9.
Extrasele din tăieturile din ziar pe care ea le lipise în album conţineau câteva adevărate nestemate.
Dacă mă făceau să mă simt tristă?
Bineînţeles că mă făceau să mă simt tristă, având în vedere lumea în care trăim.
Nu e nimic de care să-mi fie ruşine. Nu mi-e niciodată ruşine. Ceea ce fac eu e decisiv, nu mă uit niciodată înapoi la lucruri de felul ăsta.
Dacă am asistat la înmormântarea vreunuia dintre ei? Bineînţeles că nu. Socotesc că funeraliile sunt cumplite şi deprimante. De asemenea, nu cred că nou-născuţii au suflet.
Nu, n-am plâns niciodată.
Dacă mi-a părut rău? Cred că asta-i o întrebare filozofică, nu-i aşa?
Bineînţeles că am priceput întrebarea. Am înţeles toate întrebările voastre. Ştiu că voi toţi îmi vreţi capul.
Dacă ea ar fi insistat să depună mărturie la proces, gândi Paul, probabil că avocatul ei ar fi împuşcat-o ca s-o facă să tacă.
Cazul a fost prezentat în faţa juraţilor pe 13 decembrie 1982. Aici urma o poză, neaşteptată, publicată de Rocky Mountain News, o fotografie a Anniei stând calmă în celula de la arest şi citind În căutarea lui Misery.
ÎN SUFERINŢĂ? se întreba subtitlul de dedesubt.
LA LADY DRAGON NU POATE FI VORBA DE AŞA CEVA.
Annie citeşte calmă şi aşteaptă verdictul.
Apoi, pe 16 decembrie, cu litere de o şchioapă: LADY DRAGON ESTE INOCENTĂ. La mijlocul articolului era citat un jurat care ceruse să rămână anonim. "Da, am dubii foarte mari în ceea ce priveşte inocenţa ei. Din nefericire, am dubii foarte rezonabile în ceea ce priveşte vinovăţia ei. Sper că va fi judecată iarăşi, dar în ceea ce priveşte una dintre celelalte acuzaţii. Poate că procuratura va putea să adune mai multe dovezi atunci".
Toţi ştiau că ea a comis crimele, dar nimeni nu putea să dovedească asta. Deci li s-a strecurat printre degete.
Cazul mai continua pe următoarele trei sau patru pagini. Procurorul districtual spusese că Annie cu siguranţă va fi judecată ca urmare a uneia dintre celelalte acuzaţii. Trei săptămâni mai târziu a spus că el niciodată n-a afirmat aşa ceva. La începutul lui februarie 1983, procuratura districtuală a emis o declaraţie spunând că, în timp ce cercetarea deceselor infantile din Spitalul Boulder era încă foarte actuală, ancheta împotriva Anniei Wilkes era închisă.
Li s-a strecurat printre degete.
Soţul ei n-a depus mărturie pentru nici una dintre părţi. Oare de ce, mă întreb? Mai erau multe pagini în album, dar putea să-şi dea seama după felul cum erau aproape lipite între ele că aproape terminase cu povestea de până acum a Anniei. Mulţumesc lui Dumnezeu!
Următoarea pagină provenea din Sidewinder Gazette din 19 noiembrie 1984. Nişte excursionişti găsiseră în partea estică a Rezervaţiei Grinder Wildlife rămăşiţele mutilate şi parţial dezmembrate ale unui tânăr.
Săptămâna care a urmat a fost identificat ca fiind Andrew Pomeroy, în vârstă de douăzeci şi trei de ani, din Cold Stream Harbour, New York. Pomeroy părăsise în septembrie anul trecut New-Yorkul cu destinaţia L.A., intenţionând să ajungă acolo făcând autostopul. Ultimele veşti, pe care părinţii lui le primiseră de la el, datau din 15 octombrie. Îi sunase cu taxă inversă din Julesburg. Corpul a fost găsit în albia unui pârâu secat. Poliţia a emis ipoteza că Pomeroy, de fapt ar fi fost ucis undeva pe lângă Autostrada 9 şi apoi adus de către apele dezgheţului în Rezervaţia Wildlife. Raportul anchetatorului a concluzionat că fusese omorât cu un topor.
Paul se întrebă, şi nu chiar academic, cam cât de departe de aici este Rezervaţia Grinder Wildlife.
Întoarse pagina, privi ultima tăietură - cel puţin până acum - şi brusc respiraţia i se opri. Era ca şi cum, după ce parcursese îngrozit necrologurile aproape insuportabile din paginile anterioare, ajunsese acum faţă în faţă cu al său.
Nu era chiar aşa, dar...
- Dar destul de aproape din punctul de vedere al oficialităţilor, spuse el cu voce joasă şi răguşită. Era din Newsweek.
Pagina de "Anunţuri". Încadrat de divorţul unei actriţe de televiziune şi moartea unui magnat al oţelului din Midwest, era acest anunţ:
DAT DISPĂRUT:
Paul Sheldon, 42, romancier binecunoscut, mai ales datorită seriei lui romanţate despre inegalabila, atrăgătoarea, voioasa Misery Chastain; dispariţia a fost semnalată de către impresarul său, Bryce Bell. "Eu cred că n-a păţit nimic" - a spus Bell - "dar aş dori să ia legătura cu mine ca să mă liniştesc. Iar fostele lui neveste doresc să ia legătura cu el ca să le uşureze conturile din bancă". Sheldon a fost văzut ultima dată acum şapte săptămâni în Boulder, Colorado, unde se dusese să-şi termine un nou roman.
Articolul era de acum două săptămâni.
Dat dispărut, asta-i tot. Doar dat dispărut. Nu sunt mort, nu e ca şi cum aş fi mort.
Dar era ca şi cum ar fi fost mort şi, brusc, simţi nevoia de medicamente, deoarece nu-l dureau numai picioarele.
Totul îl durea. Puse albumul cu grijă acolo unde-i găsise şi începu să deplaseze scaunul pe rotile spre camera de oaspeţi.
Afară, vântul bătea în rafale mai puternice decât până acum, proiectând pe casă ploaia rece, iar Paul se dădu înapoi din faţa ei, gemând înfricoşat, încercând cu disperare să-şi păstreze cumpătul şi să nu izbucnească în lacrimi.
19.
O oră mai târziu, plin de droguri şi foarte somnoros - zgomotul făcut de vând fiind mai mult liniştitor acum decât înspăimântător - gândi:
Nu o să pot să scap de aici. Nicio şansă. Oare Thomas Hardy spunea în JUDE NEŞTIUTUL? "Cineva ar fi putut trece pe acolo ca să uşureze teroarea băiatului, dar nimeni nu a apărut... deoarece nu EXISTĂ o asemenea persoană". Adevărat. Corect. Vaporul tău nu o să apară deoarece nu există bărci pentru nimeni. Călăreţul Singuratic e ocupat cu reclame pentru fulgii de cereale pentru micul dejun, iar Superman face filme în Tinsel Town. Eşti singur, Paulie. Al dracului de singur. Dar poate că aşa-i mai bine.
Deoarece probabil că, la urma urmei, tu ştii care-i răspunsul, nu-i aşa?
Da, bineînţeles că-l ştia.
Dacă voia să iasă din această situaţie, va trebui s-o ucidă.
Da. Ăsta-i răspunsul - singurul care există, cred. Deci iarăşi este vorba de acelaşi joc, nu-i aşa? Paulie... Poţi Tu?
Răspunse fără nicio ezitare.
Da. Pot.
Pleoapele i se închiseră. Adormi.
20.
Furtuna a continuat toată ziua următoare. Apoi, noaptea, norii au început să se destrame şi să se îndepărteze. În acelaşi timp, temperatura a scăzut de la douăzeci de grade până fu minus şase grade. Afară totul îngheţă. În dimineaţa celei de a doua zile pe care şi-o petrecea singur, stând lângă geam şi uitându-se afară la lumea îngheţată, o auzi pe scroafa Misery guiţând şi pe una dintre vaci mugind în grajd.
Auzea des animalele; făceau în aceeaşi măsură parte din ambianţă ca şi pendula din salon - dar, nu o auzise niciodată pe scroafă guiţând aşa. Se gândi că parcă a mai auzit-o o dată pe vacă mugind aşa, dar fusese un sunet drăcesc auzit într-un coşmar, pentru că atunci şi el fusese chinuit de durere. Se întâmplase atunci când Annie fusese plecată pentru prima dată, lăsându-l fără pilule. El crescuse în suburbiile Bostonului şi-şi petrecuse aproape toată viaţa în New-York City, dar bănuia totuşi, ce însemnau aceste mugete îndurerate ale vacii. Una dintre ele trebuia mulsă. Cealaltă, se părea că nu, poate pentru că Annie nu o mulsese constant şi îi secase laptele.
Şi scroafa?
Îi era foame. Asta era tot. Şi era de ajuns.
Animalele n-or să primească nici un ajutor. Se îndoia că Annie o să reuşească să se întoarcă, chiar dacă ar fi vrut. Acest colţ al lumii devenise un patinoar imens. Era un pic surprins de cât de multă simpatie avea pentru animale şi de mânia pe care o simţea pentru Annie, pentru felul cum ea, în arogantul ei egoism, le lăsase să sufere în grajd.
Dacă animalele tale ar putea vorbi, Annie, ele ţi-ar spune cine e ADEVĂRATA păsăruică mârşavă de aici.
În ceea ce-l privea pe el, se simţea chiar foarte bine în timpul acestor zile. Mânca din conserve, bea apă dintr-o carafă nouă, îşi lua regulat medicamentele, dormea în fiecare după-amiază. Povestea lui Misery, a amneziei şi a nebănuitei (şi spectaculos de putrede) înrudiri de sânge se îndrepta constant către Africa, unde se va desfăşura a doua parte a romanului. Ironia era că femeia îl obligase să scrie ceea ce va deveni cu siguranţă cel mai bun dintre romanele Misery. Ian şi Geoffrey se aflau acum în Southhampton, pregătind de drum un schooner numit Lorelei.
Pe Continentul Negru, Misery, care continua să intre în transe cataleptice în cele mai nepotrivite momente (şi, bineînţeles, dacă va fi înţepată de altă albină - oricând în toată viaţa ei - va muri aproape instantaneu), va fi ori ucisă ori vindecată. Deoarece, în adâncul continentului, la o sută cincizeci de mile de Lawstown, o aşezare anglo-olandeză situată în vârful cornului Coastei Barbare, trăiau Bourkaşii, cei mai periculoşi băştinaşi. Bourkaşilor li se mai spunea şi Oamenii-Albină. Puţini dintre albii care îndrăzneau să se aventureze în ţinutul Bourka se mai întorseseră vreodată, dar cei care au revenit au relatat fabuloase poveşti despre faţa unei femei, reliefată pe peretele unei terase de stâncă înaltă şi cavernoasă, o faţă neîndurătoare, cu gura căscată şi cu un rubin imens în frunte. Mai circula o poveste, - doar un zvon, desigur, dar ciudat de persistent - că în peşterile care împânzeau ca un fagure stânca din spatele frunţii cu rubinul, trăiau un soi de albine gigantice, zumzăind protector în jurul reginei lor, o monstruozitate gelatinoasă care împrăştia o otravă cumplită... şi vrăji atotputernice.
În timpul zilelor se distra cu această absurditate plăcută. Seara stătea liniştit, ascultând guiţatul scroafei şi gândindu-se cum o s-o omoare pe Lady Dragon.
Să joci "Poţi Tu?" în viaţa reală era cu totul altceva decât atunci când era copil şi stătea cu picioarele încrucişate în jurul unui cerc, sau atunci când stătea în faţa maşinii de scris. Atunci când era doar un joc (şi chiar dacă primeai bani pentru el, tot doar un joc rămânea), puteai să inventezi câteva chestii aberante şi să le faci să pară credibile - legătura dintre Misery Chastain şi domnişoara Charlotte Evelyn-Hyde, de exemplu (până la urmă s-a dovedit că ele fuseseră surori-vitrege; Misery îl va descoperi mai târziu pe tatăl ei în Africa, trăind laolaltă cu Oamenii-Albină Bourka). Totuşi, în viaţa reală, acest elixir începea să-şi piardă puterile.
Nu pentru că Paul nu încerca. În baie erau toate acele medicamente - cu siguranţă că exista o cale să le folosească ca s-o imobilizeze pe Annie, nu-i aşa? Sau cel puţin s-o facă neputincioasă şi el să aibă timp s-o ucidă? Novrilul, de exemplu. Exista berechet din rahatul ăsta, încât el nici n-ar fi nevoie s-o ucidă. Ar muri singură.
Asta-i o idee foarte bună, Paul. Îţi spun eu ce să faci. Trebuie doar să iei un pumn de capsule şi să le pui într-un recipient de îngheţată. Ea va crede că sunt bucăţele de fistic şi o să le înfulece.
Nu, bineînţeles că asta n-o să meargă. Nici nu putea să facă ceva de genul: să deschidă capsulele şi să amestece pudra cu praf de îngheţată. Novrilul pur era extrem de amar. Îl gustase şi ştia bine asta.
Era un gust pe care ea l-ar recunoaşte imediat în mijlocul dulceţii aşteptate... şi apoi, vai! tu erai, Paulie. Vai ş-amar!
Într-o poveste ar fi fost o idee destul de bună. În viaţa adevărată, totuşi, pur şi simplu nu ţinea.
Nu era sigur că şi-ar fi asumat riscul, chiar dacă praful din capsule ar fi fost aproape sau total fără gust. Nu era destul de sigură metoda, nu era fără risc. Ăsta nu era un joc; aici era vorba de viaţa lui.
Îi mai trecură alte idei prin minte, dar le îndepărtase mult mai repede. Una era să atârne ceva (imediat se gândise la maşina de scris) deasupra uşii aşa încât când va intra ea să fie ucisă sau să se prăbuşească în nesimţire. Alta era să fixeze o sârmă subţire de-a lungul scărilor. Dar în amândouă cazurile problema era aceeaşi ca şi cu bătrânul truc al Novrilului-în-îngheţată: nici una nu era destul de sigură. Descoperi că pur şi simplu nu se poate gândi la ce i s-ar putea întâmpla dacă ar încerca s-o asasineze şi ar da greş.
Pe vremea când începuse să se întunece, în a doua noapte, guiţăturile scroafei Misery continuară foarte monoton - suna ca o uşă neînchisă, ale cărei balamale ruginite scârţâiau din cauza vântului - dar Bossie Nr. 1 tăcu brusc. Paul se întrebă neliniştit dacă nu cumva ugerul animalului a explodat, provocând moartea vacii prin anemiere. Pentru un moment imaginaţia sa atât de intensă!
Încercă să-i înfăţişeze vaca zăcând moartă într-o băltoacă de lapte şi sânge, dar el, îndepărtă repede această imagine. Îşi spuse să nu mai fie aşa de netot: vacile nu mor aşa. Dar vocea care-i spunea asta nu era convingătoare. Nu avea nicio idee dacă aşa ceva se poate întâmpla. Şi, oricum, nu vaca era problema lui, nu-i aşa?
Din toate ideile tale năstruşnice, se poate trage doar o singură concluzie - vrei s-o ucizi de la distanţă, nu vrei să-ţi mânjeşti mâinile cu sângele ei. Eşti ca un om care se dă în vânt după o friptură în sânge, dar n-ar rezista nici o oră într-un abator. Dar ascultă, Paulie, şi bagă bine la cap: trebuie să înfrunţi realitatea măcar în acest moment al vieţii tale, dacă până acum n-ai făcut-o. Nimic năstruşnic. Fără cotituri. Ai înţeles?
Am înţeles.
Se duse la bucătărie şi deschise sertarele până găsi cuţitele. Alese cel mai lung satâr şi se întoarse în cameră, oprindu-se ca să şteargă urmele de pe rama uşii. Cu toate acestea, urmele trecerii lui deveneau din ce în ce mai clare.
Nu contează. Dacă nu le observă de prima dată, atunci n-o să le mai vadă niciodată.
Puse cuţitul pe noptieră, se băgă în pat şi apoi îl împinse sub saltea. Când Annie o să se întoarcă o va ruga să-i aducă un pahar cu apă rece, iar atunci când se va apleca să i-l dea, o să-i împlânte cuţitul în gât.
Nimic năstruşnic.
Paul îşi închise ochii şi adormi, iar când Cherockee-ul se întoarse la patru dimineaţa, murmurând pe alee, el nici nu se mişcă. Până când nu simţi înţepătura acului seringii în braţ şi se trezi văzându-i faţa aplecată asupra lui, nu avu nici cea mai vagă idee că ea s-a întors.
21.
La început se gândi că visează despre cartea sa, că întunericul era bezna din vis a cavernelor din spatele capului imens de piatră al Zeiţei-Albină Bourka, iar înţepătura era de albină.
- Paul?
El murmură ceva fără nici o semnificaţie - ceva ce însemna: pleacă de aici, voce din vis, pleacă.
- Paul.
Asta nu era o voce din vis, era vocea Anniei.
Se forţă să-şi deschidă ochii. Da, ea era, iar pentru moment panica lui se înteţi. Apoi pur şi simplu dispăru, ca un fluid scurgându-se într-un canal parţial înfundat.
- Ce dracu'...!
Era total dezorientat. Ea stătea acolo în umbră, ca şi cum n-ar fi fost deloc plecată, purtând una dintre fustele ei de lână şi un pulover demodat; văzu acul din mâna ei şi înţelese că n-a simţit o înţepătură, ci o injecţie.
Ce dracu' - oricum era acelaşi lucru. Fusese prins de zeiţă. Dar ce îi făcuse ea...?
Panica aceea cumplită încercă iarăşi să se întoarcă, şi iarăşi se lovi de un circuit mort. Tot ce putea el simţi era un fel de surpriză. Şi un fel de curiozitate intelectuală despre locul de unde venise ea şi de ce acum. Încercă să-şi ridice mâinile, iar acestea se mişcară puţin... dar, doar puţin. Le simţea de parcă ar fi avut atârnate de ele nişte greutăţi invizibile. Căzură înapoi pe cearşaf cu o mică bufnitură scurtă.
Nu contează cu ce m-a amorţit ea. E ca şi cuvântul de pe ultima pagină a unei cărţi. Este SFÂRŞITUL.
Acest gând nu-i provocă teamă. În schimb simţi un fel de euforie calmă.
Cel puţin ea a încercat să-l facă blând... să-l facă...
- Ah, aici eşti! spuse Annie, şi adăugă cu o cochetărie hodorogită: Te văd, Paul... ochii aceia albaştri. Ţi-am spus vreodată ce ochi albaştri superbi ai? Dar bănuiesc că ţi-au spus alte femei - femei care erau mult mai drăguţe decât mine şi mult mai îndrăzneţe în exprimarea afecţiunii lor pentru tine.
S-a întors. S-a întors noaptea, pe furiş, şi m-a omorât, cu seringa sau cu o înţepătură de albină, n-are
importanţă, şi nu mi-a folosit la nimic cuţitul de sub saltea. Acum sunt doar ultimul număr din considerabilul şir de cadavre ale lui Annie.
Apoi, în timp ce amorţeala euforică dată de injecţie se întindea, el gândi aproape cu umor:
Ce Şeherezadă proastă m-am dovedit a fi.
Se gândi că într-o clipă somnul se va întoarce - un somn final - dar nu veni.
O văzu băgând seringa în buzunarul fustei, iar apoi aşezându-se pe pat... nu unde stătea ea de obicei; ea se aşeză pe piciorul patului şi, pentru o clipă, îi văzu doar spatele masiv, impenetrabil, atunci când ea se aplecă, ca şi cum ar fi vrut să verifice ceva. Auzi un trosc de lemn, un clanc de metal, iar apoi un sunet tremurat pe care-l mai auzise cândva. După un moment îşi aminti.
Ia chibriturile, Paul.
Diamond Blue Tips. Nu ştia ce altceva mai avea ea acolo, lângă piciorul patului, dar unul dintre ele era o cutie de chibrituri Diamond Blue Tips.
Annie se întoarse spre el şi iarăşi îi zâmbi. Nu ştia ce altceva se mai întâmpla, dar depresia ei nervoasă trecuse. Îşi îndepărtă o şuviţă de păr şi şi-o puse după ureche cu un gest feciorelnic. Era ciudat gestul dacă-l asociai cu semi-luciul mat, murdar, al şuviţei.
Semi-luciul mat, oh, băiete tre' să-ţi aminteşti expresia asta, care nu-i deloc rea, oh, băiete, sunt drogat acum, tot trecutul a fost un prolog la rahatul ăsta, hei, individa asta este principalul, oh, drace, sunt nenorocit, dar ăsta-i rahatul cu moţ de cristal, plutind pe un val imens într-un Rolls, asta este...
- Ce vrei la început, Paul? întrebă ea. Vestea bună sau cea proastă?
- Vestea bună la început.
Reuşi să scoată un rânjet prostesc.
- Cred că vestea proastă este că ăsta-i SFÂRŞITUL, nu? Bănuiesc că nu ţi-a plăcut prea mult cartea, nu-i aşa? Destul de rău... am încercat. Chiar am lucrat. Tocmai începeam să... ştii tu... Începeam să mă grăbesc.
Îl privi cu reproş.
- Iubesc cartea, Paul! Ţi-am spus asta şi eu nu mint niciodată. Îmi place atât de mult, încât nu mai vreau să mai citesc nimic din ea până la sfârşit. Îmi pare rău că o să te oblig să-ţi completezi singur n-urile, dar... este ca şi cum m-aş uita pe gaura cheii.
Rânjetul lui prostesc deveni şi mai mare; se gândea că în curând colţurile gurii i se vor uni la spate, o să facă acolo un nod şi mare parte din ele, pur şi simplu, vor cădea pe jos. Poate că ar ateriza în plosca de lângă pat.
Într-o parte adâncă, îndepărtată a mintii lui, acolo unde drogul nu ajunsese încă, sirenele de alarmă începură să sune. Ei îi plăcea mult cartea, ceea ce însemna că nu are de gând să-l omoare. Orice altceva, dar nu avea de gând să-l ucidă. Iar, doar dacă nu cumva opinia lui despre Annie Wilkes era total greşită, asta însemna că ea i-a pregătit ceva mult mai rău.
Acum lumina din cameră nu părea slabă; arăta splendid de pură, superb de plină de farmecul ei gri şi supranatural; îşi putea imagina cocorii care se întrevedeau în ceaţa metalica stând tăcuţi într-un picior lângă un lac de munte; îşi putea imagina fulgii de mică din rocile care ies dintre firele de iarbă primăvăratică din pajiştile de munte, strălucind în lumina aceea precum cioburile de sticlă; îşi putea imagina pitici îndreptându-se cu paşi mărunţi şi harnici spre muncă, mergând în şir printre frunzele de iederă umede de rouă...
Oh, BĂIETE, chiar că eşti drogat! gândi Paul şi chicoti uşor.
Annie îi zâmbi.
- Vestea bună - spuse ea - este că maşina ta a dispărut. Mi-am făcut foarte multe griji în privinţa ei, Paul. Ştiam că trebuie o furtună ca asta ca să mă descotorosesc de ea şi probabil că nici asta n-ar fi fost de ajuns. Dezgheţul de primăvară m-a descotorosit de acea păsăruică mârşavă care a fost Pomeroy, dar o maşină este mult mai grea decât un om, nu-i aşa? Chiar decât un om plin de cockadoodie cum a fost el. Dar furtuna şi dezgheţul combinate au fost îndeajuns ca să săvârşească asta. Maşina ta a dispărut. Asta era vestea bună.
- Ce...
Alte alarme stinse se declanşară. Pomeroy... ştia numele dar nu se putea gândi de unde-i ştia. Apoi îşi aminti. Pomeroy. Ultimul, marele Andrew Pomeroy, douăzeci şi trei de ani, din Cold Stream Harbor, New York. Găsit în Rezervaţia Grinder Wildlife, unde dracu' o mai fi fost şi asta.
- Lasă, Paul, spuse ea cu vocea afectată pe care el o ştia aşa de bine. Nu trebuie să-ţi fie ruşine. Ştiu că ştii cine a fost Andrew Pomeroy, fiindcă ştiu că mi-ai citit albumul. Bănuiesc că într-un fel am sperat că ai să mi-l citeşti; altfel de ce l-aş fi lăsat afară? Dar am vrut să mă conving, ştii - m-am convins. Şi bineînţeles, semnele erau rupte.
- Semnele, spuse el fără vlagă.
- O, da. Am citit odată despre o metodă prin care te poţi asigura dacă cineva ţi-a umblat prin sertare. Lipeşti un semn foarte subţire de-a curmezişul lor, iar dacă atunci când te întorci găseşti unul rupt, ştii, nu-i aşa? Ştii că cineva şi-a vârât nasul printre lucrurile tale. Vezi ce uşor e?
- Da, Annie...
O asculta, dar ceea ce voia de fapt să facă era să intre în lumina aceea superbă.
Ea se aplecă din nou să verifice ceea ce avea ea la piciorul patului; iarăşi se auzi un clinc-clanc surd, un lemn lovindu-se de un obiect de metal, apoi se întoarse, îndepărtându-şi iar absentă părul de pe faţă.
- Aşa am făcut şi cu albumul meu - doar că nu am folosit semne, ştii tu; am folosit fire de păr din capul meu. Le-am pus de-a lungul cărţii, în trei locuri diferite, şi când am venit în această dimineaţă - foarte, devreme, furişându-mă ca un şoricel ca să nu te scol - toate firele dispăruseră, deci am ştiut că te-ai uitat la albumul meu.
Se opri şi zâmbi. Pentru Annie era un zâmbet jovial, dar avea totuşi o calitate dezagreabilă, pe care el n-o putea identifica.
- Să nu crezi că am fost surprinsă. Ştiam că tu ai mai ieşit din cameră. Astea erau veştile proaste. Ştiu de mult, mult timp, Paul.
Bănuia că ar fi trebuit să se simtă mânios şi înspăimântat. Ea ştiuse, ştiuse aproape de la început, se părea... dar nu putea să simtă decât acea plutitoare, visătoare euforie, iar ceea ce spunea ea nu părea chiar la fel de important ca acea calitate a luminii care se intensifica în timp ce ziua se apropia de amiază.
- Dar - spuse ea cu aerul unui om care se reîntoarce la treburi serioase - vorbeam despre maşina ta. Eu am cauciucuri cu ţinte, Paul, şi la cabana mea din munţi am lanţuri pentru ele. Ieri după-amiază mă simţeam mult mai bine - acolo sus mi-am petrecut aproape tot timpul în genunchi, rugându-mă, iar răspunsul a venit aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, şi era chiar foarte simplu, aşa cum este de obicei. Ce-i dai lui Dumnezeu prin rugăciuni, Paul, El îţi reîntoarce înmiit. Deci am pus lanţurile pe roţi şi m-am furişat înapoi aici. Nu a fost uşor şi ştiam că as putea să fac vreun accident în ciuda ţintelor şi a lanţurilor. Şi mai ştiam că rar se întâmplă un "accident minor" pe drumurile astea şerpuite de munte. Dar mă simţeam în siguranţă, fiindcă la fel de bine ştiam că sunt în mâinile lui Dumnezeu.
- Este foarte înălţător ce spui tu, Annie, îngăimă Paul.
Ea îi aruncă o privire care fu pe moment surprinsă şi puţin suspicioasă... iar apoi se relaxă şi zâmbi.
- Am un cadou pentru tine, Paul, spuse ea încet, şi înainte s-o poată întreba ce era - nu prea era sigur dacă dorea vreun cadou de la Annie - ea continuă:
- Drumurile erau teribil de îngheţate. De două ori era aproape să ies de pe sosea... A doua oară, Bătrâna Bessie a descris un cerc complet şi a continuat să alunece la vale!
Annie râse voioasă.
- Apoi m-am împotmolit într-un troian - asta se întâmpla pe le miezul nopţii - dar un echipaj de la Departamentul Lucrărilor Publice din Eustice a trecut pe acolo şi m-a scos afară.
- Bravo pentru cei de la Departamentul Lucrărilor Publice din Eustice, spuse Paul, dar ceea ce se auzi era foarte neclar: Brrvo pencei dla Deparrentul Lucrr Pullice dn Estice.
- Ultimele două mile de pe şoseaua teritorială au fost bucata cea mai grea. Şoseaua teritorială este Route 9, ştii. Drumul pe care erai tu când ai făcut accidentul. Era acoperit cu nisip până la ieşirea din ţinut. M-am oprit la locul accidentului şi am căutat maşina ta. Ştiam ce trebuie să fac dacă o găsesc. Pentru că ar urma întrebări, şi eu aş fi prima căreia îi vor pune ei întrebări, pentru motivele pe care cred că le ştii.
Sunt cu mult înaintea ta, Annie, gândi el. Am examinat acest scenariu acum trei săptămâni.
- Unul dintre motivele pentru care te-am adus aici a fost pentru că mi se părea a fi mai mult decât o coincidenţă... mi se părea a fi la mijloc mâna Providenţei.
- Ce părea a fi mâna Providenţei, Annie? îngăimă el.
- Maşina ta era exact în acelaşi loc în care m-am descotorosit eu de tâmpitul ăla de Pomeroy. Cel care a zis că e artist.
Flutură o mână în semn de dispreţ, îşi mişcă picioarele şi se auzi iarăşi acel clincănit când unul dintre ele lovi ceea ce avea ea acolo jos.
- L-am luat în maşină când mă întorceam de la Estes Park. Mă dusesem acolo la o expoziţie de ceramică. Îmi plac figurinele din ceramică.
- Am observat, spuse Paul. Vocea lui părea că vine de la ani-lumină depărtare.
- Căpitane Kirk! Se aude o voce care vine din sub-eteric, gândi el, şi chicoti uşor. Acea parte adânc îngropată în el - partea pe care drogul nu o putea ajunge - încerca să-l avertizeze să-şi ţină gura, să tacă; dar ce sens avea?
Ea ştia. Bineînţeles că ea ştie - Zeiţa-Albină Bourka ştie tot.
- Mi-a plăcut în special pinguinul pe blocul de gheaţă.
- Mulţumesc, Paul... e drăgălaş, nu-i aşa? Pomeroy făcea autostopul. În spate avea un rucsac. A spus că e artist, deşi am descoperit mai târziu că nu era nimic altceva decât un hipie, o păsăruică mârşavă drogată, care, în ultimele luni spălase vasele într-un restaurant din Estes Park. Când i-am spus că am o casă în Sidewinder, a spus că asta-i o adevărată coincidenţă. Mi-a spus că şi el se duce la Sidewinder. Spunea că primise un angajament de la o revistă din New York. Se ducea sus la hotelul acela vechi ca să picteze ruinele. Schiţele lui urmau să completeze un articol pe care-l pregătea revista. E vorba de un hotel vechi, faimos, pe nume Overlook. A ars acum zece ani. Administratorul i-a dat foc. Era nebun. Toată lumea din oraş spune asta. Dar n-are importanţă: a murit.
- L-am luat pe Pomeroy să stea cu mine. Am fost amanţi.
Îl privi cu ochii negri arzându-i pe chipul lătăreţ, păstos, iar Paul gândi:
Dacă Andrew Pomeroy a putut să şi-o scoale pentru tine, Annie, înseamnă că era tot atât de nebun ca şi administratorul care a incendiat hotelul.
- Apoi am descoperit că el n-avea nici un fel de angajament ca să facă schiţe ale hotelului. Le făcea doar pentru că dorea el şi spera să le vândă. Nici măcar nu era sigur că revista va scrie vreun articol despre Overlook. Am descoperit asta destul de repede! După aceea, am aruncat o privire în mapa lui cu desene. Mi se părea că am tot dreptul să fac aşa ceva. La urma urmei, el se hrănea cu mâncarea mea şi dormea în patul meu. În mapă nu erau decât opt sau nouă schiţe şi erau îngrozitoare.
Faţa ei se încreţi şi pentru un moment avu aceeaşi expresie pe care o avusese când imitase scroafa.
- Eu aş fi putut să desenez mai bine! A venit în timp ce eu mă uitam şi s-a înfuriat. Mi-a spus că-mi vâr nasul unde nu-mi fierbe oala. Eu i-am spus că nu poate fi vorba de aşa ceva atunci când mă uit la lucruri care sunt în propria mea casă. I-am spus că dacă el e artist, atunci eu sunt Madame Curie. Râdea de mine. Deci eu... eu...
- L-ai ucis, spuse Paul.
Vocea lui suna parcă din depărtare şi de undeva din timpuri străvechi.
Ea zâmbi stânjenită spre perete.
- Ei bine, cred că s-a întâmplat ceva de genul ăsta. Nu-mi aduc prea bine aminte. Doar când a fost mort. Asta-mi amintesc. Îmi amintesc că i-am făcut baie.
El o privi înmărmurit şi simţi o groază bolnăvicioasă. Îşi închipui scena - corpul gol al lui Pomeroy plutind în cada de la parter ca o bucată de cocă, capul sprijinindu-se câş de margine, ochii deschişi pironiţi în tavan...
- A trebuit să fac asta, spuse ea dezvelindu-şi gingiile. Probabil că tu nu ştii ce poate să facă poliţia doar cu o bucată de aţă, sau cu murdăria de sub unghiile cuiva, sau chiar cu praful din părul unui cadavru? Tu nu ştii, dar eu am lucrat toată viaţa în spitale şi ştiu! Eu ştiu! Eu ştiu despre cri-mi-NA-LIS-ti-că!
Ea se îndrepta spre una dintre acele izbucniri tipice, marea Annie Wilkes, iar el ştia că ar trebui să încerce să spună ceva care, cel puţin temporar, ar dezamorsa-o, dar parcă gura îi era amorţită, neputincioasă.
- Toţi îmi vor capul, toţi! Crezi că m-ar fi ascultat dacă aş fi încercat să le spun cum a fost? Crezi? O, nu! Ei ar fi spus probabil ceva aberant, de genul că m-am dat la el, iar el a râs de mine şi deci eu l-am ucis! Probabil că aşa ceva ar fi zis!
Şi ştii ceva, Annie? Ştii ceva? Cred că asta s-ar putea să fie ceva mai aproape de adevăr.
- Păsăruicile mârşave din zona asta ar spune orice numai ca să mă bage în bucluc, sau să-mi murdărească numele.
Se opri, nu chiar gâfâind, dar respirând greu, uitându-se fioroasă la el ca şi când l-ar fi invitat să îndrăznească s-o contrazică. Doar să îndrăznească!
Apoi păru că a reuşit să se controleze şi continuă cu o voce mai calmă:
- Am spălat... ei bine... ceea ce rămăsese din el... şi hainele lui. Ştiam ce trebuie să fac. Afară ningea, prima ninsoare adevărată a anului şi ei spuneau că până dimineaţa se va depune un strat de treizeci de centimetri. I-am pus hainele într-un sac de plastic, corpul l-am învelit în cearşafuri şi am dus totul în albia aceea secată de lângă Route 9, după ce s-a înserat. Am mai mers cam o milă la vale faţă de locul unde s-a răsturnat maşina ta. Am mers până când am ajuns în pădure şi am aruncat totul. Probabil că tu crezi că l-am ascuns, dar nu-i aşa. Ştiam că zăpada o să-l acopere şi m-am gândit că dezgheţul primăverii o să-l ducă departe dacă îl las în albia pârâului. Şi chiar asta s-a întâmplat, cu excepţia faptului că n-am crezut că o să ajungă aşa de departe. Zău! P-onoarea mea! I-au găsit corpul la un an după... după ce a murit şi la aproape douăzeci şi şapte de mile depărtare. De fapt, ar fi fost mai bine dacă n-ar fi ajuns atât de departe, deoarece totdeauna sunt turişti şi zoologi în Rezervaţia Grinder. Pădurile de pe aici sunt mult mai puţin umblate. Zâmbi.
- Şi acum, acolo este maşina ta, Paul - undeva între Route 9 şi Rezervaţia Grinder Wildlife, undeva în pădure. Este destul de departe ca să nu poţi s-o vezi de pe şosea. Am un reflector pe una din laturile Bătrânei Bessie, şi este destul de puternic, dar valea este goală până la pădure. Atunci când apele o să mai scadă puţin, cred că o să mă duc pe jos să verific, dar sunt sigură că e la adăpost. Peste doi sau trei ani o s-o găsească vreun vânător, toată ruginită şi plină cu veveriţe care-şi vor face cuiburi din banchete şi, până atunci, tu o să-mi termini romanul şi vei fi la New York sau Los Angeles, sau oriunde o să te hotărăşti să te duci, şi eu o să-mi trăiesc aici viaţa liniştită. Poate că o să corespondăm câteodată.
Ea zâmbi vag - zâmbetul unei femei care vede un castel printre nori - apoi zâmbetul dispăru şi ea trecu iarăşi la treburi serioase.
- Deci m-am întors aici şi pe drum m-am gândit foarte mult. Trebuia, pentru că dacă maşina ta a dispărut, asta însemna că tu într-adevăr mai puteai să stai, puteai să-mi termini cartea. Ştii, nu prea eram sigură că o să poţi să faci asta, deşi n-am vrut să ţi-o spun ca să nu te amărăşti. În parte n-am vrut să te amărăsc deoarece ştiam că atunci n-ai fi putut să scrii, dar asta sună mult mai rece decât sentimentele pe care le-am avut eu, dragul meu. Vezi tu, am început prin a iubi doar acea parte a ta care inventează poveşti atât de minunate, deoarece este singura parte pe care o deţin - despre rest nu ştiam nimic, şi am crezut că ar putea fi chiar foarte neplăcut. Nu sunt o dobitoacă, să ştii. Am citit despre unii dintre aşa-zişii "autori-faimoşi", şi ştiu că adeseori ei sunt destul de dezagreabili. Zău aşa, F. Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway şi acel taur furios din Mississippi - Faulkner sau cum îl cheamă - tipii ăştia s-ar putea să fi câştigat Premiul Pulitzer şi altele, dar nu erau nimic altceva decât nişte puturoşi cockadoodie. Alţii, tot aşa, - când nu scriau poveşti minunate, îşi petreceau timpul bând şi umblând cu curve; consumând droguri şi dracu' ştie ce mai altceva.
- Dar tu nu eşti aşa şi după un timp am început să-l cunosc pe întregul Paul Sheldon şi, sper că nu te sperii că-ţi spun asta, dar am început să iubesc şi cealaltă parte.
- Mulţumesc, Annie, spuse el de pe vârful valului strălucitor pe care se afla, dar gândi:
Dar s-ar putea să mă fi citit greşit, ştii - vreau să spun, situaţiile care-i duc în ispită pe oameni au fost cu severitate stârpite aici. E cam greu să colinzi barurile când ai o pereche de picioare rupte, Annie. În ce priveşte consumul de droguri, o am pe Zeiţa-Albină Bourka să facă asta pentru mine.
- Dar tu doreşti să stai? continuă ea. Asta e o întrebare pe care a trebuit să mi-o pun mie şi oricât de mult mi-ar plăcea să-mi pun ochelari de cal, ştiam răspunsul la ea - îl ştiam chiar înainte de a vedea semnele de acolo de pe uşă.
Ea arăta cu degetul şi Paul zâmbi:
Pun pariu că ea a ştiut aproape chiar de la început. Ochelari de cal? Nu tu, Annie. Niciodată. Dar mi i-am pus eu destul de des pentru amândoi.
- Îţi aminteşti de prima dată când am plecat? După ce ne-am certat prosteşte pentru hârtia aia?
- Da, Annie.
- Atunci ai ieşit tu pentru prima dată, nu-i aşa?
- Da.
Nu avea niciun sens să nege.
- Bineînţeles. Îţi doreai pilulele. Ar fi trebuit să ştiu că o să faci orice ca să-ţi iei pilulele, dar când mă înfurii, devin... ştii tu.
Chicoti puţin nevoasă. Paul nu i se alătură, nici măcar nu zâmbi. Amintirea acelei dureri distrugătoare, a nesfârşitei intervenţii a vocii fantomatice a comentatorului sportiv, transmiţând în direct, era încă prea puternică.
Da, ştiu cum devii, gândi el.
- La început n-am fost foarte sigură. O, am văzut că unele dintre figurinele de pe măsuţa din salon fuseseră mişcate de la locul lor, dar am crezut că s-ar putea ca eu însămi să fi făcut asta - am momente când nu-mi aduc aminte de nimic. Mi-a trecut prin minte că tu ai ieşit din cameră, dar apoi m-am gândit:
Nu, asta-i imposibil. E aşa de bolnav şi, în plus, am încuiat uşa.
Chiar m-am asigurat că cheia este încă în buzunarul meu, şi era. Apoi mi-am amintit că tu erai în scaun. Deci, poate... Unul dintre lucrurile pe care le înveţi când ai fost timp de zece ani o asistentă medicală este că întotdeauna este înţelept să verifici posibilităţile.
- Deci m-am uitat la lucrurile pe care le ţin în baia de la parter - în majoritate sunt mostre pe care le-am adus din când în când acasă atunci când lucram; ar trebui să vezi toate materialele care se perindă prin spitale, Paul! Şi deci, din când în când, am luat şi eu câte ceva... hm... ce era în plus... şi nu eram singura. Am fost destul de deşteaptă ca să nu iau medicamente bazate pe morfină. Acestea se ţin sub cheie. Le numără. Le ţin evidenţa. Şi dacă au vreo bănuială că vreo asistentă, ştii tu, ciupeşte - aşa numesc ei asta - o urmăresc până când se conving. Apoi, bang!
(Annie, îşi lovi mâna foarte tare.)
- Sunt concediate şi majoritatea nu-şi mai pun niciodată pe cap boneta albă. Eu am fost mai deşteaptă. Când m-am uitat la cutiile alea de carton, a fost la fel ca şi când am văzut figurinele din salon. M-am gândit că lucrurile din ele au fost puţin amestecate între ele, şi am fost aproape sigură că una dintre cutii, care fusese la fund înainte, era acum deasupra celorlalte, dar nu eram sigură. Şi aş fi putut să fac chiar eu asta când am fost... ei bine... când am fost preocupată. Apoi, două zile mai târziu, tocmai când mă decisesem s-o las baltă, am venit să-ţi aduc medicamentele de după-amiază. Tu încă dormeai. Am încercat să apăs pe clanţă, dar, timp de câteva secunde, n-a funcţionat - era ca şi cum uşa ar fi fost încuiată. Apoi a mers, iar eu am auzit ceva zornăind în interiorul încuietorii. După aceea, tu ai început să te trezeşti, deci ţi-am dat pilulele ca de obicei. Ca şi cum n-aş fi bănuit. Mă pricep la asta, Paul. Apoi te-am ajutat să stai în scaun ca să poţi să lucrezi. Iar când te-am ajutat în acea după-amiază m-am simţit ca şi Sfântul Paul în drum spre Damasc. Mi s-au deschis ochii. Am văzut cât de mult din culoare îţi revenise în obraji. Am observat că-ţi mişcai picioarele. Te dureau, ţi le puteai mişca doar puţin, dar ţi le mişcai. Iar braţele tale îşi recăpătaseră, de asemenea, forţa. Am văzut că erai iarăşi aproape sănătos. Atunci am început să realizez că aş putea avea probleme cu tine, chiar dacă nimeni din afară nu bănuia nimic. M-am uitat la tine şi am văzut că s-ar putea să nu fiu singura de aici care ştie să păstreze secretele. În seara aceea ţi-am înlocuit medicamentele cu unele ceva mai puternice, iar atunci când am fost sigură că nu o să te trezeşti chiar dacă sub patul tău ar exploda o grenadă, mi-am luat mica mea geantă cu scule de pe raftul din pivniţă şi am scos broasca din uşă. Şi uite ce am găsit eu!
Scoase ceva mic şi negru din unul din buzunarele cămăşii bărbăteşti. Îl depuse în mâna lui amorţită.
El o aduse aproape de faţă şi se uită prosteşte la ea. Era o bucată îndoită şi răsucită dintr-o agrafă de păr.
Paul începu să chicotească. Nu se putea abţine.
- Ce-i aşa de nostim, Paul?
- În ziua în care ai plecat să-ţi plăteşti taxele. Trebuia să deschid iarăşi uşa. Scaunul pe rotile a fost aproape prea mare ― a lăsat urme negre. Voiam să le şterg dacă puteam.
- Ca să nu le văd eu.
- Da. Dar deja le văzusesi, nu-i aşa?
- După ce mi-am văzut în broască una dintre agrafele mele nenorocite? Poţi să fii foarte sigur că da.
Paul aprobă şi râse mai tare. Râdea atât de tare încât ochii îi lăcrimau. Toată truda lui... toate problemele pe care şi le făcuse... toate pentru nimic. Totul părea acum delicios de amuzant.
- Mi-era teamă că bucata aia de agrafă o să-mi încurce planurile... dar n-a fost aşa, spuse el. Nici măcar n-am auzit-o zornăind înăuntru. Iar pentru asta exista un motiv foarte bun, nu-i aşa? N-a zornăit pentru că ai scos-o tu de acolo. Ce actriţă bună eşti, Annie!
- Da, spuse ea şi zâmbi vag. Ce actriţă sunt!
Îşi mişcă picioarele. Bufnetul surd al bucăţii de lemn de la piciorul patului se auzi iarăşi.
22.
- De câte ori, în total, ai ieşit din cameră?
Cuţitul. Oh, Cristoase, cuţitul.
- De două ori. Nu - aşteaptă. Am mai ieşit o dată ieri după-amiază pe la ora cinci. Ca să-mi umplu carafa cu apă.
Era adevărat; îşi umpluse carafa. Dar omisese adevăratul motiv pentru cea de a treia ieşire. Adevăratul motiv se găsea sub saltea. Prinţesa şi Mazărea. Paul şi Cuţitul de Măcelărie. De trei ori, punând la socoteală drumul pentru apă.
- Spune adevărul, Paul.
- Doar de trei ori, jur. Şi niciodată ca să evadez. Pentru numele lui Dumnezeu, eu scriu o carte aici, cred că ai observat.
- Nu folosi în van numele Domnului, Paul.
- Nu-l mai folosi tu pe al meu în acest mod şi poate că o să mă opresc. Prima dată, aveam dureri atât de mari încât credeam că cineva m-a băgat în iad de la genunchi în jos. Şi cineva a făcut-o. Tu, Annie.
- Taci din gură, Paul!
- A doua oară, am vrut doar să iau ceva de mâncare, şi să mă asigur că am câteva rezerve aici, în caz că tu aveai de gând să lipseşti mult, continuă el, ignorând-o. Apoi mi s-a făcut sete. Asta-i tot. Niciun fel de mare complot.
- Bănuiesc că n-ai încercat telefonul în nici una din dăţi, că nu te-ai uitat la încuietori - deoarece tu eşti un băiat atât de bun.
- Bineînţeles că am încercat telefonul. Bineînţeles că m-am uitat la încuietori... nu că aş fi ajuns foarte departe în baia de nămol care era afară, chiar dacă ai fi lăsat uşile deschise.
Drogul îl asalta în valuri din ce în ce mai mari şi acum el dorea ca ea să tacă şi să plece. Îl drogase îndeajuns ca să spună adevărul - îi era teamă că, în timp, va trebui să plătească consecinţele. Dar până atunci, dorea să doarmă.
- De câte ori ai ieşit afară?
- Ţi-am spus...
- De câte ori?
Tonul vocii ei se ridică.
- Spune adevărul!
- Îl spun! De trei ori!
- De câte ori, fir-ai al dracului?
În ciuda cantităţii uriaşe de anestezic pe care ea i-o injectase, lui Paul începu să-i fie frică.
Cel puţin, dacă-mi face ceva, nu poate să mă doară prea tare... şi doreşte ca eu să termin cartea... aşa a zis...
- Mă tratezi ca pe o proastă.
El observă cât de lucioasă era pielea ei, ca un fel de folie de plastic mulată peste o stâncă. Părea că în acea faţă nu existau pori.
- Annie, jur...
- O, mincinoşii pot să jure! Mincinoşulor le place să jure! Ei bine, dă-i înainte şi tratează-mă ca pe o proastă, dacă asta doreşti. E bine. E o ipocrizie din partea ta. Tratează o femeie care nu-i proastă ca şi cum ar fi, şi acea femeie şi-o va lua întotdeauna înainte. Lasă-mă să-ţi spun Paul - am pus semne şi fire de păr peste tot în casa asta şi pe multe dintre ele le-am găsit mai târziu deranjate. Deranjate sau dispărute... chiar aşa, dispărute... puuf! N-am pus doar în album, ci şi pe holul ăsta şi de-a lungul toaletei mele de sus... În magazie... peste tot.
Annie, cum as fi putut să intru în magazie când uşa are încuietorile alea? voia el s-o întrebe, dar ea nu-i dădu timp, continuând.
- Acum îi dai înainte şi-mi tot spui că ai ieşit doar de trei ori, domnule Ştie-tot, şi am să-ţi spun eu ţie cine-i prostul.
El o privi fix, ameţit, dar uimit. Nu ştia cum să-i răspundă. Totul era atât de paranoic... atât de demenţial...
Dumnezeule, gândi el, uitând brusc de magazie, la etaj? A spus ea LA ETAJ?
- Annie, pentru numele lui Dumnezeu, cum aş fi putut ajunge la etaj?
- Oh, CORECT! strigă ea, cu vocea spartă. Oh, BINEÎNŢELES! Am intrat aici acum câteva zile şi tu reuşiseşi să ajungi în scaunul cu rotile de unul singur! Dacă-i putut face asta, ai putut să ajungi la etaj! Te-ai putut târî!
- Da, cu picioarele mele rupte şi cu genunchiul zdrobit, spuse el.
Iarăşi apăru acea expresie de crevasă; acel întuneric plin de lilieci de sub luminiş. Annie Wilkes dispăruse. Zeiţa-Albină Bourka era aici.
- N-ar trebui să faci pe deşteptul cu mine, Paul, şopti ea.
- Ei bine, Annie, unul dintre noi ar trebui cel puţin să încerce, iar tu nu faci o treabă, prea bună. Dacă doar ai încerca să vezi cât de ne...
- De câte ori?
- Trei.
- Prima oară ca să iei medicamente.
- Da. Capsule de Novril.
- A doua oară ca să iei mâncare.
- Corect.
- Şi a treia oară ca să umpli carafa.
- Da, Annie. Sunt atât de ameţit.
- Ai umplut-o în baia de la capătul holului.
- Da...
- O dată pentru medicamente, o dată pentru mâncare şi o dată pentru apă.
- Da, ţi-am spus! încercă să urle, dar reuşi doar un croncănit fără putere.
Ea îşi băgă iarăşi mâna în buzunarul de la fustă şi scoase afară cuţitul de măcelărie; lama lui ascuţită străluci în lumina crudă a dimineţii. Se întoarse brusc şi aruncă cuţitul. Îl aruncă cu graţia fatală, pe jumătate nepăsătoare, a unui artist de circ. Se împlântă vibrând în tencuiala de sub poza Arcului de Triumf.
- Am cercetat sub salteaua ta, cu puţin înainte de a-ţi face injecţia pre-op. Mă aşteptam să găsesc capsule, dar cuţitul a fost o totală surpriză. Aproape că m-am tăiat. Dar nu tu l-ai pus acolo, nu-i aşa?
El nu răspunse. Mintea lui se rotea şi cădea în gol ca un "mountainrusse" defect. Injecţie pre-op? Asta a spus ea oare? Pre-op?
Brusc, fu pe deplin convins că ea intenţiona să scoată cuţitul din perete şi să-l castreze cu el.
- Nu, nu tu l-ai pus acolo. Tu ai ieşit afară o dată pentru medicamente, o dată pentru mâncare şi o dată pentru apă. Acest cuţit trebuie să fi... cum să nu? trebuie să fi plutit până aici şi să se fi băgat sub saltea de unul singur. Da, asta trebuie să se fi întâmplat!
Annie râse ironic.
PRE-OP??? Dragă Doamne, asta a spus ea?
- Dracu' să te ia? ţipă ea. Afurisit să fii! De câte ori?
- Bine! Bine! Am luat cuţitul când m-am dus după apă! Mărturisesc! Dacă tu crezi că asta înseamnă că am fost afară de mai multe ori, dă-i înainte, completează spaţiile goale! Dacă tu vrei să fie de cinci ori, de cinci ori a fost. Dacă vrei să fie de douăzeci, de cincizeci, sau de o sută de ori, atunci aşa a fost. O să recunosc. De câte ori crezi tu că a fost, Annie, de atâtea ori a fost.
Pentru o clipă, în furia şi în ameţeala provocată de drog, pierduse noţiunea îngrozitoare a expresiei injecţie pre-op.
Dorea să-i spună atât de multe, voia să i le spună, deşi ştia că un paranoic feroce ca Annie ar respinge ceea ce era evident. Fusese umezeală; scociul nu rezista la umezeală; în multe din cazuri, micile ei capcane, de bună seamă se dezlipiseră pur şi simplu şi plutiseră până în altă parte a casei, purtate de curent. Şi apoi şobolanii.
Fiind aşa de multă apă în pivniţă şi cu stăpâna fermei plecată, el îi auzise prin pereţi. Bineînţeles. Umblaseră prin casă - şi au fost, fără îndoială, atragi de porcăria pe care Annie o lăsase în urmă. Şobolanii erau probabil vârcolacii care distruseseră marea majoritate a semnelor Anniei. Dar ea ar respinge asemenea idei. În mintea ei, el era aproape pregătit să participe la Maratonul din New-York.
- Annie... Annie, la ce te-ai referit când ai spus că mi-ai făcut o injecţie pre-op?
Dar Annie era încă fixată pe cealaltă chestiune.
- Eu zic că au fost şapte ieşiri, spuse ea blând. Cel puţin şapte. Au fost şapte?
- Dacă tu vrei să fie şapte, şapte au fost. La ce te-ai referit când ai spus...
- Văd ca ai de gând să fii îndărătnic, spuse ea. Cred că tipii ca tine se obişnuiesc atât de bine să mintă pentru a-şi asigura traiul, aşa încât nu se pot opri să facă asta şi în viaţa reală. Dar e în ordine, Paul. Deoarece principiul nu se schimbă dacă tu ai fost afară de şapte ori, sau de şaptezeci, sau de şaptezeci şi şapte de ori. Principiul nu se schimbă, şi nici răspunsul.
El plutea, plutea, plutea îndepărtându-se. Îşi închise ochii şi o auzi vorbind ca de la mare distanţă... ca o voce supranaturala venind din nori.
Zeiţă, gândi el.
- Ai citit vreodată despre perioada de început a minelor de diamante din Kimberly, Paul?
- Am scris o carte despre ea, spuse el fără nici un motiv şi râse.
(pre-op? injecţie pre-op?)
- Câteodată muncitorii băştinaşi furau diamante. Le înfăşurau în frunze şi le băgau m rect. Dacă reuşeau să scape din Marea Groapă fără să fie descoperiţi, fugeau. Şi ştii ce le făceau englezii dacă-i prindeau înainte să reuşească să treacă Râul Orange şi să intre în ţara burilor?
- Bănuiesc că-i ucideau, spuse el cu ochii încă închişi.
- O, nu! Asta ar fi fost ca şi cum ai fi aruncat o maşină scumpă doar pentru că i s-a rupt un arc. Dacă-i prindeau, doreau să fie siguri că ei vor continua să muncească... dar şi că nu vor mai putea fugi vreodată. Operaţia se chema ologeală, Paul, şi asta am de gând să-ţi fac eu ţie. Pentru siguranţa mea... şi a ta, de asemenea. Crede-mă, ai nevoie să fii protejat de tine însuţi. Tine minte, o mică durere şi totul va fi gata. Încearcă să te agăţi de acest gând.
Teroarea, ascuţită ca o rafală de vânt plină cu lame de ras, tăie drogul, iar Paul deschise brusc ochii. Ea se ridicase şi acum dădea la o parte aşternuturile, dezvelindu-i picioarele răsucite şi labele goale.
- Nu, spuse el. Nu... Annie... orice ai de gând, putem să discutăm despre asta, aşa-i?... te rog...
Ea se aplecă. Când se ridică, ţinea într-o mână toporul din magazie şi o torţă cu propan în cealaltă. Lama toporului sclipi. Pe marginea torţei cu propan scria: Bernz-O-matiC.
Se aplecă iarăşi şi de această dată apăru cu o sticlă neagră şi o cutie cu chibrituri. Pe sticla neagră era o etichetă. Pe etichetă era scris: Betadine.
El n-a uitat niciodată aceste lucruri, aceste cuvinte, aceste nume.
- Annie, nu! ţipă el. Annie, o să stau chiar aici! Nici măcar n-o să mă dau jos din pat! Te rog! O, Doamne, te rog nu mă tăia!
- N-o să păţeşti nimic, spuse ea, iar faţa ei avea acea expresie vlăguită, scoasă din priză - acea privire de perplexă tâmpenie - şi înainte ca mintea sa să fie în întregime consumată într-un incendiu de panică el înţelese că atunci când asta se va sfârşi, ea îşi va reaminti doar foarte vag ceea ce a făcut, aşa cum îşi amintea foarte vag de uciderea copiilor, a bătrânilor, a pacienţilor foarte grav bolnavi şi a lui Andrew Pomeroy.
La urma urmei, aceasta era femeia care, cu toate că îşi luase diploma în 1966, îi spusese doar acum câteva minute că fusese asistentă timp de zece ani.
Pe Pomeroy l-a ucis cu acelaşi topor. Sunt sigur de asta.
Continuă să ţipe şi să se roage, dar cuvintele lui deveniseră bâlbâieli nearticulate. Încercă să se răsucească, să se îndepărteze de ea şi picioarele îl durură. Încercă să şi le ridice, să le facă mai puţin vulnerabile, să reprezinte o ţintă mai mică şi genunchiul îl săgetă.
- Încă un minut, Paul, spuse ea, şi deschise sticla de Betadine. Turnă o porcărie maro-roşcată peste glezna lui stângă. Doar încă un minut şi se termină.
Prinse partea plată a lamei în mână, cu tendoanele proeminente pe încheietura rigidă, puternică a palmei, iar el zări sclipirea ametistului pe care-l purta încă pe degetul mic. Turnă Betadine pe lamă. Îi simţiea mirosul, un miros de cabinet medical. Acest miros însemna că ţi se va face o injecţie.
- Doar puţină durere, Paul. N-o să fie rea.
Întoarse lama şi udă cealaltă parte. Pe această parte, el observă flori de rugină înainte ca lichidul să le acopere.
- Annie, Annie, oh, Annie, te rog, te rog, nu, te rog, nu fă asta, Annie, îţi jur că o să fiu cuminte, îţi jur lui Dumnezeu că am să fiu cuminte, te rog, dă-mi o şansă să fiu cuminte, OH, ANNIE, TE ROG, LASĂ-MĂ SĂ FIU CUMINTE...
- Doar puţină durere. Apoi treaba asta dezgustătoare va rămâne în urmă, Paul.
Aruncă sticla de Betadine peste umăr, cu faţa inexpresivă şi goală şi totuşi fără îndoială solidă; îşi puse mâna dreaptă pe mânerul toporului, foarte aproape de lamă. Cu stânga prinse ferm coada toporului şi îşi crăcănă picioarele ca un tăietor de lemne.
- ANNIE, OH, TE ROG, NU MĂ SCHILODI!
Ochii erau blajini şi şovăitori.
- Nu-ţi fă griji, spuse ea. Sunt asistentă medicală autorizată. Toporul căzu şuierând şi se împlântă în piciorul stâng al lui Paul Sheldon, chiar deasupra gleznei.
Paul explodă, corpul lui descriind un arc gigantic. Sângele negru se împrăştie pe faţa ei precum vopseaua de război a indienilor. Stropi peretele. El auzi lama scrâşnind în os atunci când ea retrase toporul. Privi neîncrezător în jos. Cearşaful se înroşea. Îşi văzu degetele agitându-se. Apoi o văzu pe ea ridicând iarăşi toporul ud. Părul îi scăpase din agrafe şi îi atârna în jurul feţei lipsită de expresie, încercă să se retragă, în ciuda durerii din picior şi din genunchi, şi realiză că piciorul i se mişcă, dar laba nu. Tot ce făcea era să lărgească tăietura toporului făcând-o să se deschidă ca o gură. Avu timp doar să realizeze că laba mai era ataşată de picior doar prin carnea de la gleznă, înainte ca lama să cadă iarăşi, direct în rană, tăind restul şi înfîgându-se adânc în saltea. Arcurile vibrară şi scârţâiră.
Annie scoase toporul şi îl aruncă. Se uită absentă la ciotul care pulsa, apoi luă cutia de chibrituri. Aprinse unul. Apoi ridică torţa cu propan care avea scris pe ea Bernz-O-matic şi învârti valva. Torţa fâşâi. Sângele curgea din locul în care o parte din trupul lui lipsea. Annie ţinu cu delicateţe chibritul sub diuza torţei. Se auzi un fluf.
Apăru o flacără lungă, galbenă. Annie o ajustă până când deveni albastră.
- Nu pot să suturez, spuse ea. N-am timp. Garoul n-are niciun sens să-l pun. Nu există punct central de presiune. Trebuie să
(limpezesc)
cauterizez.
Se aplecă. Paul urlă atunci când focul se răspândi peste ciotul sângerând. Se ridica fum. Mirosea dulce. El şi cu prima nevastă îşi petrecuseră luna de miere în Maui. Luaseră parte la un ospăţ hawaian. Mirosul i-l reaminti pe cel al porcului pe care-l scoseseră din groapă după ce se fripsese acolo o zi întreagă.
Porcul fusese înfipt într-un par, era negru şi se desfăcea în bucăţi.
Durerea urla.
El urla.
- Aproape gata, spuse ea.
Mări flacăra şi ca urmare, cearşaful luă foc în jurul ciotului care nu mai sângera şi era tot atât de negru ca spinarea porcului, atunci când îl scoseseră din groapă
Eileen se întorsese cu spatele, dar Paul privise fascinat cum ei jupuiau pielea ca de pergament a porcului, ca şi cum ai da jos un tricou după un meci de fotbal american.
- Aproape gata...
Stinse torţa. Piciorul lui zăcea într-o masă de flăcări cu laba tăiată întrezărindu-se mai încolo. Se aplecă şi o ridică pe vechea lui prietenă: găleata galbenă. O goli peste flăcări.
El urla, urla. Durerea! Zeiţa! Durerea! O, Africa!
Ea rămase privindu-l, uitându-se la cearşaful însângerat, înnegrit, cu vagă consternare - faţa ei avea expresia unei femei care aude la radio că un cutremur a ucis zece mii de oameni în Pakistan sau în Turcia.
- O să te faci bine, Paul, spuse ea, dar vocea ei era dintr-o dată speriată. Ochii ei începură să privească în jur fără ţintă, aşa cum se întâmplase atunci când păruse că focul care ardea cartea sa va scăpa de sub control.
Brusc, se fixară pe ceva, aproape cu uşurare.
- O să arunc gunoiul ăsta.
Ridică laba retezată a piciorului lui. Degetele se mai mişcau încă spasmodic. Se îndreptă cu ea spre uşă. Pe când ajunse acolo degetele nu se mai agitau. El văzu pe talpă o cicatrice şi îşi aminti cum şi-a făcut-o, cum călcase, atunci când fusese mic, pe o sticlă spartă. Fusese oare pe Plaja Revere? Da, parcă aşa. Îşi aminti că plânsese, iar tatăl lui îi spusese că-i doar o tăietură mică. Tatăl lui îi spusese că înceteze să se vaite ca unul căruia i s-a tăiat piciorul de tot. Annie se opri la uşă şi se uită la Paul, care ţipă şi se cutremură în patul plin de scrum şi de sânge, cu faţa albă ca de mort.
- Acum eşti ologit, - spuse ea - şi nu mă învinui pe mine. A fost vina ta.
Ieşi afară.
Paul leşină.
23.
Norul se întorsese. Paul se aruncă spre el, fără să-i pese dacă norul însemna de această dată moarte şi nu inconştienţă.
Aproape că spera ca asta să însemne. Doar că... fără durere, te rog. Fără amintiri, fără durere, fără orori, fără Annie Wilkes.
Se aruncă spre nor, se cufundă în el, auzind vag sunetele propriilor ţipete şi mirosindu-şi carnea arsă.
În timp ce gândurile i se stingeau, îşi zise:
Zeiţă! Te ucid! Zeiţă! Te ucid! Zeiţă!
Apoi nu mai fu nimic, decât nimicul.
III.
Paul
Este inutil. De jumătate de oră încerc să adorm şi nu pot. Scrisul aici este un fel de drog. Este singurul lucru pe care-l aştept. În această după-amiază am citit ce am scris... şi pare plin de viaţă. Ştiu că pare plin de viaţă, deoarce imaginaţia mea completează toate acele mici amănunte pe care altcineva nu le-ar înţelege. De fapt, este vanitate. Dar pare un fel de vrajă...
Iar eu, pur şi simplu, nu pot trăi în acest prezent. Aş înnebuni dacă aş face-o.
JOHN FOWLES, Colecţionarul
1.
Capitolul 32.
- O binecuvântate Isus, gemu Ian şu făcu o mişcare convulsivă înainte.
Geoffrey apucă braţul prietenului său.
Bătaia constantă a tobelor îi pulsa în cap ca şi ceva auzit într-un delir ucigător. Albinele zumzăiau în jurul lor, dar nici una nu se oprea, pur şi simplu treceau pe lângă ei şi se afundau în luminiş ca atrase de un magnet - gândi Geoffrey îngreţoşat.
2.
Paul ridică maşina de scris şi o agită. După un timp, o bucată micuţă de oţel căzu pe placa de lemn aşezată pe braţele scaunului cu rotile. O ridică şi se uită la ea.
Era litera t. Maşina de scris tocmai îşi aruncase t-ul.
O să fac o plângere la direcţiune, gândi el. Am de gând nu doar SĂ ROG să mi se dea o maşină de scris nouă ci, să fiu al dracului, O SĂ CER una. Ea are banii necesari - ştiu că-i are. Poate că sunt ascunşi în borcanul de dulceaţă, sub grajd, sau sunt ascunşi în pereţi la Locul Ei Pentru Râs, dar are paralele, şi "t", Dumnezeule, a doua literă a limbii engleze în ordinea frecvenţei!
Bineînţeles că n-o s-o roage nimic pe Annie, cu atât mai mult să ceară. Cândva existase un om care cel puţin ar fii rugat.
Un om care suportase mult mai multă durere, un om care nu mai avea nimic de care să se agaţe, nici măcar de căcăcioasă de carte. Acel om ar fi rugat.
Suferind sau nu, acel om ar fi avut sângele acela în el ca măcar să încerce s-o înfrunte pe Annie Wilkes.
El fusese acel om, şi presupunea că ar trebui să se simtă ruşinat, dar acel om avusese două mari avantaje asupra acestuia de acum; acel om avusese două labe ale picioarelor... şi două degete mari.
Paul reflectă un moment, readuse pagina de la capăt (completând mental spaţiile goale) şi pur şi simplu continuă lucrul.
Mai bine aşa.
Mai bine să nu roage.
Mai bine să nu provoace.
Afară, albinele zumzăiau.
Era prima zi a verii.
3.
......probabil că erau.
- Lasă-mă să mă duc! mârâi Ian şi se întoarse spre Geoffrey ameninţându-l cu pumnul.
Ochii îi erau ieşiţi nebuneşte din faţa lividă şi părea că habar nu are cine îl reţine să se ducă la iubita sa.
Cu o certitudine rece, Geoffrey realiză că ceea ce văzuseră atunci când Hezekiah dăduse la o parte perdeaua protectoare a tufişurilor, aproape îl înnebunise pe Ian. Încă fremăta nerăbdător şi la cel mai mic imbold ar fi pornit. Dacă se întâmpla asta, ar lua-o pe Misery cu el pe lumea cealaltă.
- Ian!!!!
- Lasă-mă să mă duc, îţi spun!
Ian se trase înapoi cu putere, iar Hezekiah gemu în fricoşat.
- Nu, boss, le face pe albine nebune, ele înţeapă pe Coniţa.
Ian păru că nu l-a auzit. Cu ochii înnebuniţi şi goliţi de expresie, se repezi la Geoffrey, lovindu-l pe vechiul său prieten în obraz.
Geoffrey văzu stele verzi.
În ciuda lor, îl observă pe Hezekiah începând să penduleze mortala gosha - un sac plin cu nisip pe care Bourkaşii îl preferau în lupta corp la corp - la timp ca să şuiere:
- Nu! Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta!
Fără tragere de inimă, Hezekiah lăsă gosha să se potolească şi să atârne fără vlagă la capătul şnurului de piele de care era agăţată.
Apoi, capul lui Geoffrey zbură brusc înapoi datorită unei noi lovituri. Aceasta îi zdrobi buzele de dinţi şi simţi gustul călduţ, dulceag-sărat al sângelui care începuse să-i curgă în gură. Se auzi un pârâit atunci când cămaşa lui Ian, acum decolorată de soare, începu să se rupă în strânsoarea lui Geoffrey. Încă o secundă şi ar fi liber. Geoffrey realiză cu uimire înceţoşată că era aceeaşi cămaşă pe care Ian o purtase la dineul dat de Baron şi Baroană acum trei nopţi... bineînţeles că era. De atunci, nu se ivise niciun prilej ca să se schimbe, nici pentru Ian şi nici pentru altcineva dintre ei.
Doar acum trei nopţi... dar cămaşa arăta ca şi cum Ian ar fi purtat-o cel puţin trei ani la rând, iar Geoffrey simţea că trecuseră pe puţin trei sute de la acel dineu.
Doar acum trei nopţi, gândi el din nou cu uimire prostească, apoi Ian îi asăltă faţa cu lovituri.
- Lasă-mă să mă duc, dracu' să te ia.
...............................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu