11.
Poliţistul se uită fix la el. ura i se deschise. Căută în buzunarul de la piept şi scoase ceva ce nu putea fi decât o fotografie. O consultă şi apoi veni până la mărginea aleii. Acolo rosti singurele patru cuvinte pe care le auzi Paul vreodată de la el. Ultimele patru cuvinte pe care cineva le va mai auzi vreodată de la el. În continuare va mai scoate câteva sunete nearticulate, dar nu cuvinte adevărate.
- O, drace! exclamă sticletele. Tu eşti!
Atenţia lui Paul se concentrase atât de intens asupra poliţistului, încât nu o observă pe Annie decât atunci când fu prea târziu. Când a văzut-o, a fost lovit de o teroare superstiţioasă. Annie devenise o zeiţă, o fiinţă monstruoasă, pe jumătate femeie, pe jumătate maşină de tuns iarbă, un straniu centaur feminin. Şapca de baseball îi căzuse de pe cap. Faţa ei era schimonosită într-un rânjet îngheţat. Într-o mână ţinea o cruce de lemn.
Crucea marcase mormântul lui Bossie - Paul nu-şi amintea care a fost, Nr. 1 sau Nr. 2 - care în cele din urmă se oprise din mugit.
Acea Bossie într-adevăr murise, iar când primăvara înmuiase îndeajuns solul, Paul privise de la fereastra sa, câteodată mut de uimire, câteodată zguduit de hohote de râs, cum ea mai întâi, a săpat groapa (i-a luat aproape toată ziua) şi apoi a târât-o pe Bossie (care de asemenea se înmuiase considerabil) afară din spatele grajdului. Ca să facă asta folosise un lanţ ataşat la bara din spate a Cherokee-ului. Celălalt capăt al lanţului îl petrecuse în jurul trupului lui Bossie. Paul pusese pariu cu sine însuşi că Bossie se va rupe în două înainte ca Annie să ajungă la groapă, dar pierduse. Annie o răsturnase pe Bossie înăuntru, apoi începuse să umple groapa, treabă pe care o terminase mult după căderea întunericului.
Paul o privise cum înfipsese crucea şi apoi citise Biblia lângă mormânt, la lumina lunii de primăvară.
Acum ţinea crucea ca pe o suliţă, vârful ei murdar de pământ îndreptat direct spre spatele poliţistului.
- În spatele tău! Fereşte-te! ţipă Paul ştiind că este prea târziu, dar totuşi strigând.
Cu un răcnet războinic, Annie înfipse crucea lui Bossie în spatele poliţistului.
- AH! exclamă poliţaiul şi se îndreptă lent spre peluză, cu spatele străpuns, arcuit şi cu burta împinsă înainte. Faţa lui avea expresia unui om care încearcă să elimine o piatră la rinichi, sau are nişte crampe cumplite.
Crucea începu să alunece spre pământ, în timp ce poliţistul se apropia de fereastra la care stătea Paul. Poliţistul îşi duse încet braţele peste umeri. Îl privea pe Paul ca şi un om care încercă din răsputeri să-şi scarpine una dintre acele mâncărimi la care nu poţi ajunge niciodată. Annie coborâse din maşina de tuns iarba şi stătuse împietrită cu mâinile încrucişate peste piept. Acum se repezi şi smulse crucea din spinarea poliţistului.
El se întoarse spre ea, încercând, să-şi scoată pistolul. Annie îi împlântă vârful crucii în burtă.
Poliţistul gemu încă o dată şi căzu în genunchi ţinându-se de abdomen. În timp ce se apleca, Paul putu să vadă ruptura uniformei în locul unde nimerise prima lovitură.
Annie eliberă iarăşi crucea - vârful ei ascuţit se rupsese, lăsând în loc un ciot zimţat - şi i-o împlântă în spate între omoplaţi. Părea o femeie care încearcă să ucidă un vampir. Primele două lovituri nu pătrunseseră probabil îndeajuns de mult ca să facă prea mult rău, dar de această dată stâlpul crucii intră cel puţin trei degete în corpul poliţistului îngenuncheat, lăsându-l lat.
- NA! strigă Annie, deşurubând indicatorul memorial al lui Bossie din spatele lui. CUM ÎŢI PLACE CHESTIA ASTA, PASĂRE BĂTRÂNĂ ŞI MARŞAVĂ?
- Annie, opreşte-te! strigă Paul.
Ea privi în sus spre el, ochii ei negri sclipind pe moment ea nişte monede, părul zburlit în jurul feţei, colţurile gurii strâmbate în sus, în rânjetul voios al lunaticului care, cel puţin pentru moment, dăduse la o parte toate restricţiile. Apoi îşi coborî iarăşi privirea spre poliţist.
- NA! strigă ea şi îi împlântă iarăşi crucea în spate. Şi în fese. Şi în coapsă. Şi în gât. Şi în încheietura picioarelor. Îl străpunse de cel puţin de şase ori, strigând de fiecare dată NA!
Apoi crucea se fărâmase.
- Na, spuse ea pe un ton aproape de conversaţie şi porni în direcţia din care venise alergând. Chiar înainte de a ieşi din câmpul vizual al lui Paul, aruncă ciotul de cruce însângerată, ca şi cum n-ar mai fi interesat-o.
14.
Paul îşi puse mâinile pe roţile scaunului, habar n-având încotro are de gând să meargă, ce o să facă atunci când o să ajungă acolo - poate spre bucătărie ca să ia un cuţit? Nu ca să încerce s-o omoare, o, nu; ea ar privi scurt cuţitul şi apoi s-ar duce în magazie să-şi ia puşca de vânătoare. Nu ca s-o ucidă ci ca să scape de răzbunarea ei, tăindu-şi venele. Nu ştia dacă asta a fost sau nu intenţia sa, dar cu siguranţă părea o idee a naibii de bună, deoarece, dacă existase vreodată un moment propice să iasă din scenă, atunci ăsta era. Obosise să mai piardă bucăţi din trup din cauza furiilor ei.
Atunci văzu ceva care-l încremeni.
Poliţistul.
Poliţaiul încă trăia.
Îşi ridicase capul. Ochelarii de soare îi căzuseră. Paul îi văzu ochii. Acum observă cât de tânăr era; cât de tânăr, de rănit şi de speriat. Pe obraz sângele îi curgea şuvoaie. Reuşi să se ridice în mâini şi genunchi, căzu, apoi se ridică iarăşi cu greu. Începu să se târâie spre maşina de patrulare.
Ajunse cam pe la jumătatea pantei line, acoperită cu iarbă, care se întindea între casă şi alee, apoi se clătină, şi căzu pe spate. Rămase aşa un moment, cu picioarele ridicate, arătând la fel de neajutorat ca o broască ţestoasă răsturnată. Apoi se rostogoli pe burtă şi începu chinul cumplit al ridicării în genunchi. Uniforma, cămaşa şi pantalonii începuseră să se înnegrească de sânge - petele mici se măreau lent, unindu-se cu altele, întinzându-se.
Poliţaiul ajunse în alee.
Pe neaşteptate duduitul maşinii de tuns iarba se intensifică.
- Fereşte-te! strigă Paul. Fereşte-te! Vine!
Poliţistul întoarse capul. Pe faţa lui se instală o expresie de buimaca alarmare, şi iarăşi încercă să-şi ia pistolul. Îl scoase - ceva mare şi negru, cu ţeava lungă şi mâner maro de lemn. Şi atunci reapăru Annie, în picioare pe şaua maşinii, conducând-o cu viteză maximă.
- ÎMPUŞC-O! strigă Paul şi, în loc s-o ucidă pe Annie Wilkes cu vechiul, mârşavul (păsăruică) pistol Harry, poliţistul îl mânui stângaci şi apoi îl scăpă.
Îşi întinse mâna după el. Annie trecu clătinându-se şi peste mâna şi peste braţul lui. Sângele se împrăştia de pe ţeava de eşapament a maşinii de tuns iarba într-un jet uimitor. Puştiul, îmbrăcat în uniformă de poliţist, urlă. Când lama rotitoare a maşinii trecu peste pistol se auzi un zăngănit strident. Apoi, Annie urcă peluza, coti, şi privirea ei o întâlni o secundă pe cea a lui Paul, iar acesta fu convins că ştie ce înseamnă această privire scurtă.
Întâi poliţistul şi apoi el.
Puştiul zăcea întins pe o parte. Când văzu maşina de tuns îndreptându-se spre el se întoarse pe spate şi se împinse nebuneşte cu călcâiele în praful aleii, încercând să ajungă sub automobilul de patrulare, acolo unde ea nu-l putea ajunge.
Nici măcar nu reuşi să se apropie. Annie ambală maşina la maximum şi trecu peste capul lui.
Paul zări o ultimă imagine a ochilor căprui îngroziţi, văzu fâşii din cămaşa de uniformă kaki atârnând de pe braţul ridicat într-un efort disperat să se protejeze. Iar când ochii dispărură, Paul îşi întoarse capul.
Duduitul motorului scăzu, apoi urmară o serie rapidă de bufnete cu o rezonanţă stranie, gâlgâitoare.
Paul vomită lângă scaun, ţinându-şi ochii închişi.
15.
Îi deschise doar atunci când auzi zornăitul cheii în uşa de la bucătărie. Uşa de la camera lui era deschisă; o privi pe Annie apropiindu-se pe hol, cu cizmele vechi, maro, de cowboy, cu blugii de care atârna inelul cu chei şi cu cămaşa bărbătească, pătată acum de sânge. Încercă să se retragă din faţa ei. Dorea să spună:
Dacă mai tai ceva din mine, Annie, o să mor. N-o să mai fie nevoie de şocul unei noi amputări. O să mor de bună voie.
Dar din gură nu-i ieşi niciun cuvânt - doar scâncete îngrozite care-l dezgustară.
Oricum ea nu-i dădu timp să vorbească.
- O să mă ocup mai târziu de tine, spuse ea şi închise uşa. Una dintre chei zăngăni în încuietoare - un nou Kreig, care l-ar fi învins şi pe Tom Twyford, gândi Paul - apoi se repezi iarăşi de-a lungul holului, bocănitul tocurilor ei îndepărtându-se.
El îşi întoarse capul şi privi apatic pe fereastră. Vedea numai o parte din corpul poliţaiului. Capul îi era încă sub maşina de tuns iarba, care stătea sprijinită ca un beţiv de automobilul de patrulare. Maşina de tuns iarbă era un vehicul mic, ca un tractoraş, construit pentru tunsul peluzelor de dimensiuni mari. Nu fusese concepută în scopul de a-şi păstra echilibrul dacă trecea peste pietre mari, butuci sau capete de poliţişti. Dacă automobilul de patrulare n-ar fi fost parcat acolo şi dacă poliţistul n-ar fi ajuns în acel loc înainte ca Annie să-l lovească, maşina de tuns s-ar fi răsturnat sigur, trântind-o şi pe ea. Poate că această cădere nu i-ar fi pricinuit nimic grav, dar, totuşi, poate că s-ar fi lovit rău.
Are norocul Necuratului, gândi Paul cu tristeţe, şi o privi cum opreşte maşina de tuns şi apoi o împinge doar cu o singură mână de pe poliţist. Marginea maşinii se frecă de automobilul de patrulare şi îi zgârie vopseaua.
Acum, după ce murise, Paul îl putea privi. Arăta ca o păpuşă mare care fusese sfâşiată de nişte copii răi.
Paul simţea o dureroasă compasiune pentru acest tânăr fără nume, dar îl mai încerca un sentiment. Îl analiză, şi nu fu foarte surprins când îşi dădu seama că era vorba de invidie. Poliţistul nu se va întoarce niciodată acasă la nevastă şi la copii, dacă-i avea, dar pe de altă parte scăpase de Annie Wilkes.
Ea îl apucă de una din mâinile lui însângerate şi începu să-l târască de-a lungul aleii spre uşile grajdului, care erau întredeschise. Când ieşi de acolo, le deschise la maximum. Apoi se duse la maşina de patrulare. Se mişca cu un fel de calm care era foarte aproape de seninătate. Porni automobilul şi îl duse în grajd. Când ieşi, închise aproape de tot uşa, lăsând-o crăpată doar atât cât să-i permită să intre şi să iasă.
Ajunse la jumătatea aleii, unde se opri, îşi puse mâinile în şold şi privi în jur. Paul văzu iarăşi acea remarcabilă expresie de seninătate.
Partea de jos a maşinii de tuns era mânjită cu sânge, mai ales în zona ţevii de eşapament, care încă mai picura. Bucăţi mici din materialul uniformei kaki erau împrăştiate de-a lungul aleii şi al peluzei proaspăt cosite.
Peste tot în jur erau băltoace şi pete de sânge. Arma poliţistului, având acum pe ţeavă o zgârietură lungă şi lucioasă, zăcea în praf. În spinii cactusului, pe care Annie îl scosese afară în mai, se prinsese o hârtie albă.
Crucea ruptă a lui Bossie zăcea în mijlocul aleii, ca un comentariu la toată această întâmplare oribilă.
Ea ieşi din câmpul lui vizual, îndreptându-se spre bucătărie. O auzi cântând, după ce intrase în casă: Ea o să mâne şase cai albi când va VENI... o să mâne şase cai când va VENI! Ea o să mâne şase CAI albi, o să mâne şase CAI albi... Ea o să mâne şase CAI albi când va VENI!
Când o văzu iarăşi, avea cu ea un sac mare, verde, pentru gunoi şi încă trei sau patru îndesaţi în buzunarele de la spate ale jeanşilor. La subsuori şi în jurul gâtului cămaşa îi era îmbibată de pete mari de transpiraţie. Când ea se răsuci, pe spatele ei văzu o pată de sudoare care aducea oarecum cu un copac.
Sunt cam mulţi saci pentru câteva bucăţi de material, gândi Paul, dar ştia că ea va avea destule lucruri cu care să-i umple, până va termina.
Annie culese bucăţile de uniformă şi apoi crucea. O rupse în două şi o aruncă în sac. Incredibil, dar după aceea făcu o genoflexiune. Ridică arma de jos, scoase butoiaşul şi îl goli de gloanţe, pe care apoi le introduse într-unul dintre buzunarele de la şold. Băgă cilindrul la loc cu o mişcare expertă a mâinii şi introduse revolverul între curea şi jeanşi. Culese bucata de hârtie din cactus şi se uită gânditoare la ea. O îndesă în buzunar. Se duse la grajd, aruncă înăuntru sacii de gunoi, apoi o luă înapoi spre casă.
Urcă peluza, îndreptându-se spre oblonul de la pivniţă, care se afla aproape chiar sub geamul lui Paul.
Ceva îi atrase privirile. Era scrumiera lui. O ridică de jos şi i-o înmână politicos prin geamul spart.
- Ţine, Paul.
Înmărmurit, el o luă.
- O să culeg mai târziu şi agrafele, spuse ea, ca şi cum aceasta era o chestiune la care el se gândise deja.
Pentru un moment, el se gândi s-o lovească în cap cu scrumiera masivă de ceramică, să-i despice ţeasta cu ea, eliberând boala care sălăşluia acolo în creier.
Apoi se gândi la ce i s-ar întâmpla lui - la ce i s-ar putea întâmpla - dacă reuşea doar s-o rănească şi puse cu mâini tremurătoare scrumiera în locul unde fusese înainte.
Annie se uită în sus la el.
- Ştii că nu eu l-am ucis.
- Annie...
- Tu l-ai ucis. Dacă ţi-ai fi ţinut gura, l-aş fi expediat de aici. Ar fi viu acum şi n-ar mai exista nimic din toată această mizerie pe care trebuie s-o curăţ.
- Da, spuse Paul. Ar fi plecat şi şi-ar fi văzut de treabă, dar eu, Annie?
Ea trăgea furtunul din pivniţă şi îl înfăşura în jurul braţului.
- Nu înţeleg la ce te referi.
- Ba da, ştii.
În acest şoc adânc, el îşi găsise propria seninătate.
- El avea fotografia mea. Acum este în buzunarul tău, nu-i aşa?
- Nu-mi pune nicio întrebare şi n-am să-ţi spun nicio minciună.
În partea stângă a ferestrei se afla un robinet. Ea începu să înşurubeze pe el capătul furtunului.
- Un poliţist districtual care are fotografia mea; asta înseamnă că cineva mi-a găsit maşina. Amândoi ştiam că o va găsi cineva. Eu sunt doar surprins că a durat atât de mult. Într-un roman, o maşină s-ar putea să plutească până când iese din scenă - cred că aş putea să-i fac pe oameni să creadă asta dacă ar trebui - dar în viaţa adevărată, sub nici o formă. Dar noi totuşi am continuat să ne minţim, nu-i aşa Annie? Tu, din cauza cărţii, eu, pentru viaţa mea, atât de mizerabilă cum a devenit.
- Habar n-am despre ce vorbeşti.
Deschise robinetul.
- Tot ce ştiu eu, este că l-ai omorât pe bietul copil atunci când ai aruncat scrumiera prin geam. Tu începi să confuzi ceea ce ţi s-ar putea întâmpla ţie, cu ce i s-a întâmplat deja lui.
Rânji spre el, în acel rânjet se citea nebunia. Dar, mai era totuşi ceva în el, ceva care-l sperie pe Paul. Văzu acolo o răutate conştientă - un demon care se ascundea în spatele ochilor ei.
- Căţea! spuse el.
- Căţea nebună, nu-i aşa? întrebă ea încă zâmbitoare.
- O, da - eşti nebună.
- Ei bine, o să trebuiască să vorbim despre asta, nu-i aşa? Când o să am mai mult timp. O să trebuiască să discutăm multe despre asta. Dar, chiar acum, sunt foarte ocupată, după cum cred că observi.
Ea desfăşură furtunul şi deschise robinetul. Petrecu jumătate de oră spălând sângele de pe peluză, alee şi maşina de tuns iarbă, iar în tot acest timp printre picături sclipi un mic curcubeu. Apoi închise robinetul şi se întoarse de-a lungul furtunului, înfăşurându-l în jurul braţului. Încă mai era destul de multă lumină afară, dar umbra ei se întindea lungă în spate. Era ora şase.
Deşurubă furtunul de pe robinet, deschise oblonul şi aruncă înăuntru şarpele de plastic verde. Închise oblonul, trase zăvorul, se dădu un pas înapoi cercetând aleea udă şi peluza care arăta ca şi cum o rouă groasă s-ar fi depus pe ea.
Annie merse la maşina de tuns iarba, se urcă în ea, o porni şi o duse în spatele casei. Paul zâmbi puţin. Ea avea norocul Necuratului, iar atunci când era în alertă şi presată de timp avea aproape şi inteligenţa Necuratului - dar aproape era cuvântul cheie. Se împiedicase în Boulder şi scăpase de cădere doar datorită norocului. Acum iar s-a împiedicat. El văzuse asta. Spălase sângele de pe maşina de tuns iarba, dar uitase de lama de dedesubt - de fapt, de tot locaşul lamei. S-ar putea să-şi amintească mai târziu, dar Paul era convins că nu. Lucrurile aveau o predilecţie ca să se şteargă din mintea lui Annie, odată ce momentul a trecut. Îi veni ideea că mintea ei şi maşina de tuns iarba, aveau multe în comun - ceea ce vedeai, arăta în regulă. Dar dacă întorceai lucrul pe dos ca să-i priveşti mecanismul, observai o maşină ucigătoare, mânjită de sânge şi cu lamă foarte ascuţită.
Se întoarse la uşa bucătăriei şi intră iarăşi în casă. Se duse la etaj, iar el o auzi pentru un timp răscolind ceva pe acolo. Apoi coborî încet, târând după ea ceva ce părea a fi greu şi moale. După un moment de gândire, Paul deplasă scaunul spre uşă şi îşi lipi urechea de ea.
Paşi îndepărtaţi care se stingeau - sunau în gol. Şi iarăşi acel sunet: un obiect moale târât. Imediat mintea lui se aprinse de reflectoarele panicii, iar pielea i se strânse de groază.
Magazia! S-a dus în magazie ca să ia toporul! Din nou toporul!
Dar asta fu doar un atavism momentan şi îl îndepărtă. Ea nu se dusese în magazie; cobora în pivniţă.
Târa ceva în pivniţă.
O auzi urcând şi se duse lângă fereastră. În timp ce bocăniturile tocurilor ei se apropiau de uşa camerei, în timp ce cheia intra în gaură, el gândi:
A venit să mă omoare. Şi singura emoţie pe care i-o provocă acest gând fu o uşurare obosită.
16.
Uşa se deschise, iar Annie se opri acolo, privindu-l contemplativ. Se schimbase într-o cămaşă albă şi pantaloni kaki de bumbac. Pe umăr purta o sacoşă mică de aceeaşi culoare, prea mare ca să fie o poşetă şi prea mică pentru a fi un rucsac.
Când ea intră, el fu surprins să descopere că este în stare să vorbească şi să o facă cu destulă demnitate.
- Dă-i înainte, ucide-mă, Annie, dacă asta ai de gând, dar cel puţin ai decenţa s-o faci repede. Nu mai tăia nimic din mine...
- N-am de gând să te ucid, Paul. Cel puţin dacă am puţin noroc. Ar trebui să te omor - ştiu asta - dar sunt nebună, nu-i aşa? Şi deseori nebunii nu-şi cunosc interesele, aşa-i?
Se duse în spatele lui, îl împinse de-a lungul camerei, prin rama uşii şi de-a lungul holului. El auzea cum sacul se lovea constant de spatele ei şi realiză că n-o mai văzuse niciodată purtând o astfel de sacoşă. Dacă se ducea în oraş îmbrăcată în rochie, atunci purta o poşetă mare, dreptunghiulară, genul de poşetă pe care-l au domnişoarele bătrâne când se duc la bazarul de binefacere de la biserică. Dacă se îmbrăca în pantaloni, atunci îşi punea, ca şi bărbaţii, portofelul în buzunarul de la spate.
Razele soarelui care intrau în bucătărie erau puternice şi aurii. Umbrele picioarelor mesei se întindeau de-a lungul linoleumului în dungi orizontale, ca umbrele gratiilor unei celule de la puşcărie. Ceasul de deasupra aragazului arăta ora şase şi un sfert şi deşi nu avea nici un motiv să creadă că ea este mai puţin neglijenta în privinţa ceasurilor decât în privinţa calendarelor (cel de aici reuşise să ajungă în luna mai), totuşi părea să funcţioneze corect. Se auzeau primii greieri începând să cânte în pajişte. El gândi:
Am auzit acest mic concert şi când eram un copil sănătos, şi aproape izbucni în plâns.
Ea îl împinse în cămară, unde uşa de la pivniţă era larg deschisă. De jos venea o lumină gălbuie care cădea moartă pe podeaua cămării. Încă se mai simţea mirosul de umezeală de la ultima furtună din iarnă.
Sunt păianjeni acolo jos, gândi el. Sunt şoareci acolo jos. Sunt şobolani acolo jos.
- Oh - oh, îi spuse el. Scuteşte-mă..
Ea îl privi cu un fel de nerăbdare, iar el realiză că de când îl omorâse pe poliţist părea aproape normală.
Faţa ei avea expresia hotărâtă, chiar dacă puţin stresată, a unei femei care se pregăteşte pentru un dineu important.
- Tu o să mergi acolo jos, spuse ea. Singura întrebare care se pune este dacă o să te duc eu în cârcă sau vrei să ajungi acolo de-a rostogolul. Ai cinci secunde ca să te decizi.
- În cârcă, spuse el imediat.
- Foarte înţelept.
Annie se întoarse cu spatele, astfel încât el să-şi poată pune braţele în jurul gâtului ei.
- Nu te gândi să faci vreo prostie, adâncă să încerci să mă sugrumi, Paul. În Harrisburg am urmat un curs de karate. M-am descurcat foarte bine. Te-aş arunca peste umăr. Podeaua este de pământ, dar este foarte tare. Ţi-ai frânge spinarea.
Îl ridică cu uşurinţă. Picioarele lui, eliberate de atele, dar tot atât de contorsionate şi de urâte ca imaginea dintr-o oglindă de bâlci, atârnau. Stângul, cu acelaşi drob de sare acolo unde fusese genunchiul, era cu patru degete mai scurt decât dreptul. Încercase să stea sprijinit pe piciorul drept şi reuşise pentru perioade scurte de timp, dar când făcea asta îşi provoca o durere cumplită care dura cel puţin patru ore. Drogurile nu puteau atinge acea durere, care era ca un geamăt psihic.
Începu să-l coboare în mirosul greu de piatră veche, lemn, inundaţie şi legume putrezite. Jos erau trei becuri fără abajur, între ele, pânzele de păianjen atârnau ca nişte hamace în descompunere. Zidurile erau din blocuri de piatră, neglijent rostuită - arătau ca nişte desene făcute de un copil pe pereţii unei peşteri. Era răcoare acolo, dar o răcoare neplăcută.
Nu mai fusese niciodată atât de aproape de ea cum era acum, când îl căra în cârcă coborând scările.
Va mai fi atât de aproape doar o singură dată. Nu era o experienţă plăcută. Simţea mirosul transpiraţiei produse de întâmplările recente şi în timp ce lui îi plăcea mirosul transpiraţiei proaspete - îl asocia cu munca, cu efortul susţinut; lucruri pe care le respecta - acest iz era de o scârboasă intimitate, ca a cearşafurilor nespălate îmbibate cu spermă uscată. Iar sub mirosul transpiraţiei se simţea unul de murdărie veche. Annie, bănuia el, devenise la fel de neglijentă cu igiena personală ca şi cu calendarele. Într-una din urechi avea un dop mare de ceară, iar el se întrebă dezgustat cum dracu' mai putea ea auzi ceva.
Aici, lângă unul dintre pereţi, se afla sursa acelui târşâit greoi şi moale: o saltea. Lângă ea, Annie plasase o măsuţă dezmembrată pentru televizor. Pe ea erau câteva conserve şi sticle. Annie se apropie de saltea, se întoarse şi se lăsă pe vine.
- Dă-te jos, Paul.
El îşi desprinse cu grijă mâinile şi se lăsă să cadă pe saltea. Se uită în sus la ea, obosit în timp ce Annie căuta ceva în sacoşa kaki.
- Nu, spuse el când văzu în lumina gălbuie a pivniţei, lucirea seringii. Nu. Nu.
17.
- Oh, băiete! spuse ea. Tu chiar crezi că Annie este azi într-o stare truli-luli. Aş vrea să te relaxezi, Paul.
Puse seringa pe măsuţă. Este scopolamină, care-i un anestezic pe bază de morfină. Eşti norocos că am ceva morfină. Ţi-am spus cât de bine o supraveghează în farmaciile spitalelor. Ţi-o las pentru că aici jos este umezeală şi s-ar putea să te doară foarte rău picioarele până când mă întorc eu.
- Doar o clipă.
Îi aruncă o ocheadă care avea stranii şi alarmante subînţelesuri - o ocheadă pe care un conspirator i-ar arunca-o unui camarad.
- Ai aruncat acolo o scrumieră cockadoodie şi acum sunt foarte ocupată - ca un tapiţer care are o singură mână. Mă întorc imediat.
Urcă scara şi se întoarse destul de repede cu câteva perniţe de pe canapeaua din salon şi cu păturile de pe patul lui. Aranjă perniţele în spatele lui, astfel încât el să poată să stea destul de comod în fund - dar totuşi putea să simtă şi prin ele răceala pietrelor din zid. Se aştepta ca aceasta să se accentueze şi el să îngheţe.
Pe măsuţă erau trei sticle nedesfăcute de Pepsi. Ea deschise două, folosind desfăcătorul ataşat la inelul cu chei şi îi oferi una. Pe a sa o ridică în sus şi bău jumătate din conţinut fără să se oprească; apoi îşi opri un râgâit, ca o doamnă ducându-şi mâna la gură.
- Trebuie să vorbim, spuse ea. Sau mai bine zis, eu trebuie să vorbesc şi tu să mă asculţi.
- Annie, când am spus că eşti nebună...
- Sst! Nici un cuvânt despre asta. Poate o să discutăm mai târziu despre acest lucru. Deşi eu nu trebuie să-ţi schimb părerea despre tot ce gândeşti - un Domn Ştie-Tot ca tine, care gândeşte ca să trăiască. Tot ce am făcut eu, a fost să te scot din maşina ta avariată, ca să nu îngheţi bocnă, să-ţi pun picioarele în atele, să-ţi dau medicamente care să-ţi aline durerea, să am grijă de tine, să te conving că ai scris o carte foarte proastă şi să te fac să scoţi una dintre cele mai bune cărţi pe care le-ai scris vreodată. Şi dacă asta-i nebunie, atunci du-mă la balamuc.
Oh, Annie, dacă ar putea cineva să facă asta!! gândi el şi nu mai reuşi să se abţină. Se răsti la ea:
- Dar mi-ai tăiat un picior, băga-mi-aş...
Annie îi repezi o palmă, proiectându-i capul într-o parte.
- Nu mai folosi înjurătura aia când vorbeşti cu mine, spuse Annie. Eu am fost crescută mai bine decât tine. Eşti norocos că nu ţi-am tăiat bărbăţia. M-am gândit la asta, să ştii!
El o privi. Îşi simţi stomacul ca interiorul unui congelator.
- Ştiu că te-ai gândit la asta, Annie, spuse el încet.
Ochii ei se măriră şi, pentru o clipă, avură o expresie şi uimită şi vinovată
- Annie Mofturoasa în loc de Annie Răutăcioasa.
- Ascultă-mă. Ascultă-mă cu atenţie. Paul. O să fim în siguranţă dacă nu vine cineva aici înainte de lăsarea întunericului, ca să verifice ce s-a întâmplat cu tipul ăla. O să fie întuneric cam într-o oră, o oră şi jumătate. Dacă vine cineva până atunci...
Băgă mâna în sacoşa kaki şi scoase revolverul poliţistului, calibrul 44. Lumina din pivniţă sclipi pe zgârietura de pe ţeavă, făcută de lama maşinii de tuns iarba.
- Dacă vine cineva până atunci, folosim ăsta, spuse ea. Pentru oricine vine, apoi tu, şi după aceea eu.
18.
Când se va întuneca, spusese ea, o să meargă cu automobilul de patrulare până la Locul ei Pentru Râs. Era acolo o magazie unde o putea ascunde. Singurul loc unde exista pericolul de a fi observată, era Route 9, dar şi acolo riscul va fi mic - trebuia să meargă doar patru mile pe ea. Odată ce părăsea Route 9, drumul spre vârf trecea prin poieni neumblate şi se degradase, deoarece păşunatul în acea zonă devenise o raritate. Câteva dintre aceste drumuri, spuse ea, erau încă delimitate de porţi - ea şi Ralph obţinuseră cheile pentru ele când cumpăraseră proprietatea. Nu au trebuit să le ceară; proprietarii pământurilor dintre şosea şi cabana lor le oferiseră cheile. Asta se chema bună-vecinătate, îi spuse ea lui Paul, reuşind să investească această expresie plăcută cu nuanţe nebănuite: suspiciune, dispreţ, batjocură.
- Te-aş lua cu mine ca să te pot supraveghea, acum, că mi-ai dovedit că nu pot avea încredere în tine, dar nu se poate. Te-aş putea duce pe bancheta din spatele maşinii, dar ar fi imposibil să te aduc înapoi aici. O să mă întorc cu motocicleta de teren a lui Ralph. Probabil că o să cad şi o să-mi rup gâtul!
Râse voioasă ca să-i arate ce bună glumă ar fi asta dacă i s-ar întâmpla ei, dar Paul nu i se alătură.
- Dacă o să se întâmple asta, Annie, ce o să fac eu?
- O să te descurci, Paul, spuse ea calmă. Of, eşti atât de pesimist!
Se duse la una dintre ferestrele pivniţei şi rămase acolo câteva clipe, privind afară, cercetând intensitatea luminii. Paul se uită îngrijorat la ea. Dacă o să cadă de pe motocicleta soţului ei, sau o să aibă un accident pe drumurile acelea nepavate, nu prea credea că el o să se descurce. Ce credea de fapt era că o să moară câineşte aici, iar când se va sfârşi va deveni hrană pentru şobolani, care cu siguranţă că acum le iscodeau pe aceste două bipede nepoftite care le invadaseră teritoriul. Pe uşa pivniţei era acum o broască Kreig, iar la oblon, un zăvor aproape la fel de gros ca încheietura mâinii lui. Ferestrele pivniţei, ca şi cum ar fi reflectat paranoia Anniei (şi nu era nimic ciudat în asta, gândi el; nu toate casele devin, după un timp, reflexia personalităţii proprietarului?), nu erau mai mari decât nişte vizoare murdare, cam de douăzeci de degete lungime şi paisprezece lăţime. Nu credea că s-ar putea strecura prin una dintre ele, nici chiar în zilele lui cele mai bune, ceea ce nu era cazul. Ar fi putut să spargă una şi să urle după ajutor dacă venea cineva aici înainte să moară de inaniţie, dar asta nu-i aducea o prea mare alinare.
Primele înţepături ale durerii începuseră să se strecoare în picioarele lui ca o apă otrăvită. Şi dorinţa.
Corpul lui urla după Novril. Era tre'să-ul nu-i aşa? Sigur că da.
Annie se întoarse- şi luă o a treia sticlă de Pepsi.
- O să-ţi mai aduc câteva din astea înainte de a pleca, spuse ea. Dar acum am nevoie de zahăr. Nu te superi, nu-i aşa?
- Bineînţeles că nu. Pepsiul meu este Pepsiul tău.
Scoase dopul sticlei şi bău însetată. Paul gândi:
Gâlc-gâlc, gâlc-gâlc, îţi vine să hăuleşti ho-la-rioo. Cine a spus asta? Roger Miller, nu-i aşa? Amuzante conexiunile pe care le faci în creier.
Comice.
- Am de gând să-l pun în maşina lui şi să mă duc la Locul Meu Pentru Râs. O să iau cu mine toate lucrurile lui. O să pun maşina în magazia de acolo şi o să-l îngrop cu... ştii tu, cu rămăşiţele... în pădurea de acolo.
El nu spuse nimic. Continua să se gândească la Bossie, mugind şi mugind şi mugind, până când n-a mai avut energie să facă asta pentru că murise, iar una dintre marile axiome ale Vieţii în Western Slope era chiar aceasta: vacile moarte nu mugesc.
- Am un lanţ pe care-l pot pune la intrarea pe alee. O să-l folosesc. Dacă vine poliţia, s-ar putea să trezească bănuieli, dar prefer ca ei să fie suspicioşi decât să vină pe alee până lângă casă şi să te audă pe tine făcând un scandal idiot. M-am gândit să-ţi pun căluş în gură, dar căluşurile sunt periculoase, mai ales dacă iei calmante care-ţi pot afecta respiraţia. Sau s-ar putea să vomiţi. Sau sinusurile tale s-ar putea bloca, fiindcă aici este umezeală. Dacă sinusurile ţi se închid şi nu poţi respira pe gură...
Privi în altă parte, scoasă din priză, tăcută ca una dintre pietrele pivniţei, tot atât de goală ca şi prima sticlă de Pepsi pe care o băuse.
Îţi vine să hăuleşti ho-la-rioo.
A hăulit oare astăzi Annie ho-la-rioo? Ba bine că nu! O frăţioare, Annie urlase astăzi ho-la-rioo de se zguduise toată curtea. Începu să râdă. Ea nu dădu niciun semn că l-a auzit.
Apoi, lent, începu să se reîntoarcă la realitate.
Îl privi, clipind.
- Am de gând să pun un bilet pe gard, spuse ea încet, adunându-şi gândurile. La treizeci şi cinci de mile de aici se află un oraş. Se numeşte Steamboat Heaven. Amuzant pentru un nume de oraş nu-i aşa? Săptămâna asta se ţine acolo ceea ce numesc ei Cel Mai Mare Târg de Purici din Lume. Se ţine în fiecare vară. Întotdeauna vin acolo mulţi negustori de ceramică. O să scriu pe bilet că sunt acolo, în Steamboat Heaven, ca să mă uit la ceramică. O să spun că stau până mâine. Iar daca o să mă întrebe cineva unde am dormit ca să poată să verifice în registru, o să-i spun că nu erau obiecte frumoase din ceramică şi că am pornit spre casă. Dar mi s-a făcut somn. Asta o să spun. O să zic că am tras pe marginea drumului ca să dorm, fiindcă mi-era frică să nu adorm la volan. O să spun că intenţionam să moţăi puţin, dar că am fost atât de obosită din cauza treburilor pe care le-am avut de făcut pe lângă casă, încât am dormit toată noaptea.
Paul era înspăimântat de profunzimea vicleniei ei. Realiză brusc că Annie făcea exact ceea ce nu putea el: ea juca "Poţi Tu?" în viaţa adevărată.
Probabil, gândi el, de asta nu scrie ea cărţi. Nu are nevoie.
- O să mă întorc cât de repede pot, pentru că poliţiştii vor veni aici, spuse ea.
Această perspectivă nu părea să tulbure ciudata seninătate a Anniei, deşi Paul nu putea să creadă că, în vreun cotlon al minţii ei, ea nu realiza cât de aproape de finalul jocului ajunseseră ei acum
- Nu cred că vor veni în seara asta - poate vor trece doar pe lângă casă - dar vor veni. Atunci când vor şti cu siguranţă că el lipseşte. Vor reface ruta lui, căutându-l, încercând să afle unde s-a oprit, ştii tu, unde a fost văzut. Nu crezi, Paul?
- Ba da.
- Ar trebui să mă întorc înainte de venirea lor. Dacă pornesc dis-de-dimineaţă cu motocicleta, s-ar putea să reuşesc să ajung aici înainte de prânz. Ar trebui să fiu în stare să le-o iau înainte. Deoarece dacă el a început din Sidewinder, atunci s-a oprit într-o mulţime de locuri înainte să ajungă aici.
- Pe când or să vină ei, tu ar trebui să fii deja înapoi în camera ta, ascuns ca o molie într-un covor. Nu am de gând să te leg, sau să-ţi pun căluş, sau altceva de soiul ăsta, Paul. Chiar o să poţi să tragi cu ochiul atunci când o să ies afară să vorbesc cu ei. Deoarece data viitoare vor fi doi, cred. Cel puţin doi, nu crezi?
Paul era de acord.
Ea aprobă satisfăcută.
- Dar mă pot descurca cu doi, dacă trebuie. Bătu cu palma în sacoşa kaki. Când o să tragi cu ochiul, Paul, vreau să-ţi aminteşti de revolverul puştiului. Vreau ca tu să-ţi aminteşti că tot timpul cât voi vorbi cu poliţiştii care vor veni mâine sau poimâine, el va fi aici. Sacoşa n-o să fie închisă. E-n regulă ca tu să-i vezi pe ei, dar dacă ei te văd pe tine, Paul - fie accidental, fie pentru că o să încerci mâine ceva asemănător cu ceea ce ai făcut azi - dacă se întâmplă asta, o să scot revolverul din geantă şi o să încep să trag. Deja eşti responsabil de moartea puştiului.
- Rahat! spuse Paul, ştiind că ea o să-l pedepsească pentru asta, dar nepăsându-i.
Dar ea nu făcu decât să-i arunce acel zâmbet senin, matern.
- Oh, ştii tu, spuse ea. Nu-mi fac iluzii că ţie îţi pasă, nu-mi fac deloc iluzii despre asta, dar tu ştii. Nu-mi fac iluzii că ţie îţi pasă dacă mai ucizi încă doioameni, dacă asta te-ar ajuta... dar n-ar fi aşa, Paul. Căci dacă va trebui să lichidez doi, voi lichida patru. Pe ei... şi pe noi. Şi mai ştii ceva? Eu cred că încă îţi pasă de propria ta piele.
- Nu prea mult, spuse el. Să-ţi spun adevărul, Annie - cu fiecare zi care trece, îmi simt din ce în ce mai mult pielea ca ceva de care aş vrea să mă descotorosesc.
Ea râse.
- O, am mai auzit asta şi altă dată. Dar doar să te vadă că pui mâna pe aparatele lor de respirat vechi şi oogy! Atunci se schimbă povestea! Da! Când văd asta, încep să ţipe şi să urle, devenind o haită de împieliţaţi! Dar pe tine nu te-a oprit niciodată chestia asta, nu-i aşa, Annie?
- Oricum, spuse ea - eu am vrut doar să-ţi spun cum stau lucrurile. Dacă într-adevăr nu-ţi pasă, atunci ţipă de să-ţi spargi timpanele atunci când vor veni. Faci cum vrei.
Paul nu zise nimic.
- Când vor veni, eu o să stau chiar acolo, pe alee, şi o să spun că da, sigur, a fost un poliţist pe aici. O să le spun că a ajuns aici chiar când mă pregăteam să plec la Steamboat Heaven ca să admir obiectele din ceramică. O să le spun că mi-a arătat poza ta. O să le spun că nu te-am văzut. Atunci unul dintre ei o să mă întrebe: "Asta s-a întâmplat iarna trecută, domnişoară Wilkes, cum puteţi fi atât de sigură?" Iar eu o să-i răspund: "Dacă Elvis Presley ar fi încă în viaţă şi l-aţi fi văzut iarna trecută, v-aţi aminti că l-aţi întâlnit?" Iar el va spune da, probabil că da, dar ce are asta de a face mandea cu tandea şi eu am să-i spun că Paul Sheldon este scriitorul meu preferat şi că i-am văzut fotografia de o mie de ori. Trebuie să spun asta, Paul. Ştii de ce?
Ştia. Viclenia ei continua să-l uimească. Bănuia că n-ar mai trebui să se întâmple asta, chiar şi acum, dar aşa se întâmplă. Îşi aminti rândurile scrise sub fotografia Anniei din celula de arest, în caesura dintre proces şi verdictul juraţilor. Şi le amintea cuvânt cu cuvânt.
ÎN SUFERINŢĂ? LA LADY DRAGON NU POATE FI VORBA DE AŞA CEVA! Annie citeşte calmă în aşteptarea verdictului.
- Deci, atunci - continuă ea - o să zic că poliţistul a scris în agenda lui tot ce i-am spus şi mi-a mulţumit. O să le spun l-am invitat înăuntru la o cafea, deşi mă grăbeam să plec la drum, şi ei or să mă întrebe de ce. O să le zic că el ştia probabil despre necazurile mele anterioare, şi am vrut să-i satisfac curiozitatea că totul era în ordine aici. Dar el mi-a zis că nu, că trebuie să meargă mai departe. Deci l-am întrebat dacă nu i-ar plăcea să ia cu el o sticlă rece, cu Pepsi, fiindcă era foarte cald afară, iar el mi-a spus da, mulţumesc, este foarte drăguţ din partea mea.
Goli al doilea Pepsi şi rămase cu sticla de plastic în mână, în dreptul feţei. Văzut prin plastic, ochiul ei era imens şi vălurit, ochiul unui Ciclop. Conturul capului ei căpătă o umflătură ondulată, hidrocefalică.
- Am de gând să mă opresc şi să arunc sticla asta în şanţ, cam la două mile mai sus pe drum, spuse ea.
Dar mai întâi, bineînţeles, o să-i pun mâna lui pe ea.
Îi zâmbi - un zâmbet uscat, cinic.
- Amprente, spuse ea. Atunci ei o să ştie că a fost pe aici. Sau o să creadă că ştiu, şi asta-i tot atât de bine, nu-i aşa, Paul?
Spaima lui se accentuă.
- Deci ei se vor duce în sus pe drum şi nu-l vor găsi. Pur şi simplu a dispărut. Ca acei swamişi* care cântă la fluier până când funiile se ridică din coşuri, iar ei se urcă pe frânghiile alea şi dispar. Puuf!
* Swamis = domnule - formulă folosită de hinduşi când se adresează unui brahman
- Puuf, spuse Paul.
- N-o să dureze mult până se vor reîntoarce. Ştiu asta. La urma urmelor, dacă nu pot să găsească nicio urmă a lui cu excepţia sticlei, o să se decidă că ar fi mai bine să se mai gândească la mine. La urma urmelor, sunt nebună, nu-i aşa? Toate ziarele au spus asta. Cu capul plin de bărzăuni, ca o salată de fructe!
- Dar la început or să mă creadă. Nu cred că vor vrea să intre şi să-mi percheziţioneze casa - nu la început. Înainte de a veni, or să caute în alte locuri şi or să se gândească la alte chestii. O să mai avem ceva timp. Poate chiar o săptămână.
Ea îl privi în ochi.
- O să trebuiască să scrii mai repede, Paul, spuse ea.
19.
Afară se întuneca, dar poliţiştii nu apărură. Totuşi Annie nu-şi petrecu tot acest timp cu Paul; ea dorea să pună geamul de la fereastra dormitorului lui, să culeagă din iarbă agrafele de birou şi cioburile de sticlă.
Când va veni mâine poliţia, căutându-şi oaia rătăcită, spusese ea, noi nu vrem ca ei să observe ceva ieşit din comun, nu-i aşa, Paul?
Fetiţo, doar să se uite sub maşina de tuns iarba. Doar să se uite acolo şi o să vadă multe lucruri ieşit de comun.
Dar, indiferent cât de mult se străduia să-şi facă imaginaţia să lucreze, nu putea s-o facă să producă un scenariu care ar conduce la acest fapt.
- Nu te întrebi de ce ţi-am spus toate astea, Paul? îl întrebă ea înainte de a urca scările ca să vadă ce poate face în privinţa geamului. De ce mi-am expus în detaliu planurile pentru a face fată acestei situaţii?
- Nu, spuse el slab.
- În parte pentru că am vrut ca tu să ştii exact care ne sunt şansele, şi ce va trebui să faci ca să rămâi în viaţă. Şi am mai vrut să ştii că eu aş putea încheia totul chiar acum. Dacă n-ar exista cartea. Încă îmi pasă de carte.
Zâmbi. Un zâmbet radios şi nostalgic totodată.
- Cred că este cel mai bun roman Misery şi doresc prea mult să ştiu cum se termină.
- Şi eu, Annie, spuse el.
Ea tresări.
- Cum... tu ştii, nu-i aşa?
- Când încep o carte, întotdeauna cred că ştiu cum se vor desfăşura lucrurile. Dar, de fapt, niciodată nu s-a terminat vreuna exact cum plănuisem la început. Dar, dacă stai să te gândeşti la asta, nici nu-i chiar atât de surprinzător. Când scrii o carte este ca şi cum ai lansa un ICBM*... doar că romanul călătoreşte în timp şi nu în spaţiu. Timpul cărţii, pe care personajele îl trăiesc în povestire şi timpul real de care are nevoie autorul ca s-o aştearnă pe hârtie. Să scrii un roman exact aşa cum ai plănuit când l-ai început ar fi ca şi cum ai lansa o rachetă Titan până în partea opusă a globului şi ai vrea ca ea să cadă într-un coş de basket. Pe hârtie totul este posibil şi unii dintre oamenii care proiectează aceste arme ţi-ar spune că acest lucru este foarte uşor - şi şi-ar păstra faţa serioasă când ar zice asta - dar e foarte puţin probabil că se va întâmpla aşa.
* ICBM = o rachetă balistică intercontinentală.
- Da, spuse Annie. Înţeleg.
- Cred că eu am un sistem de navigaţie destul de bine pus la punct, deoarece întotdeauna ajung destul de aproape de ţintă, şi dacă ai în focos o cantitate destul de mare de explozibil, atunci înseamnă că-i foarte bine. Chiar acum întrevăd două posibilităţi de final pentru carte. Unul este foarte trist. Celălalt, nefiind totuşi happy-end-ul tipic hollywoodian, cel puţin îţi dă o speranţă de viitor.
Annie arăta neliniştită - şi, brusc, furioasă.
- Nu ai cumva de gând s-o ucizi din nou, nu-i aşa?
El zâmbi puţin.
- Ce ai face dacă ar fi aşa, Annie? M-ai omorî? Asta nu mă sperie deloc. S-ar putea să nu ştiu încă ce o să se întâmple cu Misery, dar ştiu ce o să se întâmple cu mine... şi cu tine. O să scriu SFÂRŞIT, tu o să citeşti, apoi tu o să scrii SFÂRŞIT, nu? Sfârşitul nostru. De asta sunt sigur, cel puţin. De fapt, adevărul nu este mai straniu decât ficţiunea, orice s-ar spune. De cele mai multe ori tu ştii exact cum se vor desfăşura lucrurile.
- Dar...
- Cred că ştiu pe care dintre finaluri îl voi alege. Sunt cam optzeci la sută sigur. Dacă se va adeveri, o să-ţi placă. Dar, chiar dacă se întâmplă aşa cum bănuiesc eu, nici unul dintre noi doi nu va şti toate detaliile până când nu le scriu eu, nu-i aşa?
- Nu - bănuiesc că nu.
- Îţi aminteşti ce scria pe reclamele acelea vechi pentru Ogarul Cenuşiu? "Să ajungi acolo, înseamnă doar jumătate din distracţie".
- Oricum, este aproape gata, aşa-i?
- Da, spuse Paul. Aproape gata.
20.
Înainte de a pleca, îi aduse alt Pepsi, o cutie de biscuiţi Ritz, sardele, brânză.... şi plosca.
- Dacă-mi aduci manuscrisul şi unul dintre carnetele alea galbene, o să scriu de mână, spuse el. O să-mi treacă timpul.
Ea analiză această rugăminte, apoi clătină din cap cu părere de rău.
- Aş dori să pot face asta, Paul. Dar ar însemna să las cel puţin o lumină aprinsă, şi nu pot să risc.
El se gândi la perspectiva de a rămâne singur aici în pivniţă şi simţi cum panica îi înfierbântă iarăşi pielea, dar numai pentru o clipă. Apoi i se făcu frig. Simţi cum i se face pielea de găină. Se gândi la şobolanii care stăteau ascunşi în găurile şi în galeriile din ziduri. Gândul că ei vor ieşi după ce în pivniţă se va aşterne bezna.
Gândul că i-ar putea, probabil, mirosi neputinţa.
- Nu mă lăsa în întuneric. Annie. Te rog, nu face asta.
- Trebuie. Dacă cineva observă o lumină în pivniţa mea, s-ar putea opri să cerceteze, cu tot lanţul de-a lungul aleii, cu tot biletul. Dacă îţi dau o lanternă ai putea încerca să transmiţi un mesaj cu ea. Dacă îţi las o lumânare, ai putea încerca să dai foc la casă. Vezi cât de bine te cunosc?
Cu greu îşi adună curajul să aducă vorba despre ocaziile în care ieşise din cameră, fiindcă asta întotdeauna o înfuria; acum însă frica de a fi lăsat singur aici jos, în întuneric, îl convinse.
- Dacă aş fi vrut să dau foc la casă, Annie, aş fi putut s-o fac demult.
- Atunci lucrurile erau altfel, spuse ea scurt. Îmi pare rău că nu-ţi place să stai în întuneric. Îmi pare rău. Dar este vina ta, deci termină cu prostiile. Trebuie să plec. Dacă ai nevoie de injecţia aia, înfigeţi-o într-un picior.
Îl privi.
- Sau bagă-ţi-o în cur.
Începu să urce scările.
- Atunci acoperă ferestrele! zbieră el. Foloseşte nişte cearşafuri... sau... sau... vopseşte-le cu vopsea neagră... sau... Cristoase, Annie, şobolanii! Şobolanii!
Ea ajunsese pe a treia treaptă. Se opri, privindu-l cu ochii aceia ca nişte monede mate.
- N-am timp să fac nimic din toate astea - spuse ea - şi, oricum, şobolanii n-or să te deranjeze. Chiar te-ar putea recunoaşte ca fiind unul de-al lor, Paul. Te-ar putea adopta.
Annie râse. Urcă scările, râzând din ce în ce mai tare. Se auzi un "câine" atunci când luminile se stinseră, şi Annie continua să râdă, iar el îşi impuse să nu ţipe, să nu cerşească; îşi spuse că trecuse de această fază.
Dar sălbăticia umedă a umbrelor şi tunetul râsului ei fură prea mult, iar el începu să zbiere, să nu-i facă asta, să nu-l lase singur, dar ea continuă să râdă şi închise uşa. Hohotele ei fură înnăbuşite, dar râsul era tot acolo, de cealaltă parte a uşii unde era lumină, apoi încuietoarea păcăni şi apoi se închise o altă uşă; hohotele ei erau mai estompate (dar încă acolo), şi altă broască păcăni şi un zăvor fu pus, iar râsul ei se îndepărtă; râsul ei era afară şi chiar şi după ce ea porni automobilul de patrulare, dădu înapoi, puse lanţul perpendicular pe alee şi plecă, el tot se gândea că mai putea s-o audă. Se gândea că încă o aude râzând, râzând în neştire.
21.
Boilerul era o masă difuză în mijlocul încăperii. Arăta ca o caracatiţă. El se gândi că ar fi putut să audă bătăile pendulei din salon, dacă noaptea ar fi fost liniştită, dar afară se pornise un vânt puternic de vară, aşa cum se întâmpla de obicei în aceste nopţi şi atunci a rămas doar timpul, dilatându-se la nesfârşit. Când vântul se mai potolea, auzea greierii cântând lângă casă... şi apoi, după câtva timp, auzi zgomotele tainice de care-i fusese frică: râcâielile înfundate şi intermitente ale şobolanilor.
Doar că, nu de şobolani îi era lui frica, nu-i aşa? Nu. De poliţist. Imaginaţia lui, blestemat de intensă, foarte rar îi provoca coşmaruri, dar când o făcea, Dumnezeu să-l ajute! Dumnezeu îl ajuta o dată ce se încălzea.
Acum nu era doar încălzit, era fierbinte şi ardea cu o flacără maximă. Că ceea ce gândea el nu avea niciun sens, nu schimba cu nimic situaţia, acum când era în întuneric. În beznă, raţiunea părea o prostie şi logica, un vis. În întuneric el gândea epidermic. Continua să-l vadă pe poliţist trezindu-se la viaţă - un fel de viaţă - afară, în grajd, ridicându-se în capul oaselor, fânul cu care îl acoperise Annie căzându-i în poală şi cu faţa transformată de lama maşinii de tuns într-o masă însângerata şi amorfă. Îl văzu târându-se afară din grajd şi de-a lungul aleii spre oblonul de la pivniţă, fâşiile rupte ale uniformei lui unduind şi fluturând. ÎI văzu topindu-se magic prin oblon şi reintegrandu-şi cadavrul acolo, jos, în pivniţă. Îl văzu târându-se de-a lungul podelei de pământ bătătorit, iar sunetele vagi pe care Paul le auzise nu erau şobolani, ci zgomotul făcut de poliţist în timp ce se apropia. În materia dureroasă din creierul poliţistului exista acum un singur gând:
M-ai ucis. Ai deschis gura şi m-ai ucis. Ai aruncat o scrumieră şi m-ai ucis. Tu, dobitocule cockadoodie, mi-ai luat viaţa.
La un moment dat, Paul simţi degetele poliţistului alunecând tremurătoare în jos pe obrazul său şi urlă tare, agitându-şi picioarele, făcându-le să izbucnească în flăcări. Îşi trecu înnebunit mâna peste faţă şi îndepărtă cu degetele un păianjen mare.
Această mişcare puse capăt armistiţiului şubred pe care-l făcuse cu durerea din picioare şi cu nevoia de drog pe care o simţea în nervi, dar în acelaşi timp îi diminuă puţin teroarea. Vederea începea să i se acomodeze din ce în ce mai bine cu întunericul; putea să vadă mai bine, iar asta-i era de ajutor. Nu prea erau multe lucruri la care să se uite - boilerul, rămăşiţele unei grămezi de cărbuni, o masă cu o mulţime de cutii de tablă şi unelte îngrămădite pe ea... şi, la dreapta lui, puţin mai sus de locul unde stătea el sprijinit... ce era acea formă? Cea de lângă rafturi?
El cunoştea acea formă. Ceva o făcea să fie o formă rea.
Stătea pe trei picioare. Vârful îi era rotunjit. Arăta ca una dintre acele maşini-ale-morţii ale lui Welles, în Războiul Lumilor, doar că era în miniatură. Paul încercă să-i dezlege înţelesurile, moţăi puţin, se trezi, privi iarăşi şi gândi:
Bineînţeles. Ar fi trebuit să ştiu de la început. Este o maşină a morţii. Iar dacă cineva de pe Pământ este un Marţian, atunci aceea este afurisita de Annie Wilkes. Este grătarul ei pentru picnic. Este crematoriul în care m-a obligat să ard MAŞINILE DE LUX.
Îşi aranjă puţin poziţia, deoarece îi amorţise fundul, şi gemu. Durere în picioare - în special în rămăşiţele umflate ale genunchiului stâng - şi durere în pelvis. Asta însemna probabil că-l aştepta o noapte cumplită, întrucât în ultimele două luni pelvisul i se calmase.
Căută seringa, o ridică, apoi o puse la loc. O doză foarte mică, spusese ea. Atunci mai bine s-o păstreze pentru mai târziu.
Auzi un fâşâit şi se uită repede înspre colţ, aşteptându-se să vadă un poliţist târându-se spre el, cu un singur ochi căprui lucind în tocătura chipului său.
Dacă nu erai tu, aş putea fi acum acasă, privind la televizor şi ţinându-mi o mână pe piciorul nevesti-mi.
Niciun poliţist. O formă obscură, poate numai în imaginaţia sa - dar mult mai probabil un şobolan. Paul încercă să se relaxeze. O, ce noapte lungă va urma!
22.
Moţăi puţin şi se trezi înclinat mult spre stânga, cu capul atârnându-i întocmai ca un beţiv adormit pe o alee. Îşi îndreptă poziţia, iar picioarele îl înjurară răstit. Folosi plosca şi urină dureros, constatând astfel, cu un pic de spaimă, că probabil contactase vreo infecţie urinară. Era atât de vulnerabil la orice.
Puse plosca deoparte şi ridică iarăşi seringa!
O doză uşoară de scopolamină, spusese ea - ei bine, poate asta este. Sau poate că a umplut-o cu o substanţă otrăvitoare. Genul de ser pe care-l folosise în cazul lui Ernie Gonyar sau "Queenie" Beaulinfant.
Apoi zâmbi puţintel. Ar fi chiar aşa de rău? Răspunsul fu un categoric:
DRACE, NU!
Ar fi plăcut. Pilonii vor dispărea pentru totdeauna. Nu va mai exista reflux. Pentru totdeauna.
Cu acest gând în minte, îşi găsi pulsul din pulpa stângă, şi cu toate că nu se mai injectase niciodată, o făcu acum cu eficienţă, chiar cu nerăbdare.
23.
Nici nu a murit, nici nu a dormit. Durerea se stinse, iar el începu să plutească în derivă, simţindu-se aproape detaşat de corpul său, un balon plin cu gânduri plutind la capătul unei aţe lungi.
Ai fost Şeherezada şi pentru tine însuţi, gândi el şi se uită la grătarul de picnic. Se gândi la razele mortale marţiene, înecând Londra în flăcări.
Brusc se gândi la un cântec, un şlagăr disco, o chestie cântată de un grup numit The Trammps: Arde-o, baby, arde-o, arde-o de vie pe mama...
Ceva licări.
O idee.
Arde-o de vie pe mama...
Paul Sheldon adormi.
24.
Când se trezi, pivniţa era scăldată în lumina cenuşie a zorilor. Pe tava pe care i-o lăsase Annie se afla un şobolan care ronţăia brânza, ţinându-şi coada frumos înfăşurată în jurul corpului.
Paul urlă, se zvârcoli, apoi urlă iarăşi când durerea îi inundă picioarele. Şobolanul fugi.
Îi lăsase şi nişte capsule. El ştia că Novrilul nu va putea să-i ia durerea, dar era mai bine decât nimic.
Oricum, durere sau nu, e timpul pentru doza de dimineaţă, nu-i aşa, Paul?
Înghiţi două capsule cu Pepsi şi apoi se lăsă pe spate, simţind pulsaţia vagă din rinichi. Se întâmpla ceva acolo, jos, fără îndoială. Superb!
Marţieni, gândi el, Maşini-ale-morţii Marţiene.
Se uită spre grătarul de picnic, aşteptându-se să arate ca un grătar de picnic în lumina dimineţii: un grătar de picnic şi nimic altceva. Fu surprins să constate că, pentru el, încă părea una dintre acele maşini diabolice din filmul lui Welles.
Avuseseşi o idee - cum era?
Cântecul îi reveni în minte, cel interpretat de The Trammps.
Arde-o, baby, arde-o, arde-o de vie pe mama!
Da? Şi, chiar, ce fel de mamă este asta? Nici măcar n-a vrut să îţi lase o lumânare. N-ai putea da foc nici măcar unei băşini.
Băieţii din atelier îi trimiseră un mesaj.
Nu trebuie să arzi nimic acum. Sau aici.
Despre ce dracului vorbiţi voi, băieţi? Nu puteţi să-mi împărtăşiţi şi mie...
Apoi veni, veni imediat, aşa cum vin toate ideile foarte hune, rotundă, netedă şi foarte convingătoare în perfecţiunea ei otrăvitoare.
Arde-o de vie pe mama...
Privi la grătarul de picnic, aşteptând durerea provocată de ceea ce făcuse - de ceea ce ea-l obligase să facă - să se reîntoarcă. Se reîntoarse, dar era neclară şi slabă; durerea din rinichi era mai rea. Ce spusese ea ieri?
Tot ce am făcut eu a fost... să te conving că ai scris o carte foarte proastă şi să te fac să scrii una dintre cele mai bune cărţi pe care ai creat-o tu vreodată...
Poate că aici exista un fel de adevăr straniu. Poate că el supraestimase aberant romanul Maşini de Lux.
...........................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu