13.
Întotdeauna se întâmpla aşa, întotdeauna la fel - ca şi cum ţi-ai croi o potecă pe panta unei jungle, iar când ajungeai în luminişul din vârf, după luni de zile de infern, nu descopereai ca răsplată decât priveliştea unei autostrăzi - cu câteva benzinării de-a lungul ei şi, în plus, ca un fel de răsplată pentru bună purtare, câteva piste de bawling sau altceva de soiul ăsta.
Totuşi, era bine când terminai - întotdeauna te simţeai bine când terminai. Te simţeai bine pentru că ai produs, ai făcut un lucru să existe. Ca într-un fel de transă, înţelegea şi aprecia bravura actului, a naşterii unor vieţi mici care nu existaseră, a creării impresiei de mişcare şi a iluziei de căldură.
Înţelese - acum, în sfârşit - că era un mic leneş în ceea ce priveşte acest truc, dar că era singurul pe care-l ştia cu adevărat şi dacă întotdeauna sfârşea prin a-l realiza în mod stupid, oricum, nu se întâmplase niciodată să nu-l facă cu dragoste.
Atinse vraful de foi şi zâmbi vag.
Mâna lui părăsi manuscrisul şi se îndreptă spre unicul Marlboro pe care ea i-l pusese pe pervazul ferestrei.
Lângă el, se afla o scrumieră de ceramică pe care era pictat un vapor cu zbaturi, iar pe fund erau scrise cuvintele:
SUVENIR DIN HANNIBAL, MISSOURI - CASA CELUI MAI BUN POVESTITOR AMERICAN.
În scrumieră se găsea o cutie de chibrituri, dar în ea exista un singur băţ - doar atât îi lăsase ea. Unul ar trebui totuşi să fie de ajuns.
O auzi umblând pe sus, la etaj. Asta era bine. Îi lăsa destul timp ca să-şi facă micile pregătiri şi îi va da multe avertismente dacă ea se hotăra să coboare înainte ca el să fie gata.
Acum urmează ADEVĂRATUL truc, Annie. Hai să vedem dacă-l pot face. Hai să vedem - pot?
Se aplecă, ignorând durerea din picioare, şi începu să umble la şipca dezlipită din parchet.
41.
După cinci minute o chemă la el, ascultând apoi zgomotul greu al paşilor ei pe trepte. Se aşteptase să fie îngrozit atunci când va ajunge în acest punct, dar se destinse când îşi dădu seama că este foarte calm.
În cameră plutea izul lichidului inflamabil. Se răspândea de pe una dintre marginile plăcii de lemn care era pusă peste braţele scaunului pe rotile.
- Paul, chiar ai terminat? strigă ea de pe hol.
Paul privi teancul de hârtii aşezat pe placă lângă odiosul Royal. Teancul era îmbibat cu lichid inflamabil.
- Ei bine - strigă el - am făcut tot ce am putut, Annie.
- Oau! Oh, superb! Iupiii, mai că nu-mi vine că cred! După atâta timp! Doar o clipă! Aduc şampanie!
- Minunat!
O auzi în timp ce traversa bucătăria, ştiind, chiar înainte de-a o auzi, când va urma o scârţâitură.
Aud pentru ultima oară toate aceste sunete, gândi el, iar aceasta îi provocă o anumită mirare, iar mirarea sparse calmul ca pe un ou. Înăuntru se afla frica... dar mai era şi altceva acolo. Presupunea că era coasta îndepărtată a Africii.
Uşa de la frigider se deschise, apoi se închise trântindu-se. Ea traversă iarăşi bucătăria. Venea.
Bineînţeles, el nu fumase ţigara; acasta încă se mai afla pe pervazul ferestrei. De fapt el îşi dorise doar chibritul. Acel unic băţ de chibrit.
Ce se va întâmpla dacă nu se va aprinde?
Dar era prea târziu pentru a mai lua în calcul asemenea ipoteze.
Se întinse până la scrumieră şi luă cutia de chibrituri. Scoase afară unicul băţ. Ea se afla acum pe hol. Paul lovi chibritul de scăpărici şi, inevitabil, acesta nu se aprinse.
Uşurel! Nu te grăbi!
Îl frecă iarăşi de scăpărici. Nimic.
Uşurel... uşurel...
Îl frecă pentru a treia oară de-a lungul suprafeţei rugoase, maro-închis. Şi acum izbucni o flacără gălbuie, în capătul băţului.
42.
- Eu doar sper că.....
Ea se opri, înghiţindu-şi următorul cuvânt în timp ce trăgea aer în piept.
Paul şedea în scaunul pe rotile în spatele unei baricade construite din hârtii puse de-a valma una peste alta şi al unui Royal vechi. Întorsese intenţionat foaia de hârtie din vârf, astfel încât ea să poată citi cuvintele:
ÎNTOARCEREA LUI MISERY
de Paul Sheldon
Mâna dreaptă a lui Paul, cea umflată, tremura dreasupra acestui teanc de hârtii îmbibate cu lichid inflamabil, iar între degetul mare şi arătător se găsea chibritul aprins.
Ea stătea în cadrul uşii, ţinând o sticlă de şampanie învelită într-un prosop. Rămăsese cu gura căscată. Acum şi-o închise cu zgomot.
- Paul? Ce faci?
- Am terminat-o, spuse el. Şi este foarte bună, Annie. Ai avut dreptate. Cea mai bună din seria Misery, şi probabil cel mai bun roman pe care lI-am scris eu, chiar dacă-i o corcitură. Acum am de gând să fac cu el o mică scamatorie. E o scamatorie frumoasă. Am învăţat-o de la tine.
- Paul, nu! strigă ea.
Vocea ei era plină de durere şi de înţelegere. Braţele ei se ridicară brusc, lăsând sticla de şampanie să cadă. Aceasta lovi parchetul şi explodă ca o torpilă. Stropii de spumă se împrăştiară peste tot.
- Nu! Nu! TE ROG, NU....
- Mare păcat că tu nu-l vei citi niciodată, spuse Paul şi îi zâmbi.
Era primul zâmbet adevărat de luni de zile încoace, radios şi sincer.
- Lăsând la o parte falsa modestie, trebuie să spun că a fost mai mult decât bună. A fost superbă, Annie.
Chibritul arsese până aproape de capăt, încălzindu-i vârfurile degetelor. Îl scăpă din mână. Pentru o clipă îngrozitoare, el se gândi că s-a stins, apoi, de-a lungul paginii de titlu se răspândi o flacără albăstruie, scoţând un sunet destul de strident - fluf!
Înaintă în jos pe margini, pipăi parcă lichidul inflamabil care cursese şi în jurul teancului de hârtie, apoi izbucni puternică, galbenâ.
- OH DUMNEZEULE, NU! zbieră Annie NU MISERY! NU MISERY! NU EA! NU! NU!
Acum faţa ei începu să tremure, în lumina îndepărtată a flăcărilor.
- Vrei să-ţi pui o dorinţă, Annie? strigă el. Vrei să-ţi pui o dorinţă, spiriduş afurisit?
- OH DUMNEZEULE, OH PAUL, CE FAAACCIII?
Înaintă clătinându-se, cu braţele întinse în faţă. Acum nu numai că vraful de hârtii ardea; era un adevărat incendiu.
Marginile de plastic ale Royalului începuseră să se înnegrească. Lichidul inflamabil ajunsese şi sub el, iar acum limbile albăstrui de foc se ridicau printre taste. Paul îşi simţea faţa încinsă şi pielea începând să se strângă pe ea.
- NU MISERY! se tângui ea. NU POŢI S-O ARZI PE MISERY! TU; COKADOODIE ÎMPIELIŢAT; NU POŢI S-O ARZI PE MISERY!
Apoi făcu exact ceea ce el sperase că se va întâmpla. Apucă grămada de hârtii şi se răsuci, intenţionând probabil, să alerge cu ea la baie şi s-o cufunde în cadă.
Când ea se întoarse, Paul apucă Royalul, nepăsându-i de arsurile pe care i le produceau marginile fierbinţi pe mâna dreaptă deja umflată. Îl ridică deasupra capului. Din maşina de scris căzură picături de foc. Le dădu la fel de puţină atenţie ca şi durerii care-l săgeta pe spate - probabil că-şi făcuse acolo o întindere de muşchi.
Chipul lui era o grimasă demenţială de efort şi concentrare. Se arcui puţin în spate şi apoi reveni cu toată forţa, aruncând maşina de scris. Aceasta o lovi pe Annie Wilkes, din plin în spinarea masivă.
- AAA-AUU!
Nu era un ţipăt, ci un mârâit prelung, mirat. Annie căzu în faţă pe podea, strivind sub ea grămada de foi în flăcări.
Mici focuri albastre, ca nişte spiriduşi, împestriţau suprafaţa plăcii care-i servise drept masă de lucru. Paul le stinse, gâfâind, fiecare respiraţie sacadată intrându-i ca un fier încins în gât. Apoi se ridică şi ţopăi stângaci pe piciorul drept.
Annie se zvârcolea şi gemea. O flacără izbucni la subsuoara ei stângă. Urlă. Paul simţi miros de piele prăjită şi de grăsime arsă.
Ea se rostogoli, luptându-se să se ridice în genunchi. Aproape toate foile de hârtie erau pe podea, arzând sau sfârâind în bălţile de şampanie, dar Annie încă strângea în braţe câteva care ardeau. Ardea şi puloverul ei tricotat. Paul văzu cioburi de sticlă verde înfipte în braţele ei. În obraz avea împlântată o aşchie mai mare de sticlă hawk.
- Am de gând să te ucid, dobitoc mincinos ce eşti, spuse ea şi se împletici spre el.
Înaintă pe genunchi trei "paşi" spre el, apoi căzu peste maşina de scris. Se crispă şi se rostogoli pe o parte.
Atunci Paul se aruncă peste ea. Simţi colţurile ascuţite ale maşinii de scris de sub ea, chiar şi prin corpul ei. Ea ţipă ca o pisică, se zvârpoli ca o pisică şi încercă să-l zgârie tot ca o pisică.
Flăcările începuseră să se stingă în jurul lor, dar, de sub masa vie, contorsionată, agitată, pe care stătea, simţea o căldură cumplită şi realiză că cel puţin câteva porţiuni din pulovăr, maiou şi sutien se lipiseră de pielea ei. Nu simţea niciun fel de milă.
Annie încercă să-l dea jos de pe ea. El îşi menţinea poziţia, stând acum întins peste ea, ca un bărbat care are de gând să comită un viol, ţinându-şi faţa aproape deasupra chipului ei. Mâna lui dreaptă bâjbâia, ştiind foarte bine ce caută.
- Dă-te jos de pe mine!
El dădu peste cocoloaşele de hârtie fierbinte, arsă.
- Dă-te jos de pe mine!
Strânse hârtia în mână, înăbuşind flăcările cu degetele. Îi simţea acum mirosul - carne arsă, transpiraţie, ură, nebunie.
- DĂ-TE JOS DE PE MINE! urlă ea cu gura larg deschisă, iar el privi deodată în puţul umed, roşu, al zeiţei.
- DĂ-TE JOS DE PE MINE! TU COKADOODIE ÎMPIE...
El îndesă hârtia, fâşii albe şi foiţe sfarogite, carbonizate în gura aceea larg deschisa. Văzu ochii furioşi holbându-se brusc, de surpriză, groază şi o nouă durere.
- Ţine-ţi cartea, Annie, gâfâi el şi apucă cu mâna alte hârtii.
Acestea erau stinse, ude, mirosind acru a vin spumos. Ea se încordă şi se zvârcoli sub el. Drobul de sare care era genunchiul lui stâng se izbi de podea, iar durerea izbucni cumplită în el, dar Paul rămase deasupra femeii.
Am de gând să te violez, Annie. O să te violez pentru că tot ce pot face este cel mai rău lucru pe care-l pot face eu. Deci suge-mi cartea. Suge-mi cartea. Suge-o până când te ÎNECI.
Mototoli hârtiile ude cu un spasm convulsiv al mâinii şi i le îndesă în gură, împingându-le mai adânc pe cele pe jumătate arse.
- Uite-o, Annie, cum îţi place? Este un adevărat unicat, este Ediţia Annie Wilkes, cum îţi place? Mănânc-o, Annie, suge-o, hai, dă-i înainte, mănânc-o, fii o Albină-Lucrătoare şi mănâncă-ţi toată cartea.
Îndesă o a treia porţie, o a patra. A cincea încă ardea; o stinse cu podul palmei, deja plin de băşici, şi o îndesă.
Dinăuntrul ei se auzeau nişte sunete înfundate. Ea se zvârcoli nebuneşte, şi de data aceasta, Paul căzu de pe ea. Annie reuşi cu greu sa se ridice în genunchi. Se ţinea cu mâinile de gâtul negru, care arăta hidos de umflat. Din pulover nu mai rămăsese decât gulerul înnegrit de foc. Pielea de pe burtă şi de pe diafragmă era umflată şi plină de băşici. Din hârtiile care-i ieşeau din gură, picura şampanie.
Scoţând nişte sunete oribile, groteşti reuşi cumva să se ridice în picioare, ţinându-se în continuare cu mâinile de gât. Paul se târî din faţa ei, cu picioarele întinse anapoda, privind-o temător.
Alte sunete animalice, groteşti.
Ea făcu un pas spre el. Doi. Apoi se împiedică din nou de maşina de scris. De data aceasta, în cădere, îşi întoarse capul spre el, iar Paul îi văzu ochii care-l priveau cu o expresie întrebătoare şi, într-un fel, cumplită:
Ce s-a întâmplat, Paul? Eu îţi aduceam şampanie, nu-i aşa?
Se izbi cu tâmpla stângă de muchia căminului şi căzu ca un sac cu cărămizi, lovind podeaua cu un bubuit cumplit care zgâlţâi casa.
43.
Annie căzuse pe grosul teancului de hârtie în flăcări. Corpul ei le stinsese. Acum era o moviliţă neagră, fumegândă, în mijlocul camerei. Bălţile de şampanie stinseseră foile răzleţe. Dar două sau trei din ele migraseră spre peretele din stânga uşii, arzând încă intens, iar pe alocuri tapetul luase foc, fără să ardă însă cu prea mare entuziasm.
Paul se târî până la pat, se ridică pe coate şi apucă cuvertura. Apoi se îndreptă spre perete, înlăturând din cale cioburile de sticlă cu dosul palmelor. Făcuse o întindere la un muşchi al spatelui. Îşi arsese foarte rău mâna dreaptă. Îl durea capul. Stomacul i se convulsiona din cauza mirosului dulce de carne arsă. Dar era liber. Zeiţa era moartă şi el era liber.
Îşi trase sub el genunchiul drept, ridică cuvertura (umedă de şampanie şi presărată cu pete negre de scrum) şi începu să bată flăcările cu ea. Când lăsă cuvertura să cadă peste un morman care ardea mocnit, pe mijlocul peretelui rămăsese o porţiune goală care mai fumega, dar tapetul se stinsese. Ultima pagină a calendarului se încreţise, dar asta era tot.
Începu să se târască înapoi spre scaunul rulant. Ajunsese la jumătatea drumului când Annie îşi deschise ochii.
44.
Paul privi ţintă, nevenindu-i să creadă, în timp ce ea se ridica încet în genunchi. Paul însuşi era sprijinit în braţe, trăgându-şi picioarele lipsite de vlagă. Arăta ca o versiune stranie, adultă, a nepotului lui Popeye Marinarul, Swee' Pea.
Nu... nu, eşti moartă.
Te înşeli, Paul. Nu poţi să ucizi zeiţa. Zeiţa este nemuritoare. Acum trebuie să limpezesc.
Ochii ei erau holbaţi, oribili. O rană imensă, roşie, sclipea prin părul ei în partea stângă a capului. Pe faţă îi şiroia sângele.
- Marşv! strigă Annie prin gâtul înfundat cu hârtii.
Începu să se târască spre el, agitându-şi mâinile întinse înainte.
- Ooo, marşv!
Paul se întoarse şi începu să se târască spre uşă. O auzea în spatele lui. Şi apoi, când intră în zona plină de cioburi de sticlă, îi simţi mâna înfăşcându-i piciorul stâng şi începu să tragă cu înverşunare de ciot. El urlă.
- MÂRŞAV! ţipă Annie triumfătoare.
Paul privi peste umăr. Faţa ei se înroşea din ce în ce mai tare şi părea că se umflă. Realiză că ea cu adevărat se transforma în idolul Bourkaşilor.
Se trase cu toată puterea, reuşind să-şi elibereze piciorul din strânsoarea ei, lăsându-i în mână doar apărătoarea de piele cu care fusese acoperit ciotul.
Se târî mai departe, începând să plângă, cu transpiraţia curgându-i pe faţă. Se împingea în coate ca un soldat care avansează sub foc încrucişat de mitraliere. Auzi bufniturile succesive ale genunchilor ei. Încă-l mai urmărea. Era într-adevăr atât de robustă pe cât se temuse el întotdeauna că avea să fie. O arsese, îi rupsese spatele, îi înfundase gâtul cu hâtie şi ea încă venea, încă venea.
- PASRE! strigă Annie acum. PASRE... MARŞAVĂ!
Unul dintre coatele lui se lăsă peste un ciob de sticlă care-i intră în braţ. Continuă totuşi să se târască, cu ciobul înfipt în carne ca un spin.
Mâna ei reuşi să-l apuce de gamba stângă.
- EU! DUM...NEE EU...EU!
El îşi întoarse iarăşi capul şi, da, faţa ei se înnegrise, era acum o prună putredă, scofâlcită, în care ochii însângeraţi erau foarte bulbucaţi. Gâtul care-i zvîcnea, se umflase enorm, iar gura i se schimonosise. Încerca să rânjească, îşi dădu el seama.
Uşa era foarte aproape. Paul se opinti şi se prinse în culmea disperării de rama uşii.
- DUM...NEEEJ. EU!
Mâna ei era acum pe pulpa piciorului său drept. Buff.
Un genunchi.
Buff.
Celălalt.
Mai aproape. Umbra ei. Umbra ei întinzându-se asupra lui.
- Nu, scânci el.
O simţi apucând, trăgând. Se ţinea de rama uşii cu disperare, cu ochii închişi.
- DUM...NEEE...EU!
Peste el. Tunet. Tunetul-Zeiţei.
Acum mâinile ei urcau pe spatele lui ca nişte păianjeni şi apoi se opriră la gât.
- DUM...NEE...PASRE...MÂRŞAV!
I se oprise respiraţia. Se ţinea de rama uşii. Se ţinea de rama uşii şi o simţi pe ea deasupra, îi simţi mâinile afundându-se în gâtuf lui şi urlă:
- Mori, nu poţi să mori? Nu poţi să mori odată? Nu poţi...
- DUM...D
Strânsoarea slăbi. Timp de o clipă reuşi să respire. Apoi Annie se prăbuşi peste el, un munte de carne inertă şi el nu mai putu să respire deloc.
45.
Se luptă să iasă de sub ea ca un om care-şi sapă un tunel ca să iasă dintr-un troian de zăpadă. Reuşi, epuizându-şi ultimele puteri.
Se târî prin spaţiul uşii, aşteptându-se ca mâna ei să se încleşteze dintr-o clipă într-alta pe piciorul lui, dar nu se mai întâmplă aşa ceva. Alinie zăcea nemişcată, cu faţa în jos într-o baltă de sânge şi şampanie şi printre cioburi de sticlă. Era ea moartă?
Trebuia să fie moartă. Paul nu credea că este moartă.
Închise uşa trântind-o. Zăvorul pe care-l montase ea părea că se află la jumătatea unei stânci înalte, dar el reuşi să se agaţe şi să se tragă în sus, îl închise, şi apoi căzu istovit lângă uşă.
Stătu acolo pentru mult timp, lovit de stupoare. Cea ce-l trezi din această stare, fură nişte râcâituri slabe, scurte.
Şobolanii, gândi el. Sunt şob...
Atunci degetele mânjite de sânge ale Anniei se strecurară pe sub uşă şi se agăţară orbeşte de cămaşa lui.
El ţipă strident şi se zvârcoli, eliberându-se de strânsoarea lor, cu piciorul stâng sfâşiat de durere. Lovi cu pumnul degetele acelea. În loc să se retragă, degetele tresăriră şi apoi rămaseră nemişcate.
Fă să fie sfârşitul ei. Te rog, Doamne, fă să fie ăsta sfârşitul ei!
Torturat cumplit de durere, Paul, se târî încet spre baie. Când ajunse la jumătatea distanţei, se întoarse şi privi înapoi.
Degetele ei încă se agitau sub uşă. Oricât de mare îi era durerea, nu putea să stea să le privească, sau măcar să se gândească la ele, deci îşi schimbă direcţia, se întoarse înapoi, şi le împinse în cameră. Trebui să-şi adune tot curajul ca să facă asta; era convins că în momentul în care le va atinge, îl vor înşfăca.
Până la urmă ajunse la baie, cu fiecare părticică din el pulsând. Se trase înăuntru şi închise uşa.
Dumnezeule, dacă a luat medicamentele de aici?
Dar nu le mutase. Talmeş-balmeşul de cutii de carton era încă acolo, inclusiv cele care conţineau cutiuţele cu mostre de Novril. Înghiţi trei pe sec, apoi se târî înapoi la uşă şi se sprijini de ea, blocând-o cu greutatea corpului său.
Paul adormi.
46.
Când se trezi, era întuneric şi la început nu se dumiri unde se afla - oare cum devenise dormitorul lui atât de mic? Apoi îşi reaminti totul şi o dată cu rememorarea, în mintea lui se instala o certitudine ciudată: ea nu era moartă, nici măcar acum nu era moartă. Ea stătea chiar în faţa acestei uşi, cu toporul în mână. Iar când el se va târî afară, ea îi va tăia capul - care se va rostogoli ca o minge de bawling de-a lungul holului, în timp ce ea va râde.
Asta-i o nebunie, îşi spuse el, iar atunci auzi - sau crezu că aude - un fâşâit slab, zgomotul făcut de fusta unei femei când se atinge uşor de perete.
Doar ţi-ai închipuit aşa ceva. Imaginaţia ta... este atât de activă.
Nu-i aşa. L-am AUZIT.
Nu era adevărat.
Ştia asta. Mâna lui se îndreptă spre clanţă, apoi se retrase nesigură. Da, ştia că nu a auzit nimic...
DAR DACĂ nu era aşa?
Ea ar fi putut să iasă pe fereastră.
Paul, este MOARTĂ!
Răspunsul, implacabil în logica lui: Zeiţa nu moare niciodată.
Deveni conştient că-şi muşca neîncetat buzele şi făcu un efort să se oprească. Oare aşa era când înnebuneai? Da. Era foarte aproape de aşa ceva, şi oare n-avea tot dreptul? Dar dacă se lăsa dus de val, dacă poliţiştii se vor întoarce mâine sau poimâine şi o s-o găsească pe Annie moartă în camera de oaspeţi, şi în baie un ghem amărât de protoplasmă care a fost cândva un scriitor pe nume Paul Sheldon, n-ar însemna atunci că Annie a fost victorioasă?
Bineînţeles! Iar acum, Paulie, o să faci bine să fii o harnică Albină-Lucrăloare şi să te conformezi scenariului. Corect?
Bine.
Îşi întinse iarăşi mâna spre clanţă... şi iarăşi şovăi. Nu se putea conforma scenariul original. Conform planului, el se vedea aprinzând hârtiile, iar ea luându-le. Şi asta se întâmplase. Doar că ar fi trebuit să-i strivească creierul cu nenorocita de maşină de scris în loc s-o lovească cu ea în spate. Apoi intenţiona să se ducă în sufragerie şi să dea foc la casă. În scenariu se prevedea că el va scăpa ieşind pe una dintre ferestrele de acolo.
Va suporta o căzătură a dracului de rea, dar văzuse deja cât de grijulie fusese Annie în ceea ce priveşte încuiatul uşilor. Mai bine lovit decât prăjit, după cum credea el că a spus cândva Ioan Botezătorul.
Într-un roman, totul ar fi decurs conform planului... dar viaţa era atât de murdară - ce poţi să spui despre existenţă când majoritatea conversaţiilor foarte importante din viaţa ta au loc când trebuie să te căci, sau ceva de felul ăsta? O existentă în care nu existau nici măcar capitole?
- Foarte murdară, croncăni Paul. Ce bine că există indivizi ca mine, făcuţi doar pentru a curăţa mizeria.
Râse pe înfundate.
Sticla de şampanie nu fusese prevăzută în scenariu, dar aceasta era un amănunt minor în comparaţie cu odioasa vitalitate a femeii şi această dureroasă incertitudine pe care o avea el acum.
Iar până când nu ştia dacă ea este moartă sau nu, ei bine, putea dă foc la casă, aprinzând rugul care i-ar aduce repede ajutorul. Nu din cauză că Annie ar mai putea încă trăi; ar prăji-o de vie fără nici cea mai mică remuşcare.
Nu Annie îl ţinea pe el în loc, ci manuscrisul.
Adevăratul manuscris. Ceea ce arsese el nu fusese mai mult decât o iluzie cu o pagină de titlu deasupra - pagini albe amestecate cu unele scrise, dar greşite. Adevăratul manuscris al Întoarcerii lui Misery fusese ascuns sub pat şi încă mai era acolo.
În afară de cazul când ea încă mai trăieşte. Dacă încă trăieşte, poate că-i acolo, înăuntru, şi-l citeşte. Deci ce ai de gând să faci?
Aşteaptă aici, îl sfătui o parte a fiinţei lui. Chiar aici, unde e bine şi eşti la adăpost.
Dar alta, mai bravă, îl sfătui să meargă înainte cu scenariul - cel puţin atât cât îl mai putea pune în practică. Du-te în sufragerie, sparge geamul, ieşi afară din casa asta înfiorătoare. Să ajungă cumva la şosea şi să oprească o maşină. În situaţia de acum o săptămână, asta ar fi însemnat chiar să aştepte câteva zile, dar nu şi acum. Casa lui Annie devenise un loc de atracţie.
Adunându-şi tot curajul, se întinse, apucă clanţa şi o roti. Uşa se deschise în întuneric, şi da, acolo era Annie, acolo era zeiţa, stând în umbră, o formă albă în uniformă de asistentă...
Clipi din pleoape, le strânse cu putere şi apoi deschise ochii. Umbre, da. Annie, nu. El o văzuse în uniformă de asistentă medicală doar în fotografiile din ziare. Doar umbra. Umbre şi (atât de activă!) imaginaţie.
Se târî încet pe hol şi aruncă o privire spre camera de oaspeţi. Uşa era închisă, albă, iar el începu să se îndrepte spre sufragerie.
Sufrageria era o peşteră de umbre. Annie putea să stea ascunsă oriunde; Annie putea fi oricare dintre ele.
Şi ar putea avea la ea toporul.
Se târî.
Acolo era sofaua ticsită cu perniţe şi în spatele ei se afla Annie. Acolo era uşa de la bucătărie, deschisă, iar Annie era în spatele ei.
Şipcile parchetului scârţâiră în spatele lui... bineînţeles! Annie era în spatele lui!
Se întoarse, cu inima bătându-i nebuneşte, cu creionul apăsându-i tâmplele, iar Annie într-adevăr era acolo, cu toporul ridicat, dar doar pentru o clipă. Apoi se pierdu în umbre. Se târî în sufragerie şi când ajunse acolo auzi duduitul unei maşini care se apropia. Lumină vagă a unor faruri se reflectă pe geamuri, devenind mai intensă.
Auzi cauciucurile uruind pe praful aleii când automobilul frână - şi înţelese că ei au văzut lanţul pe care ea-l pusese acolo.
Se auzi o uşă deschizându-se şi închizându-se.
- Drace! Uită-te la chestia asta!
El se târî mai repede, se uită afară şi văzu o siluetă apropiindu-se de casă. Forma pe care o avea pălăria siluetei era inconfundabilă. Era un poliţist de la poliţia statală.
Paul căuta înfrigurat pe măsuţa joasă, plină de bibelouri, răsturnându-le. Unele căzură pe podea şi se sparseră. Mâna lui apucă unul, iar acesta semăna, cel puţin, cu o carte; avea acea simetrie pe care ţi-o dau cu mare precizie romanele, tocmai pentru că viaţa rareori ţi-o oferă.
Era pinguinul care stătea pe blocul de gheaţă.
ACUM POVESTEA MEA ESTE SPUSĂ! scria pe blocul de gheaţă iar Paul gândi: Da! Mulţumesc lui Dumnezeu!
Sprijinindu-se în mâna stângă, îşi obligă dreapta să apuce pinguinul. Băşicile i se sparseră, împrăştiind puroi. Îşi dădu mâna pe spate şi aruncă pinguinul prin fereastra salonului, tot aşa cum aruncase, nu cu mult timp în urmă, scrumiera prin geamul de la camera de oaspeţi.
- Aici!
Paul Sheldon urlă delirant.
- Aici, aici, vă rog, sunt aici!
47.
În acest deznodământ mai exista încă o simetrie de roman: erau aceiaşi doi poliţişti care veniseră şi prima dată s-o întrebe pe Annie despre Kusnner; David şi Goliat. Doar că, în această seară, jacheta sport a lui David nu numai că era deschisă, dar şi arma lui era scoasă. David se dovedi a fi Wicks. Goliat era McKnight.
Aduseseră cu ei un mandat de percheziţie. Când au reuşit să intre în casă, răspunzând strigătelor disperate care veneau din sufragerie, au găsit acolo un om care arăta ca un coşmar trezit la viaţă.
- A fost o carte pe care am citit-o când eram în liceu, i-a spus Wicks a doua zi dis-de-dimineaţă soţiei sale. Contele de Monte-Cristo, parcă, sau poate era Prizonierul din Zenda. Oricum, era vorba acolo despre un om care a petrecut patruzeci de ani, singur, într-o celulă. Nu a văzut pe nimeni timp de patruzeci de ani. Tot aşa arăta şi tipul acesta.
Wicks se opri pentru o clipă, dorind să exprime mai bine cum a fost, emoţiile contradictorii pe care le simţise - oroare şi milă, compătimire şi dezgust - mai mult decât orice, uimirea că un om care arată atât de rău mai putea încă să fie viu. Nu-şi putea găsi cuvintele.
- Când ne-a văzut, a început să plângă, spuse el şi până la urmă adăugă: îmi tot spunea David. Nu ştiu de ce.
- Poate că semeni cu vreun cunoscut de-al lui, spuse ea.
- Poate.
48.
Pielea lui Paul era pământie, corpul scheletic. Se ghemui lângă măsuţa din apropiere, tremurând din tot corpul, uitându-se la ei cu ochii foarte agitaţi.
- Cine - începu McKnight.
- Zeiţa, îl întrerupse umbra de om de pe podea.
Îşi umezi buzele.
- Trebuie să vă feriţi de ea. Dormitor. Acolo m-a ţinut ea. Dormitor. Ea este acolo.
- Annie Wilkes? În dormitorul acela?
Arătă spre hol.
- Da. Da. Închisă înăuntru. Dar, bineînţeles. Există o fereastră.
- Cine - începu a doua oară McKnight.
- Hristoase, nu vezi? întrebă Wicks. E tipul pe care-l căuta Kushner. Scriitorul. Nu pot să-mi amintesc cum îl cheamă, dar este el.
- Mulţumesc lui Dumnezeu, spuse omul scheletic.
- Ce?
Wicks se aplecă spre el încruntându-se.
- Mulţumesc lui Dumnezeu că nu-ţi poţi aminti numele meu.
- Nu prea te înţeleg, amice.
- E în ordine. Nu contează. Doar... trebuie să fiţi precauţi. Eu cred că-i moartă. Dar, fiţi precauţi. Dacă mai trăieşte... periculoasă... ca un şarpe cu clopoţei.
Cu un efort supraomenesc îşi aduse piciorul stâng direct în lumina lanternei lui McKnight.
- Mi-a tăiat piciorul. Topor.
Cei doi priviră pentru mult timp spre locul unde piciorul lui nu mai exista, apoi McKnight şopti:
- Doamne sfinte!
- Haide, spuse Wicks.
Îşi scoase arma şi porniră încet pe hol, spre uşa închisă a dormitorului lui Paul.
- Feriţi-vă de ea! zbieră Paul cu vocea răguşită şi spartă. Fiţi atenţi.
Descuiară uşa şi pătrunseră. Paul se trase lângă zid şi îşi lăsă capul pe spate cu ochii închişi. Îi era frig. Nu se putea opri din tremurat. Cei doi or să urle sau va urla ea. Ar putea urma o luptă. Ar putea urma împuşcături.
Încercă să-şi pregătească mintea pentru oricare dintre situaţii. Timpul trecu, şi păru să fie foarte, foarte lung.
În sfârşit, auzi paşi îndreptându-se spre sufragerie. Îşi deschise ochii. Era Wicks.
- Era moartă, spuse Paul. Ştiam - partea conştientă a minţii mele ştia asta - dar nu puteam să fiu...
Wicks spuse:
- Este sânge acolo, sticlă spartă şi hârtie carbonizată... dar în cameră nu-i nimeni.
Paul Sheldon îl privi pe Wicks, apoi începu să urle. Încă urla când a leşinat.
IV
Zeiţa
- Vei primi vizita unui stăpân înalt, smead, îi spuse lui Misery ţiganca, iar Misery, mirată, realiză dintr-o dată două lucruri: aceasta nu era ţigancă, iar ele două nu mai erau singure în cort. Simţi parfumul lui Gwendolyn Chastain cu o clipă înainte ca mâinile femeii nebune să se strângă în jurul gâtului sau.
- De fapt - observă ţiganca care nu era ţigancă - cred că a şi venit.
Misery încercă să ţipe, dar nu mai putea nici măcar să respire.
Copilul lui Misery
- Întotdeauna arată aşa, Boss, Ian, spuse Hezekiah. Nu contează de unde o priveşti, ea pare că se uită la tine. Nu ştiu dacă-i adevărart, dar Bowkaşii, ei spun că chiar dacă te duci în spatele ei, ea pare că se uită la tine.
- Dar ea este, la urma urmelor, doar o stâncă, replică lan.
- Da, Boss Ian, aproba Hezekiah. Asta-i dă ei puterea.
Întoarcerea lui Misery
1.
pămââânnnttt
înnn pămââânnnttt
zeiiiţţţăăă
Aceste sunete: chiar şi în ceaţă.
2.
Acum trebuie să mă limpezesc, spuse ea şi iată cum se limpezeşte tot.
3.
Trecuseră nouă luni de când Wicks şi McKnight îl scoseseră pe o targă improvizată din casa Anniei. Paul Sheldon îşi împărţea timpul între Spitalul Doctors din Queens şi noul apartament din Est Side, Manhattan.
Picioarele sale fuseseră refracturate. Stângul era încă în ghips de la genunchi în jos.
Doctorii îi spuseseră că va şchiopăta toată viaţa, dar va umbla, iar cu timpul va dispărea şi durerea.
Şchiopătatul ar fi fost mult mai pronunţat dacă ar fi călcat pe propria talpă în loc de proteza făcută la comandă.
Într-un fel ironic, până la urmă Annei îi făcuse un serviciu.
Începuse să bea prea mult şi nu mai scria deloc. Avea visuri foarte rele.
Într-o după-amiază de mai, când cobora din lift la etajul nouă, nu se mai gândea la Annie, ci la pachetul voluminos pe care-l ţinea sub braţ - conţinea două şpalturi legate ale romanului Întoarcerea lui Misery.
Editura lui urgentase la maximum publicarea cărţii, ceea ce, având în vedere circumstanţele bizare în care fusese scrisă şi faptul că toate ziarele din lume le relatase foarte pe larg, nu era deloc surprinzător. Editura Hasting House comandase o primă ediţie, într-un tiraj fără precedent, de un milion de exemplare, "Iar acesta-i doar începutul", spusese Charlie Merrill, editorul său, în timp ce luau prânzul - de unde se întorcea acum Paul cu cele două şpalturi legate. "Această carte va stabili un record mondial al vânzărilor, prietene. Noi toţi ar trebui să fim acum în genunchi mulţumindu-i lui Dumnezeu că intriga romanului este aproape tot atât de bună ca şi povestea din spatele cărţii".
Paul nu ştia dacă acest lucru era adevărat şi deja nici nu-i mai păsa. Dorea ca acest tămbălău să se termine odată şi să-şi găsească subiectul pentru următoarea carte... dar în timp ce zilele fără inspiraţie deveniseră săptămâni fără inspiraţie, luni fără idei, începuseră să se întrebe dacă va mai exista vreodată un nou roman.
Charlie îl tot ruga să scrie o carte - document despre calvarul prin care trecuse. Acea carte, spunea el, ar realiza vânzări mai mari decât Întoarcerea lui Misery.
S-ar vinde, de fapt, mai bine decât Iacocca.
Când Paul îl întrebase, din pură curiozitate, cam la cât s-ar ridica drepturile de autor pentru o asemenea carte, Charlie îşi îndepărtase părul de pe frunte, îşi aprinsese un Camel şi spuse:
- Cred că preţul de pornire l-am putea fixa la zece milioane de dolari şi apoi am putea porni o licitaţie fantastică. Când spusese asta nici măcar nu clipise din ochi, iar Paul realizase că vorbise serios, ori cel puţin aşa crezuse.
Dar sub nicio formă nu putea să scrie o asemenea carte. Nu încă. Şi probabil niciodată. Meseria lui era să scrie romane. Putea să scrie această descriere pentru Charlie, dar dacă o făcea, asta echivala cu acceptarea faptului că nu va mai scrie niciodată alt roman.
Iar partea nostimă este că va fi un roman, era el cât pe ce să-i răspundă lui Charlie Merrill... apoi se abţinuse în ultimul moment. Şi partea nostimă era că lui Charlie nu i-ar fi păsat.
Aş începe ca o relatare a faptelor, după care aş începe să exagerez... la început doar un pic... apoi ceva mai mult.... Nu ca să mă pun pe mine într-o lumină bună (deşi probabil că da) şi nu ca s-o fac pe Annie să pară mai odioasă (nu s-ar putea). Pur şi simplu ca să creez simetria. Nu doresc să mă ficţionalizez pe mine. Scrisul s-ar putea să fie o activitate masturbatorie, dar Doamne fereşte să devin un act de autocanibalism.
Apartamentul său avea numărul 9-E, era cel mai îndepărtat de lift, iar astăzi coridorul părea că are două mile lungime. Porni nesigur de-a lungul lui, având în fiecare mână câte un baston în formă de t. Clac... clac...clac... clac. Dumnezeule, cât de mult ura acest sunet!
Picioarele îl dureau cumplit şi tânjea după un Novril.
Câteodată se gândea că ar merita să fie înapoi împreună cu Annie doar ca să aibă calmantele. Doctorul îl dezvăţase de ele.
Alcoolul constituia înlocuitorul drogurilor, iar când va ajunge în apartament avea de gând să bea un whisky.
Apoi va porni un timp ecranul gol al procesorului de cuvinte. Ce amuzant! Prespapierul de cinsprezece mii de dolari a lui Paul Sheldon!
Clac... clac... clac... clac.
Acum trebuie să scoată cheile din buzunar fără să scape nici pachetul care conţinea cele două şpalturi şi nici bastoanele. Sprijini bastoanele de perete. În timp ce făcea aceasta, şpalturile îi căzură de la subsuoară şi aterizară pe covor. Ambalajul se rupse.
- Rahat! bombăni el.
Apoi bastoanele căzură zdrăngănind, pentru ca bâlciul să fie total.
Paul închise ochii, se clătină pe picioarele răsucite şi dureroase, aşteptând să vadă dacă va înnebuni sau va plânge. Spera că va înnebuni. Nu dorea să plângă acolo pe hol, dar existau şanse. Se mai întâmplase.
Picioarele îl dureau tot timpul şi el tânjea după calmantele sale, nu după aspirinele pe care i le dădeau de la dispensarul spitalului. Îşi dorea drogul bun, drogul-Annie. Şi, ah, era tot timpul atât de obosit. Avea nevoie să se sprijine, dar nu pe aceste beţe căcăcioase, ci pe poveştile şi jocurile de imaginaţie. Acelea erau drogul cel bun, doza care nu dădea greş niciodată, dar amândouă dispăruseră. Pare-se că perioada de joacă se terminase în cele din urmă.
Aşa este după sfârşit, gândi el deschizând uşa şi ţopăind în apartament.
Din această cauză nimeni nu scrie despre această perioadă. Este a naibii de jalnică. Ea ar fi trebuit să moară după ce i-am umplut gâtlejul cu hârtii goale şi pagini abandonate şi ar fi trebuit să mor şi eu atunci. În acel moment, dacă nu şi altă dată, noi eram exact ca nişte personaje din serialele cu suspans ale Anniei - fără griuri, doar negru şi alb, bine şi rău.
Eu eram Geoffrey, iar ea era, Zeiţa-Albină Bourka. Aceasta... ei bine, am auzit de ceea ce se cheamă deznodământ, dar este ridicol. Nu contează mizeria care era acolo pe podea. La început să fii un Trântor, apoi o...
Se opri. Realiză ca apartamentul era prea întunecat. Apoi mirosul acela. Îl cunoştea, un amestec morbid de murdărie şi pudră de faţă.
Annie se ridică din spatele canapelei, ca o fantomă albă, îmbrăcată în uniformă de asistentă medicală cu bonetă albă. Ţinea toporul în mână şi striga:
- Este timpul să limpezesc, Paul! Este timpul să limpezesc!
El scoase un ţipăt ascuţit şi încercă să se întoarcă. Ea sări peste canapea cu deosebită uşurinţă, că o broască albinoasă. Uniforma ei apretată fâşâi strident.
Prima lovitură de topor reuşi doar să-l facă să-şi piardă respiraţia - cel puţin aşa crezu până când căzu pe covor şi simţi miros de sânge. Se uită spre picioare şi văzu că a fost tăiat în două.
- Limpezeşte! zbieră ea şi îi tăie mâna dreaptă.
- Limpezeşte! zbieră ea din nou, iar acum dispăru stânga. El se târî spre uşă ajutându-se de cioturile pline de sânge ale încheieturilor mâinilor şi, incredibil, şpalturile erau încă acolo, şpalturile legate pe care Charlie i le dăduse la prânz în restaurantul domnului Lee, împingând pachetul pe faţa de masă strălucitor de albă.
- Annie, poţi să-l citeşti acum! încercă el să strige, dar reuşi să spună doar Annie poţi, înainte ca să-i zboare capul şi să se rostogolească spre perete. Ultima privire înceţoşată pe care o aruncă lumii, înregistră corpul lui lângă pantofii albi ai Anniei.
Zeiţă, gândi el şi muri
4.
Scenariu: O prezentare în linii generale sau un tabel sinoptic. O intrigă prezentată în rezumat.
- Webster's New Collegiate.
Scriitor: Cineva care scrie, în special ca ocupaţie profesională.
- Wester's New Collegiate.
- Iluzionare fictivă: Amăgire sau simulare.
- Webster' New Collegiate.
5.
Paulie, Poţi Tu?
6.
Da; bineînţeles că putea.
"Scenariul scriitorului spunea că Annie încă trăieşte, deşi înţelegea că aceasta era doar o iluzionare fictivă."
MISERY
7.
Într-adevăr luase prânzul împreună cu Charlie Merrill. Conversaţia fusese aceeaşi. Doar că atunci când intrase în apartament ştiuse că menajera fusese aceea care trăsese draperiile şi, deşi căzuse şi trebuise să-şi înăbuşe strigătul de groază când Annie se ridicase din spatele canapelei precum Cain, se speriase de pisică, o siameză care avea strabism şi o chema Dumpster şi pe cate o avea de o lună.
Nu era Annie, fiindcă Annie nu fusese nicidecum o zeiţă, ci doar o femeie nebună care-l maltratase pe Paul din motive numai de ea ştiute. Annie reuşise să-şi scoată din gât majoritatea hârtiilor şi ieşise pe fereastră, în timp ce Paul dormea în baie ameţit de droguri. Se dusese în grajd şi se prăbuşise acolo. Era moartă atunci când Wicks şi McKnight o găsiseră, dar nu din cauza sufocării. De fapt murise ca urmare a fracturii craniene pe care o suferise când se lovise de muchia şemineului, şi căzuse pentru că se împiedicase. Deci, într-un fel, ea fusese ucisă de maşina aceea de scris pe care Paul o urâse atât de mult.
Dar ea făcuse totuşi planuri în ceea ce-l privea. De data aceea n-ar fi fost de ajuns nici măcar toporul.
Poliţiştii o găsiseră lângă coteţul scroafei Misery, ţinându-şi mâna încleştată pe mânerul ferestrăului cu lanţ.
Dar acum totul aparţinea trecutului. Annie Wilkes se afla în mormânt. Dar, ca şi Misery Chastain, nu se odihnea în pace. În visele lui şi în fanteziile pe care le avea când era treaz, el o dezgropa neîncetat.
Nu puteai să ucizi zeiţa. O puteai amorţi temporar cu whisky, poate, dar asta era tot.
Se duse la bar, privi sticla, apoi se uită înapoi în locul unde erau bastoanele şi şpalturile, îi adresă sticlei un "la revedere" din priviri şi se întoarse la materialele sale.
8.
Limpezeşte.
9.
Jumătate de oră mai târziu stătea în faţa ecranului gol stătea în faţa ecranului gol, gândindu-se că el trebuie să fie un mare amator de pedepse. Luase aspirina în locul băuturii, dar asta nu schimbase cu nimic ce urma să se întâmple acum; el va sta aici timp de cincisprezece minute sau poate jumătate de oră, privind cursorul care clipea în întuneric; apoi va opri procesorul şi o să bea paharul cu whisky.
Numai că...
Numai că văzuse ceva amuzant în drum spre casă şi acest ceva îi dăduse o idee. Nu una mare. Doar una mică. La urma urmelor, fusese doar un mic incident. Un ţânc care împingea un cărucior pentru cumpărături pe Strada 48, asta era tot, dar în cărucior se afla o cuşcă, iar în cuşcă era un animal blănos şi destul de mare, despre care Paul gândise la început că este o pisică. La o privire mai atentă văzuse pe spatele pisicii o bandă lată albă.
- Puştiule, întrebase el, este cumva un sconcs?
- Mda, spuse ţâncul şi împinsese mai repede căruciorul, îndepărtându-se. În oraş nu te opreşti ca să conversezi mult cu oamenii de pe stradă, mai ales cu un tip care arată ciudat, cu cearcăne imense sub ochi şi care şchiopătează ajutându-se cu două cârje de metal. Puştiul dăduse colţul şi dispăruse.
Paul mersese mai departe, dorind să ia un taxi, dar doctorii îi prescriseseră să umble măcar o milă în fiecare zi, şi în momentul acela tocmai împlinea această corvoadă şi suferea ca dracu'. Şi ca să-şi mai mute gândul de la acest exerciţiu chinuitor, începuse să se întrebe de unde venea puştiul, de unde avea căruciorul de cumpărături şi, în primul rând, de unde avea sconcsul?
Auzi un zgomot în spatele lui şi se întoarse de la ecranul gol ca s-o vadă pe Annie ieşind din bucătărie, îmbrăcată în jeanşi pulover roşu, lung, ţinând în mâini ferestrăul cu lanţ.
Îsi închise ochii, îi deschise, văzu acelaşi vechi nimic, şi se înfurie brusc. Reveni la procesorul de cuvinte şi începu să scrie repede, aproape ciomăgind tastele.
1.
Ţâncul auzi un sunet în spatele clădiri şi, cu toate că se gândi imediat la şobolani, se duse oricum după colţ - era prea devreme ca să meargă acasă deoarece şcoala ar mai fi trebuit să dureze încă o oră şi jumătate, iar el chiulise încă de la pauza de prânz.
Ceea ce văzu ghemuit acolo, lângă zid, într-o rază de lumină prăfoasă, nu era un şobolan, ci o pisică mare, neagră cu cea mai stufoasă coadă pe care o văzuse el vreodată.
10.
Se opri şi, brusc, inima începu să-i bată foarte repede.
Paulie? Poţi Tu?
Aceasta era întrebarea la care nu avea curajul să răspundă. Se aplecă iarăşi asupra tastaturii şi după o clipă începu să lovească tastele... dar acum cu mult mai multă blândeţe.
11.
Nu era o pisică.
Eddie Desmond trăise toată viaţa în New York City, dar vizitase Grădina Zoologică Bronx, şi Cristoase, mai existau şi cărţi cu poze, nu-i aşa? Ştia ce era creatura aceea, cu toate că nu avea nici cea mai vagă idee cum ajunsese un asemenea animal lângă blocul cu apartamentele ieftine, părăsit, din East 10th Street, dar dunga lungă şi albă de pe spatele lui îl trăda imediat. Era un sconcs.
Eddie înaintă încet spre el, târşâindu-şi picioarele prin praf.
12.
Putea. Putea.
Deci, recunoscător şi îngrozit, începu să scrie. Gaura se deschisese, iar Paul privi prin ea la perspectiva care se desfăcea acolo, inconştient de faptul că degetele lui prinseseră viteză şi că picioarele lui se aflau în acelaşi oraş dar la cinci kilometri distanţă, inconştient că plângea în timp ce scria.
SFÂRŞIT.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu