Misery, Stephen King

.............................................................................................
                                                       7.

                              Ea ţinea primele şase capitole lipite de fustă. Îi trebuiseră mai puţin de douăzeci de minute să citească prima lui încercare; acum trecuse aproape o oră de când ea luase teancul de douăzeci şi una de pagini.
    Se uită la ea cu o privire sigură, observând, cu cel mai slab interes, că Annie Wilkes era puţin palidă.
    - Ei bine? întrebă el. Este corect?
    - Da, răspunse ea absentă, ca şi cum ar fi fost o concluzie ştiută dinainte - iar Paul presupuse că aşa era. Este corect şi e bună. Pasionantă. Dar, îţi dă şi fiori! Nu seamănă cu nici una dintre celelalte cărţi Misery. Săraca femeie care şi-a răzuit vârfurile degetelor.
    Scutură din cap şi repetă:
    - Nu seamănă cu nici una dintre celelalte cărţi Misery.
    Omul care a scris aceste pagini se afla într-o stare de spirit destul de macabră, draga mea, gândi Paul.
    - Să continuu? întrebă el.
    - Te ucid dacă nu! răspunse ea, zâmbind puţin.
    Paul nu-i întoarse zâmbetul. Această declaraţie, care altă dată i s-ar fi părut că face parte din aceeaşi categorie cu: Arătaţi aşa de bine încât te-aş mânca, acum nu mai părea deloc banală.
    Totuşi, ceva din atitudinea ei pe care o afişa stând în cadrul uşii, îl fascina. Era ca şi cum ea ar fi fost puţin speriată şi nu îndrăznea să se apropie - ca şi cum ar fi crezut că ceva din el ar putea s-o ardă. Nu subiectul înmormântării premature determinase acest lucru, iar el era destul de înţelept ca să-şi dea seama de asta. Nu - era diferenţa dintre prima lui încercare şi aceasta. Prima avea tot atâta vervă ca şi compunerea despre "Cum mi-am petrecut Vacanţa de Vară"; a unui elev de clasa a opta. Aceasta era diferită. Furnalul mergea la capacitatea maximă. O, nu pentru că scrisese el deosebit de bine - povestirea era fierbinte, dar personajele erau mai stereotipe şi mai previzibile ca niciodată - dar de această dată fusese în stare să genereze ceva forţă; de această dată dintre rânduri se degaja căldură.
    Gândi amuzat:
    Ea a simţit căldura. Cred că se teme să nu se apropie prea tare pentru că aş putea s-o ard.
    - Ei bine - spuse el blajin - nu o să trebuiască să mă ucizi, Annie. Vreau să continui. Deci, de ce să nu trec la treabă?
    - În ordine, spuse ea.
    Îi aduse paginile, le puse pe placă şi se retrase repede.
    - Ţi-ar plăcea s-o citeşti pe măsură ce-o scriu? întrebă el.
    Annie zâmbi:
    - Da! Ar fi aproape ca serialele acelea de pe vremea când eram puştoaică!
    - Hm, nu-ţi pot promite un element de suspans la fiecare sfârşit de capitol, spuse el. Pur şi simplu nu se poate.
    - Pentru mine aşa va fi, spuse ea cu pasiune. O să vreau să ştiu ce o să se întâmple în Capitolul 18 chiar dacă 17 se termină cu Misery, Ian şi Geoffrey stând în fotolii pe terasă şi citind ziarele. Deja ard de nerăbdare să ştiu ce se va întâmpla în continuare. Nu-mi spune! adăugă ea tăios, ca şi cum Paul s-ar fi oferit să-i povestească.
    - Ei bine, de obicei nu-mi prezint lucrarea până când nu am terminat definitiv, spuse el şi apoi îi zâmbi. Dar, pentru că este o situaţie specială, o să fiu bucuros să-ţi dau să citeşti capitol după capitol.
    Şi aşa au început cele o mie şi una de nopţi ale lui Paul Sheldon, gândi el.
    - Dar mă întreb dacă vrei să faci ceva pentru mine?
    - Ce?
    - Să completezi n-urile astea nenorocite, spuse el.
    Ea îi zâmbi radios.
    - Va fi o adevărată onoare. Acum o să te las singur.
    Se duse la uşă, ezită, şi se întoarse cu faţa. Apoi, cu o timiditate profundă şi aproape dureroasă, îi oferi singura sugestie editorială pe care ea a făcut-o vreodată.
    - Poate că a fost o albină.
    El îşi coborâse deja privirea la foaia de hârtie din maşina de scris; caută gaura. Înainte de a înceta lucrul, dorea s-o aducă pe Misery în casa doamnei Ramage, şi se uita la Annie cu o nerăbdare ascunsă cu grijă.
    - Poftim?
    - O albină, spuse ea iar el văzu cum roşeaţa îi cuprinde gâtul şi obrajii. Curând, chiar şi urechile îi ardeau.
    - O persoană din douăsprezece este alergică la veninul albinelor. Am văzut multe cazuri din astea înainte... Înainte de a mă retrage din serviciu ca asistentă medicală. Alergia se poate manifesta în multe moduri. Uneori o înţepătură poate să ducă la o stare de comă, care e... e similară cu ceea ce oamenii obişnuiesc să denumească... uh... catalepsie.
    Acum se înroşise atât de tare, încât era aproape purpurie.
    Paul examină în minte ideea, foarte sumar, apoi o aruncă la gunoi. O albină ar fi putut fi cauza nefericitei îngropări de viu a domnişoarei Evelin-Hyde; chiar avea sens din moment ce se întâmplase la mijlocul primăverii.
    În grădină, mai precis. Dar se decisese deja: credibilitatea depindea de faptul că cele două îngropări de viu trebuiau să aibă cumva o legătură, iar Misery decedase în dormitorul ei. Faptul că toamna târziu nu prea era sezonul albinelor nu constituia aici problema. Problema era raritatea acestei reacţii cataleptice. Se gândea că Cititorul Fidel n-o să înghită eventualitatea că două femei neînrudite, din orăşele învecinate, au fost îngropate de vii doar la şase luni diferenţă, din cauza unei înţepături de albină.
    Totuşi nu-i putea spune asta lui Annie, şi nu pentru că s-ar putea s-o agaseze. Nu îi putea spune, deoarece ar răni-o rău şi, în ciuda suferinţei pe care ea i-o provocase, realiză că el nu o poate răni în acest mod.  Simţise pe pielea lui ce însemna asta.
    Se refugie în cel mai comun eufemism al scriitorilor.
    - Are destule posibilităţi ideea. O pun la dospit, Annie, dar am deja în minte nişte idei. S-ar putea să nu se potrivească.
    - Oh, ştiu asta - tu eşti scriitorul, nu eu. Uită că am spus ceva. Îmi pare rău.
    - Nu fi aşa o...
    Dar ea plecase, paşii ei greoi aproape alergând de-a lungul holului spre salon. El privea spre un spaţiu gol. Privirea îi căzu - apoi ochii i se holbară.
    De fiecare parte a ramei uşii, cam la două palme de podea, era câte o urmă neagră - fuseseră lăsate, înţelese asta imediat, de osiile scaunului pe rotile atunci când el îi forţase să intre în cameră.
    Până acum ea nu le observase. Trecuse aproape o săptămână, iar faptul că ea le omisese până acum era un adevărat miracol. Dar în curând - mâine, poate în această după-amiază - ea va veni să dea cu aspiratorul şi atunci le va vedea.
    Le va vedea.
    Paul reuşi să facă foarte puţin în decursul acelei zilei.
    Gaura din hârtie dispăruse.

                                                                           8.

                                           Dimineaţa următoare, Paul stătea în pat, sprijinit de mai multe perne, bând o cană de cafea şi uitându-se fix la urmele de pe laturile ramei uşii, cu acea privire vinovată a ucigaşului care tocmai a observat un articol de îmbrăcăminte însângerat de care a uitat să se debaraseze.
    Pe neaşteptate Annie năvăli în cameră cu ochii mari şi holbaţi. Într-o mână ţinea o cârpă de praf. În cealaltă, incredibil, avea o pereche de cătuşe.
    - Ce.....
    Asta a fost tot ce a apucat el să spună. Ea îl prinse cu o putere însutită de panică şi îl trase în sus.
    Durerea - cea mai acută din ultimele zile - se zvârcoli în picioarele lui, iar el ţipă. Cana cu cafea îi zbură  din mână şi apoi se sparse pe podea.
    Lucrurile au o tendinţă să se spargă aici, gândi el şi apoi: Ea a văzut urmele. Bineînţeles. Probabil că de mult timp.
    Asta era singura explicaţie pe care o putea găsi acestei bizare comportări - ea văzuse de fapt urmele, iar acesta era începutul unei noi şi spectaculoase pedepsiri.
    - Taci din gură, prostule! şuieră ea, apoi mâinile i-au fost înţepenite la spate şi chiar atunci când auzi pocnetul cătuşelor care se închideau, auzi şi o maşină care intra pe aleea dinspre casă.
    Deschise gura, dorind să vorbească sau poate iarăşi să ţipe şi ea îi îndesă cârpa în gură, înainte ca el să poată scoate un sunet. Cârpa avea un gust deosebit de scârbos. Parafină, bănuia, sau soluţie de lustruit mobila, sau ceva de acest gen.
    - Să nu scoţi un sunet, spuse ea aplecându-se deasupra lui, ţinându-i capul între mâini, şuviţele din părul ei răvăşit gâdilându-i obrazul şi fruntea.
    - Te avertizez, Paul. Dacă, oricine ar fi, aude vreun sunet - ori chiar eu aud ceva şi mă gândesc că el ar fi putut auzi ceva - o să-l ucid pe el sau pe ei, apoi pe tine şi apoi pe mine.
    Se ridică. Ochii îi erau ieşiţi din orbite. Pe faţă avea broboane de transpiraţie, iar pe buze, gălbenuş de ou.
    - Ţine minte, Paul.
    El aprobă, dar ea nu-l văzu. Deja alerga afară din cameră.
    Un Chevy Bel Air, vechi, dar bine îngrijit, fusese parcat în spatele Cherokee-ului lui Annie. Paul auzi o uşă deschizându-se undeva în regiunea salonului şi apoi trântindu-se. Scosese acel scârţâit interogativ care-l informă pe Paul că fusese uşa de la debaraua unde-şi ţinea ea lucrurile pentru afară.
    Omul care coborî din automobil, era tot atât de bătrân şi la fel de bine îngrijit ca şi maşina - un om tipic pentru Colorado, dacă Paul văzuse vreodată unul. Arăta de şaizeci şi cinci de ani, dar ar fi putut avea optzeci; putea să fie unul dintre partenerii importanţi ai unei firme de avocatură sau semi-pensionatul patriarh al unei companii de construcţii, dar mult mai probabil că era un fermier sau un intermediar de vânzări imobiliare. Putea fi un republican dintre aceia care nu şi-ar lipi un abţibild pe capota din spate a maşinii, tot aşa cum nici în ruptul capului nu ar purta pantofi italieneşti cu vârf ascuţit; de asemenea, trebuia să fie una dintre oficialităţile oraşului, care venise aici în interes de serviciu, fiindcă numai într-o asemenea ocazie un om ca acesta şi o femeie ca Annie Wilkes se puteau întâlni.
    Paul o văzu grăbindu-se pe alee, nu cu scopul de a-l întâmpina, ci de a-l intercepta. Se întâmpla acum ceva foarte asemănător cu fanteziile lui de acum câteva zile. Nu un sticlete, dar cineva CU  AUTORITATE.
    AUTORITATEA sosise la Annie, iar venirea ei aici nu putea face nimic altceva decât să-i scurteze lui viaţa.
    De ce nu-l inviţi înăuntru, Annie? gândi el încercând să nu se înece cu cârpa prăfuită.
    De ce nu-l inviţi să-i arăţi pasărea ta africană?
    O, nu. Ea nu l-ar invita pe Domnul Om de Afaceri din Rocky Mountain, tot aşa cum nu l-ar duce pe Paul la Aeroportul Internaţional Stapleton şi să-i pună în mână un bilet la clasa întâi pentru  New-York.
    Începu să vorbească încă înainte de a ajunge lângă el. Aerul îi ieşea din gură în formă de baloane, ca în caricaturi, dar fără să aibă cuvinte scrise în ele. El întinse o mână îmbrăcată cu o elegantă mănuşă îngustă de piele neagră.
    Ea o privi scurt, cu dispreţ şi apoi începu să agite un deget spre faţa lui, scoţând alte baloane din acelea albe, goale. Termină să-şi pună haina pe ea şi se opri din agitatul degetului doar atât cât să-şi tragă fermoarul.
    El căută în buzunarul paltonului şi scoase o foaie de hârtie. O îndreptă spre ea aproape cerându-şi scuze.
    Deşi Paul nu avea cum să ştie exact ce era acolo, era convins că Annie avea un adjectiv pentru ea, cockadoodie, poate.
    Ea îl conduse de-a lungul aleii, vorbind în continuare. Ieşiră din raza lui vizuală. Le putea vedea umbrele întinse pe zăpadă ca şi cartoanele de construcţii, dar asta era tot. Realiză placid că ea făcuse asta intenţionat.
    Dacă el, Paul, nu-i putea vedea, atunci nu era nici o şansă ca domnul Rancho Grande să privească prin fereastra camerei de oaspeţi şi să-l vadă pe el.
    Umbrele rămaseră pe zăpada fleşcăită de pe aleea Anniei pentru încă aproximativ cinci minute. O singură dată Paul chiar auzi vocea lui Annie, cu tonul ridicat într-un strigăt terorizant. Au fost cinci minute lungi pentru Paul. Umerii îl dureau. Descoperi că nu se putea mişca pentru a-şi alina durerea. După ce-i încătuşase mâinile, ea le prinsese cumva de tăblia de la capul patului.
    Dar cel mai rău lucru era cârpa de praf din gură. Mirosul de soluţie de lustruit mobila îi dădea dureri de cap.
    I se făcea din ce în ce mai greaţă. Se concentră cu înverşunare să-şi controleze greaţa; nu avea nicio intenţie să moară înecat, sufocat cu vărsătură, în timp ce Annie se certa cu un bătrân oficial al oraşului; care-şi aranja o dată pe săptămână părul la frizeria de lux şi purta, probabil, toată iarna galoşi peste pantofii negri, eleganţi.
    Pe când cei doi reapărură, pe fruntea lui se formaseră broboane de sudoare. Acum, Annie ţinea hârtia în mână. Îl urmărea pe domnul Rancho Grande, ameninţându-l cu degetul, iar din gură ieşindu-i acele baloane goale ca de caricaturi.
    Domnul Rancho Grande nu se întorcea s-o privească. Faţa lui nu exprima nimic. Doar buzele pe care le ţinea aşa de strânse încât aproape dispăruseră, lăsau să se bănuiască o emoţie interioară.
    Mânie? Poate. Dezgust? Da. Asta era poate mai aproape de adevăr.
    Şi tu crezi că-i nebună. Tu şi cu partenerii tăi de poker - care probabil ţin sub control tot acest orăşel aţi jucat o mână pe miză mică sau altceva, care să hotărască cine se va ocupa de acest detaliu căcăcios.
    Nimănui nu-i place să aducă veşti proaste nebunilor. Dar, oh, domnule Rancho Grande! Dacă ai şti cât de nebună este ea cu adevărat, nu cred că ai îndrăzni să-i întorci spatele în acest fel!
    Omul se urcă în Bel Air. Închise uşa. Acum ea stătea lângă maşină, agitându-şi degetul spre geamul închis şi iarăşi Paul îi auzi vag vocea:
    - ... crezi că eşti a-a-aş-a-a de deeşteept!
    Bel Air-ul începu să ruleze încet cu spatele pe alee. Domnul Rancho Grande, în mod ostentativ, nu se uita la Annie, ai cărei dinţi erau dezgoliţi.
    Se auzi şi mai tare.
    - Te crezi o roată atât de mare!
    Pe neaşteptate, ea lovi bara din faţă a maşinii domnului Rancho Grande, o lovi destul de tare, încât bucăţi mari de zăpadă întărită să cadă de sub aripile roţilor. Bătrânul tip se uită peste umărul drept conducând maşina pe alee. Acum privi spre Annie, clintit din neutralitatea pe care o menţinuse cu atâta grijă de-a lungul vizitei.
    - Ei bine, să-ţi spun ceva, tu, pasăre mârşavă! CĂŢELUŞII SE CACĂ PE ROŢILE MARI! Ce crezi despre asta? Hm?
    Orice ar fi crezut despre asta, domnul Rancho Grande nu avea de gând să-i dea lui Annie satisfacţia de a afla - acea expresie neutră se aşternu iarăşi pe faţa lui ca şi vizorul unei armuri. Ieşi din raza vizuală a lui Paul.
    Ea rămase acolo pentru un moment, cu mâinile în şold, apoi se îndreptă înapoi spre casă. Paul auzi uşa de la bucătărie deschizându-se şi apoi trântindu-se cu putere.
    Ei bine, el a plecat, gândi Paul. Domnul Rancho Grande a plecat, dar eu sunt aici. O da, eu sunt aici.

                                                                        9.

                                               Dar de această dată ea nu-şi revărsă mânia asupra lui.
    Veni în cameră, cu haina pe ea, dar cu fermoarul desfăcut, începu să umble agitată încoace şi încolo, fără nici măcar să-i arunce o privire. Ţinea încă în mână foaia de hârtie, iar din când în când şi-o agita în faţa nasului ca şi când s-ar fi autopedepsit.
    - O creştere de zece la sută a taxelor, spune el! Pentru datorii neplătite, spune el! Drept de sechestru! Avocaţi! Plăţile trimestriale, spune el! Întârziate! Cockadoodic! Coca! Caca-cuchie-PUCHI!
    El mormăi ceva în cârpă, dar ea nu privi în jur. Parcă era singură în cameră. Mergea încoace şi încolo, din ce în ce mai repede, tăind aerul cu corpul ei solid! El se tot gândea că ea va rupe hârtia în bucăţele, dar se părea că nu îndrăznea să facă aşa ceva.
    - Cinci sute şase dolari! strigă ea, fluturând de data aceasta hârtia pe sub nasul lui. Absentă, îi trase cârpa din gură şi-o aruncă pe podea. El îşi lăsă capul să atârne într-o parte, tuşind uscat. Îşi simţea braţele ca şi cum i s-ar fi dizlocat lent din articulaţii.
    - Cinci sute şase dolari şi şaptesprezece cenţi! Ei ştiu că eu nu vreau să vină nimeni aici! Le-am spus, nu-i aşa? Şi uită-te! Uită-te!
    El tuşi iarăşi sec, scoţând un grohăit disperat.
    - Dacă o să vomiţi, cred că o să stai în mizeria aia. Se pare că eu am alte treburi de făcut. Ăla a spus ceva despre un sechestru pe casa mea. Ce-nseamnă asta?
    - Cătuşele... bolborosi el.
    - Da, da, spuse ea nervoasă. Câteodată eşti atât de copil.
    Scoase cheia din buzunarul cămăşii, îl împinse mai spre stânga aşa încât nasul îi era lipit de aşternuturi. El ţipă, dar ea îl ignoră. Se auzi un cîine, apoi un zăngănit, apoi mâinile i se eliberară. Se ridică gâfâind, apoi se lăsă încet să cadă iarăşi pe perne, având grijă să-şi întindă în acest timp picioarele. În jurul încheieturilor mâinilor se formaseră cercuri albe. În timp ce le privea începură să se înroşească.
    Annie îndesă absentă cătuşele în buzunarul de la cămaşă, ca şi când aceste obiecte specifice poliţiştilor erau cel mai obişnuit lucru într-o casă, ca şerveţelele Kleenex sau umeraşele.
    - Ce este un sechestru? întrebă ea iarăşi. Asta înseamnă că acum casa mea le aparţine? Asta înseamnă?
    - Nu, spuse el. Înseamnă că tu... Îşi drese glasul şi simţi iarăşi gustul cârpei îmbibate cu soluţie de curăţat mobila. Pieptul îi tresăltă şi tuşi sec din nou.
    Ea nu remarcă asta; pur şi simplu stătea acolo nerăbdătoare aşteptând ca el să poată vorbi. După un timp reuşi:
    - Asta înseamnă doar că nu poţi s-o vinzi.
    - Doar? Doar? Ai o idee foarte caraghioasă despre doar, domnule Paul Sheldon. Dar presupun că necazurile unei biete văduve ca mine nu i se par prea importante unui bogat Domn Ştie-Tot ca tine.
    - Din contră. Mă gândesc la necazurile tale ca la problemele mele, Annie. Mă refeream doar la faptul că un sechestru nu înseamnă mare lucru pe lângă ce ţi-ar putea face dacă ai intra serios în întârziere. Eşti în mare întârziere?
    - Întârziere. Asta înseamnă în găleată, nu-i aşa?
    - În găleată, în gaură, în urmă. Da.
    - Nu sunt o vagaboandă irlandeză de mahala.
    El observă şirul de dinţi de sus ai ei când i se ridicase buza.
    - Eu îmi plătesc datoriile. Doar am... de data asta doar am...
    Ai uitat, nu-i aşa? Ai uitat, tot aşa cum nu-ţi aminteşti să schimbi foaia cu luna februarie din calendarul ăla nenorocit. Să uiţi să-ţi plăteşti impozitul trimestrial pe proprietate este mult, mult mai important decât să uiţi să schimbi pagina din calendar, şi eşti supărată pentru că este pentru prima dată când uiţi ceva atât de important. Problema este că starea ţi se înrăutăţeşte, Annie, nu-i aşa? Un pic mai rău în fiecare zi. Psihoticii se împacă cu lumea - în felul lor - şi, câteodată, cum cred că bine ştii, ies cu faţa curată dintr-un rahat foarte mare. Dar există o graniţă între psihoza controlabilă şi cea necontrolabilă. Tu te apropii de această graniţă cu fiecare zi ce trece... şi o parte din tine e conştientă de acest fapt.
    - Încă nu am avut timp să mă ocup de această chestiune, spuse Annie ursuză. De când te am pe tine aici, am fost mai ocupată decât un tapiţer cu o singură mână.
    Lui îi veni o idee - una chiar foarte bună. Potenţialul ei de dezvoltare era aproape nelimitat.
    - Ştiu, spuse el foarte sincer. Îţi datorez viaţa şi am fost un spin în coastă până acum pentru tine. Am în jur de patru sute de dolari în portofel. Vreau să-ţi plăteşti cu ei datoriile.
    - Oh, Paul! - se uită la el nedumerită, dar şi mulţumită. Nu pot să-ţi iau banii...
    - Nu sunt ai mei, spuse el.
    Pe faţa lui se aşternu zâmbetul lui cu numărul unu, denumit: Cine te iubeşte pe tine, baby?
    Iar în sinea lui gândi:
    Ceea ce doresc eu, Annie, este ca tu să ai unul dintre aceste lapsusuri atunci când o să am eu acces la unul dintre cuţitele tale şi când o să fiu sigur că mă pot mişca destul de bine ca să-l pot folosi. O să arzi în iad înainte cu zece minute de a şti că eşti moartă.
    - Sunt ai tăi. Consideră-i ca un avans, dacă vrei.
    Făcu o pauză şi apoi îşi asumă un risc calculat.
    - Dacă tu crezi că eu nu ştiu că aş fi fost mort dacă n-ai fi existat tu, eşti nebună.
    - Paul... nu ştiu...
    - Vorbesc serios.
    Îşi lăsă zâmbetul să se transforme într-o expresie de triumfătoare (sau cel puţin aşa spera el - te rog, Doamne, să fie triumfătoare) sinceritate.
    - Ai făcut mai mult decât să-mi salvezi viaţa, ştii bine. Ai salvat două vieţi - deoarece fără tine, Misery ar zăcea încă în groapă.
    Acum, îl privea radioasă, iar hârtia din mână o uitase.
    - Şi mi-ai arătat cât de proaste îmi erau obiceiurile, m-ai repus iarăşi pe calea dreaptă. Pentru asta îţi datorez mult mai mult decât patru sute de dolari. Şi dacă n-o să accepţi aceşti bani, o să mă faci să mă simt prost.
    - Ei bine, eu... În ordine. Eu... Îţi mulţumesc.
    - Eu ar trebui să-ţi mulţumesc. Pot să văd hârtia aia?
    Ea i-o întinse fără să protesteze. Conţinea o înştiinţare că a întârziat să-şi plătească impozitele.
    Sechestrul era aproape doar o formalitate. O parcurse repede şi apoi i-o înapoie.
    - Ai bani la bancă?
    Ochii ei îi ocoliră privirea.
    - Am ceva puşi deoparte, dar nu la bancă. Nu am încredere în bănci.
    - Aici spune că nu pot executa sechestrul pe casă decât dacă impozitele rămân neplătite până pe data de 25 martie. Ce zi este azi?
    Ea privi încruntându-se spre calendar.
    - Dumnezeule! N-arată corect data.
    Rupse foaia, iar băieţelul pe sania lui dispăru - Paul privi aceasta cu o uşoară undă absurdă de regret. Luna martie era ilustrată de un pârâu cu apă argintie, rostogolindu-se învolburat între malurile acoperite de zăpadă.
    Ea privi pentru un moment calendarul ca o mioapă şi apoi rosti:
    - Astăzi este 25 martie. Hristoase, atât de târziu, aşa de târziu, gândi el.
    - Bineînţeles - de aceea a venit el aici. El nu ţi-a spus că AU PUS sechestru pe casă, Annie - el ţi-a spus că ei o să trebuiască să facă asta dacă nu plăteşti până când se închid ghişeele municipalităţii în seara asta. Tipul îţi făcea de fapt un hatâr. Dar dacă plăteşti aceşti cinci sute şase dolari înainte...
    - Şi şaptesprezece cenţi, adăugă ea fioros. Nu uita de cei şaptesprezece cenţi cockadoodie.
    - Bine, bine, şi şaptesprezece cenţi. Dacă-i plăteşti înainte să se închidă ghişeele municipalităţii în această seară, n-o să mai fie nici un sechestru. Dacă oamenii din oraş chiar gândesc despre tine aşa cum ai spus tu, Annie...
    - Mă urăsc! Toţi sunt împotriva mea, Paul!
    - ... atunci unul din modurile în care o să încerce să te atace este prin impozitele tale. Să zbieri "sechestru" la cineva care a omis doar un singur impozit trimestrial pe proprietate e destul de straniu. Miroase. Ei bine - pute. Dacă nu ţi-ai plăti câteva impozite trimestriale, ei ar putea să-ţi ia casa s-o vândă la licitaţie. E o tâmpenie, dar bănuiesc că, teoretic, ar fi legal.
    Ea râse; un sunet aspru, lătrat.
    - Lasă-i să încerce! I-aş găuri pe câţiva dintre ei! Atâta pot să-ţi spun. Da, domnule. Da domle Bob!
    - Până la urmă or să te găurească ei pe tine, spuse el încet. Dar nu asta-i problema.
    - Dar atunci, care este?
    - Annie, probabil că sunt oameni în Sidewinder care nu şi-au plătit taxele de doi sau trei ani. Nimeni nu le ia casele sau le scoate mobila la licitaţie. Cel mai rău lucru care li se întâmplă unor astfel de oameni, în majoritatea cazurilor, este că li se taie apa potabilă. Să-i luăm acum pe Roydman-i.
    O privi cu viclenie.
    - Crezi că ei îşi plătesc impozitele la timp?
    - Gunoaiele alea albe? aproape ţipă ea. Ha!
    - Eu cred că vor să te prindă cu ceva, Annie.
    De fapt, el era convins de asta.
    - N-o să mă duc! O să stau aici ca să-i înfrunt! O să stau aici şi o să-i scuip în ochi!
    - Poţi să faci rost de o sută şase dolari, în completare la cei patru sute din portofelul meu?
    - Da.
    Ea începuse să arate mai uşurată.
    - Foarte bine, spuse el. Atunci îţi sugerez să le plăteşti azi taxele nenorocite. Şi, în timp ce tu eşti plecată, o să văd ce pot să fac cu afurisitele alea de semne de pe raza uşii. Iar când o să termin cu ele o să văd dacă pot să fac ceva în legătură cu plecarea mea dracului de aici, Annie. M-a cam obosit ospitalitatea ta.
    Reuşi să-i zâmbească.
    - Cred că trebuie să fie cel puţin şaptesprezece cenţi acolo în sertarul noptierei, spuse el.

                                                                    10.

                                      Annie Wilkes avea propriul set de reguli de interior; în felul ei era ciudat de formalistă. Îl făcuse să bea apă dintr-o găleată folosită la spălat pe jos; îi reţinuse medicamentele până când el ajunsese la agonie; îl obligase să-şi ardă singurul exemplar al noului său roman; îi pusese cătuşe la mâini şi îi îndesase în gură o cârpă îmbibată cu soluţie de lustruit mobila; dar ea nu ar fi luat banii din portofelul lui. Îl aduse; acelaşi vechi şi zgâriat Lord Buxton, pe care-l avea încă din colegiu, şi îl puse în mâinile lui.
    Toate actele de identitate dispăruseră. În legătură cu acelea ea nu avusese scrupule. N-o întrebă despre ele.
    I se părea mai înţelept aşa.
    Actele de identitate nu mai erau, dar banii, da, bancnotele - majoritatea de cincizeci - scorţoase şi noi.
    Cu o claritate care era surprinzătoare şi cumva de rău augur, se văzu pe sine aducând Camaro-ul în faţa ghişeului Băncii Boulder cu o zi înainte de a termina Maşini de Lux, dând cecul de patru sute cincizeci de dolari şi primind în schimb banii gheaţă (probabil că şi băieţii din atelier fuseseră atunci în vacantă? - se gândea că aproape sigur că da).
    Omul care făcuse acel lucru fusese liber şi sănătos, se simţea bine şi nu avusese destulă minte ca să aprecieze toate acele lucruri. Acel om o privise pe casieră cu ochii vii, interesaţi - înaltă, blondă, purtând o rochie purpurie care parcă-i mângâia formele ca mâinile unui iubit. Iar ea îi întorsese privirea. Ce ar gândi ea, se întrebă el, despre acel om, aşa cum arăta el acum: cu douăzeci de kilograme mai slab şi zece ani mai în vârstă, cu picioarele ca o pereche de orori încovoiate?
    - Paul?
    Îşi ridică privirile spre ea, ţinând banii într-o mână. Cu toţii, erau patru sute douăzeci de dolari.
    - Da?
    Ea îl privea cu acea expresie deconcertantă, plină de dragoste maternă şi de gingăşie - deconcertantă pentru că sub ea se întrevedea acel neant solid.
    - Plângi, Paul?
    Îşi şterse obrazul cu mâna liberă şi, da, întâlni acolo umezeală. Zâmbi şi-i întinse banii.
    - Puţin. Mă gândeam cât de bună ai fost cu mine. Oh, presupun că o mulţime de oameni n-ar înţelege... dar eu cred că ştiu.
    Având şi ea ochii umezi, se aplecă şi îi atinse uşor buzele. El mirosi ceva în respiraţia ei, ceva venind din camerele întunecate şi înăcrite din interiorul ei, ceva ce mirosea a peşte mort. Era ceva de o mie de ori mai rău decât gustul şi mirosul cârpei de praf. Îi readucea aminte de respiraţia ei neplăcută,
    (respiră, fir'ar să fie, RESPIRA!)
    suflând în jos în gâtul lui ca un vânt murdar din iad. Stomacul i se strânse, dar el îi zâmbi.
    - Te iubesc, dragă, spuse ea.
    - Te rog, mă pui în scaun înainte să pleci? Vreau să scriu.
    - Bineînţeles.
    Îl îmbrăţişă.
    - Bineînţeles, dragul meu.

                                                                    11.

                                           Dovezile ei de afecţiune nu merseseră până într-acolo încât să lase uşa dormitorului descuiată, dar acest lucru nu constituia o problemă. De această dată, el nu mai era aproape înnebunit de durere sau cuprins de remuşcări.
    Strânsese patru dintre agrafele ei de păr, la fel de asiduu precum o veveriţă strânge nuci pentru iarnă, şi le ascunsese sub saltea laolaltă cu pilulele.
    Când fu sigur că ea într-adevăr plecase şi că nu stă la pândă să vadă dacă el are de gând "să se ţină de nebunii" (un alt wilkesism pentru lexiconul său în devenire), deplasă scaunul până la pat, luă agrafele, împreună cu carafa cu apă şi cutia cu kleenexuri de pe noptieră. Nu era dificil să manevreze scaunul, cu Royalul aşezat pe placă - braţele lui deveniseră mult mai puternice. Annie Wilkes s-ar putea să fie foarte surprinsă dacă ar afla cât de puternice erau acum - iar el spera sincer că, într-o bună zi, cât de curând, ea va fi uimită.
    Royalul era o maşină de scris de tot rahatul, dar ca obiect pentru antrenament era foarte bună. El începuse s-o ridice şi s-o pună înapoi pe placă de fiecare dată când se afla în scaun iar Annie nu era în cameră. La început reuşise doar s-o ridice cam o palmă de pe placă, de cinci sau şase ori. Acum putea să facă optsprezece sau douăzeci de ridicări, fără pauză. Nu era rău, dacă te gândeai că ticăloasa cântăreşte cel puţin douăzeci şi cinci de kilograme.
    Meşteri la încuietoare cu una dintre agrafe, ţinând două de rezervă în gură ca o croitoreasă care face tivul la o rochie. Se gândi că bucata de agrafă care se găsea undeva în interiorul mecanismului s-ar putea să-l încurce, dar nu se întâmplă aşa ceva.
    Reuşi să prindă aproape imediat basculatorul şi-l împinse în sus, trăgând limba încuietorii o dată cu el. Se gândi pentru un moment dacă nu cumva ea a montat un zăvor pe dinafară -încercase din răsputeri să pară mai slăbit şi mai bolnav decât se simţea în realitate, dar firea suspicioasă a unui adevărat paranoic se putea gândi la orice. Apoi uşa se deschise.
    Simţi acea vină nervoasă, acelaşi imbold de a termina cât mai repede.
    Cu urechile ciulite ca să prindă sunetul Bătrânei Bessie care se reîntoarce - deşi ea plecase doar de patruzeci şi cinci de minute - luă un şerveţel Kleenex, îl înmuie în carafă, apoi se aplecă stângaci într-o parte, cu şerveţelul ud în mână. Strângând din dinţi şi ignorând durerea, începu să frece semnul de pe partea dreaptă a uşii.
    Spre marea lui uşurare, acesta începu să dispară aproape imediat. Osiile de la roţi nu zgâriaseră vopseaua, cum se temuse el, ci doar o murdăriseră.
    Se dădu înapoi din uşă şi întoarse scaunul în aşa fel încât să poată lucra la cealaltă urmă. Când termină se retrase şi privi rama uşii, încercând s-o vadă prin ochii deosebit de suspicioşi ai Anniei. Semnele erau acolo - dar vagi, aproape neobservabile. Gândi că totul va fi în regulă.
    Speră că totul va fi în regulă.
    - Ochiuri de tornade, spuse el, lingându-şi buzele şi râse sec. Ce dracu', prieteni şi vecini.
    Se duse iarăşi la uşă şi privi de-a lungul holului - dar acum, după ce semnele dispăruseră, nu simţea niciun imbold de a merge azi mai departe. În altă zi, da. Când acea zi va veni, va recunoaşte.
    Ceea ce vroia azi să facă, era să scrie.
    Închise uşa, iar ţăcănitul încuietorii i se păru foarte acut.
    Africa
    Acea pasăre provenea din Africa.
    Dar nu trebuie să plângi pentru ea, Paulie, pentru că după un timp, a uitat cum mirosea savana la prânz, sunetul albinelor la izvorul cu apă şi mirosul înţepător, acid al arborilor IEKA-1EKA din poiana de la nordul Marelui Drum. După un timp a uitat culoarea cireşie a soarelui apunând în spatele muntelui Kilimanjaro. După un timp ştia doar apusurile murdare, ascunse de smog ale Bostonului, iar asta era tot ce-şi amintea, tot ce DOREA să-şi amintească. După un timp nu mai vroia să se întoarcă, iar dacă cineva ar fi dus-o înapoi şi ar fi eliberat-o, s-ar fi ghemuit într-un loc, speriată, îndurerată şi fiindu-i dor de două lumi total diferite, până când ar fi venit vreo sălbăticiune şi ar fi omorât-o.
    - Oh, Africa, oh, rahat! spuse el cu voce tremurătoare.
    Plângând încet, se duse la coşul de gunoi şi aruncă în el bucăţele ude de Kleenex. Repoziţionă scaunul lângă fereastră şi introduse o foaie de hârtie în Royal.
    Şi, că veni vorba, Paulie, oare n-a ieşit încă din zăpadă bara de protecţie de la maşina ta? E oare ieşită la iveală, sclipind voios în soare, aşteptând doar pe cineva care să treacă pe acolo, în timp ce tu stai aici irosindu-ţi probabil ultima şansă?
    Se uită şovăitor la foaia albă de hârtie din maşina de scris.
    Oricum, n-o să fiu în stare să scriu acum. Gândurile astea mi-au stricat cheful.
    Dar, într-un fel, nimic nu reuşise să-i strice cheful vreodată.
    Putea fi stricat, ştia asta, dar în ciuda presupusei fragilităţi a actului de creaţie, întotdeauna acesta fusese cel mai conştient lucru, cel mai stăruitor din viaţa sa - nimic nu fusese în stare să polueze acea tulburătoare fântână a imaginaţiei; nicio băutură, niciun drog, nicio durere. Se refugie acum la acea fântână ca un animal însetat care găseşte un izvor la apusul soarelui şi bău din ea; cu alte cuvinte, găsi acea gaură din hârtie şi se lăsă să cadă cu gratitudine în ea.
    Pe când Annie se întoarse, în jur de ora şase fără un sfert, el scrisese aproape cinci pagini.

                                                                      12.

                                                În timpul celor trei săptămâni care au urmat, Paul Sheldon se simţi înconjurat de o stranie pace electrizantă. Gura îi era tot timpul uscată. Sunetele i se păreau prea acute. În unele zile simţise că ar fi putut să înconvoaie linguri doar privindu-le. În alte zile se simţea gata să izbucnească într-un plâns isteric.
    În afară de acestea, separat de atmosferă şi făcând abstracţie de mâncărimea înnebunitoare provocată de  picioarele care se vindecau, lucrul a continuat.
    Teancul de pagini din dreapta Royalului devenea din ce în ce mai înalt.
    Înaintea acestei ciudate experienţe, considerase că patru pagini pe zi eprezentau capacitatea lui maximă (la Maşini de Lux aceasta fusese în mod obişnuit de trei pagini - şi de multe ori doar două - înainte de sprintul final). Dar, în timpul acestei perioade electrizante de trei săptămâni, care s-a sfârşit o dată cu furtuna din 15 aprilie, media lui Paul fusese de douăsprezece pagini pe zi - şapte de dimineaţă, încă cinci în sesiunea de după-amiază. Dacă i-ar fi sugerat cineva în viaţa sa anterioară (pentru că aşa ajunsese să se gândească la ea fără să fie nici măcar conştient de asta) că el poate să lucreze într-un asemenea ritm, Paul ar fi râs.
    Când a început ploaia scrisese deja două sute şaizeci şi şapte de pagini din întoarcerea lui Misery - material nefinisat, bineînţeles, dar se uitase în fugă prin el şi i se păruse uimitor de corect pentru o primă încercare.
    Probabil că asta se datora în bună parte vieţii foarte ordonate pe care o ducea acum. Nu existau nopţi lungi, tulburi, petrecute colindând barurile, urmate de zile lungi, tulburi, petrecute bând cafea, suc de portocale şi ronţăind tablete de vitamina B (zile în care dacă doar arunca o privire spre maşina de scris, se întorcea apoi cu spatele, tremurând). Nu mai erau treziri alături de o blondă sau o roşcată înaltă pe care o agăţase undeva noaptea precedentă - o fetişcană care de obicei la miezul nopţii arăta ca o regina, iar a doua zi dimineaţa, ca o mumie. Acum se terminase cu ţigările.
    O dată, cu voce timidă şi rugătoare, ceruse ţigări şi ea îi aruncase o privire atât de neguroasă, încât el îi spusese imediat să uite rugămintea. Era acum Domnul Curat. Nu avea obiceiuri rele (cu excepţia dozelor lui de codeină, bineînţeles; încă n-am făcut nimic în această privinţă, nu-i aşa, Paul?), nu existau niciun fel de distracţii.
    Aici sunt, gândi el imediat, cel mai monastic dintre drogaţii din lume. Trezirea la şapte. Atunci înghiţea două Novriluri cu un pahar de suc. La ora opt venea micul dejun, servit la patul monsieur-ului. Un ou, fiert sau prăjit, de trei ori pe săptămână. Fulgi de cereale în celelalte patru zile. Apoi trecea în scaunul pe rotile. Se deplasa la fereastră. Găsea gaura din hârtie. Cădea prin ea în secolul nouăsprezece, unde bărbaţii erau bărbaţi şi femeile purtau corsete. Prânzul. Somnul de după-amiază. Se trezea din nou, câteodată să-şi facă notiţe, câteodată doar să citească. Ea avea i tot ce scrisese Somerset Maugham (Paul se întrebase odată cu tristeţe dacă ea nu, cumva are şi primul roman al lui John Fowels şi apoi decisese că ar fi bine să nu întrebe), iar Paul începuse să-şi croiască drum prin cele douăzeci de volume ce cuprindeau opera lui Maugham, fascinat de talentul omului de a exploata valoarea unei nuvele. De-a lungul anilor, Paul devenise din ce în ce mai resemnat asupra faptului că nu mai putea citi nuvele aşa cum citise în copilărie; devenind el însuşi scriitor, se condamnase pe sine la o viaţă de analize nesfârşite. Dar la început Maugham îl sedusese, iar apoi îl transformase iarăşi într-un copil şi asta era minunat. La ora cinci ea îi servea o cină uşoară, iar la ora şapte aducea înăuntru un televizor alb-negru şi priveau împreună M*A*S*H şi WKRP din Cincinnati.
    Când acestea se terminau, Paul începea să scrie. Când termina, deplasa lent scaunul (ar fi putut merge mult mai repede, dar era mult mai bine ca Annie să nu ştie asta) spre pat. Ea auzea, venea înăuntru şi-l ajuta să se bage în pat. Iarăşi alte medicamente. Buum. Se stingea ca o lumină. Iar ziua următoare se desfăşura la fel. Şi următoarea. Şi următoarea.
    Acest program atât de simplu, atât de fără ocolişuri era în parte motivul acestei fecundităţi uimitoare, dar Annie îi oferise unul şi mai important. La urma urmelor, acea unică sugestie, aruncată într-o doară, despre înţepătura de albină dăduse formă cărţii şi îi imprimase acel ritm debordant, atunci când Paul crezuse cu fermitate că niciodată nu va mai putea simţi vreun impuls pentru Misery.
    De la început fusese sigur de un lucru: că de fapt nu exista nicio întoarcere a lui Misery.
    Atenţia lui fusese concentrată doar spre a găsi o cale s-o scoată pe căţea din groapă fără să trişeze, înainte ca Annie să se decidă să-l inspire făcându-i o clismă. Probleme minore, cum ar fi: despre ce dracu' trebuia să fie vorba în carte, trebuiseră să aştepte.
    În timpul celor două zile care au urmat drumului pe care-l făcuse Annie în oraş ca să-şi plătească impozitele, Paul încercase să uite că nu a profitat de ceea ce ar fi putut fi o minunată posibilitate de evadare şi că, în schimb, s-a concentrat s-o aducă pe Misery din cimitir în casa doamnei Ramage. Nu era bine s-o ducă acasă la Geoffrey. Servitorii - cel mai semnificativ fiind Tyler, bârfitorul majordom al lui Geoffrey - ar fi văzut şi ar fi vorbit. De asemenea, trebuia să definească amnezia determinată de şocul îngropării de vie.
    Amnezia? Rahat! Puicuţa de-abia putea vorbi. Un fel de uşurare, dacă te gândeai la trăncănelile obişnuite ale lui Misery.
    Deci - ce să facă mai departe? Căţeaua fusese scoasă din groapă şi acum unde era nenorocita de intrigă?
    Ar trebui Geoffrey şi doamna Ramage să-i spună lui Ian că Misery trăieşte? Paul credea că nu, dar nu era sigur - a nu fi sigur de unele lucruri; ştia el, era un purgatoriu fără farmec rezervat pentru scriitorii care se grăbeau tare, neavând nici măcar o idee asupra ţintei spre care se îndreaptă.
    Nu Ian, gândi el uitându-se afară la grajd. Nu Ian, nu încă. Doctorul întâi. Tâmpitul ăla bătrân cu multe n-uri în numele lui. Shinebone.
    Gândul la doctor îi reaminti de comentariul Anniei despre muşcătura de albină; iar asta nu se întâmpla pentru prima dată. Îl asalta în cele mai ciudate momente.
    O persoană din douăsprezece...
    Dar pur şi simplu nu mergea. Două femei neînrudite, din oraşe apropiate, amândouă alergice la înţepături şi suferind acelaşi efect?
    La trei zile după Marea Plată A Impozitelor Lui Annie Wilkes, Paul tocmai începuse să se cufunde în somnul de după-amiază când indivizii ăia care trudeau în atelierul abisal analizară ideea - şi o analizară bine.
    De această dată nu a fost o scânteie, a fost explozia unei bombe cu hidrogen.
    Se ridicase brusc, ignorând puseul de durere care îi arse picioarele.
    - Annie! zbierase el. Annie, vino aici!
    O auzise bocănind pe scări, coborând câte două trepte odată şi apoi fugind de-a lungul holului. Când intrase înăuntru avea ochii holbaţi şi speriaţi.
    - Paul! Ce s-a întâmplat? Ai crampe? Ai...
    - Nu, spusese el, dar bineînţeles că avusese; mintea lui avusese crampe. Nu, Annie, îmi pare rău dacă te-am speriat, dar trebuie să mă ajuţi să mă aşez în scaun. Futu-i! Am găsit-o!
    Înjurătura nenorocită îi ieşise din gură înainte de a se putea controla, dar de data asta se părea că n-are importanţă - ea-l privise respectuos şi nu cu puţină veneraţie. El reprezenta versiunea seculară a focului Penticostal, arzând chiar în faţa ochilor ei.
    - Bineînţeles, Paul.
    Îl pusese în scaun atât de repede pe cât putuse. Începuse să-l deplaseze spre fereastră, iar Paul clătinase nerăbdător din cap.
    - N-o să dureze mult - spusese el - dar este foarte important.
    - Este în legătură cu cartea?
    - Este cartea. Taci. Nu-mi vorbi.
    Ignorând maşina de scris - niciodată n-o folosea când trebuia să-şi facă notiţe - apucase un creion carioca şi acoperise repede o foaie de hârtie cu nişte mâzgălituri pe care nimeni în afară de el nu le putea citi.
    Ele ERAU înrudite. Erau albinele şi le afectau pe amândouă în acelaşi mod pentru că ele ERAU înrudite. Misery e o orfană. Şi ghici ce? Puicuţa Evelyn-Hyde era SORA LUI MISERY! Sau poate soră vitregă. Probabil că asta ar merge mai bine. Cine are prima bănuială? Shinny? Nu, Shinny e o găgăuţă. D-na R... Ea se poate duce s-o vadă pe Charl. Mămica lui E-H şi....
    Apoi îl lovise o idee atât de frumoasă - în contextul intrigii, cel puţin - încât privise în sus cu gura deschisă şi ochii holbaţi.
    - Paul? întrebă Annie îngrijorată.
    - Ea ştia, şoptise Paul. Bineînţeles că ştia. Cel puţin avea o mare bănuială. Dar...
    Se aplecase iar asupra notiţelor.
    ea - d-na R. - realizează imediat că d-na E-H trebuie să ştie că M. este înrudită cu fiica ei. Acelaşi păr sau altceva. Aminteşte-ţi, mama lui E-H începe să se contureze ca un pers. imp. Va trebui s-o defineşti mai în amănunt. D-na R. Începe să-şi dea seama că d-na E-H S-AR PUTEA CHIAR SĂ FI ŞTIUT CĂ MISERY A FOST ÎNGROPATĂ DE VIE! MĂ CAC ÎMPRĂŞTIAT! ÎMI PLACE CHESTIA ASTA! Presupunem că bătrâna doamnă a ghicit că Misery era rezultatul nebuniilor ei din tinereţe, şi...
    Pusese carioca jos, se uitase la foaia de hârtie apoi cu mişcări lente, luase iarăşi carioca şi mâzgălise încă nişte rânduri.
    Trei puncte importante
    1. Cum reacţionează d-na E-H la suspiciunile d-nei R.? Ar trebui să fie ori foarte furioasă ori să i se facă greaţă de frică. Prefer speriată, dar cred că lui A.W. i-ar plăcea ucigător de furioasă, deci O.K. fur.
    2. Cum intră Ian în scenă?
    3. Amnezia lui Misery?
    Oh, ăsta-i un subiect care trebuie dezvoltat. Află Misery că mama sa a trăit cu posibilitatea ca nu doar una, ci două dintre fetele ei ar putea să fie îngropate de vii, în loc să vorbească?
    De ce nu?
    - Acum poţi să mă ajuţi să mă bag în pat dacă vrei, spusese Paul. Dacă ţi s-a părut că sunt nebun, îmi pare rău. Eram foarte excitat.
    - E-n ordine, Paul.
    Încă părea copleşită de veneraţie.
    De atunci, lucrul mersese fabulos. Annie avea dreptate; desfăşurarea naraţiunii se dovedea a fi mult mai de groază decât în celelalte cărţi Misery - primul capitol nu fusese o întâmplare fericită, ci un vestitor al celorlalte.
    Era, de asemenea, şi mult mai plin de suspans decât oricare dintre romanele Misery care apăruseră după primul, iar personajele erau mult mai reale, mai pline de viaţă. Ultimele trei romane Misery nu fuseseră nimic mai mult decât poveşti de aventuri înţesate cu o mare cantitate de sex descris foarte picant, aruncat acolo ca să le mulţumească pe doamne. Această carte, începuse el să înţeleagă, era un roman gotic, şi astfel era mult mai dependent de intrigă, decât de situaţie. Provocările erau constante. Nu se mai punea problema dacă Poţi Tu? să începi cartea - pentru prima dată de mulţi ani, era Poţi Tu? aproape în fiecare zi... iar el descoperea că putea.
    Apoi veni ploaia şi lucrurile se schimbară.

                                                             13.

                                  Din opt până în paisprezece aprilie s-au bucurat de o perioadă neîntreruptă de vreme frumoasă. Soarele strălucea pe un cer fără nori, iar câteodată temperatura se ridica până la douăzeci de grade. Pe pajiştea din spatele grajdului roşu al Anniei începuseră să apară pete maro. Paul se ascundea în spatele muncii lui şi încerca să nu se gândească la maşina lui a cărei descoperire era de mult întârziată. Lucrul lui nu suferea din această cauză, dar starea sa sufletească, da; simţea din ce în ce mai intens că trăieşte într-o cameră în nori şi că respiră un aer încărcat până la refuz de electricitate statică. Ori de câte ori Camaro-ul îi venea în minte, chema imediat Poliţia Creierului şi gândul era îndepărtat purtând cătuşe şi lanţuri la picioare.
    Necazul era că acest lucru obraznic continua să evadeze şi să-l asalteze după un timp, sub o formă sau alta.
    Într-o noapte visă că domnul Rancho Grande revine la proprietatea lui Annie. Se dă jos din Bel Air-ul lui bine întreţinut, ţinând într-o mână o bucată din bara de protecţie a Camaro-ului şi în cealaltă, volanul.
    Îţi aparţin aceste lucruri? o întreba bătrânul pe Annie în visul lui.
    Paul se trezise cu o stare sufletească foarte posomorâtă.
    Pe de altă parte, Annie nu fusese niciodată aşa de bine dispusă ca în acea săptămână însorită de primăvară timpurie. Făcuse curăţenie, gătise mâncăruri ambiţioase (cu toate că orice gătea ea rezulta cu un gust ciudat, industrial, de parcă anii îndelungaţi în care mâncase la cantinele spitalelor corupseseră cumva orice talent culinar pe care l-ar fi putut avea ea vreodată); în fiecare după-amiază îl înfofolise pe Paul într-o pătură albastră, imensă şi-l scosese afară, pe veranda din spate.
    În acele ocazii îl luase pe Maugham cu el, dar arareori citise - să fie afară era o experienţă prea frumoasă ca să se mai poată concentra şi la altceva. De cele mai multe ori stătea liniştit, trăgând în piept aerul aromat şi răcoros, în contrast cu cel stătut din dormitor, năclăit de izuri bolnăvicioase, ascultând picăturile care cădeau din ţurţurii în topire şi privind umbrele norilor rostogolindu-se lent şi constant de-a lungul zăpezii care se topea.
    Acest peisaj era, într-un fel, cel mai frumos dintre toate.
    Annie fredona cu vocea ei cu tonuri înalte dar în mod ciudat, fără tonalitate... Se hlizea ca un copil când auzea glumele de la M*A*S*H şi WKRP, râzând în hohote la poantele un pic fără perdea (care, în cazul WKRP-ului, abundau). Completa fără să obosească n-urile în timp ce Paul termina Capitolul 9 şi 10.
    Dimineaţa zilei de cincisprezece era vântoasă şi opacă din cauza norilor, iar Annie se transformă. Probabil, gândi Paul, cauza era barometrul în scădere. Era o explicaţie la fel de bună ca oricare alta.
    Nu apăru cu medicamentele lui până la ora nouă, şi atunci el avea mare nevoie de ele - atât de mare încât se gândea să apeleze la rezerva sa. Nu-i adusese micul dejun. Doar pilulele. Când a intrat era încă în capotul de casă roz, matlasat. El observă cu îngrijorare crescândă că pe braţele şi obrajii ei erau pete roşii de carne de viţel.
    De asemenea, văzu pe capot pete cleioase de mâncare şi că reuşise să-şi pună doar un singur papuc.
    Târş-hârşt făceau picioarele lui Annie în timp ce se apropia.
    Tărş-hărşt, târş-hârşt, târs-hârşt.
    Părul îi atârna în jurul feţei.
    Ochii aveau o privire goală.
    - Ţine.
    Aruncă pilulele spre el. Mâinile ei erau de asemenea acoperite cu ceva lipicios. Chestii roşii, maro, albe.
    Paul nu avea nicio idee ce anume puteau fi. Nu era convins că ar vrea să ştie. Pilulele îl loviră în piept şi îi căzură în poală. Ea se întoarse să plece.
    Târş-hârşt, târş-hârşt, târş-hârşt.
    - Annie?
    Se opri, dar nu se întoarse. În această postură, arăta şi mai masivă, cu umerii rotunjind capotul roz şi părul ca o cască ponosită. Arăta ca o femeie Piltdown privind din gura unei peşteri.
    - Annie, te simţi bine?
    - Nu, spuse ea cu indiferenţă şi se întoarse. Îl privea cu aceeaşi expresie goală în timp ce-şi ciupea buza cu degetul mare şi arătătorul de la mâna dreaptă. O trase în afară, o răsuci, ciupind-o în acelaşi timp. Sângele se strânse între buză şi gingie şi apoi se prelinse pe bărbie. Se întoarse şi ieşi fără să spună o vorbă înainte ca mintea lui împietrită de uimire să poată realiza că într-adevăr o văzuse făcând aşa ceva. Ea închise uşa... şi o încuie. O auzi târş-hârşâind de-a lungul holului spre salon. Auzi scârţâitul scaunului ei preferat când ea se aşeză. Nici televizor. Nici fredonat.
    Nici clinc-clinc-ul veselei sau andrelelor. Nu, ea doar stătea acolo. Doar stătea acolo şi nu se simţea bine.
    Apoi se auzi un sunet. Nu se repetă dar fu foarte specific. Fusese o palmă. Una a dracului de tare. Şi din moment ce el era aici şi ea acolo, fiind despărţiţi de o uşă încuiată, nu trebuia să fii Sherlock Holmes ca să realizezi că ea se pălmuise pe sine. Bine şi tare, după sunet. O văzu trăgându-şi buza în afară, înfigându-şi unghiile scurte în carnea sensibilă, rozalie.
    Îşi aminti brusc o însemnare pe care şi-o făcuse despre bolile mintale când se pregătea pentru prima carte Misery, în care o mare parte din acţiune se petrecea în Spitalul Bedlam din Londra (Misery fusese închisă acolo de către un ticălos nebun de gelozie).
    Când o persoană maniac-depresivă începe să intre mai adânc într-o perioadă depresivă, scrisese el, unul dintre simptomele pe care el sau ea le-ar putea avea este actul de autopedepsire: pălmuire, ciupiri, pumni, arsuri cu mucuri de ţigară etc.
    Brusc deveni foarte speriat.

                                                               14.

                                  Paul îşi aminti un eseu al lui Edmund Wilson în care acesta spunea, în maniera cârcotaşă tipică wilsoniană, că, criteriul lui Wordsworth despre scrierea poeziei bune - emoţii puternice, retrăite în perioade de linişte - s-ar aplica foarte bine şi pentru cele mai dramatice ficţiuni. Era probabil adevărat.
    Paul cunoscuse scriitori cărora le era imposibil să scrie după ce aveau o cât de mică ceartă matrimonială, iar lui însuşi îi era de obicei imposibil să lucreze când era abătut. Dar erau ocazii când avea loc un fel de efect contrar - acestea erau situaţiile când el scrisese nu doar pentru că trebuia, ci fiindcă era un mod de a scăpa de ce-l supăra. Acestea erau situaţiile când rectificarea sursei de supărare era în afara putinţei lui.
    Aceasta era una dintre acele ocazii. Pe la ora unsprezece, când ea tot nu se întorsese să-l pună în scaunul pe rotile, se hotărî să încerce singur să se aşeze acolo. Să ia maşina de scris de pe cămin va fi peste puterile lui, dar putea să scrie de mână. Era sigur că va putea să ajungă singur în scaun, ştia că este probabil o idee proastă s-o lase pe Annie să realizeze că el poate asta, dar avea nevoie de celălalt drog, fir'ar să fie, şi nu putea să scrie întins în pat.
    Se trase la marginea patului, se asigură că scaunul pe rotile avea frâna pusă, apoi îşi încordă braţele şi se mută încetişor în scaun. Singura acţiune care i-a provocat durere a fost să-şi pună picioarele pe suport. Se deplasă la fereastră şi ridică manuscrisul.
    Cheia zăngăni în încuietoare. Annie se uita înăuntru la el, cu ochii arzând ca două găuri negre. Obrazul drept începuse să se umfle şi părea că în dimineaţa următoare va avea o vânătaie a dracului de frumoasă. În jurul gurii şi pe bărbie era mânjită cu ceva roşu. Pentru un moment Paul crezu că este sânge de la buza spartă, dar apoi văzu seminţele. Era gem de zmeură sau cremă de zmeură, nu sânge. Ea îl privi. Paul se uită înapoi. Nici unul dintre ei nu spuse nimic pentru un timp. Afară, primele picături de ploaie începuseră să stropească geamul.
    - Dacă te poţi aşeza în scaunul acela de unul singur, Paul, - spuse ea în sfârşit - atunci cred că poţi să-ţi completezi singur n-urile tale nenorocite.
    Închise atunci uşa şi iarăşi o încuie. Paul o privi pentru o vreme, ca şi cum ar fi putut vedea ceva acolo. Era prea uluit ca să poată face altceva.

                                                               15.

                                   Nu o mai văzu până după-amiază târziu. După vizita ei, îi fusese imposibil să lucreze. Făcuse câteva încercări zadarnice, mototolise hârtiile, apoi renunţase. Dăduse faliment. Se deplasă înapoi de-a lungul camerei.
    În procesul ridicării din scaun şi trecerii înapoi în pat, una dintre mâini îi alunecă şi abia-abia reuşi să se redreseze să nu cadă. Îşi puse piciorul stâng jos şi cu toate că acesta-i preluă toată greutatea şi îl salvă de la cădere, durerea fu înfiorătoare - era ca şi cum o duzină de piroane i-au intrat concomitent în os. Urlă, se întinse să se prindă de tăblia de la capul patului şi se trase la adăpost în pat cu piciorul stâng târându-se în urma sa.
    Asta o va aduce pe ea, gândi el incoerent.
    Ea o să vrea să vadă dacă într-adevăr Sheldon s-a transformat în Luciano Pavarotti sau numai aşa pare.
    Dar ea nu veni şi, sub nici o formă, el nu putea îndura durerea cumplită din piciorul stâng. Se răsuci cu greutate pe burtă şi scoase una dintre cutiile cu mostre de Novril. Înghiţi două pe sec, apoi se odihni un timp şi adormi.
    Când se trezi, gândi pentru început că încă visează. Totul era prea ireal, ca şi în noaptea când ea adusese grătarul. Annie stătea pe o margine a patului. Pe noptieră pusese un pahar de apă plin cu pilule Novril. Într-o mână ţinea o cursă Victor de şobolani. De asemenea, în cursă era un şobolan - unul mare, cu blană maronie înspicată cu fire gri. Cursa rupsese spatele şobolanului. Picioarele lui din spate atârnau peste marginea cutiei cursei, agitându-se haotic. Pe mustăţi avea picături de sânge.
    Nu era vis. Doar o altă zi pierdută în casa cu surprize, împreună cu Annie.
    Respiraţia ei mirosea ca un cadavru în putrefacţie într-o mâncare stricată.
    - Annie?
    El se îndreptă, ochii plimbându-i-se între ea şi şobolan. Afară se lăsase înserarea - un apus ciudat, albastru, înecat în ploaie. Ploaia cădea în rafale pe geam. Pale puternice de vânt zgâlţâiau casa făcând-o să trosnească. Indiferent ce fusese în neregulă cu ea de dimineaţă, acum se înrăutăţise.
    Mult mai grav. Realiză că o vedea acum cu toate măştile scoase - aceasta era Annie cea adevărată, interiorul Anniei. Pielea de pe faţa ei, care înainte păruse atât de înfricoşător de solidă, atârna acum precum coca tăiată. Ochii ei erau goi. Se îmbrăcase, dar îşi pusese fusta pe dos. Pe piele avea mai multe bucăţele de carne de viţel, iar pe haine mai multă mâncare. Când se mişca, împrăştia aşa de multe izuri, încât Paul nici nu le mai putea identifica. Aproape toată mâneca puloverului ei tricotat era îmbibată cu o substanţă pe jumătate uscată, care mirosea a sos de friptură.
    Ea ridică cursa.
    - Vin în pivniţă atunci când plouă.
    Şobolanul ţintuit, chiţăi slab şi încercă să muşte aerul. Ochii lui negri, cu mult mai plini de viaţă decât cei ai captorului său, se rotiră.
    - Eu pun curse acolo jos. Trebuie să ung cârligele cu slănină. Întotdeauna prind opt sau nouă. Câteodată găsesc alţii...
    Atunci intră în transă. Rămase aşa aproape trei minute, ţinând şobolanul în aer; un caz perfect de catatonie împietrită.
    Paul o privi, se uită la şobolan, cum acesta chiţăia şi se agita şi realiză că el într-adevăr gândise că lucrurile nu se pot înrăutăţi mai mult. Fals. Al dracului de fals.
    În sfârşit, atunci când începuse să creadă că ea căzuse pentru totdeauna în nesimţire, fără nici un alai sau fanfară, lăsă în jos cursa şi continuă ca şi cum nu s-ar fi oprit vreodată:
    - ... Înecaţi în colţuri. Bieţii de ei.
    Privi în jos spre şobolan, iar din ochi i se rostogoli o lacrimă, care căzu pe blana căruntă.
    - Bieţii, sărăcuţii de ei.
    Închise una dintre palmele ei puternice în jurul şobolanului, iar cu cealaltă trase de arc. Şobolanul stătea în mâna ei, întorcându-şi capul, încercând s-o muşte. Chiţăiturile lui erau slabe şi îngrozitoare. Paul îşi presă podul palmei peste gura crispată.
    - Cum îi bate inima! Cum se zbate să scape! Aşa cum facem şi noi, Paul. Aşa cum facem şi noi. Credem că ştim atât de multe, dar de fapt nu ştim mai multe decât un şobolan prins în cursă - un şobolan cu spinarea ruptă, care crede că vrea încă să trăiască.
    Palma care ţinea şobolanul deveni un pumn. Ochii ei nu-şi pierdură pentru nici un moment acea privire goală, fixă. Paul voia să se uite în altă parte, dar nu putea. Pe mâna ei tendoanele începură să devină proeminente. Din gura şobolanului curgea sânge într-un jet abrupt şi subţire. Paul auzi cum oasele făpturii pârâie, apoi degetele ei groase intrară în corpul animalului, disperând până la încheieturi. Sângele se împrăştie pe podea. Ochii mari ai animalului ieşiră din orbite.
    Îl zvârli într-un colţ şi-şi şterse cu indiferenţă mâinile pe cearşaf, lăsând dâre lungi, roşii.
    - Acum şi-a găsit pacea.
    Ridică din umeri, apoi râse.
    - Să-mi iau puşca, Paul, să fac asta? Poate că cealaltă lume e mai bună. Pentru şobolani şi oameni deopotrivă - nu c ă ar fi prea mare diferenţa între noi.
    - Până când termin, nu, spuse el, încercând să pronunţe cu grijă fiecare cuvânt.
................................................................................................