aproape că le-auzea scâncetul încălţămintei pe zăpada îngheţată.
    Se apropie de biroul vechi cu ornamente de bronz. Deasupra atârna fotografia unui grup de tineri: "Liceul militar din Craiova, promoţia anului 1921".
    În ochi i se aprinse un licăr de satisfacţie.
    "Cretinii! Tudor a murit pe front... Şi Gherea, şi Vasiliad... Idiotul de Popovici s-a împuşcat că nu-l iubea nevastă-sa. Hm, nu-l iubea... Iliaş dispărut, pe Rădoi l-a isprăvit diabetul... Ceva în familie... Şi taică-său, generalul... Cretinii..."
    Se căută jos, în marginea fotografiei. Un tânăr subţirel cu privire neagră, piezişă, şi un uşor început de chelie. Puse degetul pe carton. El era viu... Trăia...
    Rupse foaia calendarului privind îndelung data: "7 decembrie 1974... Extraordinar! Cum fuge timpul, domnule!"
    Făcu lumina mică şi dădu drumul în surdină la aparatul de radio: "Aici Radio Europa liberă..."

                                                               3.

                                        Melania Lupu coase un oftat de mulţumire. Pasienţa se tăia pe decari - belşug - şi pe aşi, adică bucurie şi izbândă în chestiuni oficiale. N-avea nicio problemă oficială de rezolvat, dar asta nu însemna nimic. Oricum era bine.
    Dădu jos motanul care-i adormise în poală şi cu paşi mărunţi se îndreptă spre oglindă. Îşi şterse obrazul mic cu un tampon muiat în lapte de castraveţi, apoi strânse părul alb, buclat într-un tulpan subţire. Deschise scrinul cu gesturi furişe şi scoase dintr-o pungă două bomboane fondante.
    Ezită o clipă şi mai luă una. Se vârî în aşternut, cu un chicotit înfundat. Strânse între picioarele îngheţate cărămida fierbinte şi stinse lumina. Şopti cu gura încleştată de şerbet:
    - Unde am rămas, draga mea? Eram deci în insulele Bermude. Un prinţ excentric pe care-l cunoscusem la Istanbul...
    În odaia goală, femeia visa cu ochii deschişi. Poveşti exotice cu prinţi indieni şi apaşi seducători, îndrăgostiţi de bătrânica şubredă, înghesuită în patul de bronz. Vorbele se rostogoleau, susur limpede veghind somnul motanului.
    Târziu adormi strângând în braţele ofilite cărămida care se răcise.

                                                            4.

                                        Doru Matei crăpă uşa aruncând priviri furişe. Din odaia lui Grigore Popa răzbătea un glas cu intonaţii specifice. Îi veni să râdă: "De aproape 30 de ani!..."
    Traversă holul în vârful picioarelor şi se strecură ca o umbră pe uşa bucătăriei. O încăpere cu şase maşini de gătit, şase dulăpioare agăţate în perete pentru vase, şase rânduri de oale...
    Ascultă zgomotele din casă apoi începu un joc ciudat. Manevre tainice, precipitate. Deschise cuptorul unui aragaz băgând mâna în oala încă fierbinte. Degetele alunecară în sosul gras dibuind o bucată de carne.
    "Aha, tocană... Nenorocita găteşte bine. Normal, vrea să se mărite..." Intră cu braţul mai adânc până la subsuoară: "Un şniţel nu se cunoaşte."
    Puse totul într-o farfurie şi trecu indiferent pe lângă aragazul lui Panaitescu: "Asta mănâncă parizer la jurnal..."
    Ridică un capac: "Vîlcu! Iepure cu ciuperci. Chestii fine! Şnapanul e plin de bani..."
    Înghiţi la repezeală câteva linguri, mai subtiliză o ceapă şi un pumn de minciunele din dulăpiorul Melaniei Lupu şi părăsi bucătăria.

                                                             5.

                                     Valerica Scurtu îşi perie îndelung părul decolorat. Avea o faţă pământie, fără pomeţi. Pe buza subţire cu colţurile coborâte îi răsărise un herpes. Se desprinse oftând de oglindă şi începu să se plimbe prin cameră. Se oprea din când în când şi ridica scame invizibile. Lucrurile străluceau de curăţenie.
    Vitrina şifonierului cu ceştile de cafea aşezate într-o rînă, să se vadă mai bine desenul, cristalul de pe masă care strivea un macrameu minuţios brodat, bibelourile naive aşezate pe marginea studioului, cele patra volume verzi de enciclopedie cumpărate de la anticariat. Nu le deschisese niciodată, dar făceau frumos în raftul de lângă fereastră, aşezat de o parte şi de alta a pisicii de porţelan...
    Îşi strânse şalul de lână în jurul umerilor slabi. Peste drum, la etajul III se aprinsese lumina.
    Bărbatul brun, în pijama, citea ziarul. Îi vedea doar capul. După o jumătate de oră va căsca, va învârti deşteptătorul apoi, cu o mână ridicată leneş, va stinge veioza. Îl pândea mereu, neştiută, din spatele perdelelor.
    Se simţi brusc singură şi începu să plângă.
    "Trebuie să-mi fac un ceai", hotărî Valerica Scurtu apăsându-şi palma sub coastă. Durerea mocnea. Peste o jumătate de oră avea să devină insuportabilă.
    Îmbrăcă oftând capotul şi ieşi în hol. Trecu indiferentă pe lângă uşile înalte, cu clanţe de bronz.
    A Melaniei Lupu era cea mai lustruită. De cheile lăsate totdeauna afară atârnau clopoţei albaştri, lucraţi cu igliţa. Preşul lui Grigore Popa fusese asigurat cu sârmă şi două şireturi de piele bătute în uşor. Să nu-l fure cineva... Uşa lui Panaitescu, mută, oarbă, fără cel puţin o carte de vizită, nu lăsa să se ghicească nimic. Dar ea îl cunoştea bine. Pe el şi pe nevastă-sa... Doi fluieră-vânt! Gabardină, mătăsuri şi mănâncă ce-a rămas pe fundul lingurii. Reflex, ridică bărbia în dreptul odăii lui Doru Matei. Un escroc! Muieri, vorbe deşucheate... Nopţile sunt un adevărat scandal...
    Scoase un ţipăt uşor. Pe zidul din spatele scrinului, o hartă udă îşi lăţea contururile. Un firicel de apă curgea de sub mobilă înaintând spre mijlocul odăii.
    - Inundaţie! ţipă bătând cu pumnii în prima uşă. Ne inundă!
    Popa deschise prudent rostogolindu-şi ochii mici. Părea că adulmecă.
    - Ce-i? mârâi iritat, hotărându-se în sfârşit să iasă.
    Prin uşa întredeschisă se vedea patul neatins.
    - Ne inundă! repetă Valerica Scurtu.
    Se repezi apoi la scrin încercând inutil să-l împingă.
    - Ce s-a întâmplat? se interesă Panaitescu.
    Omul se mişca uşor. Nu-l auzeai niciodată în baie, în bucătărie, când umbla la uşă. Cu nevastă-sa vorbea totdeauna în şoaptă, ca nişte conspiratori.
    Tremura de frig şi-şi fricţiona braţele goale. Pijamaua veche avea mânecile scurte, tăiate probabil acolo unde coatele nu mai putuseră fi cârpite. Frizura, de obicei atent încropită din părul lăsat să crească deasupra urechilor şi savant adus apoi cu o periuţă de dinţi peste ţeasta goală, atârna în şuviţe ţepene.
    - Pune mâna! Nu vezi! ţipă Valerica Scurtu. Cade casa pe noi!
    Melania Lupu apăru zâmbitoare în prag:
    - Ce faceţi, copii?
    Dădu cu ochii de zidul ud şi înaintă fragil, speriată, cu paşi mici.
    Împingeau mobila greoaie, înţepenită de ani. Panaitescu scrâşnea, opintindu-se din greu.
    Valerica Scurtu se agita isteric, împiedicându-se de bătrână. Grigore Popa simula efortul lăsându-i pe ceilalţi să se căznească.
    Se auzi un hohot de râs şi o voce puternică, joasă, îi apostrofă:
    - Clubul francmasonilor! Ce naiba moşmondiţi acolo?
    Era un bărbat de 28 sau 30 de ani, bine clădit cu faţa măslinie şi trăsături neregulate. În ciuda nasului puţin deviat, a gurii prea subţiri şi a obrazului asimetric, emana un farmec deosebit. Ochii, deschişi, aveau un zâmbet al lor, plin de lumină.
    Valerica Scurtu îi aruncă o privire de otravă. Tânărul, doar în slip, se apropie alene cu o curiozitate amuzată. Mirosea uşor a lavandă şi a încă ceva, nedesluşit.
    - Trebuie să chemăm pe cineva, gâfâi Panaitescu îndreptându-şi spatele.
    - Cine-ţi vine la 2 noaptea?
    - Să închidem în orice caz apa, propuse Grigore Popa.
    Când vorbea deschidea foarte puţin gura. Cuvintele se strecurau greu, şuierate.
    - Domnule Matei, zâmbi bătrâna, poate vreţi dumneavoastră să împingeţi în locul meu. Părea să facă totală abstracţie de ţinuta tânărului, iar ochii nu coborau mai jos de bărbia acestuia. Am să închid eu apa la bucătărie.
    - Ia daţi-vă la o parte!
    Matei îşi propti mâna în buclele stemei heraldice, sprijinindu-şi umărul de muchia scrinului.
    Simţi că degetele îi alunecă. Lambriul se deplasase descoperind o tainiţă. Oamenii se priviră surprinşi.
    - Extraordinar! suflă Panaitescu. Stau de 20 de ani în casa asta şi habar n-am avut.
    Valerica Scurtu se ridicase pe vârful picioarelor încercând să vadă peste umerii celorlalţi.
    Matei băgă mâna înăuntru şi scoase două suluri de pânză. Îl desfăcu pe primul fluierând subţire.
    O femeie cu broboadă de dantelă le zâmbea din spatele evantaiului.

                                                                  Capitolul II
                                                     CIANURĂ PENTRU UN SURÂS
                                                                         1.

                                    Pe buzele Melaniei Lupu surâsul încremenise. Simţea în ceafa răsuflarea precipitată a lui Panaitescu. Bărbatul gâfâia cu gura căscată. Nu-şi putea desprinde privirea încinsă de la silueta elegantă, înveşmântată în negru.
    Grigore Popa duse mâinile la spate. Ar fi mângâiat cu degetele bătrâne grumazul alb pe care-l simţea cald, viu.
    - Eşti sigur? se interesă bătrânul. Tichia îi alunecase spre ceafa, descoperindu-i creştetul ca o ghiulea. Rembrandt, Goya... Mi se pare de domeniul fanteziei.
    Matei netezea marginile pânzei râzând nervos:
    - Ei, bravo! Nu vezi facturile? Şi pe urmă sunt de meserie. Atât pot să disting şi eu. Un fals de un autentic. E clar!
    Grigore Popa clătină neîncrezător capul.
    - Dumneata eşti sculptor, remarcă Valerica Scurtu lividă, pe un ton care nu voia să conteste, ci cerşea asigurări.
    Panaitescu nu-şi revenea. Măsura pânzele cu ochi lucioşi, îngânând stupefiat:
    - Extraordinar! De 20 de ani... Cine ştie cine...
    - Sunt ale neamţului care a stat aici! decretă Matei. Pun pariu pe ce vreţi!
    - Cred că e o cacealma, mârâi Popa abia mişcând buzele umede.
    Melania Lupu interveni liniştită:
    - Nimeni nu şi-ar fi bătut capul să ascundă atât de bine nişte falsuri.
    Matei subtiliză expert o ţigară din buzunarul lui Panaitescu:
    - Absolut!
    - Cam cât... Valerica Scurtu înghiţi în sec: Cam cât să valoreze?
    Sculptorul îi suflă fumul în nas zâmbind impertinent:
    - Sute de mii, domnişoară! Sute de mii!
    Femeia păru că se sufocă.
    - De... lei?
    - Lei! făcu dispreţuitor Grigore Popa. Lei, pe dracu'! Dolari!
    - Ne-a pus Dumnezeu mâna în cap, ascultaţi-mă pe mine! spuse sculptorul.
    Panaitescu îl privi lung:
    - Ce vrei să spui?
    - Nu cred că mă pot exprima mai limpede decât am făcut-o. Ne umplem de bani!
    - Adică?
    - Extraordinar! Spune-mi, te rog, toată viaţa ai fost aşa de tâmpit?
    Ochii Valericăi Scurtu străluciră:
    - Înţeleg. Le predăm statului. O să ne dea un premiu...
    - Şi o caldă strângere de mână, completă sarcastic Matei.
    Grigore Popa mormăi neauzit:
    - Cretină!
    - Chestia e cum le plasăm. Sculptorul începu să strângă pânzele. Trebuie mers pe şest.
    - Cum adică, domnule Matei? se interesă Melania Lupu clipind nedumerită.
    Instinctiv, coborâseră glasurile. Vorbeau aproape în şoaptă, înghiţindu-şi mereu saliva. Şi spinările se cocârjaseră ca şi cum cineva ascuns în întuneric le-ar fi pândit umbrele.
    - Adică nimeni nu suflă o vorbă până găsim un amator serios.
    - Amator serios! Hm! Grigore Popa începu să se plimbe agitat prin odaie: Aş vrea să-l văd pe ăla care are bani - la noi, fireşte - să cumpere un Goya sau un Rembrandt!
    - Atunci?
    -  Nu ştiu... Să ne gândim, să ne gândim...
    Verifică uşa de la intrare dacă e închisă, apoi se apropie de fereastră îndrept\nd draperia.
    - Am eu un elev, bâlbâi Panaitescu, taică-său e Dobriceanu, ginecologul. Sunt plini de bani.
    Popa se opri măsurându-l câteva secunde. Îşi reluă agitat plimbarea scrâşnind:
    - Cretini!... Iremediabil cretini!
    Melania Lupu declară cu un surâs nehotărât:
    - Cunosc pe cineva. Cred... Cred că l-ar interesa.
    N-o asculta nimeni. Bătrâna continuă liniştită:
    - Locuieşte la Amsterdam.
    Popa dădu din mână a lehamite, fără să se oprească.
    - Alta! Ce adunătură, Dumnezeule!
    - Să facem lumina mai mică, propuse Valerica Scurtu, apăsând pe comutator. E 2... Ar putea atrage atenţia.
    Sculptorul cercetă a doua pânză. Un vânător cu bucle blonde. Pe pălăria largă erau înfipte figurine de plumb, sfinţii protectori cărora - pesemne - personajul cu plete aurii le aducea omagiul său. Penajul prins într-o agrafă de argint aprindea o flacără verde.
    - Ce verde! Cine-ţi mai face azi aşa ceva?
    - Uită-l şi pe ăsta! Lasă, dom'le, emoţiile artistice! îl repezi Grigore Popa. Inventarie grupul şi râse din gât: Suntem va să zică cinci inşi. Noroc că Vîlcu lipseşte. Asta înseamnă, aproximativ, 150 de mii de căciulă. Hm, n-ar fi rău...
    Panaitescu tresări. Repetă năuc, ducându-şi mâna la frunte:
    - O sută cincizeci de mii? Calculă repede, mecanic, cu ochii repeziţi în tavan: Adică şapte sute cincizeci de mii de franci francezi, două milioane de pesetas... Fantastic!
    - Chestia e cine ne dă banii ăştia, rânji Matei.
    - Cunoştinţa mea, declară senină Melania Lupu, este un mare amator de artă şi desigur... nu-i aşa, dispune şi de mijloace corespunzătoare. Chicoti: Dacă vreţi, pot să-i caut numărul de telefon.
    Se ridică sprintenă şi dispăru în odaia ei.
    Sculptorul se întoarse spre Panaitescu. Întrebă încet:
    - Crezi că-i trombon?
    Celălalt, adâncit în calcule complicate, nu-i răspunse.
    Valerica Scurtu rămăsese cu ochii pe fereastră. Un colţ desprins al perdelei lăsa să se vadă o lună galbenă, în zdrenţe, închipuită de un pictor nebun. Femeia ţinea gura uşor întredeschisă. N-avea reprezentarea concretă a sumei. Doar o cifră cu multe zerouri, apoi, cu un efort de imaginaţie, mantoul de astrahan şi guler de vulpi visat de pe vremea bacalaureatului, o broşă de aur în locul căţelului ieftin din duble, un apartament mobilat cumsecade, poate o maşină...
    Pe buzele sculptorului răsări un zâmbet urât. Avea să dea dracului "capodoperele" şi posteritatea, şi atelierul mizerabil. Nu, el unul se săturase până în gât!
    - Basta! şopti fără să-şi dea seama.
    Nu ştia încă bine ce va face. Niciodată nu avusese prea mulţi bani. Respiră adânc: "O să mă distrez. Asta am să fac! O să crăp distrându-mă... Să-mi ajungă!"
    Grigore Popa se plimba agitat. În ochii negri, de mult stinşi, se aprinsese o flacără. Cineva care l-ar fi cunoscut în tinereţe ar fi regăsit acum ceva din chipul de altădată. Ţinea mâinile la spate mişcând nervos din degete.
    "Nu zic sute de mii, cum socotesc cretinii ăştia... Nici măcar o sută... Doar 50 de mii! Câte solde ar fi însemnat în '38?... Dă-le naibii de solde... 50 de mii de dolari. Fantastic! Am să mă stabilesc la Londra. O bibliotecă de cărţi legate în piele şi coniac fin... Altceva nu-mi doresc. Mă car doi-trei ani buni. Dacă mi-ar fi zis cineva acum câteva zile... Niciodată nu trebuie să încetezi să speri... Londra... Hotărât, e uluitor!"
    Panaitescu, aşezat pe taburet, privea covorul. Mâinile îi atârnau. Izbutise să convertească suma în toate monedele posibile. Franci elveţieni, francezi, mărci vest-germane, yeni, dolari canadieni şi aşa, ca amuzament, în yoni chinezeşti.
    "Am să plec cu Coca în nordul Italiei. Visează voiajul ăsta de când ne-am căsătorit. E ceva în sânge la ei... Bunică-său vâna urşi polari. După aia poate mergem la Chicago. Am auzit că Nedelcu s-a stabilit acolo. Face afaceri pe picior mare. Poate mă ia asociat..." Îşi reluă calculele: "Deci două milioane de pesetas... Finlandezii ce monedă or avea?..."
    Melania Lupii scotocea febril în şifonier:
    "Unde Dumnezeu poate să fie? Nu-ţi pierde capul, draga mea... Ştiu, un noroc nebănuit! Ai să vezi în sfârşit California, pădurile de portocali din Andaluzia, cerul de la Madrid, soarele acela roşu despre care ai citit atât... Te şi văd, draga mea... O doamnă distinsă, într-un costum de voiaj elegant. Ai să-ţi comanzi cărţi de vizită şi, neapărat, lingerie de mătase naturală..."
    Se întoarse în hol îmbujorată. Flutura un carneţel pe care îl confecţionase singură. Foile ştirbe, decupate în trepte ca un repertoar, erau cusute între coperte de pânză înflorată.
    - L-am găsit! exclamă cu respiraţia tăiată.
    Grigore Popa îşi pipăi cu degetul gingia. Îl durea.
    - Hm!
    Sculptorul se apropie de bătrână. O măsură lung, cu o privire filtrată:
    - Îţi dai seama, sper, că este o chestiune serioasă.
    - Bineînţeles, domnule Matei! Melania Lupu strânse carnetul la piept: Vă rog să nu aveţi nicio îndoială. Vă recomand o firmă solidă, cu tradiţie...
    - Când poţi lua legătura cu individul?
    - Cu domnul Van der Hoph? Şi mâine, dacă sunteţi de acord.
    - Mda... Se răsuci spre ceilalţi: Are cineva o propunere mai bună? Oamenii ridicară din umeri. În regulă! Deocamdată e singura soluţie.
    - Atunci am să-i telefonez.
    Doru Matei îşi prinse umerii în căuşul palmelor.
    - Ai grijă cum vorbeşti...
    - Oh! Bătrâna râse cochet: E suficient să-i spun că vreau să-l văd.
    - Scleroză! şopti dispreţuitor Popa. Sclerozaţi şi cretini!
    Sculptorul înfăşură tablourile şi le introduse în tainiţă. Vorbi cu spatele întors:
    - Te înşeli, papa! Ai să te convingi în curând... Şi-acum, cred că putem merge la culcare.
    Nu-i răspunse nimeni. Se răsuci surprins. Oamenii îl priveau apăsat, cu feţe de piatră. De piatră păreau şi trupurile nemişcate. Înţepeniseră, înşurubaţi în scaune, pregătiţi pentru o lungă aşteptare.
    - E absurd! exclamă Matei. Cât poate să dureze veghea asta?
    Popa se mişcă în fotoliu:
    - Dumneata eşti convins că până mâine dimineaţă pânzele nu dispar? Dacă-i aşa, du-te şi te culcă!
    Melania Lupu îşi înfăşurase picioarele într-un pled călduros:
    - Sunt sigură că ne vom petrece timpul extrem de plăcut. Am locuit ani de zile împreună, fără să ne cunoaştem.
    - Eu, unul, m-am simţit foarte bine, replică în surdină Popa.
    Valerica Scurtu îşi îndreptă cutele capotului. Rosti cu dinţii încleştaţi:
    - Nu mă mişc nici moartă de-aici!
    - St! făcu Panaitescu. Umblă cineva la uşă.
    Matei îşi privi ceasul.
    - 6, 30. Pe unde i-or fi sticlit ochii amicului Vîlcu?
    Uşa se deschise încet şi apăru un bărbat înalt, cu figura obosită. Două riduri adânci, săpate în jurul gurii proeminente, buzele subţiri îi dădeau un aer agresiv, în bizar contrast cu blândeţea ochilor.
   Purta un palton elegant. Gulerul şi căciuliţa de biber prinseseră în gerul de afară o strălucire metalică. Ridică surprins sprâncenele:
    - Sunteţi matinali astăzi...
    Valerica Scurtu arătă dezastrul de pe zid.
    - Inundaţie! Nici nu vă imaginaţi ce balamuc a fost. Fireşte, a trebuit să închidem apa caldă.
    - Da... neplăcut.
    Vîlcu îi privi circumspect şi părăsi holul.
    "Ce-i cu ei?"
    Îşi consultă în oglindă chipul obosit, fără să se vadă. Repetă în şoaptă:
    - Ce-i cu ei?
    Oamenii aceştia se dispreţuiau sincer, evitau sistematic orice contact: în baie, la bucătărie sau în hol. Popa nici măcar n-o saluta pe Valerica, iar femeia îl detesta pe sculptor. Panaitescu îi tolera indiferent, Melania Lupu ignora politicoasă tot o înconjura...
    Ţeava spartă nu i se părea un motiv suficient pentru a-i strânge în acelaşi perimetru. De obicei, la 6 dimineaţa se aflau încă în paturile lor, cu excepţia Valericăi care, nervoasă, într-un capot şleampăt şi cu bigudiuri în păr, se pregătea să plece la birou.
    Cel puţin Doru şi bătrâna nu apăreau niciodată înainte de 11, după aceea începea vânzoleala până noaptea târziu.
    "Da, ceva s-a întâmplat...."

                                                                  2.

                                      - Pleacă pentru trei săptămâni la Iaşi, anunţă bătrânul fonfănit, cu o gură fără salivă.
    Se lăsă să cadă în fotoliu. Genunchii înţepeniţi nu voiau să-l mai asculte.
    Valerica Scurtu tresări:
    - Pleacă?!
    - Peste un ceas. Te roagă să-i dai înapoi valiza.
    Femeia privi nehotărâtă în jur. Nu-i era frică de Melania Lupu, o bleagă, nici de Popa, hapsân, dar prăbuşit, neputincios. Se temea de Matei. Fantezia încinsă, dezlănţuită,  născocea complicităţi haiduceşti între Panaitescu şi sculptor. Şi, deşi se făcuse ziuă, şi-i imagina manevrând în întuneric, înveliţi în pelerine cu pălării negre trase pe ochi şi cuţite lungi. Jefuiau, ucideau...
    "Îi achită pe ăştia doi şi fug în lume! Sunt în stare!"
    Le aruncă o privire neagră, grea. Privirea pe care ar fi avut-o în faţa tainiţei goale.
    Melania Lupu îi zâmbi blând:
    - Du-te, draga mea. Te aşteaptă. N-o să se întâmple nimic. Apoi fără legătură: Mă cam supără fica... Se întrerupse brusc.
    Bătrâneţea e plină de vicii. Proteze, ceaiuri menite să stimuleze un stomac leneş, bandaje călduroase pentru spinări ori genunchi care nu mai simt de mult căldura.
    "Tinerii nu înţeleg lucrurile astea. Şi e mai bine..."
    - Dacă se întâmplă ceva, şuieră Valerica Scurtu, ţipă! Clinteşte! Sparge borcanele!
    Matei rânji:
    - O să am grijă să-i astup gura. În locul dumitale nu m-aş duce.
    Femeia îşi muşcă buzele. Chipul obosit, încadrat de laţe puţine, era verzui. Herpesul se întinsese, semăna acum cu un crater.
    Bătrâna clătină capul.
    "E tare urâtă biata fetiţă."
    - În fond, ce-o să facă nenorocita asta cu banii? întrebă Matei după ce uşa se închise.
    - O să hrănească peşti! bombăni Popa. Mulţi, zglobii şi tinerei! Campioni la înot, cu coada pe moaţe şi Trabant. Râse răutăcios: O să le cumpere şi un acvariu confortabil ca un cavou de lux. O să vedeţi!
    - Vai, copii! îi admonestă dulce bătrâna. De ce vorbiţi aşa?

                                                                        3.

                                          Vîlcu îşi frecă mâinile îngheţate. Prin uşa deschisă se vedeau valiza pregătită şi un sac mic de voiaj.
    Se adresă bătrânului, zâmbind:
    - Mi-aţi promis nişte cărţi pentru concediu.
    Grigore Popa tresări:
    - A, da.... Păru gata să se ridice, apoi se răzgândi. Mă simt cam ostenit. Alege-ţi singur... Raftul de jos, sub radio...
    Vîlcu îl scrută surprins. Ridică din umeri şi dispăru în camera bătrânului.
    Melania Lupu observă în şoaptă:
    - Ce greşeală!
    - Te-ai ramolit complet, Popa! aruncă, în surdină, sculptorul. În viaţa ta n-ai lăsat o muscă să-ţi intre în odaie, până şi oalele le ţii sub cheie şi dintr-o dată îl pofteşti pe ăsta să-ţi răscolească pe unde-i place! Şi mai vorbeşti de cretini.

                                                                       4.

                                             Vîlcu se uită la ceas: "Mai am o oră."
    Se opri în prag. Oamenii adormiseră răpuşi de oboseală.
    Melania Lupu surâdea până şi în somn, Valerica Scurtu crispată, cu bărbia înfiptă în piept, Grigore Popa gemea. Degetele încârligate rămaseră înfipte în poalele halatului vătuit. Sculptorul dormea adânc. Somn tânăr, destins, cu mâinile şi picioarele împrăştiate, alungând, nesuportând odihna unui al doilea în acelaşi pat.
    Panaitescu sforăia. Îi alunecase capul peste marginea fotoliului. Mărul lui Adam se zbătea viu, ca un animal mic prins în cursă.
    Vîlcu se apropie păşind fără zgomot. Îi prinse delicat ceafa căutând altă poziţie. Panaitescu tresări căscând un ochi congestionat, încleiat de somn, apoi adormi din nou.
    Contabilul zâmbi. Îşi luă valiza şi părăsi locuinţa.
    La ferestre, un soare de iarnă, aspru, spăla florile de gheaţă, migălite peste noapte.

                                                                     5.

                                        Valerica Scurtu crăpă subţire pleoapele. Întâlni privirea trează a sculptorului şi închise reflex ochii.
    Matei începu să râdă încetişor. Nu dormea nici unul, în afară de Panaitescu al cărui chip părea sfâşiat de viziunile de apocalips ale unui coşmar.
    Grigore Popa îşi frecă mâinile îngheţate:
    - Bine că a plecat! Aş bea ceva fierbinte....
    - E o idee! exclamă Melania Lupu.  Se descotorosi de pledul gros, ridicându-se sprintenă din fotoliu. Sunteţi invitaţii mei! Vă pot oferi o ceaşcă de cacao. După aceea, voi telefona domnului Van der Hoph.
    Insomnia nu-i alterase chipul. Acelaşi ten proaspăt, ochii limpezi îşi păstraseră expresia deschisă, aproape naivă, părul alb, frizat natural, se pieptănase de la sine în bucle neglijente, împrumutându-i un aer de cochetărie firească. Capotul de lână, ieftin, cădea elegant pe silueta graţioasă.
    Valerica Scurtu o examină rece, cu colţurile gurii adunate. Nu trebuia să se uite în oglindă ca să ştie cum arată. Dimineţile, în special, erau monstruoase. Dimineţile cu ochi urduroşi, când somnul nu se desprinde de genele rare şi ţepene, cu cearcăne şi pleoape umflate, cu faţa verzuie ca o pungă de venin şi surpriza coşurilor ivite peste noapte. Se răsti incapabilă să-şi stăpînească iritarea:
    - Eu nu beau! Nu vă deranjaţi.
    Bătrânica îşi încleştă degetele fragile. Părea sincer îngrijorată.
    - De ce, draga mea? O să te învioreze. Încearcă, te rog!
    Dispăru vioaie în bucătărie. Matei ridică două degete:
    - Piua întâi la baie!
    Peste câteva clipe se auziră robinetul deschis sălbatic şi glasul de bariton al sculptorului:
    - Bună seara, don Basilio, buună seara...
    Apăsa cu voluptate pe silabe şi Valerica Scurtu mai ştia că în timp ce cântă se strâmbă în oglindă luând poze marţiale ori încreţindu-şi faţa mobilă de cauciuc în grimase de saltimbanc. Dintr-un anumit colţ al bucătăriei se zărea tot...
    - Hm, făcu Popa aruncându-i o privire circumspectă. Hm! Se duse hotărât la uşă, închise şi băgă cheia în buzunar: Ca să fim mai siguri, până una alta.
    Intră la el în odaie pipăindu-şi poalele hainei de casă.
    Valerica Scurtu rămase un timp pe gânduri, apoi se ridică greu. Lăsă uşa camerei larg deschisă. Începu să se pudreze grăbită, supraveghind holul. Pe arcadele pleşuve desenă două sprâncene inegale, învioră cu un roşu de cărămidă buzele zgrunţuroase şi obrajii surpaţi. Îşi strânse laţele într-o panglică neagră apoi schimbă capotul.
    Reveni prima în hol. Melania Lupu se interesă din pragul bucătăriei:
    - Gata, copii?
    Panaitescu se trezi speriat. Le privi rătăcit şi articulă greu, cu limba împleticită:
    - Ce-i? Ce vreţi?
    - Totul e în ordine, zâmbi bătrâna. V-am pregătit ceva bun, dar poate că înainte aţi vrea să vă faceţi puţin toaleta...
    Panaitescu îşi plimbă automat mâna pe creştet apoi dădu cu ochii de pijamaua cârpită şi se ridică jenat.
    Melania Lupu împărţi ceşti mari de cacao. Un serviciu vechi, uzat, cu păuni. Cozile minunate îşi păstraseră culorile. Pe fiecare farfurioară aşezase câte două feliuţe transparente de pâine prăjită unse cu unt. Bătrâna îi urmărea radioasă, făcea impresia că socoteşte micul dejun oferit drept un adevărat festin.
    Sculptorul sorbi lacom apoi puse decepţionat ceaşca pe masă. Lichidul cafeniu era aproape rece, prea diluat, fără suficient zahăr.
    "Hm! Femeia asta n-o să moară în sărăcie."
    - Nu vă e foame, domnule Matei? întrebă cu zâmbet tremurat Melania Lupu.
    - Nu prea...
    - Cred şi eu, interveni cu glas şuierător Valerica Scurtu, după ce a dat iama azi-noapte prin oale! Refuzase trataţia bătrânei şi muşca dintr-un şniţel rece. Izbucni dezlănţuită: Nu ţi-e aşa, un pic de jenă?
    Matei ridică din umeri, fals nedumerit. Se adresă celorlalţi:
    - Aveţi cumva idee la ce se referă fecioara?
    - Escrocule! izbucni femeia scoasă din sărite. Mi-ai furat două şniţele şi o halcă de carne din tocană. Alaltăieri, opt chiftele, doi gogoşari şi un picior de pasăre...
    - O fi fost găina şchioapă! Vezi-ţi de treabă, madam, nu te lua de oameni!
    Panaitescu îl privea cu gura căscată. Avusese totdeauna o admiraţie totală, necondiţionată, pentru oamenii cu tupeu, care ştiu să se descurce în orice conjunctură, sincer indiferenţi la opiniile celorlalţi. Matei i se părea că face parte din această specie.
    - Şi mie mi-au dispărut, mârâi Popa cu nasul în ceaşcă, o ceapă şi... nişte sare. Eu netezesc întotdeauna sarea cu dinţii furculiţei. Săptămâna trecută, joi, am găsit-o altfel. Lipsea, da, da, lipsea cam multişor...
    Melania Lupu scoase carnetul din buzunar vrând să muşamalizeze incidentul.
    - Cred că aş putea încerca să-l sun pe domnul Van der Hoph. E tocmai ora când deschide magazinul.
    Luă telefonul în poală, formă 07 şi ceru Amsterdamul.
    - Fură de stinge! conchise fără să se adreseze nimănui Valerica Scurtu.
    Sculptorul o privi drept în faţă. Şopti, zâmbind fermecător:
    - Acum, fie vorba între noi, tocana era cam grasă. Ştii, nu face bine la ten, şi împinse cu degetul spre obrazul pământiu al femeii.
    Valerica Scurtu sufocată de furie amuţi.
    Telefonul emise câteva ţârâituri stridente. Melania Lupu ridică receptorul. Mâna îi tremura de emoţie. Dintr-un salt, sculptorul fu lângă ea. Îşi lipi capul de părul bătrânei încercând să intercepteze discuţia. Comunică stupefiat:
    - Nu ne-a trombonit! E chiar Amsterdamul!

                                                                     6.

                                     - Luni, 12 decembrie, tipul o să fie în Bucureşti, anunţă emoţionat sculptorul. Adică peste patru zile.
    Bătrâna lăsă receptorul jos. Spuse cu un glas uşor voalat:
    - După cum aţi auzit, lunea viitoare.....
    - Unde naiba l-ai cunoscut pe individ, cucoană? o întrerupse Matei cu o expresie năucă, ţinând mâinile în buzunar.
    O priveau într-un chip nou, fără să-şi camufleze surpriza. Melania Lupu zâmbi modest. Obrazul roz deveni brusc carminat.
    - De mult.... Eram, bineînţeles, mai tânără. Tuşi, încercând să-şi ascundă tulburarea: Domnul Van der Hop este o persoană foarte respectabilă.
    - De, făcu Popa cu capul înghesuit între umerii înguşti. Să vedem până la urmă. Să vedem....
    Sculptorul şopti la urechea lui Panaitescu:
    - Ăsta se suspectează şi pe el....
    Auzi un foşnet şi întoarse capul. Manşeta unui ziar apăruse sub uşă. Făcu câţiva paşi. Glasul lui Popa îl opri:
    - Pardon, tinere! E gazeta mea! Sunt abonat!
    Îşi culese înţepat jurnalul şi se întoarse în fotoliu. Matei îi aruncă o privire peste umăr.
    Bătrânul consulta rubrica deceselor din mica publicitate.
    - Şi-acum ce facem? întrebă încet Panaitescu.
    Purta un costum elegant de casă cafeniu cu batistă şi cravată din lână galbenă. Frizura complicată îi acoperea iluzoriu craniul. Din cauza chipului pământiu, murdar, hainele păreau stridente. În mod ciudat, pijamaua cârpită şi veche i se potrivea mai bine.
    - Ce să facem? Matei dădu cu piciorul într-o papiotă goală: Jucăm ţurca! Nu înţeleg de ce mai întrebi. E aproape 10. Trebuia să fii de mult la lecţii, ca şi domnişoara Scurtu, de altfel, care a lăsat orfan un birou întreg pentru a ne ţine companie. Aţi ales, deci!
    Valerica Scurtu se mişcă în scaun. Spuse răguşită:
    - Vezi-ţi de treburile dumitale! Nu te ocupa de mine.
    - Cred că am să tricotez puţin, declară Melania Lupu gândindu-se de fapt la altceva. E cel mai bun calmant. Am avut o prietenă...
    Grigore Popa scoase o exclamaţie puternică. Pe faţa bătrână şi boţită se aşternuse un zâmbet ciudat. Deschise o agendă răsfoind-o nerăbdător şi trase o linie apăsată cu creionul mecanic de argint.
    Matei îl măsură nedumerit:
    - Asta ce mai fu?
    Popa râse răutăcios. Cu voce nesigură, gâlgâind de o satisfacţie stranie:
    - A mai crăpat unul! Şi ciocăni cu unghia încovoiată în ziar indicând rândurile dintr-un chenar negru. Martinescu! Mi-a făcut un mare rău acum 49 de ani... Da, un mare rău. Eram elev la liceul militar din Craiova. Chicoti: Kaput! L-am şters de pe listă.
    - Ce listă? întrebă stupefiat sculptorul.
    - Eşti naiv, tinere! Îi am pe toţi aici, în agendă. Îi căută ochii şi preciză cu o privire rea: Nu uit nimic. Doar proştii uită.
    Matei se sprijini de zid. Încercă să-şi aprindă o ţigară, dar beţele de chibrit i se rupeau între degete. Bătrânul firav îl îngrozea. Să porţi ranchiună după 50 de ani unui tip care te-a turnat pentru că ai copiat la teză, ori fiindcă i-ai suflat iubita cu codiţe pe spate, să nu uiţi, să nu poţi să uiţi, să te montezi la fiecare Revelion întocmind liste cu supravieţuitorii unor inimiciţii de-acum două-trei sau chiar patru decenii, să înregistrezi cu satisfacţie de cioclu decedaţii şi-apoi să transcrii "pe curat" restul păcătoşilor i se părea monstruos.
    - N-au mai rămas mulţi. Grigore Popa privea peste capul tânărului cu o ură densă: Vreo şase. Ceilalţi au crăpat... Da, au crăpat.
    Panaitescu se uita la el cu gura căscată. Dintr-o dată, chipul i se schimonosi oribil devenind vânăt şi o expresie de groază i se înfipse în ochi. Îşi duse mâinile la gât, gemu fără aer şi se prăbuşi.

                                                        Capitolul III
                                           O SINUCIDERE MĂSLUITĂ
                                                                1.

                                     Li se tăiase răsuflarea. Aproape nu îndrăzneau să se mişte.
    - A murit? întrebă înspăimântată Melania Lupu.
    Valericăi Scurtu îi clănţăneau dinţii.
....................................................................................

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu