6.
Nu, nu era așa. În urmă cu trei nopți, când a fost sigur că ea este sus, scoase una dintre cutii și citise tot ce scria pe etichetă, deşi presupunea el, îi fusese de ajuns când văzuse care era ingredientul principal al Novrilului.
Poate că atunci când spuneai uşurare puteai să scrii A-N-T-I-N-E-V-R-A-L-G-I-C, dar atunci când spuneai Novril scriai C-O-D-E-I-N-Ă.
O certitudine există: te vindeci, Paul. Picioarele tale arată ca nişte beţe desenate de un copil de patru ani, dar te vindeci. Te-ai putea descurca acum şi cu aspirină sau ceva similar. Tu ai nevoie de Novril; strici orzul pe gâşte.
Va trebui să reducă doza, ar trebui să arunce câteva dintre pilule. Până când nu va putea să facă asta, ea îl va ţine legat în lanţ la fel cum îl ţinea în scaunul pe rotile - un lanţ făcut din capsule de Novril.
Bine, bine, o să arunc câte o capsulă din cele două pe care mi le aduce ea de fiecare dată. O s-o pun sub limbă când o înghit pe cealaltă şi când ea iese din cameră o s-o îndes împreună cu celelalte sub saltea. Dar nu azi. Nu mă simt în stare să încep astăzi. O să încep de mâine.
Acum auzi în minte vocea Reginei de Cupă făcându-i morală lui Alice:
Aici, la noi, ne curăţim ieri casele şi avem de gând să începem să le curăţim mâine, dar NICIODATĂ nu facem astăzi curăţenie.
Ha-ha, Paulie, eşti un adevărat dezmăţat, spuse maşina de scris cu vocea aceea de pistolar dur pe care el i-o atribuise.
- Noi, păsăruicile mârşave nu suntem niciodată atât de amuzante, dar nu încetăm să încercăm - trebuie să ne acorzi acest credit, bodogăni el.
Ei bine, ar trebui să începi să te gândeşti la toate drogurile pe care le iei, Paul. Ar trebui să începi să te gândeşti foarte serios la asta.
Sub impulsul momentului, luă brusc hotărârea că va începe să reducă din calmante atunci când va termina primul capitol care-i va plăcea Anniei - un capitol despre care Annie nu va spune că e o escrocherie.
O parte din el - acea parte care asculta cu ostilitate chiar şi cele măi bune şi corecte sugestii editoriale - protestă spunând că femeia e nebună, că nu aveai cum să ştii ce ar putea şi ce n-ar putea să accepte; că tot ce va încerca el va fi doar o aiureală.
Dar o altă parte - o parte mult mai raţională - dezaprobă. El va recunoaşte când va găsi ideea adevărată.
Inspiraţia adevărată va face aiureala care i-a luat trei zile s-o scrie şi pentru care a făcut numeroase începuturi nereuşite, să arate ca o scârnăvie de câine lângă un dolar de argint. Nu ştiuse oare el că totul era o prostie? Nu-i stătea în obicei să creeze atât de greu şi nici să umple pe jumătate un coş de gunoi cu notiţe făcute la întâmplare sau cu rânduri ca: "Misery se întoarse spre el, cu ochii strălucind şi buzele murmurând cuvintele magice. Oh, tu cap pătrat şi prost." ASTA NU ÎNSEAMNĂ DELOC CREAŢIE LITERARĂ!!! Atribuise toate acestea durerii şi faptului că se afla într-o situaţie în care el nu scria doar pentru a-şi asigura pâinea, ci viaţa. Acele idei nu fuseseră nimic altceva decât minciuni plauzibile. Adevărul era că-i secase inspiraţia. Treaba mersese prost deoarece trişase şi ştiuse şi el asta.
Sâc! ea te-a citit, creier de găină ce eşti, spuse maşina de scris cu vocea ei obraznică, insolentă. Nu-i aşa? Deci ce ai de gând să faci acum?
Nu ştia, dar bănuia că va trebui să facă ceva şi cât mai repede. Nu-i păsase în dimineaţa aceasta de starea ei sufletească. Socotea că trebuie să se considere norocos că ea nu-i rerupsese picioarele cu un baston de baseball, sau că nu-i făcuse manichiura cu acid sau ceva similar, ca să-i indice dezamăgirea pentru modul cum el începuse cartea ei - astfel de răspunsuri critice erau întotdeauna posibile dată fiind viziunea unică a Anniei asupra lumii. Dacă scăpa cu viaţă de aici, plănuia să-i trimită o scrisoare lui Christopher Hale. Hale lucra la New-York Times şi făcea recenzii la romanele nou apărute. Scrisoarea va spune: "De fiecare dată când editorul meu mă sună să-mi spună că tu ai de gând să faci recenzia uneia dintre cărţile mele pentru Times, mi se înmuiau genunchii - mi-ai făcut câteva foarte bune, Chris amice, dar m-ai şi torpilat de câteva ori, după cum bine ştii. Oricum, vroiam doar să-ţi spun să-i dai înainte şi să scrii tot ce poţi mai defavorabil - am descoperit un stil de critică cu totul nou, prietene. Am uitat s-o denumim Şcoala de Critică Literară Picnicul din Colorado sau Găleata pentru Spălat pe Jos. Pe lângă această nouă metodă critică, materialele pe care le faceţi voi, aratăla fel de înspăimântătoare ca o cursă în caruselul din Central Parc".
Toate astea sunt foarte amuzante, Paul; scrisorile sub formă de BILEŢELE DE AMOR adresate criticilor sunt totdeauna bune ca să te înveseleşti, dar tu chiar că ar trebui să-ţi sufleci mânecile şi să te apuci de lucru.
Da. Aşa este.
Maşina de scris stătea colo, zâmbindu-i superior.
- Te urăsc, spuse Paul morocănos şi privi pe fereastră.
4.
Viscolul, în plină desfășurare atunci când Paul se trezise a doua zi după expediția la baie, mai continuase încă două zile. Se depuseseră atunci i cel puţin patruzeci şi cinci de centimetri de strat de zăpadă şi se formaseră troiene înalte. Pe când soarele apăruse iarăşi dintre nori, Cherokee-ul lui Annie nu era decât o movilă de-abia vizibilă pe alee.
Acum, totuşi, soarele ieşise iarăşi la iveală, iar cerul era superb. Acel soare avea şi căldură pe lângă strălucire - o simţea pe faţă şi pe mâini. Ţurţurii de pe marginea acoperişului grajdului se topeau. Se gândi puţin la maşina sa din zăpadă, apoi luă o foaie de hârtie şi o introduse în Royal. În colţul stâng al paginii scrise cuvintele ÎNTOARCEREA LUI MISERY, şi în cel drept, numărul 1. Apăsă de patru-cinci ori pe maneta de revenire, centră căruciorul şi scrise CAPITOLUL 1. Apăsă pe clape mai tare decât era necesar ca să se asigure că, cel puţin, ea va auzi că el bătea ceva la maşină.
Acum, sub CAPITOLUL 1 era tot acel spaţiu alb, arătând ca un troian de zăpadă în care el ar putea cădea şi muri sufocat de frig.
Africa.
Atâta timp cât ei jucau corect.
Pasărea aceea e originară din Africa.
Sub scaunul lui era o paraşută.
Africa.
Acum trebuie să limpezesc.
Începuse să-l prindă somnul şi ştia că n-ar trebui - dacă ea ar intra în cameră şi l-ar prinde că stă şi nu face nimic în loc să scrie, s-ar înfuria - dar se lăsă totuşi dus de val. El nu moţăia doar; în mod bizar, gândea.
Se uita.
Căuta.
Ce cauţi, Paul?
Dar asta era evident. Avionul intrase în vrie. El căuta paraşuta de sub scaun. Okay? Destul de corect?
Destul de corect. Când a găsit paraşuta sub scaun, a fost corect. Poate deloc realist, dar corect.
Câteva veri la rând, mama lui îi trimisese în tabăra de la Malden Community Center. Acolo jucaseră acel joc... stăteau în cerc, iar jocul era cam ca şi serialele Anniei, iar el câştigase aproape de fiecare dată... Cum se numea jocul?
Vedea cincisprezece sau douăzeci de băieţi şi fetiţe aşezaţi în cerc, într-unul din colţurile umbroase ale terenului de joacă, purtând toţi tricouri cu inscripţia Malden Community Center şi ascultându-i atenţi pe pedagogul care le explica regulile jocului.
"Poţi Tu?", numele jocului era "Poţi Tu?" şi într-adevăr era ca şi serialele cu suspans; jocul pe care-l jucai atunci era "Poţi. TU? ", Paulie, şi ăsta-i numele jocului acum, nu-i aşa?
Da, presupunea că acela era.
În "Poţi Tu!", pedagogul începea o poveste despre un tip numit Corrigan Neatentul. Neatentul se rătăcise în jungla din America de Sud. Pe neaşteptate, privind în jur, vede că sunt lei în spatele său... lei în stânga şi în dreapta... şi, Dumnezeule, lei în faţa lui. Corrigan Neatentul este înconjurat de lei care... care încep să se apropie. Este doar ora cinci după-amiază, dar asta nu-i o problemă pentru aceste pisicuţe; în ceea ce-i priveşte pe leii din America de Sud, prostia că cina este la ora opt este doar o poveste de adormit copii.
Pedagogul avea un cronometru, iar mintea adormită a lui Paul Sheldon îl văzu cu mare claritate, cu toate că-i ţinuse greutatea lui de argint în mână acum cel puţin treizeci de ani. Putea să vadă plăcuţele fine de cupru ale numerelor, acul mic din partea de jos care înregistra zecimile de secundă, putea vedea marca gravată cu litere mici: ANNEX.
Pedagogul se uita în jurul cercului şi-l alegea pe unul dintre copii. "Daniel" spunea el, Poţi Tu? În momentul în care rostea Poţi Tu?, pedagogul pornea cronometrul. Din acel moment Daniel avea exact zece secunde ca să continue povestea. Dacă în timpul acestor zece secunde nu începea să vorbească, atunci trebuia să părăsească cercul. Dar, dacă îl scăpa pe Neatentul de lei, pedagogul se uita iarăşi în jurul cercului şi punea cealaltă întrebare a jocului, una care-i readucea clar în minte situaţia lui de acum. Această întrebare era.
A reuşit?
Regulile acestei părţi a jocului erau exact cele ale Anniei. Realismul nu era necesar. De exemplu, Daniel putea să spună: "Din fericire, Neatentul avea cu el puşca sa Winchester şi multe gloanţe. Deci a împuşcat trei lei, iar ceilalţi au fugit". Într-o situaţie ca aceasta, Daniel reuşea.
Primea cronometrul şi continua povestea, terminându-şi segmentul său cu Neatentul cufundat până la brâu în nisip mişcător sau altă situaţie grea şi apoi întreba pe altcineva dacă el sau ea puteau şi ţac! apăsa butonul cronometrului.
Dar zece secunde nu erau lungi şi era uşor să te blochezi... uşor să trişezi. Următorul puşti putea să spună ceva de genul: "Chiar atunci, o pasăre mare - un vultur din Anzi, cred - a coborât în zbor. Neatentul a apucat-o de gât şi s-a salvat din nisipul mişcător".
Când pedagogul întreba A reuşit ea?, tu ridicai mâna dacă socoteai că da, sau o lăsai jos dacă gândeai că nu. În cazul vulturului din Anzi, puştiul, aproape sigur, ar fi fost invitat să părăsească cercul.
Tu poţi, Paul?
Mda. Aşa supravieţuiesc. Aşa reuşesc să întreţin case şi la New-York şi la Los Angeles şi maşini mai multe decât poţi număra în câteva cimitire de automobile. Deoarece eu pot, şi nu este ceva pentru care să-mi cer scuze, fir-ar al naibii Există o mulţime de tipi pe lumea asta care scriu o proză mai bună decât a mea şi care au o înţelegere mai bună despre cum sunt oamenii în realitate şi despre ce se presupune că înseamnă umanitate - drace, ştiu asta. Dar, când pedagogul întreabă, referitor la aceşti tipi, dacă AU REUŞIT?, câteodată doar foarte puţini oameni ridică mâna. Dar pentru mine o ridică... sau pentru Misery... şi la urma urmei cred că-i tot una. POT eu? Mda. Poţi să fii sigur că pot! Sunt un milion de lucruri pe lumea asta pe care nu le pot face. Nu pot să lovesc o minge ovală; nu puteam nici pe vremea când eram la liceu. Nu pot să repar un robinet stricat.
Nu ştiu să merg pe rotile sau să scot un Fa la chitară care să nu sune ca o găleată cu rahat. Am încercat de două ori meseria de soţ şi n-am reuşit-o. Dar dacă vreţi să vă captez atenţia, să vă înfricoşez, să vă implic sau să vă fac să plângeţi sau să râdeţi, da. Eu pot. Pot să vă dau şi să vă produc senzaţii până când urlaţi.
Îndeajuns! Sunt în stare. EU POT.
Vocea de pistolar a maşinii de scris şopti în visul lui din ce în ce mai adânc.
Ce avem noi aici, prieteni, sunt două lucruri în cantitate mare - lăudăroşenie şi spaţiu alb.
Poţi tu?
Da, Da!
A reuşit el?
Nu. A trişat. În romanul COPILUL LUI MISERY doctorul nu a venit. Poate că voi, ceilalţi, aţi uitat ce s-a întâmplat săptămâna trecută, dar idolul de piatră nu uită niciodată. Paul trebuie să părăsească cercul. Mă scuzaţi, vă rog. Acum trebuie să limpezesc. Acum trebuie să....
5.
- ...... limpezesc, murmură el și alunecă spre dreapta.
Această mișcare îi trase picioarele puțin într-o parte și puseul de durere din genunchiul lui zdrobit fu îndeajuns ca să-l trezească. Trecuseră mai puţin de cinci minute. O auzea pe Annie spălând vasele în bucătărie. De obicei, în timp ce-şi îndeplinea treburile în casă, ea cânta. Astăzi, nu fredona; se auzea doar zăngănitul farfuriilor şi fâsâitului jetului de apă. Încă un semn prost.
Avem aici un buletin meteorologic special mai ales pentru locuitorii Din Ţinutul Sheldon - până la ora 5:00 în această seară, se poate declanşa în orice moment un tornado. Repet, în orice moment se poate declanşa un tornado...
Dar era timpul să termine cu prostiile şi să treacă la treabă. Ea o dorea pe Misery înviată din morţi, dar asta trebuia să pară plauzibil. Nu neapărat realistic, doar plauzibil. Dacă putea realiza asta în această dimineaţă, poate că ar putea evita depresiunea pe care o simţea că este în formare, înainte de a se agrava prea tare.
Paul privi pe fereastră, cu bărbia sprijinită în palmă. Acum era pe deplin treaz, gândind repede şi intens, nefiind însă conştient de acest proces. Primele două sau trei straturi ale minţii sale conştiente, care se ocupau de amănuntele mărunte cum ar fi: ultima dată când se spălase pe cap sau dacă Annie va veni sau nu la timp cu următoarea raţie de medicamente, se părea că s-au îndepărtat cu totul de realitatea înconjurătoare.
Acea parte a minţii sale plecase tiptil să ia o pastramă cu orez sau altceva. Primea informaţii de la senzorii de intrare, dar nu făcea nimic cu ele - nu vedea nimic din ceea ce vedea, nu auzea nimic din ceea ce auzea.
O altă parte a lui analiza furios ideile, îndepărtându-le, încercând să le combine, înlăturând combinaţiile.
Simţea că aşa ceva se întâmplă, dar nu avea contact direct cu asta şi nici nu dorea să aibă. Acolo, în atelierul abisal, era multă sudoare şi mizerie.
Înţelegea că ceea ce făcea el acum reprezenta ÎNCERCAREA DE A AVEA O IDEE. A ÎNCERCA SĂ AI O IDEE nu însemna acelaşi lucru cu A AVEA O IDEE. A AVEA O IDEE era un mod mai modest de a spune Mi-a venit inspiraţia sau Evrika! Muza mea a vorbit!
Ideea pentru Maşini de Lux îi venise într-o zi la New York. Ieşise, fără niciun alt scop în afară de acela de a-şi cumpăra un video-recorder pentru apartamentul de pe Strada 83. Trecuse pe lângă o parcare şi-l văzuse pe unul dintre paznici încercând să deschidă o maşină. Asta a fost tot. Nu avea nici cea mai vagă idee dacă ceea ce văzuse era legal sau ilegal şi pe când se îndepărtase cale de două sau trei cvartale de blocuri, nici nu-i mai păsa.
Paznicul devenise Tony Bonasaro. Ştia totul despre Tony, cu excepţia numelui său, pe care mai târziu l-a luat dintr-o carte de telefon. Jumătate din intrigă exista pe deplin conturată în mintea sa, iar restul se definea cu repeziciune. Îi venise să danseze, era bucuros, aproape beat de fericire. Sosise muza, tot aşa de binevenită ca un cec neaşteptat în cutia de scrisori. Plecase din casă ca să-şi cumpere un video-recorder şi obţinuse în schimb ceva mult mai important. OBŢINUSE O IDEE.
Celălalt proces - A ÎNCERCA SĂ AI O IDEE - nu era nici pe departe atât de solemn sau aşa de înălţător, dar era exact la fel de misterios... şi la fel de necesar. Pentru că, atunci când scriai un roman, aproape întotdeauna întâlneai undeva baricade şi nu avea atunci nici un sens să încerci să continui până când nu AVEAI O IDEE.
Procedura obişnuită pe care el o aplica atunci când era necesar să AIBĂ O IDEE, era să-şi pună haina şi să facă o plimbare. Dacă nu trebuia să AIBĂ O IDEE, îşi lua o carte când pleca la plimbare. Era conştient că plimbarea reprezenta un bun exerciţiu fizic, dar era plictisitoare. Dacă nu aveai pe cineva alături cu care să vorbeşti, o carte constituia o necesitate. Dar dacă trebuia să AI O IDEE, plictiseala putea reprezenta pentru un blocaj din roman, ceea ce chemioterapia constituia pentru un bolnav de cancer.
Cam pe când ajunsese la jumătatea Maşinilor de Lux, Tony îl ucisese pe Locotenentul de Poliţie Gray, atunci când acesta încercase să-i pună cătuşele într-un cinematograf din Times Square. Paul ar fi vrut ca Tony să nu fie descoperit - cel puţin pentru o vreme - deoarece nu putea exista un act trei cu Tony stând la răcoare. Şi totuşi, Tony nu putea să-l lase pur şi simplu pe Gray în cinematograf, cu un cuţit ieşind din subsuoara stângă, deoarece existau cel puţin trei oameni care ştiau că Gray plecase să se întâlnească cu el.
Problema consta în înlăturarea cadavrului, iar Paul nu ştia cum s-o rezolve. Aceasta era baricada. Era jocul.
Era: Neatentul tocmai l-a ucis pe acest tip într-un cinematograf din Times Square şi acum trebuie să care cadavrul în maşina sa, fără ca nimeni să facă vreo remarcă de genul: "Hei, domnule, tipul ăla e atât de mort precum arată sau tocmai a avut un atac de inimă, sau ceva de soiul ăsta?" Dacă duce corpul înapoi în maşină, se poate deplasa până în Queens şi-l poate arunca în acel şantier abandonat despre care a auzit undeva.
Paulie? Poţi Tu?
Bineînţeles, nu existase niciun fel de termen de zece secunde - nu avusese niciun contract pentru carte, o scrisese dintr-un impuls de moment şi deci nu avea nici un termen de predare la care trebuia să se gândească.
Totuşi, întotdeauna exista o limită, o perioadă după care trebuia să părăseşti cercul şi majoritatea scriitorilor ştiau asta. Dacă o carte stagna mult timp, începea să se degradeze, să se dezintegreze; toate micile trucuri şi iluzii începeau să se vadă.
Ieşise la plimbare, cu mintea golită de orice gând, aşa cum nici acum nu se gândea la nimic. Parcursese trei mile în momentul când cineva îi trimise o scânteie, de acolo, din atelierul abisal:
Să presupunem că el declanşează un incendiu în cinematograf?
Ideea păruse destul de bună. Nu avusese niciun iz de vârtej, nu trezise niciun sentiment de adevărată inspiraţie; se simţise ca un tâmplar care priveşte o bucată de lemn de construcţie ce i-ar putea fi de folos.
Ar putea să dea foc la umplutura scaunului de lângă el, cum sună asta? Nenorocitele de scaune din cinematografele alea sunt întotdeauna rupte. Ar fi ieşit fum. Chiar foarte mult. Ar fi putut să-şi amâne plecarea cât de mult putea, apoi să-l târască pe Gray afară; Gray ar putea să pară atunci că s-a asfixiat din cauza fumului. Ce crezi?
Crezuse că era bună. Nu extraordinară şi mai erau destule detalii la care trebuia să lucreze, dar părea bună.
AVUSESE O IDEE. Lucrul putea să meargă înainte.
Niciodată nu avusese nevoie să AIBĂ O IDEE ca să înceapă un roman, dar înţelegea instinctiv că aşa ceva era posibil.
Şedea tăcut în scaun, cu bărbia sprijinită în palmă, uitându-se afară la grajd. Dacă ar fi fost în stare să meargă, ar fi fost acolo, afară, pe pajişte. Rămase liniştit, aproape moţăind, aşteptând să se întâmple ceva, conştient de nimic altceva în afară de ceea ce se întâmpla acolo, în străfunduri, unde se făureau acele edificii de ficţiune, erau judecate, erau găsite pline de greşeli şi dărâmate cât ai clipi din ochi. Trecură zece minute.
Cincisprezece. Acum ea dădea cu aspiratorul. În salon (dar tot nu cânta încă). O auzi, dar nu făcu nimic cu această percepţie; era un sunet străin care-i intra în cap şi apoi ieşea întocmai ca apa care curge printr-o conductă.
În cele din urmă cei de acolo, din atelierele abisale, trimiseră o scânteie, aşa cum făceau întotdeauna la un moment dat. Nenorociţii ăia de salahori de acolo, de jos, erau condamnaţi la o veşnica munca silnică, iar el nu-i invidia nici cât negru sub unghie.
Paul rămase liniştit, începând să AIBĂ O IDEE. Gândirea conştientă se reîntoarse - DOCTORUL ERA ÎNĂUNTRU - şi prinse ideea ca pe o scrisoare împinsă într-o cutie de poştă, începu s-o examineze. Aproape că o înlătură (se auzise oare un geamăt surd de acolo, din atelier?), o reconsideră şi decise că jumătate din ea putea fi salvată.
O a doua scânteie, mai intensă decât prima.
Paul, de nerăbdare, începu să bată darabana pe pervaz.
În jur de ora unsprezece începu să bată la maşină. La început foarte lent - clanc-uri disparate urmate de intervale de tăcere, unele lungi chiar de cincisprezece secunde. Era ca şi echivalentul, vizual al unui arhipelag văzut din aer - un lanţ de ridicături mici de pământ întrerupt de lagune mari şi albastre.
Încetul cu încetul, intervalele de linişte se micşorară, iar acum se auzeau din când în când rafale de păcănituri - ar fi sunat frumos la maşina de scris electrică a lui Paul, dar răpăiala Royalului era dogita, groasă, chiar dezagreabilă.
Dar Paul nu remarca vocea ca a lui Ducky Daddles a maşinii de scris. Începuse să se încălzească pe când ajunsese la sfârşitul primei pagini. La sfârşitul celei de a doua, mergea cu viteză maximă.
După un timp, Annie opri aspiratorul şi se postă în uşă, privindu-l. Paul habar nu avea că ea era acolo - de fapt, habar nu avea că el era acolo. În sfîrşit, scăpase. Se afla în cimitirul din Little Dunthorpe, respirând aerul umed al nopţii, simţind mirosuri de muşchi, pământ jilav şi ceaţă; auzi ceasul din turnul bisericii Presbiteriene bătând ora două şi introduse acest fapt în povestire, fără ca măcar să se întrerupă. Când ideile erau foarte bune putea să vadă asta prin hârtie. Acum putea să privească prin ea.
Annie îl privi pentru mult timp, cu faţa ei masivă nezâmbitoare, nemişcată, dar oarecum satisfăcută.
După un timp, plecă. Pasul ei era greu, apăsat, dar Paul nu-l auzi.
În acea după-amiază lucră până la ora trei, iar la ora opt în acea seară o rugă pe ea să-l ajute să stea iarăşi în scaunul pe rotile. Scrise încă timp de trei ore cu toate că, pe la ora zece, durerea începuse să fie chiar foarte rea. Annie veni înăuntru la unsprezece. El ceru o păsuire de încă un sfert de oră.
- Nu, Paul, este de ajuns. Eşti alb ca varul.
Îl puse în pat iar el adormi în trei minute. Pentru prima dată de când ieşise din norul gri, dormi întreaga noapte fără întrerupere, iar somnul, tot pentru prima dată, îi fu fără vise.
El visase cu ochii deschiși.
6.
ÎNTOARCEREA LUI MISERY
de Paul Sheldon
pentru Annie Wilkes
CAPITOLUL 1.
Pentru nu moment Geoffrey Alliburton nu fu sigur cine era bătrânul de la ușă și asta nu se datora doar faptului că clopoțelul îl trezise dintr-un somn adânc.
Ceea ce era iritant în viața la țară, gândi el, era faptul că nu existau destui oameni, astfel încât unii să-ți fie total străini; în schimb erau suficienți încât să nu-ți dai seama imediat cu care dintre numeroșii săteni stai de vorbă.
Câteodată singurul indiciu de care beneficiai era o trăsătură de familie - și astfel de trăsături, cu asemănări bineînțeles, nu te avertizau niciodată de coincidențele rare, dar nu imposibile, pricinuite de bastrazi. În mod normal, te puteai descurca în asemenea momente - oricât de mult ar fi simțit cineva că ai început să te senilizezi, când încercai să întreții o conversație normală cu o persoană al cărei nume ar fi trebuit să ți-l amintești dar nu puteai; aceste lucruri deveneau deosebit de stânjenitoare atunci când două asemenea chipuri cunoscute apăreau în acelaşi timp şi te simţeai obligat să faci prezentările.
- Sper că nu vă deranjez, tinere domn, spuse acest vizitator. Învârtea stingherit în mâini o pălărie ieftină de pânză, iar în lumina dată de lampa pe care Geoffrey o ţinea ridicată în mână, faţa lui arăta ridată, galbenă şi foarte în grijorată - chiar speriată.
- E doar că n-am voit să mă duc la Doctorul Bookings şi nici n-am voit să-l deranjez pe înălţimea Sa. Nu, cel puţin, până n-am vorbit cu dumneavoastră, dacă înţelegeţi ce voi să spun, conaşule.
Geoffrey nu înţelegea, dar brusc ştiu un lucru - cine era acest vizitator nocturn. Menţinerea Doctorului Bookings, Pastorul Bisericii Evanghelice, îl lămurise. Cu trei zile în urmă Dr. Bookings ţinuse ultima slujbă pentru Misery în cimitirul care se întindea în spatele casei parohiale, şi acest om fusese acolo - dar ţinându-se în spatele congregaţiei, unde era mai puţin probabil să fie remarcat.
Numele lui era Colter. El era unul dintre cioclii bisericii. Bărbatul era gropar, ca s-o spunem mai pe şleau.
- Colter, spuse el. Cu ce te pot ajuta?
Colter vorbi ezitant:
- Sunt zgomote, conaşule. Zgomote dincimitir. Înălţimea Sa nu se odihneşte în pace, conaşule, chiar deloc, şi sunt în fricoşat. Eu...
Geoffrey simţi ca şi cum cineva l-ar fi lovit în plex. Trase o gură mare de aer şi o durere acută îl săgetă într-o parte, acolo unde coastele îi fuseseră strâns pansate de către doctoral Shinebone. Aprecierea posacă a lui Shinebone fusese că aproape cu siguranţă Geoffrey va face pneumonie după ce stătuse toată noaptea în şanţ şi în ploaia rece, dar trecuse trei zile şi nu avusese niciun puseu de febră sau de tuse. El ştiuse că aşa va fi; Dumnezeu nu-i iartă cu uşurinţă pe vinovaţi.
Era încredinţat că Dumnezeu îl lasă să trăiască pentru încă mult, mult timp, ca să perpetueze memoria iubitei sale pierdute.
- Vă e bine, conaşule? întrebă Colter. Am auzit că aţi fost bine căptuşit în noaptea aceea. Se opri. În noaptea în care ea a murit.
- Mă simt bine, spuse Geoffrey lent. Colter, aceste sunete, pe care tu spui că le auzi... ştii că doar ţi le imaginezi, nu-i aşa?
Colter se arătă şocat.
- Închipuiri? întrebă el. Conaşule! Acum îmi veţi spune că dumneavoastră nu credeţi în Isus şi în viaţa de apoi! Cum, nu l-a văzut Duncan Fromsley pe bătrânul Patterson la două zile după înmormântarea acestuia, luminând tot atât de alb ca şi focurile rătăcitoare (ceea ce probabil chiar a văzut, gândi Geoffrey, focuri rătăcitoare plus ceea ce provenea dinultima sticlă de băutură a bătrânului Fromsley)? şi n-a văzut aproape jumătate din întregul oraş nenorocit acel bătrân călugăr papistaş, care se plimbă pe vechile câmpuri de bătălie din Ridgeheath Manor? Chiar s-au trimis câteva doamne de la Societatea Psihică din Londra ca să-l cerceteze pe cela!
Geoffrey ştia la ce doamne se referă Colter; câteva baborniţe isterice suferind probabil de calmurile şi furtunile vârstei de mijloc, toate la fel de ţicnite ca un joc de Puzzle pentru copii.
- Fantomele sunt tot la fel de reale ca mine şi ca dumneavoastră, conaşule, spuse Colter cu convingere. Nu mă deranjează ideea despre existenţa lor, dar sunetele sunt ale dracului de înspăimântătoare, chiar aşa sunt, şi de-abia dacă îndrăznesc să mă apropiu de cimitir - şi mâine trebuie să sap o groapă pentru bebeluşul Roydman-ilor, zău că da.
Geoffrey se rugă în gând să aibă mai multă răbdare. Impulsul de a se răsti la acest sărman cioclu era aproape de nestăpânit. Dormea destul de liniştit în faţa focului, cu o carte în poală, când venise Colter, îl trezise... şi se trezea din ce în ce mai bine şi cu fiecare secundă tristeţea sumbră se aşternea mai tare asupra lui, aducând cu ea şi realizarea că iubita lui murise. Era de trei zile în groapă, în curând se va împlini o săptămână... o lună... un an... zece ani. Tristeţea, gândi el, era ca o stâncă la marginea oceanului. Când dormeai, era ca şi când ar fi venit fluxul şi atunci exista o alinare. Somnul era ca o maree care acoperea stânca amărăciunii.
Totuşi, când te trezeai, fluxul începea să se retragă şi foarte curând stânca era iarăşi vizibilă, un lucru încrustat cu scoici, de o realitate indubitabilă, un lucru care va fi acolo pentru totdeauna, sau până când Dumnezeu va considera că trebuie s-o înlăture.
Iar acest idiot îndrăznea să vină aici şi să debiteze prostii despre fantome!
Dar faţa omului arăta atât de amărâtă încât Geoffrey reuşi să se stăpânească.
- Domnişoara Misery - Înălţimea Sa - a fost foarte iubită, spuse Geoffrey încetişor.
- Da, conaşule, chiar aşa a fost, aprobă Colter febril.
Îşi mută pălăria din mâna dreaptă în cea stângă, iar cu dreapta trase dinbuzunar o batistă mare roşie. Suflă sănătos înea, cu ochii înlăcrimaţi.
- Toţi suntem îndureraţi de moartea ei.
Mâinile lui Geoffrey se duseră la cămaşă şi frecară viguros maieul de muselină de sub ea.
- Da, şi noi la fel, conaşule, şi noi la fel.
Cuvintele lui Colter erau înăbuşite de batistă, dar Geoffrey îi putea vedea ochii; omul plângea cu adevărat.
Ultimele rămăşiţe ale enervării lui se stinseră transformându-se în milă.
- A fost o doamnă bună, conaşule! Da, a fost o mare doamnă şi un lucru teribil cum şi-a găsit Înălţimea Sa sfâr...
- Da, a fost bună, spuse Geoffrey cu blândeţe, şi descoperi cu uimire că şi pe el îl încercau lacrimile, ca o aversă care ameninţă într-o după-amiază de vară. Iar câteodată, Colter, când cineva cu adevăr at deosebit se duce dintre noi - cineva care ne este foarte drag la toţi - ni se pare foarte greu să-i acceptăm moartea. Deci, noi ne putem imagina că ea nu a pierit. Mă înţelegi?
- Da, conaşule! spuse Colter repede. Dar aceste sunete... conaşule, doar dacă le-aţi auzi!
Răbdător, Geoffrey spuse:
- Despre ce fel de sunete vorbeşti?
Se gândi atunci că Colter o să-i vorbească de sunete care ar putea fi nimic mai mult decât vaietul vântului printre copaci, sunete amplificate de imaginaţia lui, bineînţeles - sau poate un viezure croindu-şi drum spre Pârâul Little Dunthorpe, care se află în spatele cimitirului. Şi deci nu fu pregătit când Colter şopti cu voce înfricoşată.
- Râcâituri, conaşule! Sună de parcă ea ar fi încă vie acolo jos şi în cearcă să-şi facă loc să iasă la suprafaţă spre lumea celor vii, zău că da!
Capitolul 2.
După cincisprezece minute, din nou singur, Geoffrey se apropie de bufetul din sufragerie. Se clătina ca un om care se străduie să meargă pe puntea unei nave în timpul furtunii.
Se simțea ca un om într-o furtună. Ar fi putut crede că febra pe care Dr. Shinebone o prezisese aproape cu bucurie, îl aslta până la urmă și încă cu răzbunare, dar nu febra era cea care, simultan, adusese trandafiri sălbatici, roşii în obrajii săi, iar fruntea i-o făcuse culoarea cerii, nu era febra cea care-i făcea mâinile să tremure atât de tare încât era cât pe-aici să scape carafa de coniac atunci când o scosese din bufet.
Dacă exista vreo şansă - cea mai mică şansă - ca monstruoasa idee pe care Colter i-o strecurase în minte să fie adevărată, atunci nu avea dreptul să-şi piardă timpul aici. Dar simţea că dacă nu o să bea ceva se va prăbuşi leşinat pe podea.
Geoffrey Alliburton făcu ceea ce nu mai făcuse niciodată în viaţa lui; ceva ce nu va mai face niciodată. Ridică carafa şi bău din ea.
Apoi se dădu cu un pas înapoi şi şopti:
- Ne lămurim noi de chestia asta. Ne lămurim noi chestia asta, pe Dumnezeu! Şi dacă mă hotărăsc să merg înainte cu escapada asta nebunească doar ca să descopăr la urma urmei că totul a fost doar închipuirea unui gropar, o să atârn loburile urechilor nenorocitului de Colter la lanţul ceasului, oricât de mult ar fi iubit-o el pe Misery!
Capitolul 3.
Luă şareta, mergând sub un cer macabru, nu foarte întunecat, luminat de o lună care se ascundea tot timpul în spatele unei pânze de nori care treceau cu mare repeziciune.
Făcuse o pauză doar ca să-şi arunce pe el primul lucru care-i căzuse în mână din dulapul din hol - această haină se dovedi a fi un frac maro-închis.
Cozile fracului fluturau în spatele lui în timp ce el biciuia pe Mary să meargă mai repede. Iepei bătrâne nu îi plăcea deloc viteza la care era supusă; iar lui Geoffrey nu-i plăcea durerea care se accentua în umăr şi coaste.... dar nici una dintre suferinţe nu putea fi alinată.
Râcâituri, conaşule? Sună de parcă ea ar fi încă vie acolo jos şi încearcă să-şi facă loc să iasă la suprafaţă spre lumea celor vii!
Doar această afirmaţie nu l-ar fi adus într-o asemenea stare de teroare - dar îşi amintise cum se întorsese la Calthorpe Manor în ziua următoare morţii lui Misery. El şi Ian se uitaseră unul la altul, iar Ian încercase să zâmbească, deşi ochii îi străluceau de lacrimi.
- Mi-ar fi cumva mai uşor, spusese Ian, dacă ea ar arăta... ar arăta mai moartă. Ştiu că asta sună...
- Prostii, spusese Geoffrey, încercând să zâmbească. Fără îndoială că antreprenorul de pompe funebre şi-a dat toată silinţa şi...
- Antreprenorul! ţipase Ian, iar Geoffrey înţelese pentru prima dată că prietenul său se află la graniţa nebuniei. Antreprenorul! Vampirul! N-am apelat la niciun antreprenor şi n-o să las pe niciun antreprenor să o sulemenească pe draga mea şi s-o picteze ca pe o păpuşă!
- Ian! Dragul meu! Nu trebuie - Geoffrey avusese intenţia să-l bată pe Ian pe umăr, dar sfârşise prin a-l îmbrăţişa. Cei doi bărbaţi plânseseră unul în braţele celuilalt ca nişte copii obosiţi, în timp ce, într-o altă cameră, copilul lui Misery, un băiat acum în vârstă de o zi şi încă nebotezat, se trezise şi începuse să plângă.
Doamna Ramage, a cărui inimă blândă era frântă, începuse să-i îngâne cu cântec de leagăn cu o voce tremurătoare şi înlăcrimată.
În acea zi, temător pentru sănătatea mintală a lui Ian, fusese mai puţin preocupat de ceea ce spusese Ian, decât de tonul pe care-l folosise - dar acum, în timp ce o biciuia mai intens pe Mary spre Little Dunthorpe şi în ciuda durerii acute din coaste, îi reveniră în minte acele cuvinte, torturându-l în lumina celor povestite de Colter:
Dacă ar arăta mai moartă. Dar ar arăta mai moartă, bătrâne...
Şi asta nici măcar nu era tot. Târziu, înacea după-amiază, în timp ce primii săteni începuseră să urce drumul spre Calthorpe ca să-şi exprime condoleanţele Lordului îndoliat, Shinebone se reîntorsese. Arătase obosit, de parcă nu s-ar fi simţit bine; nu că ar fi fost surprinzător la un om care pretindea că a dat mâna cu Wellington - chiar Ducele de Fier în persoană - atunci când el (Shinebone, nu Wellington) fusese băiat.
Geoffrey credea că povestea despre Wellington era probabil o exagerare, dar Bătrânul Shinny, aşa cum îl denumiseră el şi Ian când fuseseră mici, îl tratase pe Geoffrey de bolile copilăriei; iar Shinny, chiar şi atunci, i se păruse a fi un om învârstă. Acordând circumstanţe pentru ochii unui copil care întotdeauna percep o persoană trecută de douăzeci şi cinci de ani ca fiind bătrână, el socotea că Shinny trebuia să aibă acum în jur de şaptezeci şi cinci de ani.
Era bătrân... ultimele douăzeci şi patru de ore fuseseră foarte agitate şi grele... şi nu putea un om bătrân, obosit, să facă o greşală?
O greşeală teribilă, de neimaginat?
Acest gând, mai mult decât toate celelalte, îl scosese afară în noaptea rece şi vântoasă, sub o lună care tremura incert în spatele norilor.
Ar fi putut el să facă o asemenea greşeală?
O parte din el, una fricoasă; o parte laşă a sa, care mai degrabă ar fi riscat s-o piardă pe Misery pentru totdeauna, decât să analizeze rezultatele unei asemenea greşeli, nega această posibilitate. Dar când Shinny intrase...
Geoffrey stătea lângă Ian, care-şi amintea sacadat, aproape incoerent, cum ei doi o salvaseră pe Misery din carcerele subterane ale palatului acelui nebun viconte francez Leroux; cum scăpaseră ei într-o căruţă încărcată cu fân şi cum Misery distrăsese atenţia unuia dintre paznicii vicontelui, într-un moment critic, prin faptul că-şi scosese din fân un picior superb, gol şi îl fluturase delicat. Geoffrey îşi depăna propriile amintiri ale aventurilor, pe deplin copleşit, pe atunci, de mâhnire, iar acum înjura acea mâhnire, deoarece pentru el (şi, de asemenea, presupunea, şi pentru Ian), Shinny de-abia dacă fusese acolo.
Îi păruse oare Shinny ciudat de distant, în mod straniu preocupat? Fusese doar oboseală sau încă ceva pe deasupra... o bănuială...?
Nu, cu siguranţă, nu, protestă cu nelinişte mintea lui. Şareta urca parcă zburând dealul Calthorpe.
Conacul era întunecat, dar - ah, bine! - se mai zărea o unică lumină la fereastra casei doamnei Ramage
- Cea, Mary! strigă el şi pocni din bici, strâmbându-se. Nu mai e mult, fetiţo, şi o să te poţi odihni puţin! Cu siguranţă, cu siguranţă nu este ceea ce te gândeşti!
Dar modul în care Shinny examinase coastele rupte ale lui Geoffrey şi umărul tumefiat, păruse de-a dreptul superficial şi aproape că nu-i adresase niciun cuvânt lui Ian, în ciuda profundei suferinţi a acestuia şi a suspinelor pe care le scotea din când în când.
Nu - după o vizită care nu păruse mai lungă decât ar fi cerut minimum de politeţe, Shinny întrebase încet.
- Este ea...?
- Da, în salon, reuşise să îngaime Ian. Săraca, draga mea, zace în salon. Sărut-o din partea mea, Shinny, şi spune-i că o să fiu în curând cu ea!
Apoi Ian izbucnise iarăşi în lacrimi, iar Shinny, după ce murmurase câteva cuvinte de condoleanţe, intrase în salon.
Lui Geoffrey i se păruse acum că sacul ăla de oase bătrâne stătuse înăuntru cam mult timp... sau poate era o amintire eronată. Dar, când ieşise din salon, arătase aproape vesel, şi nu era nimic eronat despre această amintire, Geoffrey era sigur - expresie fusese prea nelalocul ei în acea cameră de amărăciune şi lacrimi, o cameră unde doamna Ramage de-abia terminase de atârnat draperiile negre, de doliu.
Geoffrey îl urmase afară pe bătrânul doctor şi vorbise şovăielnic cu el în bucătărie. Spera, spusese el, că doctorul îi va prescrie lui Ian ceva praf de somnifer, pentru că Ian, într-adevăr părea bolnav.
Totuşi, Shinny păruse că este foarte neatent.
- Nu seamănă niciun pic cu Domnişoara Evelyn-Hyde, spusese el. Sunt convins de acest lucru.
Şi se dusese la trăsura lui fără să-i dea niciun răspuns lui Geoffrey. Geoffrey se întoarse înăuntru uitând deja remarca ciudată a doctorului, deja atribuind purtarea stranie a lui Shinny vârstei înaintate, oboselii, şi chiar suferinţei sale.
Gândurile sale se reîntorseseră din nou la Ian şi se hotărâse că, dacă nu avea ajutorul somniferelor, va trebui pur şi simplu să toarne whiskey în el până când bietul om va adormi.
Uitând... Înlăturând...
Până acum.
Nu semăna deloc cu domnişoara Evelyn-Hyde, sunt convins de acest lucru. Despre ce?
Geoffrey nu ştia, dar intenţiona să afle, neavând importanţă ce va însemna asta pentru sănătatea lui mintală - şi îşi dădu seama că preţul s-ar putea să fie mare.
Capitolul 4.
Doamna Ramage încă nu se culcase când Geoffrey a început să bată cu pumnii în ușa casei, dar era deja cu două ore mai târziu față de ora de culcare obișnuită a ei.
De când Misery se stinsese, doamna Ramage își amâna, din ce în ce mai mult ora de culcare. Dacă nu-și putea stăpâni foielile și întoarcerile fără sfârșit, măcar putea amâna momentul când le începea.
Deși era o femeie cu capul pe umeri și foarte realistă, neașteptatul răpăit de ciocănituri o sperie, scoase un țipăt scurt și împroșcă laptele cald pe care-l turna din ibric în cană. În ultimul timp devenise foarte nervoasă și gata- gata în orice moment să strige.
Acest sentiment nu era amărăciune, deşi era aproape copleşită de durere - acesta era un sentiment ciudat, apăsător pe care nu-şi amintea să-l mai fi avut vreodată. I se părea că nişte gânduri, pe care prefera să nu le recunoască, dădeau târcoale minţii sale obosite şi foarte triste.
- Cine bate la zece? strigă ea spre uşă. Oricine eşti, nu-ţi mulţumesc pentru arsurile pe care mi le-am făcut!
- Sunt Geoffrey, doamnă Ramage! Geoffrey Alliburton! Deschide uşa, pentru numele lui Dumnezeu!
Doamna Ramage rămase cu gura căscată şi se afla la jumătatea drumului spre uşă când îşi dădu seama că este doar în cămaşa de noapte şi cu boneta pe cap.
Nu-l auzise niciodată pe Geoffrey vorbind pe acest ton şi nu ar fi crezut dacă cineva i-ar fi povestit despre asta. Dacă exista un om în toată Anglia cu o inimă mai bravă decât aceea a adoratului ei Lord, atunci acela era Geoffrey - şi totuşi vocea îi tremura ca şi aceea a unei femei în pragul isteriei.
- Un moment, domnule Geoffrey! Sunt pe jumătate dezbrăcată!
- Dă-o dracului de treabă! strigă Geoffrey. Mi-mi pasă dacă eşti în pielea goală, doamnă Ramage! Deschide uşa! Deschide-o, în numele lui Hristos!
Stătu o secundă, apoi se duse la uşă, o deblocă şi apoi o deschise brusc. Felul în care arăta Geoffrey o împietri şi iarăşi tunetul surd al gândurilor negre de undeva din spatele capului ei.
Geoffrey stătea în pragul casei menajerei într-o stranie poziţie încovoiată ca şi cum şira spinării fusese deformată de ani îndelungaţi în care ar fi purtat pe umeri un sac de negustor ambulant. Mâna dreaptă îi era presată între braţul stâng şi corp. Părul îi era răvăşit. Ochii căprui ardeau în faţa albă ca varul. Îmbrăcămintea era ieşită din comun pentru cineva atât de grijuliu - ca un filfizon, ar fi spus unii - în ce priveşte hainele lui, cum era Geoffrey. Purta un frac vechi, cureaua îi era câş; o cămaşă albă deschisă la gât şi o pereche de pantaloni de serj grosolan care ar fi arătat mult mai potrivit pe un grădinar zilier decât pe unul dintre cei mai bogaţi oameni din Little Dunthorpe. În picioare avea papuci de casă.
Doamna Ramage, despre care nu se putea spune în niciun caz că era îmbrăcată pentru un bal la curte, cu cămaşa de noapte albă, lungă şi cu boneta de noapte ale cărei panglici atârnau pe lângă fata ei precum cordoanele unei lămpi, îi privi cu îngrijorare crescândă. Îşi reagravase fracturile de la coaste pe care şi le rupsese acum trei nopţi în timp ce alerga să-l aducă pe doctor, asta era evident, dar nu numai durerea îi făcea ochii să strălucească atât de intens. Era teroarea, de-abia stăpânită.
- Domnule Geoffrey! Ce...
- Fără întrebări! spuse el răguşit. Nu încă - până când nu îmi răspunzi mie la o întrebare.
- Ce întrebare?
Ea era acum foarte speriată cu mâna stângă încleştată într-un pumn strâns chiar deasupra pieptului generos.
- Îţi spune ceva numele de domnişoara Evelyn-Hyde?
Iar brusc ea ştiu motivul pentru care avea acel sentiment apăsător încă din noaptea de sâmbătă. O parte a minţii sale trebuia să fi avut acest gând îngrozitor şi să-l fi suprimat, pentru că nu mai avu nevoie de nicio explicaţie.
Numai numele nefericitei Domnişoare Charlotte Evelyn-Hyde, din Storping-on-Firkill, satul care se afla la vest de Little Dunthorpe, fu suficient s-o facă să ţipe sfâşietor.
- Oh, Sfinte Sisoie! O, bunule Dumnezeu! a fost îngropată de vie? A fost îngropată de vie? A fost draga mea Misery îngropată de vie?
Iar acum, înainte ca Geoffrey să poată să înceapă să răspundă, fu rândul zdravenei doamne Ramage să facă ceva ce nu mai făcuse niciodată şi nu va mai face vreodată: leşină pe loc.
Capitolul 5.
Geoffrey nu avea timp să caute săruri pentru mirosit. Se îndoia că un bătrân soldat, atât de rezistent cum era doamna Ramage, avea aşa ceva prin casă. Dar sub chiuvetă găsi o cârpă care mirosea vag a amoniac.
Nu o trecu doar pe sub nasul ei, ci o presă puţin peste faţa ei. Posibilitatea pe care Colter o sugerase, oricât de mică, era prea hidoasă ca să merite prea multă consideraţie.
Ea se zbătu, strigă şi-şi deschise ochii. Pentru un moment se uită la el cu uimire înceţoşată, neînţelegătoare. Apoi se ridică.
- Nu, spuse ea. Nu, domnule Geoffrey, spune că nu te-ai referit la asta, spune-mi că nu-i adevărat...
- Nu ştiu dacă-i adevărat sau nu, spuse el. Dar trebuie să ne convingem imediat. Imediat, doamnă Ramage. Nu pot să scap de unul singur, dacă asta trebuie să fac...
Ea îl privea fix cu ochii plini de oroare, cu mâinile apăsate atât de tare peste gură, încât unghiile i se albiseră. Poţi să mă ajuţi dacă am nevoie de ajutor? Nu pot să apelez la nimeni altcineva.
- Lordul Meu, spuse ea ameţită. Lordul Meu, domnul Ian...
- Nu trebuie să ştie nimic despre asta, până când nu ştim noi mai multe! spuse el. Dacă Dumnezeu este bun, n-o să afle niciodată.
Nu dorea să dea speranţei aproape de neînchipuit care începuse să se nască în mintea lui, o speranţă care i se părea aproape la fel de monstruoasă ca şi spaimele sale. Dacă Dumnezeu era foarte bun, o să afle despre lucrurile din această noapte... atunci când soţia lui şi singura lui dragoste îi va fi redată; reîntoarcerea ei din morţi va fi aproape tot atât de miraculoasă ca şi cea a lui Lazarus.
- O, asta-i teribil... teribil! spuse ea cu o voce slabă, tremurătoare.
Ţinându-se, de masă, reuşi să se ridice în picioare. Stătu aşa, clătinându-se, cu şuviţe scurte de păr atârnând în jurul feţei, printre dantelele bonetei.
- Ţi-ai revenit îndeajuns? întrebă el mult mai blând. Dacă nu, atunci trebuie să mă descurc singur.
Ea inspiră o gură mare de aer apoi îl dădu afară cu putere. Ameţeala încetă. Se întoarse şi se îndreptă spre cămară.
- În magazie, în spate, e o pereche de sape, spuse ea. De asemenea şi un târnăcop. Pune-le în şareta ta. În cămară am o jumătate de sticlă de gin. Stă acolo neatinsă de când Bill a murit acum cinci ani, în noaptea de Lamman. O să trag o duşcă şi apoi vin cu dumneata, domnule Geoffrey.
- Eşti o femeie curajoasă, doamnă Ramage. Grăbeşte-te.
- Da, da, nu-ţi fie frică, spuse ea şi apucă sticla de gin cu o mână care tremura doar uşor.
Pe sticlă nu era praf - nici măcar cămara nu era la adăpost de neobosita cârpă de praf a doamnei Ramage - dar eticheta pe care scria CLOUGH & POOR BOOZIERS era îngălbenită.
- Grăbeşte-te şi dumneata.
Întotdeauna urâse băuturile spirtoase, iar stomacul său dorea să dea afară ginul cu mirosul lui neplăcut de ienupăr şi gust uleios. Se sili să-l reţină. În seara aceasta avea nevoie de el.
Capitolul 6.
Sub norii care încă alergau către est, umbre negre pe cerul negru şi o lună care apunea spre orizont, şareta se grăbea spre cimitir.
Acum conducea doamna Ramage, pocnind din bici asupra uluitei Mary, care le-ar fi spus, dacă iepele ar fi putut vorbi, că ce făceau ei era cu totul în neregulă - ea ar fi trebuit, la ora asta din noapte, să moţăie în staulul ei călduţ.
Sapele şi târnăcopul zăngăneau înfiorător lovindu-se între ele, iar doamna Ramage gândi că oricine i-ar vedea ar trage o spaimă pe cinste - probabil că arătau ca o pereche de profanatori de morminte din cărţile domnului Dickens... sau poate ca un profanator de morminte care stătea într-o şaretă condusă de o fantomă. Pentru că ea era îmbrăcată numai în alb - nu-şi permisese nici măcar răgazul de a-şi pune un capot.
Cămaşa de noapte îi flutura în jurul gleznelor robuste, pline de varice, iar panglicile bonetei se învolburau nebuneşte în urma ei.
Ajunseseră lângă biserică.
O întoarse pe Mary pe strada de lângă biserică, tremurând la auzul sunetului macabru scos de vânt în burlane. Pentru un moment se întrebă de ce oare un locaş aşa de sfânt ca o biserică părea aşa de înfricoşător după căderea întunericului, apoi realiză că nu era biserica... era scopul acţiunii lor.
Primul ei gând când se trezise din leşin fusese acela că Lordul ar trebui să-i ajute - nu fusese el tot timpul acolo, la bine şi la rău, fără ca niciodată să se clintească? O secundă mai târziu realizase cât de nebunească fusese acea idee.
În această privinţă nu atârna în balanţă curajul Lordului, ci chiar sănătatea lui mintală. Nu avusese nevoie ca domnul Geoffrey să-i spună asta; simplul fapt că-şi amintea de Domnişoara Evelyn-Hyde o făcuse să realizeze acest lucru.
Îşi dădu seama că nici domnul Geoffrey şi nici Lordul nu fuseseră în Little Dunthorpe când acel fapt se întâmplase. Se petrecuse acum aproape jumătate de an, în primăvară. Misery intrase în vara rozalie a sarcinii sale, greţurile din fiecare dimineaţă dispăruseră, creşterea bruscă a burţii şi disconfortul provocat de aceasta încă nu se produseseră şi îi trimisese voioasă pe cei doi bărbaţi pentru o săptămână la Oak Hall în Doncaster, unde să vâneze raţe sălbatice, să joace cărţi şi footbal şi Dumnezeu ştie ce alte nebunii bărbăteşti să mai facă. Lordul nu era prea hotărât să meargă, dar Misery îl asigurase că totul o să fie bine şi aproape că-l împinsese afară pe uşă. Că Misery nu va păţi nimic rău, doamna Ramage era sigură.
Dar de fiecare dată când Lordul şi domnul Geoffrey plecau în Doncaster, ea se întreba dacă nu cumva unul dintre ei - sau poate amândoi - o să se întoarcă în spatele unui furgon, cu picioarele înainte.
Oak Hall era domeniul moştenit de Albert Fossington, un coleg de şcoală al lui Geoffrey şi Ian. Doamna Ramage credea pe bună dreptate că Bertie Fossington era nebun. În urmă cu aproape trei ani îşi mâncase poneyul favorit pentru polo după ce acesta îşi rupsese cele două picioare din faţă şi trebuise omorât. Fusese ungest de afecţiune, spusese el.
"L-am învăţat de la fuzzy-wuzzies din Capetown" spusese el.
"Griquas. Minunaţi tipi. Îşi pun beţe şi alte lucruri în gură, hm? Unii dintre ei arată de parcă ar putea căra toate cele douăsprezece volume ale Hărţilor Regale de Navigaţie atârnate de buza de jos, ha-ha! M-au învăţat că fiecare bărbat trebuie să mănânce ceea ce iubeşte. Destul de poetic, chiar dacă spus sub formă destul de sinistră, nu-i aşa?"
În ciuda acestui comportament bizar, domnul Geoffrey şi Lordul păstrau o mare afecţiune pentru Bertie
(Mă întreb dacă asta înseamnă că o să trebuiască să-l mănânce când o să moară?, reflectase doamna Ramage după una dintre vizitele lui Bertie, în timpul căreia încercase să joace crichet cu ajutorul uneia dintre pisicile casei, aproape pulverizând capul bietei creaturi),
iar primăvara trecută îşi petrecuseră aproape zece zile la Oak Hali.
Nu trecuse mai mult de o zi sau două după plecarea lor, când domnişoara Charlotte Evelyn-Hyde a fost găsită moartă pe peluza din spatele casei ei, Golfuleţul Mestecenilor. Lângă una dintre mâinile întinse era un buchet de flori de-abia culese. Doctorul satului era un om pe nume Billford - un om capabil, fără nicio îndoială.
Totuşi, el l-a chemat pe bătrânul Dr. Shinebone ca să-i ceară părerea. Billford diagnosticase maladia fatală drept un infarct, deşi fata era foarte tânără - doar de optsprezece ani - şi părea să fi fost foarte sănătoasă. Billford fusese nedumerit.
Ceva păruse a nu fi deloc în ordine. Bătrânul Shinny fusese, şi el, foarte nedumerit, dar, în final, se raliase la diagnostic.
La fel au făcut majoritatea sătenilor, de altfel - inima fetei nu fusese bine făcută, asta era tot, asemenea lucruri erau rare, dar fiecare putea să-şi amintească vreun caz tot atât de trist. Acest acord unanim salvase probabil reputaţia şi meseria lui Billford - dacă nu chiar capul său - ca urmare a tragicului deznodământ.
Deşi toată lumea fusese de acord că moartea fetei era ciudată, nu-i trecuse nimănui prin minte că ea s-ar putea să nu fie moartă.
La patru zile după ce fusese îngropata, o femeie bătrână, pe nume doamna Soames - doamna Ramage o cunoştea puţin - observase ceva alb pe pământul cimitirului Congregaţiei atunci când intrase acolo să pună flori pe mormântul soţului ei, care murise iarna trecută. Era prea mare ca să fie petala unei flori şi ea crezuse că trebuie să fie vreo pasăre moartă. În timp ce se apropiase devenise din ce în ce mai sigură că obiectul alb nu era aşezat pe pământ, ci ieşea din el. Mai făcuse încă doi-trei paşi ezitanţi spre el şi văzuse o mână ieşind din pământul unui mormânt nou, cu degetele îngheţate într-un hidos gest de implorare. Cu excepţia degetului mare toate celelalte se terminau cu oase descărnate, înroşite de sânge.
Doamna Soames fugise urlând din cimitir, alergase tot drumul până la strada Comercială - o distanţă de aproape o milă şi un sfert - şi împărtăşise vestea frizerului, care era, totodată şi contabilul local. Apoi se prăbuşise leşinată ca şi moartă. În acea după-amiază căzuse la pat şi zăcuse aproape o lună.
Nici că ar fi condamnat-o cineva din sat.
Corpul nefericitei domnişoare Evelyn-Hyde fusese, bineînţeles, exhumat şi în timp ce Geoffrey Alliburton o opri pe Mary în faţa porţii Bisericii Evanghelice din Little Dunthorpe, doamna Ramage se trezi sperând cu ardoare să nu fi ascultat toate acele poveşti despre exhumare. Fuseseră cumplite.
Dr. Billford, el însuşi în pagul nebuniei, a diagnosticat catalepsia. Pare-se că biata femeie intrase într-un fel de transă fără suflare, foarte asemănătoare cu cea pe care fachirii indieni şi-o puteau induce voluntar înainte de a consimţi să fie îngropaţi de vii, sau înainte de a fi străpunşi cu ace mari. Rămăsese probabil în această transă pentru patruzeci şi opt de ore sau poate şaizeci. În orice caz, destul de mult pentru ca să se trezească nu pe peluza din spatele casei, unde culesese flori, ci îngropată de vie în propriul sicriu.
Fata aceea se luptase cu înverşunare pentru viaţa ei, iar doamna Ramage realiză acum, în timp ce-l urma pe Geoffrey intrând pe poartă şi prin ceaţa subţire care transforma pietrele de morminte în insuliţe, că ceea ce ar fi trebuit răsplătit cu mărinimie făcea doar ca totul să pară mai oribil.
Fata fusese logodită şi urma să se mărite. La mâna stângă -nu cea care îngheţase deasupra solului ca mâna unei femei înecate - purtase inelul cu diamant primit la logodnă. Cu el tăiase căptuşeala de satin şi de-alungul anumai Dumnezeu ştie câtor ore, îl folosise să deschidă capacul de lemn. La sfârşit, cu aerul care se terminase, se părea că folosise inelul şi mâna stângă ca să taie şi să escaveze, iar dreapta ca să sape.
Nu fusese îndeajuns. Tenul ei căpătase o culoare roşie-intensă din mijlocul căreia ochii priveau holbaţi, cu o expresie de imensă groază întipărită în ei.
Ceasul din turnul bisericii începuse să bată ora douăsprezce - ora când, îi spusese mama sa, uşa dintre viaţă şi moarte de deschide puţin, iar morţii pot să intre sau să iasă - iar doamna Ramage de-abia se stăpâni să nu urle şi s-o rupă la fugă din cauza panicii care, nu numai că nu scădea, ci creştea cu fiecare pas; dacă începea să fugă, ştia că va alerga până când va cădea epuizată.
Femeie proastă şi fricoasă! se ocărî ea şi apoi întări: Femeie proastă, fricoasă şi EGOISTĂ! Acum trebuie să te gândeşti la Lord şi nu la spaimele tale! Lordul Meu... şi dacă există doar o singură şansă ca Doamna Mea...
Ah, dar nu - era o nebunie doar să te gândeşti la un asemenea lucru. Trecuse prea mult timp, prea mult, mult prea mult.
Geoffrey o conduse la mormântul lui Misery. Rămaseră amândoi nemişcaţi, privindu-l fascinaţi. Pe piatră scria LADY CALTHORPE. În afara datelor de naştere şi moarte singura inscripţie era: IUBITA DE CĂTRE MULŢI.
Se uită spre Geoffrey şi spuse cu o voce care venea parcă dintr-o ceaţă groasă.
- Nu ai adus uneltele?
- Nu - nu încă, răspunse el, şi se lăsă în genunchi.
Îşi lipi apoi urechea dreaptă la pământ, pe care începuseră deja să crească noi fire firave de iarbă printre bulgării de ţărână aruncaţi cam la întâmplare.
Pentru o clipă singura expresie pe care ea o văzu la lumina lămpii era tot aceea pe care Geoffrey o avusese încă de când îi deschisese uşa - o privire plină de teamă cumplită. Apoi începu să apară o altă expresie.
Aceasta era una de maximă teroare amestecată cu o speranţă aproape dementă.
Privi în sus la doamna Ramage, cu ochii holbaţi, cu gura agitându-se.
- Cred că trăieşte, şopti el fără vigoare. O, doamnă Ramage...
Brusc, se întoarse pe burtă şi ţipă spre pământ - în alte împrejurări ar fi fost comic.
- Misery! MISERY! SUNTEM AICI! ŞTIM! REZISTĂ! REZISTĂ, DRAGA MEA!
O clipă mai târziu se ridică înpicioare, pornind în fugă spre şaretă unde se aflau uneltele de săpat, picioarele lui încălţate în papuci răscolind ceaţa firavă şi inertă care stătea deasupra solului.
Genunchii doamnei Ramage se înmuiară şi se prăbuşi aproape leşinând iarăşi. Capul ei, se roti, parcă din propria-i voinţă, astfel încât urechea dreaptă se lipi de pamant. Vazuse copii, in situatii asemanatoare, pe liniile de cale ferata ascultand venirea trenurilor...
Iar ea le auzi - râcâituri înăbuşite şi dureroase în pământ - acestea nu erau sunetele unui animal într-o vizuină, erau sunete produse de degete care râcâiau neajutorat lemnul.
Trase o gură mare de aer, părând că-şi reporneşte propria inimă. Ţipă:
- VENIM, DOAMNA MEA! DUMNEZEU SĂ FIE SLĂVIT ŞI MĂ ROG LA BUNUL ISUS SĂ AJUNGEM LA TIMP - VENIM!
Începu să scoată cu degetele tremurânde bulgării de pământ şi, deşi Geoffrey se întoarse foarte repede, ea săpase deja o groapă de aproape două palme adâncime.
7.
Ajunsese deja la pagina nouă din Capitolul 7 - Geoffrey şi doamna Ramage reuşiseră s-o scoată pe Misery din groapa, taman la ţanc, doar ca să realizeze că femeia nu avea nici cea mai vagă idee cine sunt ei sau cine este ea însăşi - când Annie intră în cameră. De acesta dată, Paul o auzi. Se opri din scris, supărat că a fost întrerupt din vis.
........................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu