5.
Data trecută a lipsit cincizeci de ore.
Aşa a făcut. Şi acum ar putea să stea optzeci. Sau s-ar putea să auzi acel Cherokee venind peste cinci secunde. În cazul în care nu ştii chestia asta, prietene, Institutul Meteorologic poate să anunţe un tornado, dar când îi întrebi când exact va avea loc, habar nu au.
- Foarte adevărat, spuse el şi deplasă scaunul rulant spre baie. Uitându-se înăuntru, văzu o încăpere austeră a cărei podea era pavată cu gresii albe, hexagonale. O cadă cu pete de rugină formate sub robinete se sprijinea pe picioare terminate cu gheare. Lângă ea era un dulap cu rufărie. Vizavi era o chiuvetă.
Deasupra chiuvetei era un dulăpior pentru medicamente.
Găleata pentru spălat pe jos se afla în cadă - îi putea vedea marginea de plastic.
Holul era destul de lat, permiţându-i să întoarcă scaunul cu faţa spre uşă, dar acum braţele îi tremurau de oboseală. El fusese un băieţel firav şi deci, ca adult, încercase să se întreţină cât mai bine, dar acum muşchii lui erau cei ai unui invalid şi copilul plăpând se întorsese ca şi când timpul petrecut înotând, alergând şi lucrând la aparatele de forţă ar fi fost numai în vis.
Cel puţin canaturile acestei uşi erau mai depărtate - nu cu mult, dar îndeajuns încât să facă trecerea sa mai puţin înfricoşătoare. Se izbi de prag şi apoi roţile de cauciuc tare ale scaunului începură să se rostogolească lin peste gresie. Aerul avea un miros acru pe care el îl asocia automat cu spitalele - dezinfectant, probabil.
Înăuntru nu exista toaletă - după cum, bănuise deja - singurele sunete de apă trasă veneau de sus şi acum, când se gândi mai bine, aceste sunete de la etaj urmau întotdeauna după ce el folosea plosca. Aici era doar o cadă, chiuveta şi dulapul pentru rufărie, care avea uşa deschisă.
Privi în treacăt teancurile ordonate de prosoape albastre şi şervete înflorate - le cunoştea pe amândouă de la băile care i le făcuse ea cu ajutorul unui burete - şi apoi îşi concentră atenţia spre dulăpiorul pentru medicamente de deasupra chiuvetei.
Era în afara razei sale de acţiune.
Oricât de mult se străduia, se întindea, degetele sale se opreau cu aproape două palme mai jos. Îşi putea da seama de asta, dar încercă oricum, neputând să creadă că Soarta sau Dumnezeu sau Altcineva ar putea fi atât de crudă. Arăta ca un fundaş care încerca cu disperare să oprească o minge care se îndrepta spre terenul de ţintă şi pe care el nu avea nici cea mai mică şansă s-o ajungă.
Paul scoase un sunet disperat, zăpăcit, îşi coborî mâna şi apoi se lăsă pe spate, gâfâind. Norul gricobora spre el. Se strădui să-l îndepărteze şi apoi privi în jur după ceva care ar putea folosi ca să deschidă uşile dulăpiorului şi văzu un teu pentru spălat pe jos sprijinit într-un colţ, cu coada lungă şi albastră.
Ai degând să foloseşti chestia aia? Într-adevăr? Hm, cred că ai putea. O să reuşeşti să deschizi uşile şi apoi să răstorni câteva dintre lucrurile dinăuntru în chiuvetă. Dar sticlele se vor sparge şi chiar dacă nu sunt sticle înăuntru - n-aş pre-aş crede - toată lumea are măcar o sticlă cu spirt sau Carmol sau orice altceva în dulăpiorul cu medicamente şi nu ai cum să pui înapoi ceea ce răstorni. Deci când ea se întoarce şi vede mizeria, ce-o să faci atunci?
- O să-i spun că a fost Misery, murmură el. O să-i spun că a trecut pe aici şi a căutat un tonic care s-o reînvie din morţi.
Apoi izbucni în lacrimi... dar şi printre ele ochii lui cercetau febril încăperea, căutând ceva, orice, inspiraţie, o pauză, doar o nenorocită de p...
Se uita iarăşi în dulapul cu rufărie, şi respiraţia sa sacadată se opri brusc. Ochii i se măriră.
Prima privire sumară înregistrase rafturile pline cu teancuri de cearşafuri împăturite, feţe de pernă, şervete înflorate şi prosoape. Acum privi cel mai de jos compartiment unde erau câteva cutii de carton. Unele purtau eticheta HÂRTIE IGIENICĂ altele, LILLY. Unele erau etichetate PRODUSE FARMACEUTICE CAM.
Roti brusc scaunul, provocându-şi durere, nepăsându-i.
Te rog, Doamne, numai să nu fie cutia ei cu şampoane de rezervă sau cu tampoane sau poze ale mamei ei dragi şi sfinte, sau...
Se aplecă febril după una dintre cutii, o trase afară şi o deschise. Niciun fel de şampon sau tampon Avon.
Departe de asta. În cutie era un talmeş-balmeş de medicamente, majoritatea dintre ele în cutiuţe mici marcate MOSTRE. La fund câteva pilule şi capsule de diferite culori se rostogoliseră afară din cutiuţe. Unele, cum ar fi Motrim şi Lopressor, medicamente pentru hipertensiune pe care le luase tatăl său în ultimii trei ani ai vieţii lui, le cunoştea. De altele nu auzise niciodată.
- Novril, bodogăni el, căutând nebuneşte prin cutie în timp ce transpiraţia îi curgea pe faţă, iar picioarele îi pulsau şi urlau. Novril, unde dracu-i afurisitul de Novril?
Nici urmă de Novril. Astupă cutia şi o împinse la loc în dulap, făcând doar un mic efort ca s-o pună exact de unde o luase. Ar fi trebuit să fie în regulă, locul arăta oricum ca o îngrămădeală nenorocită de droguri.
Aplecându-se mult spre stânga, reuşi să apuce o a doua cutie. O deschise şi aproape că nu fu în stare să creadă ceea ce vedea.
Darvon, Darvocet. Darvon Compound. Morphose şi Morphose Complex. Librium. Valium. Şi Novril.
Duzini întregi de mostre. Desfăcu una cu unghiile şi văzu capsulele pe care ea i le dădea din şase în şase ore, închise în coliviile lor mici de plastic.
A NU FI VÂNDUTE FĂRĂ PRESCRIPŢIA MEDICULUI, scria pe cutie.
- O Dumnezeule, doctorul este aici! hohoti Paul. Rupse celofanul cu dinţii şi mestecă trei capsule, aproape inconştient de gustul lor extrem de amar. Se opri, se uită fix la celelalte cinci care rămăseseră încapsulate în foaia de celofan mutilat, şi înşfăcă o a patra.
Se uită repede în jur, cu bărbia în piept, cu ochii vicleni şi înspăimântaţi. Deşi ştia că este prea devreme ca să simtă vreo uşurare, totuşi o simţea - să aibă pilulele, se părea, era chiar mai important decât să le ia.
Era ca şi când i se încredinţase controlul Lunii şi al mareelor - sau pur şi simplu îşi asumase singur acest drept prin simplul fapt că a întins mâna. Era o idee imensă, copleşitoare... şi în acelaşi timp înfricoşătoare cu nuanţe de vinovăţie şi blasfemie.
Dacă ea se întoarce acum...
- În ordine. Am recepţionat mesajul.
Se uită în cutia de carton încercând să calculeze cât de multe cutiuţe de mostre ar putea lua fără ca ea să realizeze că un mic şoricel, pe nume Paul Sheldon, şterpelise din cămara cu provizii.
Chicoti când îi veni această idee, un sunet ascuţit, descătuşant şi realiză că medicamentele nu acţionau numai asupra picioarelor. Îşi luase doza, în termeni vulgari.
Pune-te în mişcare, idiotule. Nu ai timp să stai şi să savurezi starea de beţie.
Luă cinci cutiuţe - în total treizeci de capsule. Trebui să se abţină să ia mai multe. Amestecă cutiile şi sticlele care mai rămăseseră, sperând că rezultatul să arate mai mult sau mai puţin ca harababura care fusese la început în cutie. Reîmpături marginile cutiei şi o puse la loc în dulapul cu rufărie.
Venea o maşină.
Se ridică; cu ochii holbaţi. Mâinile lui căzură pe braţele scaunului şi le strânse cu panică. Dacă era Annie, era în găleată şi ăsta era sfârşitul. N-ar fi fost niciodată în stare să manevreze scaunul ăsta hodorogit şi supradimensionat înapoi în cameră în timp util. Probabil că ar putea s-o altoiască o dată cu teul despălat pe jos sau cu altceva, înainte ca ea să-i sucească gâtul ca unui pui de găină.
Sunetul devenea din ce în ce mai intens, apoi începu să scadă.
Bine! Ai nevoie de un avertisment mai explicit, Paul-băiatule?
La drept vorbind, n-avea nevoie. Aruncă o ultimă privire spre cutiile de carton. Din punctul lui de vedere arătau la fel cum fuseseră la început - deşi le privise prin ceaţa durerii şi nu putea fi pe deplin sigur - dar ştia că adunătura de cutii s-ar putea să nu fie puse întâmplător aşa cum arătau, oh, nu, chiar deloc.
Ea poseda vigilenţa crescută a nevroticului; şi s-ar putea să fi memorat cu atenţie poziţia fiecărei cutii. S-ar putea ca ea să arunce aici doar o privire fugară şi imediat să realizeze în vreun fel tainic ce s-a întâmplat.
Această idee nu-i provocă frică, ci doar un sentiment de resemnare - avusese nevoie de medicamente, şi cumva reuşise să scape din camera lui şi să le ia. Daca vor urma consecinţe, pedepsiri, le va face faţă cu cel puţin convingerea că nu ar fi putut să facă nimic altceva! Şi dintre toate lucrurile pe care ea i le făcuse, această resemnare era, desigur, cel mai rău simptom -îl transformase într-un animal chinuit de durere, care nu mai avea deloc noţiunea moralităţii.
Deplasă scaunul cu spatele, încet, ieşind din baie şi privind ocazional peste umăr ca să se asigure că merge drept.
Înainte, o asemenea manevră l-ar fi făcut să urle de durere, dar, acum, durerea dispărea sub un paravan superb de sticlă.
Ajunse pe hol şi se opri brusc sub impactul unui gând îngrozitor: dacă podeaua băii fusese puţin udă, sau chiar puţin murdară...
Se uită la dalele albe de gresie, şi pentru un moment ideea că sigur lăsase urme pe ele, deveni atât de obsedantă încât chiar le văzu.
Îşi scutură capul şi privi iarăşi. Nici o urmă. Dar uşa era deschisă mai mult decât fusese. Se duse lângă ea, roti scaunul puţin spre dreapta, astfel încât să se poată apleca şi să apuce clanţa şi o închise pe jumătate. O cântări din ochi şi apoi o mai apropie puţin. Aşa. Arăta perfect.
Îşi ducea mâinile la roţi, având de gând să întoarcă scaunul şi să se ducă în camera lui, când realiză că este îndreptat cam pe direcţia uşii salonului, iar salonul era camera unde majoritatea oamenilor îşi ţin telefonul şi...
Lumina izbucni în mintea lui ca o rachetă de semnalizare deasupra unei poieni înceţoşate.
- Alo, aici Poliţia din Sidewinder; vorbeşte ofiţerul Humbuggy.
- Ascultă-mă, ofiţer Hambuggy. Ascultă cu mare atenţie şi nu mă întrerupe, pentru că nu ştiu cât timp mai am la dispoziţie. Numele meu este Paul Sheldon. Vă sun din casa Anniei Wilkes. Mă ţine prizonier aici de cel puţin două săptămâni, poate chiar o lună. Eu...
- Annie Wilkes!
- Veniţi imediat aici. Trimiteţi o ambulanţă. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, trebuie să ajungeţi aici înaintea ei...
- Înainte să se întoarcă ea, gemu Paul. O, da. Prea departe.
Ce te face să crezi că măcar are telefon? Ai auzit s-o fi căutat cineva vreodată? Pe cine AR suna? Bunii ei prieteni, Roydman-ii?
Doar pentru că n-are pe nimeni cu care să pălăvrăgească toată ziua, asta nu înseamnă că este incapabilă să înţeleagă că se pot întâmpla accidente; ar putea să cadă pe scări şi să-şi rupă un braţ, sau un picior; grajdul ar putea lua foc...
De câte ori ai auzit sunând acest presupus telefon?
Şi ce, asta-i acum o cerinţă de bază? Telefonul trebuie să sune cel puţin o dată pe zi, că dacă nu, Compania de Telefoane vine şi ţi-l desfiinţează? De altfel, aproape tot timpul am fost inconştient.
Îţi forţezi norocul. Îţi forţezi norocul şi o ştii prea bine.
Da. Ştia asta, dar gândul la acel telefon, senzaţia imaginară a receptorului negru de plastic răcoros în mâna sa, clinchetul discului sau unicul sunet păcănitor când va trasa zero - acestea erau seducţii la care nu putea rezista.
Roti scaunul pe rotile până când îl poziţionă pe direcţia sufrageriei şi apoi se îndreptă într-acolo.
Înăuntru mirosea a mucegai, a neaerisit şi, în mod obscur, a oboseală. Deşi perdelele de la ferestre erau pe jumătate trase, lăsând să se vadă imaginea superbă a munţilor, camera părea prea întunecată - deoarece culorile ei erau mult prea mohorâte, gândi el. Predomina roşul grena, ca şi când cineva ar fi vărsat aici o mare cantitate de sânge înveninat.
Deasupra căminului era o fotografie în culori, înfăţişând portretul unei femei ameninţătoare, cu ochii mici îngropaţi în obrajii umflaţi. Gura, de forma unui boboc de trandafir, era strânsă. Fotografia, închisă într-o ramă rococo aurită, era de mărimea fotografiei Preşedintelui din holul poştei unui mare oraş. Paul nu avu nevoie de o declaraţie legalizată la notariat care să-i spună că aceea era mama Sfântă a Anniei.
Înaintă mai mult în interiorul camerei. Roata stângă a scaunului lovi o măsuţă joasă pe care erau aşezate bibelouri ieftine de ceramică. Acestea începură să se clatine şi unul dintre ele - un pinguin de ceramică aşezat pe un bloc de gheaţă de ceramică - căzu jos.
Fără să se gândească, se întinse şi îl înşfăcă. Gestul fusese aproape instinctiv,... apoi se declanşă reacţia.
Ţinu strâns pinguinul în pumn, încercând să se abţină din tremurat.
L-ai prins, nici o problemă, în plus, pe podea este un covor, probabil că nici nu s-ar fi spart...
Dacă s-ar fi SPART! ţipă mintea lui după aceea. Dacă s-ar fi SPART!
Te rog, trebuie să te duci înapoi în camera ta înainte ca să laşi ceva... o urmă...
Nu. Nu încă. Nu încă, indiferent cât de speriat era. Deoarece asta-i costase prea mult. Dacă exista vreo răsplată, avea de gând s-o obţină.
Se uită prin cameră; era supraîncărcată cu mobilă oribilă, greoaie. Ar fi trebuit să fie dominată de ferestrele arcuite şi priveliştea magnifică a munţilor Rocky. Dar, dimpotrivă, era dominată de fotografia acelei femei grase, întemniţată în rama galbenă, îngrozitoare, cu arabescurile ei şi florile aurii îngheţate.
Pe o masă, în partea îndepărtată a canapelei, unde ea ar sta când privea televizorul, se afla un telefon simplu, cu disc.
Uşor, abia având curajul să respire, pusei jos pinguinul de ceramică (ACUM POVESTEA MEA ESTE SPUSĂ! scria pe blocul de gheaţă) înapoi pe măsuţă şi se deplasă de-a lungul camerei spre telefon.
În faţa canapelei mai era o măsuţă joasă; îi dădu un ocol larg. Pe ea se afla o vază verde, oribilă, plină cu rămurele cu flori uscate şi arăta supraîncărcată, gata să cadă dacă doar o atingeai.
De afară nu se auzea venind nicio maşină - doar sunetul vântului.
Apucă cu o mână receptorul telefonului şi îl ridică foarte încet.
Un sentiment ciudat de eşec predestinat îi umplu mintea chiar înainte de a duce receptorul la ureche şi de a nu auzi nimic. Puse lent receptorul la loc; un vers dintr-un cântec vechi al lui Roger Miller venindu-i în minte şi părând să aibă un anumit fără de sens, sens:
Nici telefon, nici piscină, nici câine sau pisică... Nu am nici ţigări...
Urmări cu ochii firul de telefon, văzu priza mică şi pătrată din şipcă de perete şi văzu că mufa telefonului era băgată în ea. Totul arăta în stare de perfectă funcţionare.
Ca şi grajdul cu radiatoarele lui din acoperiş.
Este foarte, foarte important să păstrezi aparenţele.
Închise ochii şi o văzu pe Annie scoţând mufa şi punând în priză ipsos. O văzu reintroducând mufa în ipsosul alb, unde se va întări pentru totdeauna. Compania de telefoane nu va avea nici cea mai mică idee că ceva era în neregulă, doar dacă cineva va încerca să o sune şi să reclame că-i telefonul defect, dar nimeni n-o suna pe Annie, nu-i aşa? Ea va primi regulat nota de plată lunară pentru telefonul ei mort şi o va plăti prompt, dar telefonul nu era decât un decor de scenă, o parte din lupta ei nesfârşită pentru păstrarea aparenţelor, ca şi grajdul ordonat cu vopseaua lui roşie, bordura crem şi radiatoarele care să topească gheaţa iernii.
Castrase ea oare telefonul doar în cazul că o expediţie ca asta va avea loc? Prevăzuse ea posibilitatea că el va putea ieşi din cameră? Se îndoia. Telefonul - telefonul care funcţiona - ar fi călcat-o pe nervi cu mult înaintea venirii lui.
Ar fi stat trează noaptea, uitându-se la tavanul dormitorului ei, ascultând vaietul vântului în munţi, imaginându-şi oamenii care s-ar putea gândi la ea cu scârbă sau cu rea-voinţă făţişă - toţi Roydman-ii din lume - oameni care ar putea, oricare dintre el, în orice moment, să aibă ideea s-o sune şi să urle:
Tu ai făcut-o, Annie! Te-au dus până la Denver, şi noi ştim că tu ai făcut-o! Nu te duc atâta drum, până la Denver, dacă eşti inocent!
Ea ar fi cerut, şi ar fi obţinut, un număr neînregistrat în cărţile de telefon, bineînţeles - oricine judecat şi achitat pentru una din crimele grave (şi dacă fusese la Denver, acuzaţia fusese gravă) ar fi făcut asta - dar chiar şi un număr neînregistrat nu ar fi liniştit pentru mult timp un om care suferă de nevroză avansată, cum era Annie Wilkes.
Ei erau toţi coalizaţi împotriva ei, ei puteau obţine numărul dacă ei voiau; probabil că avocaţii care pledaseră împotriva ei ar fi fost bucuroşi să-l dea oricui îl cerea, şi oamenii l-ar fi cerut, o, da - pentru că ea vedea lumea ca un loc întunecat plin de mase de oameni, mişcătoare ca mările, un univers răuvoitor care înconjura o scenă mică pe care un singur spot extrem de luminos o ilumina... doar pe ea. Deci mai bine să distrugă telefonul, să-l aducă la tăcere, aşa cum l-ar aduce şi pe el la tăcere dacă ar şti că a ajuns atât de departe.
Panica îi explodă violent în minte, spunându-i că trebuie să iasă de aici şi să se întoarcă în camera lui, să ascundă undeva pilulele, să se reîntoarcă la locul lui de lângă fereastră, aşa încât, când ea va veni, să nu vadă nicio diferenţă, nici cea mai mică diferenţă, iar de această dată el fu de acord cu vocea. O aprobă din toată inima.
Se îndepărtă cu grijă de telefon şi când ajunse în singura zonă mai aerisită a camerei, începu truda laborioasă care însemna întoarcerea scaunului pe rotile, atent, să nu lovească vreo masă prin această manevră.
Aproape terminase întoarcerea când auzi o maşină care se apropia şi ştiu, pur şi simplu ştiu, că era ea, care se întorcea din oraș.
34.
Aproape leșină, cuprins de cea mai cumplită teroare pe care o simțise vreodată, o teroare încărcată de vinovăție adâncă, aproape inumană.
Își aminti brusc de singurul incident din viața lui care se asemăna cu acesta prin emoţiile disperate pe care le stârnise.
Avea atunci doisprezece ani. Era în vacanţa de vară, tatăl lui se afla la serviciu, iar mama sa se dusese la Boston cu doamna Kaspbrak, vecina de vizavi. Văzuse un pachet de ţigări şi îşi aprinse una. A fumat-o entuziasmat, simţindu-se în acelaşi timp şi rău şi bine. Cam atunci când ajunsese la jumătatea ţigării, camera fiind plină de fum, auzise uşa de la intrare deschizându-se.
Paulie? Sunt eu - mi-am uitat poşeta!
Începuse să-şi agite nebuneşte mâinile ca să împrăştie fumul, ştiind că nu-i folosea la nimic, ştiind că a fost prins asupra faptului, ştiind că va fi pălmuit.
De această dată va urma mai mult decât o simplă bătaie.
Îşi aminti visul pe care-l avusese în timpul unuia dintre leşinuri: Annie armând puşca de vânătoare şi spunând:
Dacă îţi doreşti atât de mult libertatea, Paul, o să fiu foarte fericită să ţi-o dăruiesc.
Sunetul motorului scăzu în intensitate în timp ce maşina care se apropia, încetinea.
Era ea.
Paul îşi puse mâinile pe care de-abia le mai simţea, pe roţi şi începu să se deplaseze spre hol, aruncând o privire scurtă spre pinguinul de ceramică aşezat pe blocul de gheaţă. Era oare în acelaşi loc în care fusese? Nu putea să-şi dea seama. Trebuia să spere că da.
Merse de-a lungul holului spre uşa dormitorului prinzând viteză. Spera să treacă direct prin uşa deschisă, dar ţintise puţin greşit. Doar puţin... dar toleranţele între care se putea înscrie erau atât de mici, încât puţin era de ajuns. Scaunul pe rotile se lovi de partea din dreapta a ramei uşii şi ricoşă.
Ai zgâriat tencuiala? O, Isuse Hristoase, ai zgâriat tencuiala, ai lăsat vreo urmă?
Nicio zgârietură. Doar o adâncitură mică, dar nicio zgârietură. Mulţumesc, Doamne! Se dădu în spate, îşi aranjă febril poziţia, încercând să parcurgă spaţiul strâmt al tocului uşii.
Uruitul motorului se auzea mai clar, apropiindu-se, încetinind. Acum putea auzi pârâitul cauciucurilor pe zăpadă.
Încetişor... nu te grăbi....
Înaintă şi apoi capacele roţilor se înţepeniră în lemnul ramei uşii de la dormitor. Împinse mai tare, ştiind că nu avea niciun sens; era prins în tocul uşii ca un dop într-o sticlă de vin, neavând posibilitatea să se deplaseze nici înainte, nici înapoi...
Se mai forţă o dată, muşchii din braţe trepidându-i ca nişte corzi dezacordate de vioară, şi scaunul pe rotile trecu obstacolul scoţând un sunet acut, prelung.
Cherokee-ul pătrunse pe aleea care ducea spre casă.
Ea o să aibă pachete, trăncănea mintea lui, hârtia pentru maşina de scris, şi încă alte lucruri probabil şi vă fi foarte atentă când va merge, din cauza gheţii; eşti înăuntru acum, ce a fost mai greu a trecut, e timp, e încă timp...
Mai înaintă puţin în interiorul camerei, apoi, stângaci, de scrise un semicerc. În timp ce poziţiona scaunul pe rotile paralele cu uşa dormitorului, auzi motorul Cherokee-ului oprindu-se.
Se aplecă, apucă clanţa, şi încercă să închidă uşa. Limba încuietorii, încă ieşită în afara ca un deget de oţel, lovi tocul uşii. O împinse înăuntru cu degetul mare. Începu să se mişte... apoi se opri. Se înţepenirefuzând să lase uşa să se închidă.
Pentru un moment o privi prostit, gândindu-se la una dintre acele eterne legi ale lui Murphy:
Dacă ceva POATE să meargă prost atunci SIGUR va merge prost.
Te rog, Doamne, gata, nu a fost de ajuns că ea a anihilat telefonul?
Ridică degetul de pe limba încuietorii. Aceasta reveni iarăşi în poziţia iniţială. O împinse din nou şi întâlni acelaşi obstacol. Din interiorul mecanismului închizătorii se auzi un zornăit ciudat şi atunci înţelese. Cauza era partea din agrafa de păr care căzuse înăuntru. Probabil că bucata de metal se afla acum într-un loc în care bloca cursa de întoarcere a limbii încuietorii.
Auzi cum uşa de la Cherokee se deschide. O auzi pe ea chiar şi cum a oftat când a coborât din maşină.
Auzi fâşâitul pungilor de hârtie atunci când ea a adunat pachetele.
- Haide, şopti el, şi începu să mişte uşor limba încuietorii. Se retrăgea probabil câţiva milimetri şi apoi se oprea. Auzea agrafa afurisită zornăind acolo, înăuntru.
- Haide,... haide... haide...
Plângea iarăşi şi nici nu-şi dădea seama; lacrimile şi sudoarea amestecându-se pe obrajii lui; realiza vag că suferă încă de durere, în ciuda calmantelor pe care le înghiţise şi că va trebui să plătească scump faptul că agrafa se rupsese.
Totuşi nu un preţ atât de mare ca acela pe care ea te va face să-l plăteşti dacă nu reuşeşti să închizi uşa asta nenorocită, Paul.
Îi auzi paşii scârţâind pe zăpadă, în sus pe potecă. Fâşâitul pungilor... şi acum zornăitul cheilor de la casă atunci când le-a scos din poşetă.
- Haide... haide... haide...
De această dată când împinse limba de oţel se auzi şi un clinchet surd din interiorul mecanismului şi bucata de metal se deplasă cu încă câţiva milimetri în interior. Nu îndeajuns ca să nu se mai lovească de tocul uşii... dar aproape.
- Te rog... hai...
Începu să agite limba de oţel din ce în ce mai repede, încercând s-o păcălească, auzind cum Annie deschide uşa bucătăriei. Apoi, ca o întoarcere hidoasă la acea zi în care mama sa l-a prins fumând, Annie strigă voioasă:
- Paul? Eu sunt! Ţi-am adus hârtia!
Prins! Sunt prins! Te rog, Doamne, nu, Doamne, nu o lăsa să mă facă să sufăr, Doamne...
Degetul lui apăsă convulsiv pe limba de metal a încuietorii şi se auzi un pocnet scurt când acul de păr se rupse iarăşi. Limba efectuă toată cursa. Din bucătărie se auzi zgomotul produs de fermoarul hanoracului ei, în timp ce se dezbrăca.
El închise uşa dormitorului. Pocnetul scos de încuietoare
(ea o fi auzit? sigur că da, sigur a auzit asta!)
sună la fel de tare ca o mitralieră.
Dădu scaunul înapoi spre fereastră. Încă se retrăgea şi-şi potrivea poziţia când paşii ei se auziră pe hol.
- Ţi-am adus hârtia, Paul! Eşti treaz?
Niciodată... n-o să ajung la timp... Ea o să audă...
Făcu o ultimă poziţionare şi deplasă scaunul pe rotile lângă fereastră chiar când cheia ei intră în broască.
N-o să meargă... agrafa de păr... şi o să devină bănuitoare.
Dar bucata de metal străină trebuie să fi căzut până la fundul cutiei mecanismului, deoarece cheia ei merse perfect. El stătea în scaun, cu ochii pe jumătate închişi, sperând nebuneşte că a reuşit să poziţioneze scaunul acolo unde fusese înainte (sau cel puţin foarte aproape, aşa încât ea să nu observe diferenţa), sperând că ea o să creadă că transpiraţia de pe faţă şi tremurul corpului sunt datorate lipsei medicamentelor, sperând, înainte de toate, că n-a lăsat nici o urmă...
În timp ce uşa se deschidea, privi în jos şi văzu că uitându-se cu atâta concentrare după urmele pe care le-a lăsat, ignorase o urmă scandalos de mare: cutiuţele cu Novril erau încă în poala lui.
35.
Ea ținea două pachete de hârtie, câte unul în fiecare mână și zâmbea.
- Exact ce ai cerut tu, nu-i așa? Triad Modern. Am două topuri aici, şi încă două în bucătărie, în cazul că va fi nevoie de ele. Deci, vezi tu...
Se întrerupse brusc, încruntată, uitându-se la el.
- Eşti leoarcă de sudoare... şi eşti roşu ca racul. Ce ai făcut?
Şi deşi această întrebare determina ca mica sa voce interioară să înceapă iarăşi să se vaiete isteric că a fost prins şi că ar putea foarte bine să recunoască şi să spere în iertarea ei, el reuşi să-i înfrunte privirea bănuitoare cu o expresie obosită şi ironică.
- Ştii foarte bine ce am făcut, spuse el. Am suferit.
Din buzunarul fustei scoase un şerveţel Kleenex şi îi şterse fruntea. Kleenex-ul deveni ud. Ea îi zâmbi cu acea teribilă şi falsă expresie maternă.
- A fost foarte rău?
- Da. Da, a fost. Acum pot să...
- Ţi-am spus ce se întâmplă când mă, faci să mă înfurii. Trăieşte şi învaţă, nu se spune aşa? Ei bine, dacă o să trăieşti bănuiesc că o să înveţi.
- Îmi dai acum pilulele?
- Într-un minut, spuse ea. Ochii ei nu părăsiră nici o secundă faţa lui transpirată, paloarea ei de ceară şi petele roşii înfierbântate din obraji.
- Mai întâi, trebuie să mă asigur că nu mai ai nevoie de nimic altceva.
Nimic altceva ce bătrâna şi proasta de Annie Wilkes a uitat, fiindcă nu a ştiut tabieturile pe care le are Domnul Ştie-Tot când scrie o carte. Vreau să mă asigur că nu vrei să mă duc în oraş ca să-ţi cumpăr un casetofon, sau poate o pereche de papuci speciali sau altceva de soiul ăsta. Pentru că dacă tu vrei să fac asta, o să merg. Dorinţa ta e ordin pentru mine. N-o să aştept nici măcar până îţi dau pilulele. O să sar. imediat în Bătrâna Bessie şi o să plec. Deci ce spui, Domnule Ştie-Tot? Totu-i în ordine?
- Am tot ce-mi trebuie, spuse el, Annie, te rog...
- Şi nu mai ai de gând să mă faci furioasă?
- Nu. N-o să te mai fac niciodată furioasă.
- Pentru că atunci când mă înfurii nu mai sunt eu însămi.
Privirea ei coborî. Se uita în jos, spre mâinile lui, încleştate peste mostrele de Novril. Privi pentru mult timp.
- Paul? întrebă ea încet. Paul, de ce-ţi ţii mâinile aşa?
El începu să plângă. Plângea din cauza vinovăţiei pe care o simţea şi asta-l făcea să sufere cumplit: în plus, după tot ce această femeie monstruoasă îi făcuse, îi crease şi un sentiment de culpă. Deci plângea de vinovăţie... dar şi din cauza unei oboseli copilăreşti.
Privi în sus la ea, cu lacrimile curgându-i pe obraji şi îşi jucă ultima carte pe care o mai avea.
- Vreau pilulele mele - spuse el - şi vreau plosca. M-am ţinut tot timpul cât ai fost plecată, Annie, dar nu mai pot, şi nu vreau să fac iarăşi pe mine.
Ea zâmbi dulce, radios şi îi îndepărtă părul de pe frunte.
- Dragul de tine. Annie te-a pus la multe chinuri, nu-i aşa? Mult prea multe! Reaua de Annie! Ţi-o aduc imediat.
36.
N-ar fi îndrăznit să pună pilulele sub covor înainte ca ea să se întoarcă, chiar dacă ar fi crezut că dispune de timpul necesar ca s-o facă - cutiile era mici, dar umflăturile covorului ar fi totuşi foarte evidente. Auzind-o intrând în baia de la parter, luă cutiile, se chinui să-şi ducă mâna la spate şi le îndesă în chiloţi: Colţurile ascuţite ale cutiuţelor îi împungeau fesele.
Ea se întoarse cu plosca, un obiect demodat, din aramă, care se asemăna în mod ciudat cu nişte foaie. În cealaltă mână avea două capsule Novril şi un pahar cu apă.
Încă două în plus faţă de cele pe care le-ai luat acum o jumătate de oră, s-ar putea să te aducă în stare de comă şi ştii asta, gândi el, iar o a doua voce răspunse imediat: Din partea mea, foarte bine.
Luă pilulele şi le înghiţi cu apă.
Ea îi întinse plosca.
- Ai nevoie de ajutor?
- Mă descurc, răspunse el.
Ea se întoarse cu spatele în timp ce el îşi introduse penisul în gâtul ploştii şi urină.
Ise întâmplă s-o privească în timp ce ţârâiturile înfundate începuseră să se audă, şi văzu că ea zâmbea.
- Ai terminat? îl întrebă ea câteva minute mai târziu.
- Da.
De fapt chiar avusese nevoie acută să urineze - în vârtejul tuturor acelor emoţii nu avusese timp să se gândească la asemenea lucruri puţin importante.
Îi luă plosca din mâini şi o aşeză cu grijă pe podea.
- Acum, hai să te duc înapoi în pat, spuse ea. Trebuie să fii epuizat... şi picioarele tale cred că au început să cânte arii din opere...
El încuviinţă, deşi adevărul era că nu simţea nimic - medicamentele primite, pe deasupra celor pe care deja le luase, îl rostogoleau spre inconştienţă cu o viteză alarmantă şi începuse să vadă camera prin nenumărate perdele de voal gri. Mai era conştient doar de un singur gând - ea o să-l ridice ca să-l pună în pat şi când va face asta, va trebui să fie oarbă şi nesimţitoare ca să nu observe că spatele chiloţilor lui este plin de cutiuţe.
Îl împinse lângă pat.
- Numai câteva secunde, Paul, şi vei putea dormi.
- Annie, poţi să aştepţi cinci minute? reuşi el să murmure.
Îl privi cu expresie scrutătoare.
- Credeam că suferi mult, amice.
- Aşa e, spuse el. Doare... prea tare. Genunchiul, în primul rând. Acolo unde tu... hm, unde te-ai pierdut cu firea. Nu sunt încă gata să mă ridici. Poţi să-mi acorzi cinci minute să... să...
Ştia ce avea de gând să spună, dar totul se îndepărta de el. Se îndepărta şi intra în ceaţă. O privi neajutorat, ştiind că la urma urmei tot o să fie prins.
- Să-şi facă pilulele efectul? întrebă ea şi el încuviinţă recunoscător.
- Bineînţeles. O să mai aranjez nişte lucruri prin casă şi mă întorc.
De îndată ce rămase singur în cameră, îşi duse mâna la spate, scoase cutiuţele şi le îndesă sub saltea, una câte una. Vălurile cenuşii deveneau din ce în ce mai groase, schimbându-şi culoarea din gri în negru.
Îndeasă-le cât de departe poţi, gândi el orbeşte.
Asigură-te că faci asta, aşa încât dacă ea schimbă aşternuturile, să nu le tragă afară odată cu cearşaful. Îndeasă-le cât mai... cât mai...
O băgă sub saltea pe ultima, apoi se lăsă pe spate şi privi spre tavan, unde C-urile dansau nebuneşte.
Africa, gândi el.
Acum trebuie să limpezesc.
Oh, am mari necazuri aici.
Urme, gândi el.
Am lăsat oare urme? Am...
Paul Sheldon căzu în inconştienţă. Când se trezi, trecuseră paisprezece ore şi afară ningea iarăși.
II
Misery
Scrisul nu este cauza suferinței
El se naște din suferință.
MONTAIGNE.
1.
Întoarcerea lui Misery
De Paul Sheldon
Pentru Annie Wilkes
CAPITOLUL 1
Cu toate că Ian Carmichael nu s-ar fi mutat din Little Dunthorpe nici pe ntru toate bijuteriile din tezaurul Reginei, trebuia să-şi recunoască sie însuşi că atunci când ploua în Cornwall, ploua mai tare decât oriunde altundeva în Anglia.
În holul de la intrare, agăţat de un cârlig, era un prosop uzat şi, după ce-şi agăţă haina leoarcă de apă şi îşi descălţă cizmele, îl folosi ca să-şi şteargă părul şaten. Dinspre salon, se auzeau vag acordurile liniştitoare ale unei sonate de Chopin, iar el se opri, cu prosopul încă în mână şi ascultă.
Umezeala care i se scurgea acum pe obraji nu era apă de ploaie, ci lacrimi.
Şi-l aminti pe Geoffrey spunând: Nu trebuie să plângi în faţa ei, bătrâne - acesta-i singurul lucru pe care nu trebuie niciodată să-l faci!
Bineînţeles, Geoffrey avea dreptate - dragul, bătrânul de Geoffrey, rar se întâmpla să se înşele - dar câteodată, când era singur, faptul că Misery scăpase ca prin urechile acului de Doamna cu Coasa, îl obseda şi îi era aproape imposibil să-şi reţină lacrimile. O iubea atât de mult; fără ea ar fi murit. Fără Misery, pur şi simplu viaţa n-ar mai fi avut niciun sens pentru el.
Durerile naşterii duraseră foarte mult şi fuseseră foarte mari, dar nu mai îndelungate şi nici mai dureroase decât ale multor altor doamne pe care ea le văzuse, spusese moaşa. Moaşa începuse să se alarmeze doar după miezul nopţii, o oră după ce Geoffrey plecase călare prin furtuna care se înteţea, ca să încerce să-l aducă pe doctor. Atunci începuse hemoragia.
- Dragul, bătrânul de Geoffrey! Vorbi cu voce tare de data aceasta, în timp ce intra în bucătăria imensă şi cumplit de caldă.
- Aţi spus ceva, tinere domn? îl întrebă doamna Ramage, excentrica dar iubita menajeră a familiei Carmichael, întimp ce ieşi din cămară.
Ca de obicei, boneta ei era puţin şui şi mirosea a tutun, despre care ea credea, chiar după atâţia ani, că este un viciu al ei secret.
- Nu intenţionat, doamnă Ramage, spuse Ian.
- După sunetul picurilor care se scurg din haina dumitale, acolo, în holul de la intrare, aproape că v-aţi înecat între acareturi şi casă.
- Aşa e, spuse Ian şi gândi: Dacă Geoffrey s-ar fi întors cu doctorul doar zece minute mai târziu, cred că ea ar fi murit.
Acesta era un gând pe care era conştient că trebuie să-l înlăture - era în acelaşi timp şi fără sens şi groaznic - dar gândul la viaţa fără Misery era atât de înspăimântător, încât, câteodată, el se strecura în mintea lui, luându-i prin surprindere.
Acum, întrerupând aceste meditaţii sumbre, se auziră ţipetele sănătoase ale unui copil - fiul lui, treaz şi mai mult decât pregătit pentru masa sa de după-amiază.
Foarte vag, auzi sunetele scoase de Annie Wilkes, destoinica doică a lui Thomas, în timp ce-l liniştea şi începea să-i schimbe scutecele.
- Micuţul e în voce azi, observă doamna Ramage. Ian se gândi iarăşi un moment, cu mare mirare, la faptul, că el era tatăl unui băiat, şi apoi soţia lui vorbi din uşă.
- Bună, iubitule!
El privi în sus, se uită la Misery a lui, draga lui. Stătea uşor sprijinită de uşă. Părul ei castaniu cu misterioasele lui sclipiri roşiatice ca de tăciuni aprinşi, îi cădea pe umeri ca o cascadă. Tenul îi era încă palid, dar în obrajii ei Ian văzu primele semne de roşeaţă. Ochii ei erau negri şi adânci, iar flacăra lămpii de bucătărie strălucea în amândoi ca nişte diamante mici şi preţioase aşezate pe cea mai întunecată catifea de bijutier.
- Draga mea! strigă el şi fugi spre ea, aşa cum făcuse în acea zi la Liverpool, când fusese aproape sigur că piraţii au răpit-o, aşa cum jurase Jack Wickersham Nebunul că o vor face.
Doamna Ramage îşi aminti brusc că lăsase o treabă neterminată în salon şi îi lăsă singuri - ea plecă, de altfel, cu unzâmbet care-i lumina faţa. Doamna Ramage, de asemenea, avea momentele ei când nu se putea opri să nu se întrebe cum ar fi fost viaţa dacă Geoffrey şi doctorul ar fi ajuns cu o oră mai târziu în acea noapte întunecată şi furtunoasă de acum două luni, sau dacă transfuzia experimentală, în care tânărul ei stăpân îşi donase cu atâta curaj sângele spre a fi reintrodus în venele secate ale lui Misery, nu ar fi avut rezultate.
"Of, fetiţo", îşi apuse ea grăbindu-se pe hol. "La unele lucruri nici măcar nu te poţi gândi".
Bun sfat, pe care Ian şi-l dăduse sie însuşi. Dar amândoi descoperiseră că sfaturile bune erau mai uşor de dat decât de primit.
În bucătărie, Ian o strânse pe Misery la piept, simţindu-şi sufletul că trăieşte şi moare şi apoi învie în mirosul dulce al pielii ei calde.
Îi atinse sânii şi simţi bătăile puternice şi constante ale inimii ei.
- Dacă ai fi murit, aş fi murit o dată cu tine, şopti el.
Ea îşi puse braţele în jurul gâtului lui, aducându-şi astfel sânii tari în mâinile lui.
- Taci, dragul meu, - şopti Misery - şi nu fi prost. Sunt aici... chiar aici. Acum, sărută-mă! Dacă o să mor, mă tem că asta o să se întâmple deoarece te doresc prea mult!
El îi acoperi gura cu un sărut fierbinte şi îşi afundă mâinile în părul ei ei castaniu superb şi, pentru câteva clipe, nu mai există nimic altceva în afara lor.
2.
Annie puse trei pagini dactilografiate pe noptieră, ar el aşteptă să vadă ce va zice ea despre ele. Era curios, dar nu prea nervos - fusese cu adevărat surprins cât de uşor îi fusese să intre iarăşi în lumea lui Misery. Lumea ei era desuetă şi melodramatică, dar asta nu schimba faptul că reîntoarcerea acolo nu fusese deloc atât de neplăcută pe cât se aşteptase el să fie - fusese, de fapt, mai degrabă reconfortantă, ca şi când şi-ar fi pus o pereche veche de papuci. Deci rămase cu gura deschisă şi fu sincer şocat când ea spuse:
- Nu este bine.
- Nu - nu ţi-a plăcut?
Nu îi venea să creadă. Cum putuseră să-i placă celelalte romane Misery şi ăsta nu? Era aşa de tipic Misery încât era aproape o parodie; cum? cu materna şi bătrâna doamnă Ramage prizând tutun în cămară, Ian şi Misery pupându-se ca o pereche de puşti excitaţi de-abia ieşiţi de la petrecerea dansantă de vineri seara de la liceu şi...
Acum ea era cea care arăta uluită.
- Să-mi placă? Bineînţeles că mi-a plăcut E superb.
Când Ian a cuprins-o în braţe, am plâns. Nu m-am putut abţine.
Ochii ei erau de fapt puţin roşii.
- Şi să-i dai numele meu doicii lui Thomas... asta a fost foarte drăguţ din partea ta.
El gândi: Inteligent, în acelaşi timp - cel puţin, aşa sper. Şi, că tot veni vorba, îngâmfato, numele bebeluşului ar fi trebuit să fie Sean, dacă te interesează; l-am schimbat pentru că am decis că sunt pur şi simplu prea mulţi afurisiţi de "n" care trebuie completaţi.
- Atunci mă tem că nu te înţeleg.
- Nu, nu înţelegi. Nu am spus nimic de soiul că nu-mi place, am spus că nu e bine. E un fals. Va trebui să schimbi ce-ai scris.
Nu se gândise el cândva la ea ca la ascultătorul perfect? Oho, băiete! Trebuie să-ţi recunosc această calitate, Paul - când faci o greşeală, aceea e imensă.
Cititorul Fidel devenise chiar acum Editorul Neînduplecat.
Fără ca el să fie măcar conştient de ceea ce se întâmpla, chipul lui Paul căpătase acea expresie de sinceră concentrare pe care o aborda întotdeauna când îi asculta pe editori. O denumea expresia "Pot Să Vă Ajut Cu Ceva, Doamnă?" Aceasta pentru că majoritatea editorilor erau ca femeile care merg la Auto-Ser-vice şi îi spun mecanicului să repare chestia care scoate Ciocănitul ăla de sub capotă sau care face bang-bang sub tabloul de bord şi te rog să faci asta acum o oră. O privire de sinceră concentrare era bună pentru că îi flata şi când editorii se simţeau măguliţi, câteodată renunţau la câteva dintre ideile lor idioate.
- Cum adică este un fals? întrebă el.
- Ei bine, Geoffrey s-a dus după doctor, spuse ea. Asta-i în ordine. S-a întâmplat în Capitolul 38 din Copilul lui Misery. Dar doctorul nu a venit, după cum bine ştii, deoarece calul lui Geoffrey s-a împiedicat de bara de sus a acelei bariere nenorocite a domnului Cranthorpe, atunci când el a încercat s-o sară - sper că pasărea aia mârşavă îşi va primi răsplata în Întoarcerea lui Misery, Paul, de-abia aştept - şi Geoffrey şi-a rupt umărul şi câteva coaste şi a zăcut acolo, în ploaie, aproape toată noaptea, până când băiatul ciobanului l-a găsit din întâmplare. Deci, doctorul nu a venit. Vezi?
- Da.
Descoperi brusc că nu poate să-şi întoarcă privirea de la faţa ei.
Crezuse că ea-şi pusese pălăria unui editor - poate chiar încerca să-şi pună şi pălăria de colaborator, pregătindu-se să-i spună ce să scrie şi, cum să scrie. Dar nu era aşa. Domnul Cranthorpe, de exemplu. Ea spera că domnul Cranthorpe o să-şi primească răsplata, dar nu o cerea. Vedea cursul creativ al întâmplărilor ca ceva care nu depindea de ea, în ciuda controlului evident pe care-l avea asupra lui.
Dar unele lucruri, pur şi simplu, nu se făceau. Creativitatea, sau lipsa ei, nu avea nici o importanţă asupra acestor lucruri; să le faci era o prostie tot atât de mare ca şi când ai da un decret care să revoce legea gravitaţiei universale sau să încerci să joci tenis de masă cu o cărămidă. Ea era într-adevăr Cititorul Fidel, dar Cititorul Fidel nu însemna şi Cititorul Tont.
Ea nu îi dădea voie s-o ucidă pe Misery... dar nici nu îi dădea voie să trişeze când o reînvia.
Dar, Hristoase, TOTUŞI am omorât-o! gândi el obosit. Ce o să fac?
- Când eram fată - spuse ea - la cinematografe obişnuiau să fie seriale. Un episod în fiecare săptămână. "Răzbunătorul Mascat", şi "Flash Gordon", chiar şi unul despre "Frank Buck", omul care s-a dus în Africa să prindă animalele sălbatice şi care putea îmblânzi lei şi tigri doar uitându-se la ei. Îţi aminteşti serialele?
- Mi le amintesc, dar tu nu poţi fi aşa de bătrână, Annie - probabil că le-ai văzut la televizor, sau ai avut un frate mai mare sau o soră care ţi-a povestit despre ele.
La colţurile gurii ei apărură pentru scurt timp gropiţe în soliditatea pielii şi apoi dispărură.
- Termină cu chestiile astea, linguşitorule! Totuşi, am avut un frate mai mare şi obişnuiam să mergem la cinematograf în fiecare sâmbătă după-amiază. Asta se întâmpla în Bakersfield, California, unde am crescut eu. Şi, deşi îmi plăceau întotdeauna jurnalele, desenele animate şi documentarele, ceea ce aşteptam cu adevărat era ultimul episod al serialului. Mă gândeam la el cam tot timpul în decursul săptămânii. Dacă vreo oră de curs era plictisitoare, sau dacă trebuia să-i dădăcesc, în locul doamnei Krenmitz, pe cei patru copii împieliţaţi de la parter. O, cât i-am urât pe împieliţaţii ăia mici!
Annie căzu într-o tăcere posomorâtă, uitându-se fix într-un colţ. Ieşise din priză. Asta se întâmpla pentru prima dată de câteva zile încoace şi el se întrebă dacă asta înseamnă că ea se apropie de ciclica perioadă depresivă. Dacă era aşa, el ar face bine să-şi bată în cuie jaluzelele.
Până la urmă ieşi din starea aceea, ca întotdeauna, cu o expresie vagă de surpriză, ca şi când nu s-ar fi aşteptat ca lumea să mai fie încă aici.
- "Omul Rachetă" a fost favoritul meu. Îl vedeai la sfârşitul Episodului 6, "Moarte în Cer", inconştient, în timp ce avionul său începea să se prăbuşească în vrie. Sau, la sfârşitul Episodului 9, "Moarte în Flăcări", era legat de un scaun într-un depozit incendiat. O dată era o maşină fără frâne, altă dată gaz otrăvitor, altădată, curent electric.
Annie vorbea despre aceste întâmplări cu a afecţiune bizară, şi totuşi autentică fără îndoială.
- Le numeau "Seriale cu suspans", îndrăzni el.
Ea se încruntă.
- Ştiu asta, Domnule Ştie-Tot. Doamne, câteodată mă gândesc că mă crezi probabil foarte proastă!
- Nu-i aşa, Annie. Jur!
Ea dădu din mână cu lehamite, iar el înţelese că ar fi mai bine - azi, cel puţin - să n-o întrerupă.
- Era amuzant să încerci să te gândeşti cum va ieşi el din situaţia aceea. Câteodată puteam, câteodată nu. De fapt, nu-mi prea păsa atâta timp cât jucau corect. Oamenii care creau întâmplările.
Se uită atentă la el, ca să se asigure că a înţeles la ce se referea ea. Paul se gândi că, ar fi fost imposibil să scape sensul.
- Ca atunci când fusese inconştient în avion. S-a trezit şi a găsit o paraşută sub scaun. Şi-a pus-o şi a sărit din avion, şi asta a fost destul de corect.
Mii de profesori de compoziţie literară n-ar fi de acord cu tine, draga mea, gândi Paul.
Tu vorbeşti despre ceea ce se numeşte o DEUS-EX-MACHINA, folosit prima dată în amfiteatrele greceşti. Când dramaturgul îşi punea eroul într-o situaţie imposibilă, un scaun ornat cu flori cobora de sus. Eroul se aşeza în el şi era tras în sus în afara pericolului. Chiar şi cel mai prost cioban poate să-şi dea seama de simbolism - eroul a fost salvat de Zeu. Dar DEUS EX MACHINA - câteodată cunoscută în jargonul tehnic ca "trucul bătrănei-paraşute-de-sub-scaunul-pilotului", a ieşit din vogă cam prin anul 1700. Cu excepţia, bineînţeles, a acelor prostii ca " Omul Rachetă" şi a cărţilor de colorai "Nancy Desenează". Bănuiesc că ai pierdut ultimele noutăţi, Annie.
Pentru câteva clipe, groaznice şi de neuitat, Paul crezu că o să izbucnească în hohote de râs. Dată fiind dispoziţia ei din dimineaţa asta, acest lucru ar fi adus în mod sigur după sine o pedeapsa dureroasă şi neplăcută.
Îşi acoperi repede gura cu mâna, ascunzând zâmbetul care începea să se formeze acolo şi simulă un acces de tuse.
Ea îl lovi pe spate cu destulă putere ca să-l doară.
- Mai bine?
- Da, mulţumesc.
- Pot să continuu acum, Paul, sau ai de gând să ai un acces de strănuturi? Să aduc găleata? Simţi cumva că ai vrea să vomiţi de câteva ori?
- Nu, Annie, Te rog, continuă. Este fascinant ce spui.
Îl privi puţin mai potolită - nu mult, doar puţin.
- Când a găsit paraşuta aceea sub scaun a fost corect. Poate că deloc realist, dar corect.
El se gândi la asta uimit - intuiţiile ei ocazionale îl surprindeau întotdeauna - şi se decise că ce spunea ea este adevărat.
Corect şi realist pot fi sinonime în cea mai bună dintre lumile posibile, dar dacă era aşa, această lume nu era aceea.
- Dar uite, alt episod - spuse ea - şi asta este exact ce este greşit în ceea ce ai scris tu ieri, Paul, deci ascultă-mă.
- Sunt numai urechi.
Se uită aspru la el ca să vadă dacă nu glumeşte. Faţa lui era însă palidă şi serioasă - chipul unui student conştiincios. Nevoia de a râde se spulberase când îşi dăduse seama că Annie s-ar putea să ştie totul despre deus-ex-machina, cu excepţia denumirii.
- În ordine, zise ea. Era unul dintre acele episoade în care nu existau frâne. Băieţii răi I-au pus pe "Omul Rachetă" - doar că era "Omul Rachetă" cu identitatea secretă - într-o maşină care nu avea frâne, apoi sudaseră toate uşile şi împinseseră maşina pe o şosea de munte cu serpentine strânse. De-abia mai puteam să stau pe scaun în ziua aia, pot să-ţi spun.
Ea stătea pe marginea patului - Paul stătea în scaunul pe rotile în cealaltă parte a camerei. Trecuseră cinci zile de la expediţia lui până la baie şi îşi revenise din urmările acelei experienţe mult mai repede decât ar fi putut el vreodată să creadă. Doar faptul că nu fusese surprins, pare-se că fusese un fortifiant miraculos.
Ea privi în gol în direcţia calendarului, unde băiatul zâmbăreţ se dădea cu sania într-un februarie fără sfârşit.
- Deci acolo era bietul Om Rachetă, prizonier în maşina aceea, fără rucsacul cu uneltele lui speciale sau măcar casca cu vizor prin care se putea vedea doar dintr-o singură direcţie, încercând să redreseze maşina, s-o oprească şi să deschidă uşa; toate în acelaşi timp. Era mai ocupat decât un tapetar cu o singură mână, chiar aşa!
Da, Paul văzu dintr-o dată ceva - şi instinctiv înţelese exact cum o asemenea scenă putea fi exploatată la maximum. Fundalul trecând pe lângă automobil cu viteză ameţitoare, aproape repezindu-se. Prim-plan cu pedala de frână, care se afundă fără vlagă până-n podea, unde piciorul omului (văzu piciorul foarte clar, încălţat cu pantofi de pilot, model 1940) apasă disperat pe ea. Prim-plan cu umărul lui lovind uşa. Prim-plan spre peisajul de afară arătând o bandă neregulată de aliaj de lipit, acolo unde uşa fusese sudată. Prostesc, desigur - niciun pic literar - dar puteai să scoţi bani din asta. Puteai să accelerezi pulsurile cu asta. Nici un fel de Chivas Regal aici; era echivalentul din proză al craniilor sparte din pădure.
- Deci vedeai că drumul se sfârşeşte la faleza aceea - spuse ea - şi toată lumea din sală ştia că dacă Omul Rachetă nu iese din acel Hudson vechi înainte de a ajunge la faleză, o mierlea. O, băiete! Şi uite maşina, cu Omul Rachetă apăsând încă pe frâne şi lovind cu umărul în uşă şi apoi... a zburat peste faleză! A plutit în aer şi apoi a căzut. A lovit peretele stâncos cam pe la jumătatea distanţei, a izbucnit în flăcări, apoi a căzut în ocean, iar pe ecran a apărut mesajul de sfârşit care spunea: SĂPTĂMÂNA VIITOARE, EPISODUL 6, "ZBORUL DRAGONULUI".
Stătea pe marginea patului, cu mâinile încleştate una de alta, cu pieptul tresărindu-i rapid.
- Ei bine! - spuse ea fără să-l privească, fixând doar peretele - după asta abia dacă am mai urmărit filmul. Săptămâna care a urmat nu m-am gândit doar câteodată la Omul Rachetă; m-am gândit la el tot timpul. Cum a putut să iasă de acolo? Nu puteam nici măcar să ghicesc. Sâmbăta următoare, stăteam în faţa cinematografului încă de la prânz, deşi casa de bilete nu se deschidea decât la unu şi jumătate, iar filmul începea de-abia la două. Dar, Paul... ce s-a întâmplat... n-o să ghiceşti niciodată!
Paul nu zise nimic, dar bănuia. Înţelesese cum îi putea plăcea ei ceea ce el scrisese şi totuşi să nu i se pară corect - să ştie că nu e bine şi să i-o spună, nu cu sofisticarea literară a unui editor, ci cu certitudinea placidă şi de necontestat a Cititorului Fidel. Înţelesese şi era uimit să-şi dea seama că îi era ruşine de sine însuşi.
Scrisese o escrocherie.
- Noul episod începea totdeauna cu sfârşitul ultimului.
Au arătat cum maşina coboară panta, au arătat faleza, l-au arătat pe el lovind cu umărul în uşa maşinii, încercând s-o deschidă. Apoi, chiar înainte ca maşina să ajungă la marginea falezei, uşa s-a deschis şi el a căzut pe drum. Maşina a zburat în gol şi toţi din sală aplaudau, fiindcă Omul Rachetă scăpase; dar eu nu aplaudam, Paul. Eu eram furioasă! Am început să urlu: "Asta nu-i ce s-a întâmplat săptămâna trecută. Asta nu-i ce s-a întâmplat săptămâna trecută!"
Annie sări în picioare şi începu să umble foarte repede prin cameră, cu capul în jos, părul căzându-i pe faţă în şuviţe strânse, bătând constant cu o mână făcută pumn în palma celeilalte, cu ochii scăpărându-i.
- Fratele meu a încercat să mă facă să mă opresc şi când nu am vrut, mi-a pus o mâna peste gură ca să mă facă să tac, dar eu l-am muşcat şi am continuat să ţip: "Asta nu-i ce s-a întâmplat săptămâna trecută! Sunteţi toţi atât de proşti încât să nu vă amintiţi? Aveţi amnezie cu toţii?" Şi fratele meu a spus: "Eşti nebună, Annie", dar eu ştiam că nu sunt. Apoi a venit directorul şi a zis că dacă nu încetez o să trebuiască să plec şi eu i-am spus: "Te cred că o să plec, pentru că asta a fost o escrocherie mârşavă, asta nu-i ce s-a întâmplat săptămâna trecută!"
Îl privi, iar Paul văzu că ochii ei aveau o expresie ucigaşă.
- El n-a ieşit din maşina aia cockadoodie! A zburat peste marginea prăpastiei şi el era încă înăuntru! Înţelegi asta?
- Da, spuse Paul.
- ÎNŢELEGI CHESTIA ASTA?
Se repezi brusc spre el cu acea ferocitate de felină şi, cu toate ca el era sigur că avea de gând să-l rănească cum mai făcuse înainte, probabil pentru că nu putea ajunge la acea păsăruică mârşavă de scenarist care îl scosese pe Omul Rachetă din Hudsonul vechi înainte ca acesta să se prăbuşească, el nu făcu nici o mişcare - vedea seminţele instabilităţii ei de acum în fereastra trecutului pe care ea de-abia o deschisese pentru el, dar simţea, de asemenea, un sentiment de uimire. Nedreptatea pe care ea o simţea, în ciuda faptului că era copilărească, era reală, fără putinţă de tăgadă.
Ea nu-l lovi; apucă gulerul halatului pe care-l purta el şi îl trase până când feţele lor aproape se atingeau.
- CHIAR AŞA?
- Da, Annie, da.
Îl privi fix cu expresia aceea întunecată şi furioasă şi probabil că a văzut adevărul întipărit pe faţa lui.
Fiindcă după câteva clipe îi dădu drumul dispreţuitoare.
El făcu o grimasă de durere, provocată de ciocnirea cu spătarul scaunului, care apoi dispăru.
- Atunci ştii ce este greşit, spuse ea.
- Bănuiesc că da. Cu toate că, să fiu al dracului dacă ştiu cum o să rezolv problema.
Cealaltă voce reveni brusc.
Nu ştiu dacă Dumnezeu te va osândi sau dacă te va salva, Paulie, dar ştiu un lucru: dacă nu găseşti un mod în care s-o readuci la viaţă pe Misery - o soluţie pe care ea s-o creadă - Annie o să te ucidă.
- Atunci fă-o, spuse ea scurt şi ieşi din cameră.
3.
Paul privi mașina de scris. Era acolo. N-uri!
Niciodată nu realizase cât de multe n-uri sunt într-un rând dactilografiat.
Credeam că se presupune că tu ești bun, spuse mașina de scris - mintea lui o investise cu o voce batjocoritoare și totuși ingenuă: vocea unui pistolar adolescent dintr-un western hollywoodian, un puşti pornit să-şi facă rapid o reputaţie, aici în Pădurea Moartă.
Nu eşti chiar atât de bun. Drace, nu ai putut nici măcar să mulţumeşti o asistentă medicală nebună şi obeză. Probabil că în accident ţi-ai rupt şi osul SCRIITORICESC... numai că OSUL acela nu se vindecă.
Se lăsa cât de mult putu pe spate şi-şi închise ochii. Ar fi suportat mai uşor refuzul ei pentru ceea ce scrisese, dacă ar fi putut să dea vina pe durere, dar adevărul era că durerea începuse, până la urmă, să slăbească din intensitate.
Pilulele furate erau puse bine, în siguranţă, între saltea şi pat. Nu luase nici una dintre ele - gândul că le are puse deoparte ca un fel de asigurare contra lui Annie, îi era de ajuns. Dacă ea şi-ar pune în minte să întoarcă salteaua, le-ar găsi, presupunea el, dar era un risc pe care şi-l asuma.
De la cearta referitoare la hârtia de scris, între ei doi nu mai apăruseră divergenţe. Primea regulat medicamentele şi le lua. Se întreba dacă ea realizase că el devenise dependent de ele.
Hei, uşurel, Paul, nu crezi că ai început să dramatizezi?
..........................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu