36.
- Pretutindeni egoismul, o, Doamne! își zicea privind cu ochii rătăciți la fețele roșite de băutură, cu râsuri prefăcute pe buzele umede.
- Titule, Titule! îl deșteptă deodată glasul lui Virgil de la spate. Ia vino încoace!.... Ce- cu dumneata, poete? Ce ești așa de trist când toată lumea e veselă?
De-abia acasă își dezvălui nedumerirea, cu lacrimi în ochi, ca un copil nepriceput care a suferit jigniri grele întâia oară când a pășit în lumea largă. Virgil Pintea îl ascultă pe gânduri, dând din cap înțelegător.
- Toți am trecut prin amărăciunile dumitale de acuma, zise dânsul apoi, ca un părinte blând. Dar viața așa e, dragul meu. Viața e nimicitoarea iluziilor. Numai cel ce-și poate păstra visurile în ciuda cruzimilor vieții, numai acela nu va pierde încrederea niciodată.... Firește că spectacolul nu e înălțător, dacă intri în culise să vezi sforile.... Nu te uita însă la indivizi, căci indivizii sunt mărunți, sunt oameni care totdeauna își caută rosturile lor. Privește departe și atunci ai să vezi cum se va schimba panorama..... Serbările astea, de pildă! Nu te uita la oameni, la discursurile lor, la conferințele și procesele-verbale în care fiecare caută să-și arate meritele reale sau închipuite.... Nu! Astea sunt nimicuri.... Dumneata încearcă să vezi ansamblul! Și atunci vei simți în toate manifestările acestea, bune, rele, înălțătoare sau josnice, civilizate sau sălbatice, vei simți bătaia pulsului unui popor care vrea să trăiască și care se luptă crâncen ca să poată trăi.... Într-o bătălie numai rezultatul are însemnătate hotărâtoare. Ce-mi pasă mie cum beau și mănâncă soldații în vremea războiului prelung? Istoria nu va ști decât: am biruit sau am fost biruiți.... Ș-apoi, iar, lupta noastră e o defensivă activă, cum ar zice fratele meu căpitanul. Dușmanul ne atacă prin toate mijloacele moderne de cutropire, prin cultura lui, prin școala lui, prin arta lui, prin banii și prin munca lui.... Noi trebuie să dăm din mâini ca baremi să nu se înecăm. Atât. Dacă ne menținem la suprafață, am izbuti. Ținta este să nu pătrundă dușmanul în cetatea noastră. Ei, și ținta aceasta, cu toate mărunțișurile omenești care pe dumneata te întristează, e câștigată. Asta-i mândria noastră. Și trebuie să fie și mândria dumitale și a oricui i-e drag aievea neamul!
Trei zile, cât ținură serbările, Titu luă parte la toate ședințele, conferințele și banchetele festive, liniștit, mulțumit, răsunându-i în urechi cuvintele lui Virgil Pintea de câte ori vreun amănunt încerca să-l tulbure. Însuflețirea însă nu-l mai stăpâni până a treia seară, la balul care încheia solemnitățile.
Toate doamnele erau în costume naționale din toate ținuturile, oferind un spectacol impresionant. Și, spre miezul nopții, toate domnițele acestea frumoase ca zânele și gingașe ca florile se prinseră într-o horă imensă, fredonând în cor, cu glasuri dulci, învăluitoare, cuvintele unui cântec popular pe care Virgil Pintea, îmbrăcat țărănește, îl cânta din fluier în mijlocul lor.
Hora aceasta i se păru lui Titu un simbol al întregii vieți ardelenești, legătura între mulțimea cea mare, umilă și ostenită, și conducătorii ei, ieșiți tot din sânul ei și neuitându-și obârșia,
- Trăiască românii! izbucni deodată Titu, nemaiputându-și stăpâni emoția.
Strigătul fusese în sufletul tuturor, căci îndată toată sala se umplu de glasuri înflăcărate:
- Trăiască românii!.... Trăiască doamnele române!.... Neamul românesc!
Polițaiul orașului interveni discret pe lângă bătrânul președinte al asociației să potolească entuziasmul primejdios. Glasul președintelui însă se pierdu ca o chemare neputincioasă în vârtejul unui uragan zguduitor.
În aceeași noapte Titu vru să-și scrie articolul pentru Tribuna Bistriței, dar nu izbuti să lege nici două vorbe. Inima îi era atât de plină de fericire încât mereu trecea în birou la Virgil să-și împărtășească impresiile..
- Ce minunată-i viața românească! zicea întruna. Ce mare e neamul nostru! Nu există în lume popor mai bun, mai harnic, mai mândru, mai puternic.... Nu poate să existe!
În culmea însuflețirii își aduse deodată aminte că mâine trebuie să plece de-aici, dincolo. Dar își zise cu hotărâre:
- Nu mai plec nicăieri! Rămân aici!.... Ar fi o trădare să plec de-aici!.... Aici e nevoie de oameni! Aici e mai mare nevoie ca oriunde!
Adormi foarte decis să se oprească la Sibiu, să intre la vreo gazetă, în sfârșit, să se facă folositor norodului. A doua zi se deșteptă frânt de osteneală, pe când Virgil Pintea îl scutura din răsputeri:
- Sus! Sus, leneșule!.... E ora zece și trenul n-are să te aștepte pe dumneata, stimate poete, să-ți mistui în somn impresiile naționale!.... Haidem, să nu întârziem de la poliție, unde trebuie să scoatem biletul de trecere al frontierei, altfel rămâi aici....
- Cum să rămân aici? sări Titu, biruindu-și deodată oboseala. Imediat sunt gata! Numai cinci minute!.... S-ar putea să mai rămân aici, odată pornit la drum?.... Dincolo e fericirea cea adevărată.... Acolo trebuie să fie!
8.
George turba.
Dintr-ntâi îi venise să se năpustească la Florica și s-o zdrobească. După ce a scos-o din sărăcie și din noroi, după ce nu e în stare să-i facă barem un copil, acuma umblă să-l și necinstească? Se opri însă gândindu-se că Ion e capul tuturor relelor, și că deci cu dânsul trebuie să se răfuiască.
Al Glanetașului i-a făcut destul rău, numai rău, și fără nicio pricină.
Toată ziua de sâmbătă își ascunse mânia parcă nici n-ar bănui nimica-n lume. Și, fiindcă Ion n-a venit pe la ei, seara s-a dus la cârciumă unde l-a și întâlnit. Vorbiră mai prietenos ca altă dată și George îi spuse că mâine se va duce la pădure, și spunându-i, îl privi atât de senin încât văzu bine bucuria din ochii lui Ion care, ca să-l descoase, întrebă:
- Da când vrei să pornești, George?
Glasul lui, tocmai pentru că voia să pară nepăsător, avea o tremurare ușoară de mulțumire pe care George o simți foarte bine. Răspunse liniștit:
- Apoi când o însera mai bine, ca să mergem pe răcoare.
Duminică după-amiază trecu iar pe la cârciumă și iar întâlni pe Ion, și iar aduse vorba că deseară trebuie să plece la pădure. Ion era amețit puțin de rachiu, și chiuia și horea parcă toată lumea ar fi fost a lui. În ochii lui strălucea sfidătoare bucuria bucuriilor. Apoi când să iasă George, Ion îi ură drum bun și mai ceru o sticlă de băutură, să-și astâmpere focul.
Pe Florica însă George degeaba o iscodise. Își vedea de treburile ei prin casă, ca totdeauna, încât bărbatul se gândi că poate ea nici nu e vinovată. Îi pregăti merinde în traistă și ea însăși agăță traista de loitră. Când începu să se întunece, Toma Bulbuc opri cu carul în uliță, în fața casei. George înjugase boii și-l aștepta. O slugă de-a lui Toma veni în carul feciorului, să-i mai ție de urât pe drum. Când își făcură cruce să pornească, sluga strigă:
- Da topor nu-ți iei, bade George?
George tresări. Înadins nu luase, gândindu-se c-o să-i trebuiască acasă. Sări jos din car și alergă în tindă. Savista, care se târâse pe prispă, nepricepând cum poate pleca dânsul când ea i-a spus că are să vie Ion Glanetașu, bâigui plângător:
- Nu duce, bade.... Stai aici....
- Să nu pățești ceva, George, că te-ai întors din cale, murmură Florica.
- Vezi mai bine tu să nu se întâmple pe aici vreo poznă! zise bărbatul tare, de frică să nu audă nevasta cum îi bate lui inima.
- N-ai nicio grijă, că doar mă cunoști și mă știi! răspunse femeia liniștită.
Carele se urniră. Întunericul le înghiți curând, lăsând în urmă numai scârțâitul roților, din ce în ce mai molcom.
Pe bola vânătă stelele se aprindeau pe rând ca niște luminițe fricoase. Peste sat se cobora o ceață plăpândă, alburie, care parcă subția bezna și o răcorea.
George tremura în car ca și când l-ar fi zgâlțâit frigurile. De vorbea, îi dârdâiau dinții. Ieșiseră din sat și suiau pe coastă, printre ogoarele tăcute, pe care clăile înnegurea ca tâlharii la pândă.
Două zile plănuise dânsul ce-o să spuie tatălui său când va sosi clipa, și acuma nu-i venea nimic în minte. I se părea că a plecat de-acasă de un veac și vedea mereu pe Ion cum se furișează în ogradă, cum se așează în pat lângă Florica.
Apoi, deodată, gemu:
- Parcă nu mi-e bine.... Mă întorc....
O luă drept peste câmp. Auzi cum strigă tatăl său ceva, dar nu înțelese nimic. Vru totuși să răspundă „bine, bine”, și n-avu glas. Când nu mai auzi carele, începu să alerge. Se rostogoli de vreo două ori prin șanțuri, peste haturi. Îi era cald de se năbușea. Un strop de sudoare îi căzu pe mână și-l învioră parcă l-ar fi atins un cărbune aprins. Cu cât se apropia, cu atât îi era mai frică să n-ajungă prea târziu.
Sări gardul porumbiștii din dosul casei, ieși în grădinița din față și de-aici în ogradă. Casa dormea nepăsătoare și tăcută ca o matahală moartă. Peste drum un câine hămăi de două ori, iar în balta din vale broaștele orăcăiau urât într-o întrecere ațâțătoare.
Vru întâi să intre buzna, dar se răzgândi înainte de a porni spre tindă. Poate că Ion totuși n-a venit încă, ș-atunci....
Bătu în ușă, ușor, cum bat flăcăii în geam, la fete. Glasul Floricăi răspunse îndată, limpede, neadormit:
- Cine-i?
George tăcu. Glasul femeii îi zârnâia în creieri, spunându-i:
- Vezi, nu dormea.... Îl aștepta....
Auzi pașii Floricăi, desculți, apropiindu-se încurcați de foșnetul cămășii. Ușa se crăpă hoțește să nu facă zgomot.
- Tu ești? șopti ea.
- Eu, eu! mormăi George intrând repede.
Nevasta recunoscu glasul, se dădu la o parte ca plesnită de un bici. Dar, înainte ce George să-i fi simțit spaima, se reculese și, punând zăvorul, întrebă îngrijorată:
- Vai de mine, George, dar ce-i de te-ai întors așa?
- Nu prea mi-e bine.... Dar lasă, că nu-i nimic.... Culcă-te tu! Până mâine-mi trece, zise bărbatul încet, ca și când i-ar fi fost teamă să nu deștepte pe cineva.
Florica vru să mai întrebe ceva, dar răspunsul lui șoptit și tremurat parcă-i pusese un căluș în gură. Se urcă în pat, se înveli și căută să vadă prin întuneric ce face George. Nu vedea nimic, dar îl auzea suflând greu ș-apoi deodată dezbrăcându-se grăbit. Când se întinse lângă ea, sub cearșaf, un fior îi trecu prin spinare, căci George era un sloi de gheață.
- Ce ți-e de te cutremuri așa? întrebă bărbatul cu un glas gros și greu ca un dangăt de clopot.
- Ce să-mi fie..... M-a cuprins frigul când ți-am deschis....
Vremea parcă stătea în loc, precum stăteau și dânșii nemișcați, oprindu-și respirația ca să audă mai bine orice urmă de zgomot, într-o așteptare amorțită. De-afară pătrundea ca prin puf orăcăitul boraștelor, îndulcit, ca un cântec de dragoste. Geamurile însă se stingeau în întuneric încetul cu încetul, arătând că vremea totuși trece și că cerul se înnourează treptat-treptat. O stea verzuie, care mai clipea singuratică, dispăru deodată, acoperită parcă de o perdea neagră, trasă de o mânecă tainică.
Cine știe câtă vreme s-a scurs astfel?
Se gândeau acum amândoi, aproape în același timp:
- Poate nu mai vine....
Și pe când se gândeau, auziră deodată poarta, scârțâind foarte ușor, apoi niște pași care se apropiau de casă, rar, cu mare băgare de seamă. Apoi câinele de peste drum hămăind iar de două ori.Cântecul broaștelor se curmă scurt ca și când arunci un bolovan în apă.
George și Florica încremeniră. Peste un minut pașii din ogradă se mai apropiară puțin. Apoi iar urmă tăcerea, apăsătoarea ca o piatră de mormânt.
Ș-apoi tăcerea fu clătinată brusc de un fulger orbitor, în lumina căruia își văzură, amândoi, ochii sticlitori de încordare. În aceeași clipă însă răsună un șuierat lin ca o chemare veche.
Atunci, George se ridică din pat și ascultă, iar după un răstimp șopti stins:
- Mi se pare că e cineva în ogradă!?
- Cine să fie? zise Florica cu un glas gâtuit de spaimă.
- Mă duc să văd! mormăi George repede, sculându-se și trecând cu pași hotărâți în tindă.
Când atinse zăvorul, îi trăsni prin creieri că nu poate ieși afară cu mâna goală. Se gândi să ia toporul, dar își aduse aminte că toporul l-a lăsat în car. Tot atunci își mai aminti că în colțul tinzii, după uță, trebuie să fie sapa cea nouă pe care a cumpărat-o joia trecută în Armadia și căreia numai ieri i-a pus coadă. Încet, să nu se împiedice se Savista și s-o scoale, pipăi în ungher și o găsi.
Pe urmă deschise ușa și păși pe prispă cu sapa în dreapta. Vru să izbească îndată, dar nu văzu nimic pe întuneric.
Zise aspru și tare:
- Cine-i?.... Cine-i?....
Un vânt rece se porni deodată, deșteptat parcă de glasul omului, fâțâind trist prin frunzele pomilor și trântind poarta ogrăzii, care rămăsese crăpată. Atunci George prinse în marginea grădiniței din fața casei o mișcare nevrută, după care auzi îndată:
- Ssssst..... ssst.... ssst.....
George mai făcu câțiva pași spre grădină, îndârjit. Și întrebă iar, mai apăsat:
- Cine-i?
- Ssst!.... ssst....st! răspunse acuma mai aproape.
Cu amândouă mâinile George ridică sapa și izbi. Simți că fierul a pătruns în ceva moale și în gând îi răsări întrebarea:
- Unde l-oi fi lovit?
Dar numaidecât se auzi iarăși, mai încet și rugător:
- Sssst..... sssst.....
George izbi a doua oară. Sapa vâjâi în aer. Apoi un pârâit surd, urmat de un zgomot năbușit ca și când se prăvale un sac plin.
Mai ales zgomotul acesta înfurie mai crunt pe George. Parcă tot întunericul s-ar fi schimbat dintr-o dată, într-o baltă de sânge închegat, care-l asmuțea. Lovi a treia oară, fără a-și da seama unde.
Orăcăitul broaștelor reîncepu brusc, speriat, amenințător, ca o văicăreală vâltorită în văzduh de vântul ce sufla mereu mai mânios și mai înțepat.
George tresări, ca și când deodată și-ar fi revenit în fire, și intră grabnic în tindă, zăvorând bine ușa și așezând sapa la locul ei.
În casă Florica stătea acuma ghemuită de groază, pe laviță, lângă fereastră.
- Ce-ai făcut, omule? murmură femeia întinzând brațele spre dânsul, ca o apărare sau ca o rugăciune.
- L-am omorât! răspunse scurt George.
Capitolul XIII
SFÂRȘITUL
1.
Ion se prăbuși sub lovitura a doua care-i crăpase țeasta. Lovitura următoare n-o mai simți, precum nu simțise durere nici la cea dintâi.
Venise de-a dreptul de la cârciumă, amețit însă mai mult de fericire decât de rachiu, deși băuse atâta de speriase pe vădana lui Avrum. Venind, fluiera vesel ca pe vremea când era holtei și se ducea la fete, înainte de-a fi avut vreun gând de însurătoare. Dar sufletul îi era așa de plin de bucurie, că se stăpânea să nu sară să îmbrățișeze gardurile pe lângă care trecea și câinii care-l lătrau ici-colo. Strecurându-se în ograda Floricăi, trase o înjurătură înăbușită fiindcă poarta scârțâise puțin și-i era frică să nu se trezească Savista. De altfel se hotărâse ca, dacă oloaga s-ar deștepta și ar crâcni, s-o cotonogească fără multă vorbă. Lăsă poarta deschisă înadins, ca să nu mai scârțâie când va pleca. Toate le potrivise cu mare grijă, numai la George nu se gândise deloc, parcă nici n-ar fi fost pe lume.
Când se deschise ușa tinzii cu zgomot, i se încuibă în minte să facă „sssst”, tot din pricina Savistei. După pași recunoscu însă că nu e Florica. Avu o străfulgerare de gelozie: o fi îmbrățișat altul pe femeia inimii lui.
Dar la George nu se gândea. Nu apucă să scrâșnească din dinți, când auzi glasul lui George. Iar glasul acesta îl ului atât de mult, că i se moleși toată ființa de parcă nici mâna nu și-ar mai fi putut-o mișca. În creieri totuși îi rămase uitat acel „sssst” pe care simțea nevoia să-l rostească prostește, fără voia lui.
În aceeași clipă își dădu seama deodată că i-a sosit ceasul. Mintea i se lumină, deși gura-i boscorodea întruna „sssst”, tot mai domol și mai nesigur. Aștepta loviturile, îngrijorat doar cu ce o să-l trăznească? Auzi foarte lămurit vâjâind în aer ceva, simți o izbitură ascuțită în brațul drept, dar fără durere și urmată doar de o fierbințeală ciudată, care parcă-i topea creierii, încât începu să-și amintească repede, ca într-o aiurare, cum se ducea la liceu în Armadia, cum a fugit de la școală ca să umble cu vitele pe câmp și să țină coarnele plugului, apoi dragostea lui dintâi pentru fata dascălului SImion Butunoiu, măritată acum cu unul din Săscuța, apoi dragostea lui să aibă pământ mult, și Ana, și copilul, și Florica, și Titu cu toată familia Herdelea și cu cântecele cele frumoase, seara în pridvor, și-i părea rău că toate au fost degeaba și că pământurile lui au să rămâie ale nimănui.
Vâjâi iar ca o vijelie îngrozitoare într-un pustiu fără margini, și înțelese că iar lovește.
Apoi deodată, ca și cum sufli în lumânare, se făcu întuneric deplin.
Pe urmă se trezi ca dintr-un somn greu. Habar n-avea cât stătuse în nesimțire și nici ce se întâmplase. Numai când își auzi propriile-i gemete, își aduse aminte.
Era ud leaorcă. Se simțea parc-ar fi zăcut într-o baltă murdară.
- O fi sângele meu! se gândi dânsul.
Vru să pipăie, dar nu-și putu clinti mâna dreaptă. De-abia deschise ochii obosiți. Ploua mărunt. Picurii îi cădeau pe obraji și-l înțepau, căci carnea lui ardea. Văzduhul era cenușiu, ca și când se apropie zorile, dar cerul era înnăbușit de nouri, și ploaia cernea mereu, măruntă, rece, unsuroasă.
Dureri cumplite îi țâșneau de pretutindeni, și-i clocoteau în cap amețitor. Chiar gemetele îi împlântau cuțite în piept.
Se gândea însă numai la băltoaca în care se bălăcea, care-l scârbea și din care voia să scape cu orice preț.
- Mor ca un câine! îi trecu apoi deodată prin mintea aprinsă de desperare.
Și îndată începu să se târască din răsputeri, sprijinindu-se pe mâna stângă, în ciuda suferințelor îngrozitoare ce-i sfâșiau trupul. Gemea cu gura încleștată și se târa mereu, mereu.
Poate un sfert de ceas să fi ținut sforțarea crâncenă care-l duse până sub nucul bătrân de lângă gardul dinspre uliță. Mai avea vreo doi pași ca să ajungă la poartă. Sub nuc i se întunecă iarăși tot. Doar gemetele înăbușite se mai zvârcoleau în corpul crâmpoţit.
Apoi ploaia stătu. Din pomi şi de pe streşini picura din ce în ce mai rar. Nourii se împrăştiau. Cerul albăstrea proaspăt, spălat. O vacă mugi undeva prelung, puternic, încât câinii deşteptaţi din amorţeală porniră deodată să latre speriaţi. Cucuriguri vioaie îşi răspundeau cu înverşunare. Oamenii ieşeau prin ogrăzi, frecându-şi somnul din ochi sau întinzându-şi oasele. Pe uliţa cea mare începeau a urui carele pornite la câmp.
Paraschiva răposatului Dumitru Moarcăş trecu cea dintâi pe dinaintea casei lui George, desculţă, zgribulită, leopăind grăbită prin noroi moale şi rece, strângându-şi năframa la gât şi pe gură.
Un horcăit greu o opri, ca trăznită. Se închină de spaimă, dar totuşi se apropie de gard şi, printre nuiele, văzu pe Ion plin de sânge. Începu să ţipe, parc-ar fi călcat-o tâlharii:
- Săriţi!.... Tuuulai!.... Săriţi.....
Florica ieşi îndată în uşă, în cămaşă, nepieptănată. Aşa veghease toată noaptea, pe laviţă, ascultând gemetele înfiorătoare din ogradă, aşteptându-şi parcă rândul îi fiece minut, cu ochii ţintă la George care, pe urmă, se aşezase pe dunga patului, sufla aspru, tresărea uneori şi poate că făurea ceva în mintea lui înfierbântată.
Era albă la faţă ca varul stins şi picioarele-i tremurau şi de-abia o ţineau. Văzu băltoaca de sânge lângă grădiniţă, aproape pe prispă, apoi dâra roşiatică, spălăcită, ce se îndindea până sub nuc, unde Ion zăcea ca o grămadă de carne. Lumea se învârtea cu ea, dar n-avea putere să stoarcă niciun glas și nicio lacrimă. Rămase pe prispă, ca o stafie surprinsă de lumina zilei.
Ograda se umplu repede cu oameni care se minunau, strigau, se închinau, înjurau, pe când printre picioarele lor copiiii cu părul ciufulit se îmbulzeau curioși, cercetând sângele ca niște copoi nestruniți.
În curând sosi și primarul Florea Tancu, sfătos că se găsește în treabă oficială, răcni să se dea la o parte toată lumea, se uită la mort cu gravitate, și declară solemn că nimeni n-are voie să se apropie până ce nu vine notarul. Porunci apoi strajei Cosma Ciocănaș să ia un cal din grajdul lui George și să plece în goană spre Jidovița.
.......................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu