3.
Grigore Popa se chirci. Îşi scoase mâinile de sub broboada groasă. Erau noduroase, cu degete crispate ca nişte rădăcini, prea mari pentru trupul firav.
- Dar să mănînci borş pe socoteala mea ţi-a plăcut? Eşti prost, băiete! Şi ticălos pe deasupra!
- Ascultă!
- I-ai băgat în cap că i-am dorit moartea lui Panaitescu sau că aş fi putut să-l ucid şi-acum nu mai scăpăm de el! Oftă. Nu ştiu cum o să se termine povestea asta...
Sculptorul simţi un fior pe şira spinării. Încleştă dinţii:
"Fără panică. Ar fi cea mai mare greşeală."
Râse nervos:
- Dimpotrivă, papa! Înjurându-ne reciproc va conchide că-n orice caz nu e o treabă colectivă... L-am aiurit, ascultă-mă pe mine!
Din prag îi trimise o bezea graţioasă şi ieşi.
Grigore Popa se vârî mai adânc în broboadă.
"Ce ştie prostul ăsta..."
Închise ochii. Imagini rupte, sparte, izbucneau din întunericul amintirii. Legau un caleidoscop fără noimă. Apoi ceva transparent, diafan, ca un surâs abia schiţat se strecură sub pleoapele bătrânului.
O apariţie feerică. Adieri de vânt îi drapează trupul ca în sculpturile lui Michel... Inima i se opreşte. Femeia ţine în mână un stilet lung cu lama încovoiată. Îl ascunde, ca şi zâmbetul, în spatele evantaiului.
5.
- Ce vrea? şopti înăbuşit Valerica Scurtu. De când a venit nu se dezlipeşte de scrin. Îmi vine să...
Melania Lupu duse degetul la gură:
- St, draga mea! Ar putea să ne audă. Nici mie nu-mi place...
Apăsă pe comutator. Bucătăria se umplu de o lumină tulbure. Valerica Scurtu îşi înfipse unghiile în părul cleios.
- Scoate-l de-acolo! Nu mai suport!
Bătrâna se cocoţă pe un scaun şi apucă o oală uriaşă cu capac. O trânti cu toată puterea de ciment. Zgomotul asurzitor se prelungi câteva secunde.
În prag apăru Azimioară înspăimântat.
- Ce se întâmplă?
- Oh, iertaţi-mă, se scuză bătrâna, confuză, cu un zâmbet vinovat, mi-a scăpat din mână. Sunt atât de neîndemânatică...
6.
Melania Lupu stinse lumina din bucătărie şi intră în hol cu o farfurie de minciunele. Motanul i se încurca printre picioare.
Cristescu zâmbi.
- Tocmai mă întrebam...
- Vai, pe mine mă aşteptaţi? De ce nu mi-aţi spus? Îmi pare extrem de rău.
Bătrâna înaintă cu paşi precipitaţi. Remarcă privirea lui Azimioară şi-i întinse farfuria.
- Vă rog să serviţi. Sunt proaspete.
Locotenentul refuză încurcat. Pretextă ceva în legătură cu silueta. În fond, nu suporta prăjiturile preparate pe bază de untdelemn: gogoşi, minciunele, checurile economice cu parfum de floarea-soarelui... Nevastă-sa gătea ca la carte, reţete sofisticate cu migdale şi alune trase în ciocolată, cu glazuri sticloase şi şerbeturi fine, în culori pastelate, tarte gingaşe, zimţuite, în care căpşunile sau boabele de struguri se strecurau ca într-un paneraş elegant. Detesta falsurile şi băga câte 20 de gălbenuşuri într-un kilogram de cozonac, papanaşii se înecau în unt, cantitatea de frişcă depăşea de două ori felia de tort.
- Nici dumneavoastră, domnule maior? Stai, Mirciulică!
Motanul i se căţăra pe poale, încercând să ajungă la farfurie.
Melania Lupu îi aruncă o prăjitură pe care pisica o prinse în aer.
Intrară în odaie. Bătrâna puse o pernă pe jilţul vechi cu paiul găurit, şi-l pofti să şadă.
Maiorul luă la întâmplare un album îmbrăcat în catifea verde - "vert bouteille" ar fi zis Melania Lupu - şi deschise absent prima pagină.
- Când mi-am luat bacalaureatul, şopti femeia roşind. De fapt, a coincis cu logodna.
- Poftiţi?! A, da...
Era o fotografie sepia, făcută în gustul epocii, cu aproape jumătate de veac în urmă. O faţă cuminte, cu frunte înaltă, înconjurată de bucle castanii. Doi zulufi îi scăpau pe lângă urechi. Izbea aerul de curăţenie, ceva candid, nealterat, pe care bucata de carton reuşea s-o comunice. Ochii larg deschişi priveau cu încredere. Un optimism romantic. Rochia neagră, bine închisă la gât, avea mâneci bogate de dantelă, ce se strâmtau la coate.
Cristescu puse albumul pe masă.
- Aţi fost prietenă cu familia Panaitescu?
- Prietenă? Melania Lupu zâmbi stânjenită: N-aş putea spune asta... În orice caz, buni vecini. Nu uitaţi că sunt mult mai tineri. La vârsta mea nu mai interesez pe nimeni.
- Condiţiile în care trăiţi favorizau totuşi o apropiere.
Bătrâna clătină capul. Se juca, distrată, cu ceasornicul care-i atârna la gât.
- Se vede că nu locuiţi în comun. Fiecare am depus eforturi să ne vedem... Nu, nu ăsta-i cuvântul! Nu să ne vedem cât mai rar, ci să ne incomodăm cât mai puţin. De pildă, eu gătesc între 9 şi 11 dimineaţa. Ştiu că bucătăria e goală. Domnul Vîlcu face primul baie. La 7, 30 trebuie să fie la birou. Urma domnul Panaitescu, care începea lecţiile după 8 şi aşa mai departe. Ne-am aranjat în funcţie de program. Soţii Panaitescu îl aveau pe al lor unde nu putea pătrunde nimeni.
- Vă referiţi, desigur, la o rezervă pe care au impus-o.
- Într-un fel. Bătrâna îşi aţinti privirea limpede în tavan: Sunt singură de foarte mulţi ani. Soţul meu a murit în 1955, iar copii n-am avut. Vreau să spun că aş fi fost dispusă pentru relaţii mai calde. Nu s-au lăsat însă contactaţi. Fireşte, la modul discret. Ea e foarte amabilă, are un farmec personal, te simţi extrem de bine în prezenţa ei. Totuşi...
- Totuşi?
- Nu îndrăzneşti să-i baţi în uşă. Ai sentimentul că oricând o deranjezi, dar e destul de politicoasă ca să nu ţi-o spună. Am să vă explic mai clar. De când îi cunosc, n-au cerut vreodată nimic vreunuia din noi. Ştiţi cum e între vecini! Un praf de vanilie, un pahar de ulei, un pumn de orez sau zece lei împrumut. Se întâmplă să-ţi lipsească. Comportarea i-a ţinut la distanţă pe toţi.
- Chiar pe toţi?
- Dacă vreţi, singura excepţie ar fi domnul Vîlcu. Sunt abonaţi împreună la Paris Match. Dumnealui era dispus să le împrumute oricum revista, dar soţii Panaitescu n-au acceptat. Au ţinut cu tot dinadinsul să suporte o jumătate din preţul abonamentului.
- Sculptorul mi-a spus că a plecat azi-dimineaţă.
- Exact. Va regreta totdeauna, sunt sigură, că nu şi-a luat rămas-bun de la domnul Panaitescu, decât superficial. Dar cine putea şti...
- Unde îşi petrece concediul?
- La Iaşi, la sora dumnealui. O femeie extrem de distinsă... În viaţa mea n-am văzut o caligrafie mai delicată. Se îmbujoră: Literele par nişte ghiocei... A fost o singură dată în Bucureşti. Am petrecut admirabil. Tricotam împreună după-amieze întregi. Ceasuri cu adevărat fermecătoare... Din nefericire, vecinii mei n-au fost suficient de amabili cu ea. Surâse: nici cu mine...
- În consecinţă, aţi renunţat la orice tentativă de apropiere?
Formula întrebările sec, convenţional. Definise în sfârşit sentimentul pe care-l încerca de când intrase în această locuinţă. Oamenii păreau ascunşi în spatele unei baricade. Amabilitatea - o amabilitate convenţională - le poleia subţire manevrele. Pentru prima oară, avea certitudinea că discuţiile nu duc nicăieri, că trebuie abordat un alt gen de anchetă. Un gând tulbure îi aduse pe buze cuvântul "complot" şi Cristescu tresări, privi uimit în jur ca şi cum impresia ar fi răsărit de acolo, din odaia bătrânei, ar fi generat-o un obiect, o mobilă sau altceva.
Melania Lupu continua să zâmbească. Vorbea frumos, o voce care-şi păstrase tinereţea, ţinea mâinile delicate în cutele capotului.
- ... inutil, bineînţeles. Nici eu nu sunt de acord, mi-e greu să-i înţeleg pe oamenii care se bagă cu forţa în viaţa lor, povestesc, nu-i aşa, amănunte penibile, cu o lipsă de pudoare jenantă. Cu familia Panaitescu însă se petrecea altceva. Trebuie să recunoaşteţi, domnule maior, fenomenul e puţin comun. Locuim de atâţia ani împreună, dar n-aş putea spune cum arată exact o singură zi din viaţa lor. Fleacuri lipsite de importanţă, mărturisite în bucătărie când aştepţi să nu dea laptele în foc: "Aş merge la Brăila, la mama, de sărbători", sau "atât costa în '47, când ne-am căsătorit", "uite, vinul ăsta îl am de la soacră-mea, care are 81 de ani, stă cu sora lui bărbatu-meu" etc. Când le auzi nu le dai importanţă, dar când nu le auzi deloc, sfârşeşti prin a deveni circumspect.
- Nu cumva această atitudine urmărea să ascundă anumite chestiuni?
Bătrâna făcu ochii mari şi maiorul completă:
- Ceva ascuns în trecutul soţilor Panaitescu. Mă gândesc la o discreţie impusă de împrejurări speciale.
Femeia începu să se joace cu ciucurii de la fotoliu. Se aplecase şi printre bucle i se vedea pielea capului foarte roz.
"Cât e de departe de realitate, draga mea... Numai tu eşti în stare să-ţi dai seama... Mistere în viaţa Panaiteştilor! Nişte oameni drăguţi, inofensivi. Doreau doar să fie lăsaţi în pace. Dar important e ca el să creadă altfel... Şi pentru ca să creadă altfel..."
Spuse într-un târziu:
- Nu cred.
- De ce?
- Pentru că de obicei tocmai o astfel de stratagemă ar atrage atenţia. E ca şi cum te-ai afla pe stradă şi dintr-o dată începi să alergi, să priveşti în urmă, să-ţi cauţi umbra.
- Înţeleg, şopti maiorul.
- Fireşte, râse Melania Lupu, când vrei să te ascunzi nu trebuie să ai aerul că o faci. Soţii Panaitescu erau discreţi pentru că pur şi simplu aşa aveau chef să fie. Aşa fuseseră clădiţi.
- Observ că discutaţi tot timpul despre "ei" ca şi cum nu vi-i puteţi imagina despărţiţi.
Bătrâna rămase o clipă cu mâna în aer.
- Aveţi dreptate. Nu m-am gândit niciodată la asta... Erau într-adevăr nedespărţiţi. În mod curios nedespărţiţi, pentru că el lipsea aproape toată ziua. Dar când îi vedeai împreună, simţeai că pentru fiecare celălalt e singura fiinţă care contează. Mai mult decât dragoste...
Obrajii doamnei Lupu se împurpuraseră, părea extrem de tânără.
- Tocmai în acest context, sinuciderea lui Panaitescu rămâne fără explicaţie...
- Fără explicaţie? Melania Lupu îl privi cu ochi limpezi, de cristal. De ce?
Maiorul se simţi brusc obosit. Motanul se căţărase pe pervaz privind amiaza înaltă, străpunsă de un soare îngheţat. Silueta neagră se detaşa precis, semăna cu opturile cu mustăţi şi coadă bârligată din abecedarele vechi.
- Oricum, dezertarea lui Panaitescu reprezintă un act criminal, faţă de nevastă-sa, bineînţeles. Adăugă moale: Şi dacă ceea ce mi-aţi relatat corespunde realităţii...
- Credeţi că v-am... minţit?
Melania Lupu zâmbea tremurat. O pânză de lacrimi îi inunda ochii.
"Aşa, draga mea, doar ştii că-ţi stă bine când plângi. Eşti singura femeie bătrână din câte cunoşti care-şi poate permite să plângă fără ca asta s-o urâţească. Acum se va simţi prost, va avea impresia că te-a jignit. Un punct câştigat pentru tine..."
Maiorul îşi întoarse privirea jenat.
- Dumnezeule! E de ajuns să fi romanţat puţin...
- Nu cred, domnule maior. La vârsta mea ştiu ce înseamnă un cuplu fericit.
"Eschiva clasică a bătrânilor, reflectă Cristescu. Cum se simt în încurcătură, fac aluzie la vârstă. Se uită la Melania Lupu: Oare se simte în încurcătură?"
Femeia se chircise. Îşi pierduse sprinteneala şi părea jignită până în adâncul sufletului. Îl impresionă trupul cu umerii înguşti, braţele subţiri lipsite de putere. Părea neajutorată, vulnerabilă, o fetiţă colilie şi cu riduri care n-a învăţat încă să-şi poarte de grijă. Pe comodă era aşezată o păpuşă veche, foarte frumoasă. Cristescu încercă un imbold ciudat. Să pună păpuşa în poala Melaniei Lupu, s-o mângâie pe buclele albe.
- Nu vreţi o dulceaţă? întrebă bătrâna cu glas şovăitor.
Maiorul se scuză şi ieşi tulburat. Se simţea nemulţumit de el.
7.
Se despărţiră în pasajul subteran de la Universitate. În jurul lor, lumea mişuna, studenţi gălăgioşi, cu câte o mapă sub braţ şi mâinile încrucişate jos, la poalele canadienelor îmblănite, femei aruncând priviri distrate în vitrine, câte un puşti care se "dădea cu scara", iar treaba îl înveselea nespus. Un bărbat cu capul gol şi fular de mohair aştepta, lângă florărie, consultându-şi mereu ceasul.
În bar, chelnerii purtau tăvi cu pahare înalte şi paie. O jună, cu vindiac lucios şi plete până la talie, fuma plictisită în faţa unui bărbat elegant care făcea eforturi s-o amuze. La telefoane, aşteptau câteva persoane, alături, două cucoane grăsulii, aferate, pline de saci, pachete, cercei, gulere de blană, îşi sărutau aerul de lângă urechi după o despărţire de o zi.
Ochii maiorului alunecau fără să se oprească. Forfota mulţimii îi făcea bine. Locotenentul se grăbea la masă. Gura i se umplu de salivă. Văzu mormanul de colţunaşi cu unt şi smântână care aşteptau în cuptor, la cald - nevastă-sa îi comunica meniul de dimineaţă - crema la pahar cu nuci pralinate şi stafide, mustind de rom, apoi deliciul cafeluţei dulci (cafea, cacao şi o lingură de frişcă) servită cu ighemonicon în biroul lui.
"Maică-mea, spunea doamna Azimioară râzând, a mâncat toată viaţa în bucătărie pe un colţ de masă ca să nu strice odaia cea bună, a băut din ceşti ciobite, fără toartă, arzându-şi degetele. La cutremur, i s-a dus dracului odaia, lenjeria i s-a tăiat în şifonier, iar tata şi-a luat lumea în cap. Bietul de el, doar când trecea pe lângă o casă de economii, i se tăiau picioarele..."
- Melania Lupu mi-a cerut "aprobarea" să ia înapoi trupul lui Panaitescu. Evident, după autopsie.
Azimioară ridică sprâncenele:
- De ce?
- Nevastă-sa e în străinătate. Vor să se ocupe ei de înmormântare, parastas etc.
- Frumos din partea lor.
Cristescu îi întinse mâna.
- Să trimiţi scrisoarea lui Panaitescu la expertiză.
Azimioară îşi miji ochii mici.
- E ceva în neregulă?
Maiorul râse:
- Dimpotrivă, dragul meu. Totul e perfect. Chiar prea perfect.
Cristescu se îndepărtă urcând încet treptele spre Muzeul de Istorie. Azimioară rămase locului câteva secunde, apoi luă scara rulantă în direcţie contrarie. Înregistră absent discuţia din spate, două fete cu haine de blană şi cizme albe.
- Jimmy, i-am zis, mama ar vrea să vadă cum arăţi... Ştii ce mi-a răspuns? Vocea subţirică se sufoca: "Ei drăcie, n-am nicio fotografie mai recentă".
Locotenentul surâse. Cumpără nişte trandafiri de la o ţigancă şi o luă pe Edgar Quinet.
Capitolul VI
CASA GROAZEI
1.
Pendula din casa lui Grigore Popa bătu de unsprezece ori.
Cu capul lipit de fereastră, Doru Matei încercă să străpungă întunericul. Purta un cojocel fără mâneci, iar fularul lung, roşu, şi-l înfăşurase de câteva ori în jurul gâtului.
- E un ger crâncen!
Răsuflarea tulbură sticla rece, iar pentru câteva clipe cuvintele rămaseră agăţate de geam. Adăugă, bâţâindu-se de pe un picior pe altul.
- Şi o lună! Ca un dovleac congelat.
Privi spre ceilalţi încântat de comparaţie. Popa bombăni ceva. Îşi ştergea tot timpul nasul umed cu o batistă dubioasă, mototolită în mănuşile de lână, apoi consulta rezultatul.
- Măcar dacă am avea un radiator...
- Or să se mire al naibii cei de la Miliţie când vor vedea că n-am reparat instalaţia, completă sculptorul.
- Ce?! se sperie Valerica Scurtu. Vin iar?
Era vânătă de frig. Peste capot pusese un palton vechi. Laţele rare se confundau cu gulerul de blană gălbuie.
Matei îi aruncă o privire întâmplătoare.
"Dumnezeule! E hidoasă. Parcă ar fi un păianjen."
Sprâncenele desenate inegal dispăruseră, lăsând un chip pleşuv cu fardul scorojit, ca o a doua pieliţă, de var.
Melania Lupu ieşi din bucătărie mestecând.
- Fireşte că vor veni.
Popa o privi iute:
- De ce? Formalităţile s-au terminat, pe Panaitescu - ideea dumitale - ni l-au rambursat. Râse sinistru: Acum îl veghem. Mâine vom plânge la înmormântare.
Bătrâna clătină capul. Pe figura senină nu se citea deloc oboseala. Se aşeză şi motanul îi sări în poală.
- Se vor întoarce! E ceva care nu i-a convins. Nu ştiu ce. Poate atmosfera...
- Aiurea! opină sculptorul întinzându-şi picioarele. Dacă intrau la idei nu-l returnau pe Panaitescu.
Melania Lupu mângâia capul motanului. Zâmbi:
- Tocmai autopsia asta terminată în timp record nu-mi place! De ce s-au grăbit?
- De ce? întrebă Grigore Popa.
- Nu ştiu. Am să mă gândesc.
- Îngrozitor, izbucni Valerica Scurtu, nu mai rezist! Treizeci şi cinci de ore de când n-am dormit, de când n-am luat ceva în gură! Simt că-mi pierd minţile!
Matei aprinse o ţigară. Ochii îi străluceau maliţios.
- Ţi-a rămas ceva tocană. De ce nu mănânci?
- Chiar, draga mea, Melania îşi răsuci trupul subţire, nu-i sănătos să stai flămândă.
Popa râse înfundat. Nici el nu înghiţise nimic. Ştia că e absurd, dar nu mai avea încredere nici în apa de la robinet. Rezista bine, îşi cunoştea puterile. În tinereţe, făcuse exerciţii de voinţă. Era o modă, circulau tot felul de cărţulii despre personalitate şi arta de a fi fericit. Trecea cu succes testele ("hm, alt termen inventat după război") întocmite de autori şi asta-l umplea de satisfacţie. Se simţea bine, puternic, deasupra celorlalţi. Se uită cu dispreţ la sculptor, neras, jigărit, cu faţa trasă şi cu ochii ca două făclii.
"Va ceda repede, ca şi nenorocita astalaltă. Nu şi bătrâna..."
O privi pe furiş încercând să descifreze ce se întâmplă dincolo de expresia senină. Femeia îl nedumerea, de fapt nu putea să-şi ierte că se lăsase păcălit atâţia ani. O ignorase totdeauna, o fiinţă fără importanţă, nebună după dulciuri şi curse. Nu scăpa un concurs, iar Matei îi şoptise că pariază până la ultimul leu. Când pierdea, continua să zâmbească şi nu mai călca prin bucătărie. Ronţăia în odaia ei bomboane englezeşti, se uita la televizor şi aştepta pensia...
- Du-te, fetiţo! o îndemnă bătrâna. Îţi garantez că...
Valerica Scurtu se zvârcoli ca o viperă.
- Ţi-ai pierdut răbdarea, nu-i aşa? Crezi că n-am văzut cum te ghiftuieşti?Asta înseamnă că nu ţi-e frică. Nu ţi-e frică pentru că tu l-ai omorât pe Panaitescu!
Cuvintele ţâşneau înecate de ură, împrăştiind stropi mari de salivă. Era congestionată, iar gâtul părea un ghem de frânghii.
Matei îi împinse reflex sticla cu rom. Femeia îl lovi violent peste mână.
- Tu şi cu baba aţi pus totul la cale. Ucigaşilor!
Melania Lupu, roşie la faţă, lăsă capul în jos. Abia îşi stăpânea lacrimile.
- E turbată! comentă sculptorul împingând cioburile cu vârful ghetei.
Valerica Scurtu sări în picioare azvârlindu-şi haina cu o mişcare a umerilor. Toată faţa îi tremura.
- Iată în sfârşit un sfat plin de bun-simţ, observă Grigore Popa.
- Aşa?! Va să zică aşa?! Ei bine, v-o fac eu! Isprăvim noi şi comedia asta! Chem Miliţia!
Se repezi spre telefon şi ridică receptorul. Matei schiţă un gest s-o oprească. Melania Lupu duse degetul la buze şoptind:
- Lăsaţi-o.
- Ai căpiat?! Nebuna e în stare să toarne tot.
Grigore Popa se ridică din fotoliu. Îngăimă:
- Apasă pe furcă, pentru numele lui Dumnezeu!
Bătrâna respiră adânc:
- Domnişoara Scurtu are dreptate. Tablourile astea sunt un blestem. Le vom preda domnilor de la Miliţie. E desigur mai bine aşa.
Vorbea fără să-şi dezlipească ochii de spinarea femeii. Valerica Scurtu rămase cu degetul în orificiul discului. Spatele-i tresări, traversat parcă de un curent electric şi lăsă receptorul. Începu să plângă.
Melania Lupu suspină uşor. Pe buze îi alunecă un zâmbet de gheaţă.
Bătrâna ciugulea drageuri mici de ciocolată dintr-o pungă cafenie. Întinse reflex bomboanele spre Valerica Scurtu, dar se opri la jumătatea drumului.
Femeia nu observase intenţia. Continua să plângă cu faţa ascunsă în îndoitura cotului.
- Şi totuşi nu putem continua aşa! observă iritat sculptorul. Nemâncaţi, nedormiţi, plus pleaşca asta cu înmormântarea lui Panaitescu.
Popa îşi suflă nasul.
- Eu n-am să merg. Sunt răcit. În capelă e frig, trebuie să stai cu capul gol.
- Eşti deştept, papa, dar nu ţine! Ori mergem toţi, ori nici unul.
- N-ai să-mi dai dumneata lecţii, tinere! În ce te priveşte, faci ce pofteşti.
- Nu trebuie să ne certăm, interveni domol Melania Lupu, nu se cuvine, şi făcu semn spre odaia lui Panaitescu.
Se vedeau luminările aprinse, sicriul. Sculptorul închise ostentativ uşa.
- Mă indispune!
- Să nu luăm foc, aveţi grijă, domnule Matei.
- Unde dă Dumnezeu! Îşi reluă ideea: Nu putem continua în condiţiile astea.
- Dumneata, tinere! Eu pot foarte bine!
- "Tinere"! Ia mai slăbeşte-mă, neică!
Melania Lupu îşi izbi palmele. Propuse pe un ton care încerca să galvanizeze:
- Să jucăm tabinet! Sunt sigură că nu vom observa când trece timpul.
- N-am chef! făcu scurt Matei.
- Nici dumneavoastră, domnule Popa?
Bătrânul clătină hotărât capul. Melania Lupu oftă şi scociorî în pungă după altă bomboană.
Matei începu să se plimbe prin încăpere. Se opri deodată speriat.
- Dumnezeule! Ce-i asta?
O grimasă oribilă strâmbă trăsăturile Valericăi Scurtu. Se repezi cu braţele întinse. Ultimul suspin al femeii îi atinse obrazul. Mirosea a migdale amare.
2.
"Nenorocita, gândi Doru Matei. N-a avut parte de nimic. O viaţă goală, inutilă. Unde se duc vieţile goale, inutile?"
"N-a ştiut să se păzească, , gândi Grigore Popa. Lucrurile se complică. Doi morţi în mai puţin de 48 de ore. O «sinucidere» şi... Şi ce?"
"Ai să faci faţă şi de astă dată, draga mea, gândi Melania Lupu. Sunt convinsă."
Trecu o maşină.
"Mi-ar plăcea să visez, dar nu visez, gândi Doru Matei. Ce departe au rămas toate... Am impresia că sunt în altă lume, pe alt continent."
"Va trebui să fiu atent, foarte atent, gândi Grigore Popa. Erorile cele mai grave le săvârşim în momentele de panică. Panaitescu, Valerica... Acum se odihnesc... Nu ştiu dacă nu-i invidiez..."
"Adună-ţi puterile, draga mea, ei nu mai sunt în stare de nimic. Tu eşti mai puternică decât toţi."
Cineva râdea pe stradă. Apoi râsul depăşi ferestrele şi dispăru. În odaie rămase doar frigul.
Cerul de plumb topit se zgâia în spatele perdelelor.
3.
Priveau consternaţi trupul chircit. Moartea înnobilase trăsăturile lipsite de farmec ale Valericăi Scurtu. Vedeau pentru prima oară un chip liniştit de pe care zbuciumul, schimele crispate, ticurile se alungaseră.
Melania Lupu strivi o lacrimă cu pumnul ei mic de copil.
- Sărăcuţa! Ce destin...
Sculptorul, căzut într-o stare de prostraţie, respira anevoie, cu gura deschisă. Mâinile îi atârnau grele, atingând marginea fotoliului.
Grigore Popa se ghemuise şi mai mult între umerii îmbrobodiţi. Semăna cu un animal urât, fără gât. Pe figura întunecată ochii se zvârcoleau căutând în toate părţile. Vorbi, fără să-şi dea seama, cu glas tare:
- Şi totuşi nefericita n-a înghiţit nimic. A spus-o singură. Nu pot să înţeleg...
- Ce? întrebă rătăcit Matei.
Îşi simţea capul golit de gânduri, o cutie vidă de care se izbeau sunete cu reverberaţii dureroase.
- Nu se moare aşa din senin, mârâi înfundat Popa. E un mister aici, o mână diabolică.
Sculptorul îi privi lung. Izbucni dintr-o dată în râs. Hohote oribile, fără veselie care umplură odaia.
- Banii se împart la trei! Au crăpat doi din cinci. Şi-acum cine vine la rând? Următorul! Poftiţi, vă rog! Următorul! Sunteţi invitaţii mei!
Bătrâna avu o mişcare de recul. Şopti cu ochii la sculptor:
- Vă e frică?
"Frică? gândi Grigore Popa. Fireşte. Şi mie mi-e frică. Ne e frică totdeauna de ceea ce nu vedem sau nu înţelegem. Nu te poţi apăra, nu ştii de unde porneşte glonţul. Sunt convins că..."
- Hai! Daţi-i drumul! Matei îşi încleştă pumnii. Care din voi i-a aranjat? Sau lucraţi cumva împreună? Cum de nu m-am gândit?
- De ce n-ai fi dumneata criminalul, tinere? Numai pentru că eşti dobitoc?
"Trebuie să rezist până vine olandezul. După aia, cu banii în buzunar..."
Hotărî să fie prudent. N-avea voie să comită cea mai mică eroare. Înţepeni în fotoliu ancorându-şi degetele ca nişte căngi în braţele acoperite de o husă de creton.
Matei, negru de furie, răcnea cu spume la gură.
- Idiotule! Cum i-am omorât? Îşi întinse palmele goale: Cu ce? Explică-mi, cap de bou! Cum?!
Popa tresări. Nimeni nu-l insultase vreodată. Nici chiar în liceul militar. Îşi strânse buzele subţiri. Avea să ţină minte...
Melania Lupu izbucni în plâns:
- Domnilor! Vă rog, domnilor... Gândiţi-vă...
- La ce, cucoană? La ce să ne gândim? Sculptorul se mişca dezordonat. Murim ca muştele! Nici n-a apucat bine nenorocita să spună de Miliţie că a şi mierlit-o! E cumplit!
- Cretin! scrâşni Grigore Popa.
- Nu cred că de aceea a murit, reuşi să spună bătrâna înecată de suspine. Acum însă... Vă implor, liniştiţi-vă. Să ne adunăm puterile! Avem atâtea de făcut!
Sculptorul îşi înfundă nervos pumnii în buzunarele pantalonilor. Tergalul subţire pârâi.
- Ce bâzdâganie îţi mai trece prin minte? Ce-ai mai scornit?
Melania Lupu îşi ridică ochii limpeziţi de lacrimi. Aveai sentimentul unui cer clătit după ploaie. Întrebă plină de naturaleţe:
- Unde o vom ascunde pe... Valerica? Vă daţi, sper, seama... Două sinucideri la un interval atât de scurt nu pot convinge pe nimeni.
Matei rămase cu gura căscată.
- Am impresia că trăiesc un coşmar, declară sculptorul.
Barba îi crescuse, arăta sleit, dar se liniştise.
"Nu eşti departe de adevăr", reflectă Grigore Popa.
Se simţea epuizat, avea o singură dorinţă. Să doarmă măcar un ceas.
Doru Matei continuă:
- Mă întreb dacă merită. Îmi vine să-mi iau lumea în cap!
Melania Lupu înghiţi bomboana.
- Peste exact trei zile, soseşte domnul Van der Hoph. Are un avion care aterizează la 9 dimineaţa. Până atunci însă trebuie să ne descurcăm singuri.
- În consecinţă, rânji Grigore Popa, ce facem cu trupul neînsufleţit al domnişoarei Scurtu? Sinuciderea cade!
Matei săltă din umeri şi spuse aiurea:
- Moarte naturală!
Bătrânul dădu din cap edificat.
- Orientalii au un proverb: Decât un filozof mort, mai bine un măgar viu.
- Adică?
- Se înşală! Se înşală lamentabil!
- Aha! înţelese sculptorul. Dar despre măgari bătrâni nu ştii nicio zicătoare?
- Nu are rost să vă certaţi, interveni Melania Lupu. Avem atât de puţin timp la dispoziţie.
Grigore Popa scoase o mână de sub pled:
- Hai s-o luăm altfel! Presupunem că am găsit formula să ne... În fine, să ne descotorosim de nefericita asta. Ce vom spune însă Miliţiei? Unde a dispărut? Ce-i cu ea?
- Poate n-or să observe.
- Poate...
Grigore Popa avu un gest de dispreţ. Afirmaţiile individului nu contau. Se uita intens la Melania Lupu. Aceasta zâmbi:
- Vai, domnule Popa, de unde să ştim noi unde a plecat? S-a dus şi gata! Dimineaţa s-a îmbrăcat - vom avea desigur grijă să-i ascundem paltonul, poşeta şi şoşonii - şi a ieşit pe uşă. Ne-am închipuit cu toţii că s-a dus la serviciu.
- Iar la serviciu n-a ajuns, se strâmbă sculptorul. Nu ţine! Ascultaţi vorba mea! Din toată aiureala asta o să ne alegem cu capul plin de cucuie. Dacă vom mai avea cap şi ochi să le numărăm.
Popa continuă încăpăţânat:
- Vor reconstitui deci itinerarul domiciliu-serviciu.
- E destul de lung, observă Melania Lupu. Locuim în Kiseleff, iar ea lucra la Fabrica de Confecţii. Se plângea mereu că schimbă trei autobuze.
- Şi? Cu un telefon la Morgă sau la Urgenţă află în cinci minute că n-a avut loc niciun accident.
- La altceva mă gândeam, domnule Popa: pe un drum complicat, îţi pierzi uşor urma. Trăim în Capitală. Nu ne cunoaşte toată lumea. Greu de crezut că taxatoarele te-au văzut şi te-au reţinut, sau că ar putea fi surprinse că nu te-au zărit ca de obicei. Valerica putea dispărea la orice colţ de stradă, între două mijloace de locomoţie. Deci, orice e posibil.
- Ce anume? S-o fure Jean Marais?!
- Din fericire, ipotezele acestea nu ne interesează pe noi.
Ochii pătrunzători ai bătrânului scotociră câteva secunde chipul Melaniei Lupu.
- Nu-i prea grozav... Să sperăm c-o să meargă, dar...
Clătină capul cu îndoială.
- Bineînţeles, domnule Popa, nu-i deloc grozav! Va fi însă, dacă reuşim să găsim o bună ascunzătoare pentru biata fată. Atunci vom fi inatacabili căci nu vor putea dovedi cu nimic.
Matei îşi consultă ceasul fluierând a pagubă:
- Ne apucă dimineaţa! La 10 vin ăia de la pompele funebre să-l ia pe Panaitescu.
În ochii Melaniei Lupu se aprinse o flacără. Sângele îi năvăli în obraji pictându-i cu carmin.
- Domnule Matei! Extraordinar! Ce idee formidabilă aţi avut!
- Eu?!?
- Extraordinar! Luă mâna sculptorului şi o strânse la piept: E atât de simplu!
Grigore Popa păru sceptic.
- Dacă şi ăsta are idei...
- Valerica Scurtu... Doamne! Bătrâna îşi duse mâna la frunte râzând nervos: Valerica e slăbuţă... Un firicel... Cum nu înţelegeţi? O s-o băgăm dedesubt...
- Unde?
Popa simţi nevoia să se agaţe de ceva. Avea impresia că alunecă.
- În sicriul lui Panaitescu, sub frunzele de brad...
- Îngropăm doi o dată, şopti înspăimântat Matei.
Melania Lupu zâmbea şters.
Capitolul VII
O ÎNMORMÂNTARE NEOBIŞNUITĂ
1.
Dădeau târcoale sicriului încercând să sesizeze vreo greşeală. Pieptul lui Panaitescu părea prea bombat, dar mormanul de flori camufla micile neajunsuri.
- Bine să c-a terminat, suflă Matei. Avea o permanentă senzaţie de vomă.
Bătrâna îşi drese pieptănătura cu dosul palmei, aşa cum procedezi la bucătărie când ai mâinile murdare.
- Peste o oră, maximum o oră şi jumătate, o să înceapă să vină cunoştinţele.
Pe figura bătrânului se aşternu o expresie sardonică:
- Nici n-o să le treacă prin minte că de fapt îşi iau rămas-bun de la doi, o dată...
Melania Lupu îl privi cu reproş:
- Domnule Popa, nu se cade... Redeveni practică. Trebuie pregătit ceva. Noroc că am în casă mezeluri şi o sticlă de ţuică. Şi acum să ne gândim încă o dată dacă n-am uitat ceva.
Începu să patruleze în sus şi în jos cu mâinile la spate.
- Da' ştiu că ai energie, cucoană! Matei o măsura buimac. Eu unul sunt praf!
Bătrâna râse cochet.
- Sunteţi gentil... Deci, Valerica a plecat de dimineaţă la serviciu. Şi-a luat va să zică paltonul, geanta, şoşonii. Cheile, banii, tichetele pentru autobuz, ochelarii de lucru. Pe acestea în orice caz nu le vor găsi în odaia ei. Oh! Bine că mi-am adus aminte! Andrelele şi lâna. Tricota mereu la birou.
- Prostii! făcu Grigore Popa.
- Credeţi? Domnii de la Miliţie vor discuta cu colegele ei. Ştiţi cum e când se apucă femeile să trăncănească."Valericăi îi plăcea să lucreze. Era foarte pricepută, or să spună prietenele. Croşeta tot timpul..." Găsind andrelele şi lucrul început acasă înseamnă că Valerica nu avea de gând să meargă azi la serviciu. De aici, se pot conchide multe.
Se auzi soneria. Cei trei se priviră speriaţi.
- Au şi început să pice mitocanii, spuse Matei. Le miroase a colivă...
- E prea devreme, observă Melania Lupu. Îşi muşcă buzele. Mă duc să văd cine e.
Apăru după câteva minute ducând o coroană uriaşă. Odaia se umplu de miros proaspăt. Pământ, aer, brad. Garoafe albe încununau miezul, un buchet de trandafiri de un roşu adânc. Pe panglica din saten, literele strident imprimate păreau ude.
Matei citi printre dinţi.
- ... aşa..."în veci neconsolaţi, Melania, Grigore, Valerica, Doru..."
- Hm, făcu Popa.
Nu-i plăcea să-şi vadă numele acolo, pe fâşia de mătase lucioasă. Putea fi un semn rău. Chema parcă nenorocirea.
- E superbă, conchise Melania Lupu. Sunt absolut sigură că va face o impresie admirabilă.
2.
Maşina se opri în faţa cimitirului. Cristescu aruncă ţigara şi-l luă de braţ pe locotenentul Azimioară. Păşeau pe aleea largă străjuită de bănci.
- Mă deprimă îngrozitor atmosfera, spuse încet maiorul. Arătă spre blocurile noi care se ridicau în dreapta: Să-mi dai milioane şi nu m-aş muta aici!
Locotenentul arboră un aer filozofic:
- Moartea e un fenomen inevitabil.
- Eu cred că eşti foarte tânăr, râse încetişor Cristescu. Fenomenul ăsta "inevitabil" ţi se pare, cel puţin doreşti să ţi se pară, atât de îndepărtat, aproape imposibil, încât deocamdată nu te impresionează. Îl înregistrezi şi atât. Personal însă, după un astfel de spectacol îmi trebuie o săptămână ca să-mi revin. Lăsă braţul locotenentului şi-şi îmbrăcă mănuşile. Nu ţin minte exact unde am citit. Un individ teribil de cumsecade, grozav de săritor, în fine un prieten admirabil... Refuza hotărât amicilor doar două hatâruri: să-i viziteze la spital şi să-i asiste la înmormântare... A, uite-i!
Melania Lupu, Grigore Popa şi Matei, înconjuraţi de câţiva vecini, aşteptau în faţa capelei. Maiorul îl trase pe Azimioară în spatele unui cavou.
- Încă nu vreau să ne vadă.
- Continuaţi să-i suspectaţi, surâse Azimioară.
- Vreau să mă conving, ceea ce în ultimă analiză e acelaşi lucru. În viaţa mea nu am întâlnit o sinucidere mai clasică. Totul e perfect. Atât de perfect, încât te gândeşti fără să vrei la ceva regizat.
Melania Lupu, subţirică şi elegantă, eleganţa aceea care nu are nimic de-a face cu hainele - chestiune de ţinută şi prestanţă - clătina capul plină de demnitate. Afişa o tristeţe reţinută, politicoasă, zâmbea cum ştiu să zâmbească oameni deprinşi în general cu societatea. Grigore Popa, încotoşmănat, arunca priviri piezişe în jurul lui. Purta un palton lung, îmblănit. Gulerul de lutru prinsese nuanţe roşietice pe la margini. Lângă el, Doru Matei tremura. Se bâţâia de pe un picior pe altul uitându-se mereu la ceas.
- Lipseşte Valerica Scurtu, observă locotenentul.
- Poate n-a reuşit să scape de la slujbă. Oricum, mai are timp să sosească.
Privea atât de fix grupul, încât simţi gemi care-i înţepa ochii.
- Ţie nu ţi se pare curioasă chestia asta?
- În ce sens? se interesă Azimioară.
Maiorul îşi arcui sprâncenele.
- Am mai văzut eu vecini cumsecade, dar indivizii ăştia sunt de-a dreptul formidabili. Pur şi simplu mă depăşesc.
Locotenentul îşi aranjă fularul. Din cauza frigului, se umezise în dreptul gurii. Nu răspunse. Avea impresia că, pe undeva, Cristescu exagerează cu suspiciunile. Erau nişte amărâţi care se considerau obligaţi să-i aducă un ultim omagiu lui Panaitescu. Nevastă-sa fiind plecată în străinătate, luaseră pe seama lor formalităţile legate de deces. Dezagreabil desigur, dar între oameni care convieţuiesc de atâţia ani se nasc raporturi de altă factură şi uneori chiar sentimente. Să-i reproşezi cuiva că-i prea cumsecade...
- Nu înţeleg...
- Gândeşte-te! Maiorul ridică arătătorul: Locuiau în comun.
- Tocmai...
- Tocmai! N-ai idee câte animozităţi se nasc între colocatarii aceluiaşi apartament.
- Depinde de vecini.
Maiorul începu să râdă:
- Nu trebuie să te uiţi de două ori la Popa ori la domnişoara Scurtu ca să-ţi dai seama ce fel de vecini sunt şi cam în ce relaţii se aflau cu boemii Panaitescu ori cu sculptorul. Şi totuşi iată-i comandând o coroană magnifică - o vezi? acolo lângă coloană - suportând cheltuielile de înmormântare.
- Poate că aveţi dreptate.
- E mult! Prea mult...
- Fiţi convins că-şi vor recupera banii de la nevastă-sa.
- Fără îndoială, dar eşti de acord că puteau să se spele pe mâini? În fond, n-aveau nicio obligaţie legală. În loc să se eschiveze, ne solicită, ne roagă chiar să-i lăsăm să se ocupe de ceremonial. Ştiu că gândeşti altfel, dar personal parada asta de sentimente nobile nu mă convinge. Tânărul e un golan, talentat, dar absolut indiferent vizavi de tot ce-l înconjoară şi nu-l atinge. Popa... făcu un gest cu mâna în aer, e tot atât de egoist pe cât poate fi o fiinţă omenească. Ălălalt e indiferent, ăsta însă aproape că urăşte tot ce populează universul finit şi infinit. Dă-mi voie să fiu surprins că riscă o pneumonie la vârsta lui, de dragul amicului Panaitescu. Nu, hotărât, spectacolul e prea frumos!
- Poate că i-a influenţat bătrâna, opină moale Azimioară. Pare un om de treabă.
- Pare... Numai că Grigore Popa este persoana cea mai puţin influenţabilă pe care am întâlnit-o vreodată. Ţine minte! Altceva decât insistenţele şi zâmbetele Melaniei Lupu l-a convins să iasă din casă.
- Ce?
Cristescu îl privi fix:
- Nu ştiu, dragul meu. Încă nu ştiu... Să mergem. A început slujba.
Se îndreptară spre capelă.
3.
Ultimii bulgări de pământ căzură peste sicriul lui Panaitescu. Melania Lupu, asediată de mâini întinse, începu să împartă pomenile... Porţii generoase de colivă în farfurii de lut, căni umplute cu vin, prosoape ieftine.
Vecinii se împrăştiară.
Fusese o înmormântare fără jale, o simplă convenţie extrem de tristă, tocmai pentru că nu cursese o singură lacrimă. Cristescu încercă să nu se mai gândească la Panaitescu. Era deja un om uitat căci însăşi ultima "schimbare de domiciliu" a unui individ presupune implicit uitarea.
Grigore Popa aştepta, izolat cumva de grup. Găsise un loc unde bătea soarele. Un soare crud, care arginta zăpada, aprindea candele pe câte o cruce părăsită: "I. N. R. I. - Spiru Papadopol născut 1820, repauzat 1905..."
Bătrânul îşi pierduse răbdarea şi urmărea cu o schimă nemulţumită mişcările Melaniei Lupu.
Doru Matei privea absent în lungul aleii. Arăta obosit şi prost dispus.
Cristescu, însoţit de Azimioară, se apropie. Grigore Popa clipi nervos şi scoase nasul din fular.
- A... Aţi venit... E drăguţ din partea dumneavoastră...
- Condoleanţele mele!
- Mulţumesc.
Simula destul de neîndemânatic surpriza şi maiorul se miră de ce o face. Melania Lupu le surâse dulce, asigurându-i cu mâna că termină imediat.
- Cred că am răcit, spuse Doru Matei. Mi-e îngrozitor de frig.
Îi observă pe cei doi şi-i salută sobru.
Grigore Popa îşi trase mai adânc căciula peste urechi.
- Nu-i de mirare. Cred că sunt cel puţin minus 30 de grade. Domnul maior a ţinut foarte mult să ne prezinte condoleanţe la cimitir. Trebuie să recunoaştem, gestul e delicat.
- Cum nu se poate mai delicat, completă sculptorul ironic.
- N-am văzut-o pe domnişoara Scurtu, constată Cristescu.
Bătrânul îşi împinse buza de jos şi ridică din umeri.
- Cine ştie! Poate că au reţinut-o la birou.
- Bineînţeles, interveni Melania Lupu. Purta o tocă mică neagră care, aşezată cumva pieziş pe buclele albe, îi dădea un aer de neaşteptată cochetărie. Gerul îi înflorise obrajii. Biata fată! Ţinea extrem de mult să vină, deşi nu se simţea deloc bine. Mi-e teamă chiar să nu se fi îmbolnăvit. Întinse mâna maiorului, apoi lui Azimioară. Vă mulţumesc că sunteţi alături de noi. Mai ales în asemenea împrejurări...
Se îndreptară spre ieşire. Bătrâna continua să vorbească, înşirând banalităţi convenţionale.
- E atât de trist pentru noi toţi! Ne obişnuiserăm împreună. Cred că aţi trăit şi dumneavoastră astfel de momente. Uiţi tot ce-a fost neplăcut şi rămân doar amintirile frumoase.
- Sunt convins...
Matei dârdâia lângă Azimioară.
I se auzea clănţănitul dinţilor.
- A naibii vreme! Acu' şi-a găsit şi ăsta să...
Întâlni privirea Melaniei Lupu şi amuţi.
"Ori e îngrozitor de obosit, epuizat, îşi zise locotenentul, ori e într-adevăr bolnav."
- În locul dumneavoastră aş lua ceva tare. Un rom sau o vodcă.
Sculptorul îşi ridică gulerul canadiene!.
- Exact la asta mă gândeam şi eu. Numai că n-am să iau o vodcă, ci mai multe... Se cutremură: Mă gândesc la bietul Panaitescu... Ce-o fi fost în capul nostru?! L-am îngropat fără palton...
O spusese pe tonul cel mai serios. Pe obrazul îngheţat nu trecu nicio adiere de zâmbet.
Locotenentul îl măsură dintr-o parte şi nu comentă.
- Să oprim un taxi, propuse Grigore Popa.
............................................................................
