35.
- Trebuie, domnișorule, trebuie! gemu dânsul străpânindu-și focul.
Titu, spăimântat de îndârjirea ce i-o citea în față, tresări. Și repede îi dădu mâna, zicându-i:
- Rămâi sănătos, Ionică!.... Și astâmpără-te, ascultă-mă pe mine!....
Ion mormăi ceva și rămase în mijlocul drumului, uitândudupă el până coti la Râpele Dracului. Apoi scuipă cu scârbă, bâiguind:
- Lasă că știu eu ce-i de făcut....
Titu petrecu seara la Grofșoru, împreună cu părinții și soră-sa. Și a doua zi porni la Monor, de unde avea să ia trenul spre Sibiu.
5.
Din clipa când Savista i-a deschis ochii, George parcă s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. Acuma înțelegea de ce îi tot dă Ion târcoale, de ce-i cere sfaturi și-i vine mereu prin casă. Adică pentru Florica. Cu toate acestea și de atunci încolo l-a primit. Vorbea și râdea cu dânsul încât toată lumea ar fi jurat că sunt prietenii cei mai buni. Îl ura și râvnea să-l prindă, să se răfuiască. Îi era frică și lui de răfuiala dorită și totuși o căuta. Pleca liniștit de-acasă, căci Savista era o paznică neprețuită și-i raporta în fiecare seară fiece pas al nevestei.
Ion însuși simțise de mult vrăjmășia Savistei și deseori îi venea s-o sugrume, ca să-și deschidă drumul la Florica. Ura însă numai pe George, din ce în ce mai rău, fiindcă numai din pricina lui nu e slobodă femeia. Dacă n-ar fi luat-o el, poate că ea l-ar fi așteptat și azi n-ar mai trebui să se zbuciume și să nu știe cum să se apropie de dânsa.
Chiar în ziua când Titu plecă din Armadia, Ion, aflând că George nu-i acasă, înspre amiazi se repezi la Florica, nădăjduind să-i mai poată vorbi măcar o clipă între patru ochi. Savista, pe prispă, îl zări de departe și, nemaiputându-se târî la locul ei de pândă după grămada de coceni, se răzimă îndată de perete, închise ochii, deschise gura și începu să sforăie ușor parcă ar dormi dusă. Ion intră în ogradă, o văzu și o strigă pe nume. Oloaga însă nu răspunse. Atunci Ion se apropie și-i zise iar, mai încet, cu inima tremurând de bucurie, vrând s-o încerce dacă doarme aievea:
- Savistă!....
Oloaga însă sforăia nemișcată, deși vreo trei muște i se plimbau pe obrajii scofâlciți și asudați, pe gingiile alburii, pe dinții lungi și galbeni.
- Doarme, Slavă Domnului! murmură Ion, trecând în vârful picioarelor în tindă.
Savista își ascuți urechile. N-auzi decât șoapte și apoi glasul Floricăi, îndemnându-l să plece.
- Savista doarme ca iepurele, ia seama.
Oloaga fierbea de mulțumire c-a găsit, fără să vrea, mijlocul de-ai prinde de-a binelea. Dar, fiindcă de-afară nu auzea bine ce vorbesc ei înlăuntru, nu mai ieși pe prispă, ci de azi înainte se ghemui într-un colț de tindă, păzind de-acolo să nu treacă găinile pragul. Moțăia toată ziua și deseori sforăia. Florica, cu grija casei, nici nu băgă de seamă că Savista și-a schimbat locul. Dar când a auzit-o horcăind, s-a gândit că poate să fie bolnavă și a întrebat-o:
- Ce te doare pe tine, Savistă, de te-ai înmuiat așa?
Oloaga se prefăcu. Se frecă la ochii cu pumnii, parcă de-abia s-ar trezi, și blodogori mohorâtă:
- Nimic.... Somn, somn....
Florica clătină din cap, dar n-o mai descusu, socotind c-o fi îmbătrânit și de aceea o apucă moleșeala mai des.
Trecură câteva zile, Ion nu se mai arătă. Savista clocotea de nerăbdare.
Apoi vineri seara George, sfătuindu-se cu Florica, îi spuse că duminecă noaptea va pleca cu tatăl său la Pădurea Fulgerată, să aducă câte-un car de lemne înainte de-ai năpădi căratul bucatelor de pe hotar. Și tocmai a doua zi veni iar Ion. Savista sforăia dusă în ungherul ei, Ion, care n-o zărise în ogradă, se sperie văzând-o aici:
- Noroc, Florica.... Dar ce-i cu Savista? zise dânsul încet, cu glas tremurat.
- Apoi așa face de-o vreme încoace.... O fi bolnavă.... Știe Dumnezeu.... Dar șezi, mai șezi pe la noi, Ioane!
- Mulțumesc, c-am tot șezut! răspunse Ion uitându-se iar la Savista și apoi adăugă: Da George nu-i pe-aici?
- Nu-i, că-i la porumb cu lucrătorii....
- Mhhm....
- Numai duminecile de-l mai prinzi pe-acasă acu, dacă ne-a îmbulzit munca.... Da poate nici duminică să nu fie..... că tocmai duminică seara vrea să plece la pădure.....
Ion se cutremură, parcă l-ar fi zgâlțâit deodată o mână npăraznică. Sângele i se aprinse imă ca într-un ibric pus pe jăratec. O privi cu ochii atât de mari încât i se părea c-o vede sub mărul pădureț, în brațele lui, și-i simțea carnea fierbinte. Florica nu se uita la dânsul, ca și când ar fi ghicit la ce se gândește.
- Duminecă, după ce pleacă dânsul, să știi că vin!.... Auzi tu?
Femeia tăcu.
- Să ieși în ogradă. Auzi?.... Negreșit să ieși, altfel....
Florica tăcea mereu.
- De-atunci n-am mai schimbat o vorbă ca oamenii..... Și nu mai pot....
- Dacă află George, ne omoară! zise Florica foarte încet, fără a-l privi.
Ion scrâșni încât pe femeie o trecu un fior.
- Să ieși, Florică!.... Să nu faci cumva să nu ieși, că....
În clipa aceea amândoi întoarseră privirile deodată spre Savista care horcăia cu gura căscată și înghițea din când în când. O priviră înfricoșați, cu o presimțire urâtă, care însă trecu ca o nălucire.
- Doarme, doarme - murmură Florica.
Savista respira greu. Sudorile îi curgeau șiroaie pe tâmple, pe obraji. Roi de muște bâzâiau împrejul ei....
6.
Titu nu se mai sătura privind pământurile Ardealului care fugea, se îndoia, rămânea în urmă, se întindea departe, se apropia iarăși.
Și trenul trecea trufaș pe lângă satele românești, pe unele spintecându-le chiar ca un tiran neîndurător, și doar pe-alocuri se oprea câte-o clipă, însemnându-și oprirea cu vorbe aspre ungurești care zoreau sau huiduiau veșnic pe țăranii drumeți sau slujitori. Pretutindeni aceiași țărani, umili, voinici, răbdători: pe șosele albe, alături de care silitoare, pe câmpiile galbene, răscolite de brațele lor și udate de sudoarea lor, prin satele sărace, stoarse de vlagă. Unde era munca, erau numai ei. Pe urmă veneau gările mari, anticamerele orașelor, și țăranii nu se mai zăreau. În chimb, apăreau surtucarii grăbiți, gălăgioși, nerăbdători, vorbind poruncitor numai în grai străin.
- Noi muncim ca să benchetuiască ei! se gândea Titu înecat de o revoltă din ce în ce mai mare. Asta-i ilustrația nedreptății și oropsirii noastre!
În Armadia străinii de-abia observau în mulțimea mare românească. Dar orașele astea parcă-i luau un văl de pe ochi, ca și odinioară în Gargalău cocioabele de pe margini. I se păreau niște cuiburi uriașe de trântori dușmani care înghit, veșnic nesăturați, rodul muncii milioanelor de robi dimprejur.
La Cluj schimbă trenul. De-abia izbuti să se cațere într-un vagon ticsit de oameni, să-și așeze geamantanul pe coridor. Atâta vorbă ungurească îi înnegrea sufletul. Se simțea parcă s-ar fi oprit deodată într-o morcilă.
- O, ce bine-i că plec.... Cel puțin nu voi fi nevoit să văd și să aud mereu lucrurile acestea revoltătoare!....
În aceeași vreme însă îi era rușine că fuge din luptă. Își zicea că cinstit ar fi să stea în vârtejul ciocnirii, iar nu să lase pe miile celea de umili în ghearele hărpărețe, fără apărare și fără nădejde.
Dar îndată ce se uita împrejur, curajul îi pierea și înțelegea că războiul acesta nesfârșit cere voinici vânjoși, dârzi, neîmpăcați, care luptă fără a-și da seama și fără încetare. Țăranii din Lușca... cei ce suferă bătăi, umilinți, temniți, și nu se înmoaie.
Se înnopta. Trenul gonea uruind. Nouri de scântei se împrăștiau în răstimpuri peste ogoarele negre, licărind în văzduh ca o ploaie de stele căzătoare.
Titu, pierdut în gânduri, privea în întunerec, rezemat cu fruntea de cerceveaua ferestrei deschise. Curentul amestecat cu fum îi vâlvoia părul.
În vagon oamenii se liniștiseră. Rămăsese singur în coridor cu câteva cufere. Îl cuprinse foamea și-și aduse aminte c-ar fi trebuit să mănânce la Cluj, dar l-a zăpăcit vălmășagul de lume și de zgomot. Scoase din geamantan merindea ce i-o pusese acasă. Pe când se lupta cu un picior de găină friptă, conductorul, care isprăvise controlul biletelor, veni să se mai odihnească puțin și, văzându-l mâncând, îi zise „poftă bună” pe ungurește.
Titu însă îi răspunse ursuz:
- Nu știu ungurește!....
Atunci conductorul se uită împrejur și, nemaifiind nimeni, murmură:
- Și i-os român, domnule!
Titu se însenină deodată. Îi oferi o bucată de friptură, zicând întruna:
- Ești român.... ești român.... poftim.... ești român....
Și conductorul îi povesti că-l cheamă Ștefan Popa, dar că și-a schimbat numele în Pap Istvan, fiindcă așa i-au cerut când l-au pus în serviciu, că e însurat cu o ungurioacă și are opt copii, că joacă și el cum cântă cei mari, altfel ar rămâne pe drumuri.
- Adică acela care vrea să iasă din robia de la țară, trebuie să-și robească sufletul la oraș, să devie la rândul lui o primejdie pentru robii care l-au născut! se gândiTitu când rămase iar singur. Cel ce se depărtează de satul lui, trebuie să cadă în mrejele lor....
Adormi pe geamantan, istovit mai mult de gânduri decât de oboseală.
Îl deșteptă un junghi în spinare. Soarele tocmai strălucea întristat. Și trenul huruia mereu, mereu.
Pe peronul gării din Sibiu aștepta un grup de domni cu brățare tricolore, care se împrăștiară la ușile vagoanelor: erau organizatorii însărcinați cu primirea oaspeților din toate ținuturile românești.
Titu sări jos și se cruci văzând câtă lume care vorbește românește cobora din trenul în care dânsul se simțise atât de străin. Și totuși în tren nu vorbiseră românește! De ce n-o fi vorbit nimeni în tren românește?
Acuma toți se îmbrățișau, se chemau, încât Titu se sfia că el, în mijlocul atâtor români, nu cunoaște pe nimeni.Vru să se apropie de un organizator, când deodată auzi un glas tare:
- Herdelea Titu!.... Herdelea!.....
Se uită nedumerit și văzu pe cel care-i striga numele: un domn bine făcut, roșu la obraz, cu ochelari de aur, ras de mustăți.
- Aici! strigă Titu puțin răgușit de mirare. Eu sunt Titu Herdelea!
Domnul se repezi la dânsul foarte prietenos, întinzându-i amândouă mâinile.
- Bine că te găsii, domnule!.... Nu mă cunoști.... Pintea.... Doctor Virgil Pintea!..... Mi-a scris fratele meu că vii la Astra, dar nu mi-a scris când sosești. Ei bine, ca să nu te scap, de două zile pândesc toate trenurile, tipând ca un nebun: Titu Herdelea.... În sfârșit, bine c-ai venit!
- Aa, fratele lui George? murmură Titu. Da, vezi, le scrisesem, dar nu m-am gândit că o să te înștiințeze. Nu-ți închipui ce bine-mi pare că....
- Da, fratele lui George..... Suntem atâția frați că nu există colț de pământ românesc unde să nu fie rătăcit unul-doi. Aici, de pildă, suntem chiar doi....
- Doi?
- Doi, dragă. De astă-primăvară. E și Liviu, căpitanul. Militar teribil, de la statul-major. Mâine-poimâne îl vedem general.... Da-i ciufut rău. Nu știu cui seamănă. Ne face neamul de râs. Nici nu s-arată printre noi. Veșnic numai cu militarii lui, cu nasul în cărți și-n hărți.... Am să te duc totuși să-l cunoști. Dar să-l iei cum este....
Virgil Pintea era bun de gură și vesel și vioi ca un copil. Toată lumea din Sibiu îl cunoștea și-l iubea, fiind un medic priceput și dezinteresat și un român inimos. Găzdui pe Titu la dânsul. Avea un apartament plăcut, într-un cartier frumos. Dădu musafirului dormitorul, rămânând ca el să se culce în birou, pe un divan.
După ce Titu se primeni, ieși împreună cu Pintea care îl prezentă, la cafenea, tuturor, ca pe un poet plin de făgăduinți și reprezentant al „Tribunei Bistriței”. Îl primiră cu obișnuita simpatie ocazională. Unii își aduseră aminte de niște versuri ale lui Titu din „Familia”. Mai ales însă Barbu Luca, un tânăr slăbuț și mititel, el însuși poet și redactor la un ziar din Sibiu, se împrieteni cu Titu și se oferi să-i fie călăuză credincioasă și nepărtinitoare.
Mai târziu Titu legă cunoștință și cu căpitanul Pintea, care stătea într-o odaie simplă și aproape sărăcăcioasă, pe lângă comandamentul corpului de armată unde avea serviciul. Îl găsiră între hărți, săbii, tunici și cizme, în pijama scurtă, la birou, cu un teanc de acte în față, pe care le închise cu cheia în sertar, fiind secrete militare.
Liviu Pintea era un om înalt, cu fruntea lată, cu părul rar, ochii albaștri oțel și pielea bronzată.
- Îți aduc pe cumnatul nostru - zise Virgil, intrând. Te previn însă că Titu e poet român și deci să nu-ți bați capul cu ideile tale renegate, să-l silești să se supere!
Căpitanul zâmbi și strânse englezește mâna lui Titu, zicând politicos:
- Dacă-i poet, înseamnă numaidecât că-i și iredentist?.... De altfel să nu iai în seamă clevetirile fratelui meu.... Sunt român și eu, dar mai nainte de a fi român, sunt ofițer și servitor al Mejastății Sale Împăratului. Ca atare, firește, nu pot admite năzuințele celor de teapa dumnealui, care trag mereu cu ochiul către București și spre România. În mintea mea așa ceva nu se cheamă politică națională, ci trădare de țară....
Vorbea foarte liniștit, având în voce energia omului care, după frământări grele, și-a stabilit o linie de conduită în viață și o apără cu o convingere rece, hotărâtă.
Titu îl asculta uimit. El încă nu întâlnise până azi un adversar cumpătat, cu argumente sigure, care nu se speria de fraze. Se simți dintr-o dată într-o inferioritate supărătoare. Obișnuit să răspundă la contraziceri cu vorbe pe care, deși izvorau dintr-un sentiment înverșunat, nu le putea strânge într-o ordine de bătaie logică - nu îndrăzni multă vreme nici să deschidă gura.
Din nenorocire, Virgil cunoștea prea bine ideile fratelui său și le răsturna cu ușurință, doborându-i și acum dovezile cele mai grele prin câte o glumă aruncată ca o piedică grotească între picioarele unui luptător netemut.
Stătură împreună vreun ceas. La sfârșit și Titu se întremă și puse căpitanului întrebarea:
- Dumneata adică nu dorești unirea noastră cu a tuturor?
- O, asta deocamdată e utopie!
- Ce înseamnă la dumneata „deocamdată”?
- Ei, câteva secole să zicem.... În orice caz cât timp puterea noastră militară e vie și viguroasă, zvârcolirile iredentiste rămân simple visuri utopiste.
- Dar dacă ar veni un război?
- Războiul n-ar putea realiza visurile dumneavoastră. Să știe doar că România e aliata noastră. Deci....
- Alianțele însă nu sunt eterne!
- Vrei să zici că România s-ar putea întoarce împotriva noastră? zâmbi căpitanul. Greșită socoteală. Foarte greșită. Pe care România nici nu va face-o niciodată, căci toate interesele ei o silesc să fie alături de noi. O silesc! Accentuez special: o silesc!
- Dar dacă totuși n-ar fi cum crezi? Ce-ai face atunci dumneata?
- Curioasă întrebare! zise Liviu devenind grav. Mi-aș face, evident, datoria. Se mai poate discuta aceasta? Dar nici prin gând nu mi-ar trece vreodată să șovăiesc măcar o clipă în fața unui dușman al împăratului, oricine ar fi dușmanul!
- Frații noștri....
- AIci nu încape frăție. Când fratele ți-e dușman și vrea să-ți răpească ție casa ta și ograda ta ca să și le mărească pe ale sale, ei bine, îi dai la cap ca și altui dușman și nici nu-ți mai pasă că ți-a fost cândva frate!
Virgil ascultase zâmbind dialogul dintre Liviu și Titu. El făcuse de mult aceleași întrebări și primise aceleași răspunsuri, dar îi demonstrase șubrezenia temeliei lor. Dar, fiindcă știa că pe căpitan îl sâcâie și-ș tulbură totdeauna asemenea discuție, Virgil era bucuros că Titu îl încolțește.
- Lasă/l, dragul meu, că n-o scoți la capăt cu dânsul! strigă în cele din urmă medicul râzând, deoarece vedea că Titu se posomorăște. E renegat de tot.... E pierdut pentru noi.... Are să se schimbe însă când îl vom face general în România Mare.
Liviu Pintea zâmbi disprețuitor.
- Cred c-ar fi fost mai plăcut să fi vorbit de altceva.....
- Da, despre Radetzky sau de cucerirea Bosniei, zise Virgil râzând.
- Mi-ar fi făcut multă plăcere să cunosc și eu operele cumnatului nostru, continuă căpitanul, fără să asculte gluma fratelui său, întorcându-se spre Titu. Nu vorbesc românește atât de bine cât aș dori, fiindcă am stat numai între străini și n-am avut ocazie să vorbesc limba mea natală, dar citesc cu drag, când am răgaz, cărți românești. În general însă mă interesează romanele și nu pot suferi poeziile....
- Atunci tocmai ai nimerit-o! strigă medicul. Căci Titu scrie numai poezii!
- Ce are a face? Cel mult n-am să-l citesc....
Deși convorbirea fusese ținută tot timpul într-un ton de intimitate prietenească, totuși Titu ieși plouat din locuința căpitanului Liviu Pintea. Agumentele ofițerului se războiau în sufletul lui cu convingerile sale entuziaste și-i întețeau în creieri întrebarea înfricoșătoare: dar dac-o fi având căpitanul dreptate? Din fericire, Virgil nu-i dădu vreme de zbuciumare și-i zise serios:
- Văzuși câte baliverne sălășuiesc într-un spirit strâmt de militar?.... Primejdia asta ne amenință însă pe toți, dacă nu ne vom apăra din răsputeri sufletele de invazia străină!
Sibiul avea o înfățișare de sărbătoare. Străle gemeau de lume românească, sosită de pretutindeni: preoți, învățători cu nelipsita umbrelă subsoară, profesori, avocați, țărani.
Cu tot caracterul său german, orașul părea azi o reședință românească. În marea de români, străinii dispăruseră.
- Parcă miile de robi muncitori și harnici ar fi pus stăpânire pe cuiburile trântorilor! se gândea Titu, reînsuflețit la vederea furnicarului de oameni.
Seara avu la Hotel Traian un banchet de cunoștință. Titu ședea la masa reprezentanților presei, pe când Virgil Pintea, ca unul din fruntașii Astrei, trecuse aproape de bătrânul președinte. Între gazetarii gălăgioși, Titu se simțea străin. Toți se cunoșteau, își povesteau pățaniile naționale, procesele, articolele, vorbeau de tirajul ziarelor, de deputații români de la Budapesta, de guvernul unguresc, de procurori.
O lume nouă își deschidea tainele în fața tânărului reprezentant al Tribunei Bistriței. Și lumea aceasta îl zăpăcea și-i răcea speranțele. În toate vorbele ce le auzea mișunau preocupările mărunte, personale, interesate. Nici unul nu rostea un cuvânt despre vreun ideal superior. Fiecare părea încântat de sine însuși și îngrijorat veșnic să se ridice deasupra celorlalți cu orice preț.
Vecinul lui din dreapta era Barbu Luca, tânărul poet care însă acuma de-abia se sinchisea de dânsul și alerga mereu să ciocnească ba cu „ilustrul asesor consistorial”, ba cu „magnificența sa Cutare” și, de câte ori se întorcea la locul său, șoptea în treacăt lui Titu:
- E o canalie ilustrul, dar trebuie să-i faci curte, căci altfel nu poți trăi!
..............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu