38.
„Iubiții mei, sunt numai de două săptămâni în România și parc-aș fi de când lumea. O viață nouă s-a deschis în fața mea. O fi mai bună, o fi mai rea, cine ar putea spune? Deocamdată mă simt uluit și atât de mic că veșnic mi-e frică să nu fiu strivit de vârtejul ce mă înconjoară. Mulțumit aievea sunt numai când mă întorc cu gândul acasă, între d-voastră care-mi sunteți cei mai dragi în lumea asta mare și străină....”
- Săracul! bolborosi dăscălița, cu gura pungă și ochii umezi.
„Ce a fost și ce-am făcut la Sibiu, ați citit desigur în gazete. Ar fi trebuit să scriu și eu ceva pentru Tribuna Bistriței, dar unde am avut răgaz de scris când mă frigea grijile trecerii graniței?”
- Ba ar fi fost bine să fi scris, c-ar fi văzut și domnii de pe-aici! se întrerupse Herdelea, privind peste ochelari la dăscăliță, ca și când i-ar fi cerut părerea.
- Săracul! șopti d-na Herdelea.
„Căci ușor n-a fost de trecut în Țară, fără pașaport, și dacă nu era Virgil Pintea, nu știu zău cum aș fi ajuns la București. Nu vă puteți închipui ce om de treabă e Virgil! Drăguț, săritor, energic - o adevărată comoară. Laura poate fi mândră cu asemenea cumnat....”
- Mi se pare că scrisoarea cealaltă e tocmai de la Laura - zise Ghighi.
- Lasă, c-o vedem pe urmă, și tăceți acuma! făcu Herdelea.
„Virgil a fost salvarea mea. Eu, când am văzut câte greutăți și primejdii sunt de biruit, era să renunț de-a mai încerca. De altfel, îndrăgisem Sibiul și mă gândeam să mă opresc acolo. Virgil însă nici n-a vrut s-audă de una ca asta. Cum să te împotmolești la jumătatea drumului?
Ne-am dus împreună la polițaiul orașului care a refuzat categoric. Același răspuns l-am primit și la comandantul poliției de frontieră.
În sfârșit, primarul, un sas bătrân, simpatic, prieten cu Virgil, s-a îndurat de mine, în urma spuselor lui Virgil că sunt ziarist, că aș vrea să profit de ocazie și să văd Bucureștii și altele.... M-am închinat când m-am văzut cu biletul de trecere în buzunar.
Până la Turnu-Roșu m-a însoțit și Virgil Pintea. Niciodată n-am fost mai mișcat ca în jumătatea de oră cât m-am plimbat acolo, pe prundișul gării care parcă plângea sub pașii noștri. Mă durea inima și-n gând îmi ziceam întruna că n-am să mai văd poate cât voi trăi pământul Ardealului care mi-e atât de drag, mai drag ca orice pe lume. Apoi sirena locomotivei a șuierat prelung, duios, zguduindu-mi sufletul. M-am îmbrățișat cu Virgil și amplâns amândoi....”
- Săracul mamii înstrăinat! murmură d-na Herdelea, ștergându-și nasul.
„Pe urmă nici nu știu cum m-am pomenit în Câineni.... România! Țara! Doamne-ajută!....
Graiul unguresc dispăruse. Pretutindeni și toată lumea românește: funcționarii gării, vameșii, conductorul trenului, călătorii, casele.... tot și toți.... Pentru mine, obișnuit cu străinii la toate autoritățile de seamă, schimbarea aceasta a fost o minune. Auzeam și nu credeam, și mă simțeam atât de fericit că-mi venea să îmbrățișez pe toți oamenii.
Dar fericirea nu e nicăiri statornică. Am sosit în București noaptea și am tras la hotel. Vroiam să mă duc a doua zi la rudele care m-au poftit la Sângeorz să vin la dânșii ca acasă. M-am dus și n-am găsit decât niște slugi obraznice. Boierii încă nu s-au întors de la băi. Se vede că de la Sângeorz au mai trecut și aiurea. A treia zi mi-am căutat o odaie mobilată, ieftină, căci hotelul mi-ar fi mâncat repede bănișorii cu care am ajuns în țara visurilor mele. Apoi, din două în două zile, am trecut pe la casa deputatului și voi mai trece. Speranțele se destramă însă mereu. Viața-i viață pretutindeni, cu aceleași deșertăciuni, cu aceleași așteptări și mai ales cu aceeași față spăimântătoare care retează scurt aripile avântului. Visurile sunt tot atât de fără preț aici, ca și dincolo. Numai cei ce nu le au sunt mulțumiți, căci numai ei știu să stoarcă plăcerile vieții.
Se poate totuși să fie din vina mea amărăciunea care mă chinuiește. Niciun paradis nu e frumos ca acela pe care și-l zugrăvește omul în sufletul său. Raiul unuia poate să fie iadul altuia. Fericirea e clădită de închipuirea fiecăruia și fiecare și-o potrivește ca o haină. Poate că eu sunt croitor prea neîndemânatic. Și poate că, din pricina aceasta, niciodată n-o să-mi găsesc haina râvnită.
Dar, în locul nădejdilor stinse, răsar veșnic altele noi, mai ademenitoare, mai strălucitoare, deschizându-ți drumuri noi, năzuinți noi. Necunoscutul e singurul îndemn trainic în lume, fiindcă într-însul se ascund toate tainele ce dau preț vieții.
Și astfel, în așteptarea viitorului, mă mângâi cu trecutul. Vălmășagul în care am căzut îmi îndreaptă gândurile tot mai des înapoi. Până să-mi găsesc un locșor în lumea nouă, mi-e dor de cea veche pe care am părăsit-o. De aceea vă rog să-mi scriți mult și des, despre tot ce se petrece la noi, căci toate mărunțișurile îmi sunt mai dragi acuma ca atunci când trăiam în mijlocul lor. Sufletul meu rătăcește aici într-un deșert fără popasuri ca o pasăre ce și-a pierdut cuibul....
Vă sărut pe toți cu multă iubire - Titu”
Când isprăvi Herdelea, rămase o tăcere ca într-o biserică goală. De-abia târziu dăscălița bâlbâi amar:
- Vai săracul băiat, cum s-a mai înstrăinat!.... Of, Doamne, Doamne!
- Ce înstrăinat? zise Herdelea, căutând să-și ascundă emoția. Așa-i omul când pică în altă țară.... Lasă că se obișnuiește dânsul, că doar e bărbat, nu cârpă!
Se întinseră la vorbă toți trei, încât uitară cealaltă scrisoare. De altfel, Laura nu spunea nimic nou afară de vestea că iar e grea și că speră, cu ajutprul lui Dumnezeu, să facă un băiat.
D-na Herdelea vru să scrie ea însăși lui Titu, să-l mângâie, povestindu-i de toți și toate, și mai cu seamă cum s-a prăpădit Ion Glanetașu, știind cât de mult a ținut el odinioară la „bietul Ion”. Herdelea însă o făcu să-și amâne planul până după sfințirea din Pripas, zicând:
- Cine știe, poate că și de-acolo vom avea de scris ceva....
Bătrânii schimbară o privire plină de înțeles: „ceva” însemna Zăgreanu. Ghighi auzi și nu protestă ca de obicei, fie că nu voia să se supere după scrisoarea lui Titu, fie că avea și ea oarecare speranțe aninate de sfințirea bisericii lui Belciug. Ba mai târziu spuse enigmatic:
- Am să-i scriu și eu, ca să știe tot.
5.
Duminecă.
Satul parc-a întinerit și s-a primenit în așteptarea zilei mari. E curat și vesel, nu degeaba poruncise preotul ca fiecare om să măture ulița în fața casei, să curețe ogrăzile și să împodobească porțile cu verdeață. Însuși Dumnezeu s-a milostivit să îngăduie o vreme frumoasă, vrând parcă să răsplătească astfel strădaniile slujitorului său. Toată lumea îmbrăcase haine albe de sărbătoare. Soarele de toamnă, cumpătat și veșted, împrăștia lumină caldă și plăcută.
Belciug, frând de oboseala pregătirilor, nu mai simțea decât o emoție grozavă, alcătuită dintr-o mulțumire fără seamăn și o nerăbdare din ce în ce mai dureroasă. Fiindcă de sâmbătă seara au început a sosi țărani de prin satele mai depărtate, de-abia a închis ochii toată noaptea. În zorii zorilor apoi a fost în picioare, a dat o raită pe la școală, unde avea să fie banchetul „inteligenței”, pe la Todosia vădana lui Maxim Oprea, unde va petrece poporul, pe la biserica nouă, să fie toate în bună ordine. Își pipăia mereu inima, parcă i-ar fi fost frică să nu înceteze deodată a mai bate tocmai când să culeagă roadele tuturor silințelor sale.
Acuma dinspre Jidovița și dinspre Săscuța, trăsurile uruiau mereu pe Ulița Mare. Calești frumoase sau hodorogite, înălbite deopotrivă de praf, briști ușoare, docare iuți, cupeuri grele aduceau domnimea, pe când țăranii de pe departe sau mai cu stare veneau în căruțe acoperite cu scoarțe pestrițe, iar cei de prin prejur, spălați și primeniți, în cete gălăgioase, pe jos.
Cârciuma începu să aibă căutare, cu toate opreliștile preotului, care ceruse pripășenilor să nu ia nimic în gură până după sfânta liturghie. Rifca, văduva lui Avrum, ajutată de Aizic, avusese grije să-și umple toate butoaiele cu rachiu, ca nu cumva să se isprăvească băutura într-o zi așa de mare și cu atâția mușterii. Taraful lui Goghi din Bistrița sosi în trei căruțe; în cea din urmă se înălța gorduna, falnică și prevestitoare de veselie. Belciug nu uitase să tocmească el însuși lăutari pentru popor; Briceag împreună cu tovarășii lui, Holbea și Găvan, închinau la cârciumă în așteptarea începutului serbărei.
Preotul Belciug fu mai fericit când picară Herdelenii.
- Of, bine că v-a adus Dumnezeu! suspină dânsul zâmbind, cu mâna la inimă. Câtă emoție.... Of, baremi de-ar merge strună toate!
Doamna Herdelea și Ghighi fură rugate să inspecteze împodobirea bisericii și mai ales pregătirile făcute la școală pentru banchetul domnimei. Mâncările erau servite de Berăriile Rahova și Grivița din Armadia, dar totuși ochiul femeii e mai ager ca al celui mai iscusit restaurator din lume. Herdelea însă trebui să rămâie cu Belciug, să-i dea ajutor la primirea oaspeților.
Episcopul sosi pe la zece, într-un cupeu închis, tras de patru cai, înconjurat de o ceată de flăcăi pripășeni, călări, care îl așteptaseră la podul de peste Someș, după ordinele preotului. Cupeul era urmat de vreo alte șase trăsuri în care se găsea suita episcopului, alcătuită din înalte fețe bisericești.
Doi preoți tineri se repeziră să-i ajute să coboare din cupeu. Când păși episcopul pe scară, trăsura se îndoi, aproape să se răstoarne. Era bătrân și foarte gras, dar cu o față blândă, cu niște ochi albaștri și limpezi și cu o barbă ninsă în care se amestecau părul lung și mustățile gălbejite. Avea obrajii roșcovani și sufla greu.
- Foarte cald - murmură dânsul surâzând silit împrejur și ridicând degetele să binecuvânteze mulțimea descoperită.
Pe fruntea largă care se pierdea în creștetul pleșuv și lucitor, licăreau bobițe de sudori. Simți că-i vine să strănute și se acoperi repede. Avea groază de guturai și de aceea se ferea veșnic de curent și răceală.
Belciug își făcuse loc cu coatele prin înghesuială, șoptind întruna mișcat „dați-mi voie, vă rog”, până ce ajunse cu mare greutate în fața episcopului. Aici tuși ușor, ca să-și alunge emoția din gât, și apoi rosti cele câteva cuvinte de bunăvenire pe care le învățase în fața oglinzii, încurcându-se totuși de mai multe ori, ceea ce însă parcă spori solemnitatea clipei.
- Bine.... bine - gâfâi episcopul plictisit. Tare frumos.... Râvna Sfinției Tale mă bucură foarte.... Preotul.... păstorul Domnului.... Da.... Așa.... Dar înainte de-a începe programul, aș dori să mă odihnesc puțin..... Măcar zece minute.... M-a prăpădit călătoria..... Ș-apoi am dormit foarte prost azi-noapte în Armadia....
Protopopul din Armadia, la care dormise episcopul și care-i făcuse un pat împărătesc, păli, dar se făcu că nu aude.
Arhiereul întră în casă cu Belciug, ceru apă, se așeză într-un jilț și stătu neclintit vreun sfert de ceas, cu ochii trudiți închiși, mișcând doar buzele din când în când fără glas. Belciug rămase lângă dânsul, tăcut și respectuos. Afară însă lumea porni spre biserică.
Cincizeci și doi de preoți, cu episcopul în frunte, slujiră sfințirea. Vestmintele bătute cu fir umpleau biserica de strălucire. Mirosul de tămâie se urca până-n tavan și se cobora până-n sufletele care-l sorbeau lacome, îmbătate de evlavie. O taină adâncă, copleșitoare și plăcută frământa toate inimile și mințile.
Din clipa când trecu pragul bisericii, înfățișarea episcopului s-a schimbat ca prin farmec. Ochii lui măriți părea scăldați într-o blândețe cuceritoare și pe toată fața îi plutea un zâmbet bun, nevinovat și cucernic ce-i tremura ușor barba argintie. Glasul obosit răsuna dulce și lin, pătrunzând drept în suflete, îmbrățișându-le și înălțându-le în altă lume. Chiar borboana de sudoare de pe frunte părea o cununiță de diamante sau o aureolă nedespărțită.
În sfârșit se sui în amvonul strâmt, pășind anevoie pe treptele în spirală, gâfâind foarte tare încât se auzea până în cor. Liniștit își roti privirea peste tot cuprinsul bisericii, mângâind parcă icoanele noi, tavanul pictat cu stele, din care atârna un candelabru cu zeci de lumânări albe aprinse, ca o făclie uriașă, altarul daurit, fumul alburiu de tămâie șerpuind deasupra mulțimii de oameni care se înghesuiau tăcuți, cu fețele roșii asudate, cu ochii mari ridicați spre amvon, amestecați de-a valma, domni în haine negre, țărani cu cămașa ca zăpada, femei cu catrințe pestrițe.
Apoi, ca un moșneag obosit de anii vieții și întrezărind fericirea cea mare, vorbi rar, domol, fără înflorituri și fără gesturi, despre Dumnezeu, despre oameni, despre români, despre școală și credință, despre Belciug, despre toate, nemeștugit, încheind cu o blagoslovenie simplă, picurându-le în inimile oamenilor un balsam atotputernic.
D-na Herdelea, care la început nu-l putuse suferi, părându-i-se prea gras și lumesc, din care pricină nici nu se îmbulzise să-i sărute mâna, deși se zice că asemenea sărutare poartă noroc toată viața - acuma, șezând în strană, având la stânga pe Ghighi și la dreapta pe d-na Flipoiu, se îmblânzi și simți din ce în ce mai multă simpatie pentru omul bătrân atât de schimbat la față, parcă ar fi văzut pe Dumnezeu. Când se isprăvi predica, șopti pocăită d-nei Filipoiu:
- Uite-așa îmi închipuiesc că trebuie să fi fost și apostolii! Oameni cu slăbiciuni în fața oamenilor, și sfinți cuprinși de duhul sfânt în fața lui Dumnezeu....
- Da, da - făcu doamna Filipoiu, întorcându-se speriată, fără a fi auzit șoapta, căci, în vremea cât vorbise episcopul, ea se gândise cu tristețe la Elvira ei care n-a avut încă niciun pețitor.
Îndată după săvârșirea slujbei, episcopul ceru să i se aducă repede cupeul, să plece, dornic să ajungă negreșit acasă diseară, la pătuceanul lui, în care să-și odihnească oboselile drumului.
Belciug de-abia l-a putut îndupleca să guste ceva la iuțeală și să închine un pahar de vin pentru viitorul parohiei din Pripas. Împreună cu episcopul plecară, firește, și fețele simandicoase venite numai ca să arate că nu lipsesc de la ceremoniile naționale și religioase.
Ceilalți oaspeți însă răsuflară scăpând de prezența stânjenitoare a vlădicei. În câteva minute toată domnia se găsi la banchet, întâmpinată cu Deșteaptă-te, române! de către iscusitul Goghi. Mesele erau întinse în școala golită de bănci și înfrumusețată cu verdeață.
Grofșoru ținu întâiul toast pentru „vrednicul preot Belciug”, având grijă să accentueze la urmă că „datoria acestui colț românesc este să trimită în viitor deputat român în Camera de pe malul Dunării”.
Și de-aici încolo toasturile urmară lanț două ceasuri, încât tinerii de ambele sexe, doritori de dans, începură să murmure.
Belciug primea felicitările, mulțumea tuturor, dădea ordine chelnerilor, neobosit ca și când fericirea care-i înflorise obrajii i-ar fi îndoit și puterile.
Ghighi băuse o jumătate de pahar de vin roșu, ciocnind mereu cu Zăgreanu care se făcuse ca racul, îi angajase toate dansurile, își dădea ochii peste cap, negăsind vorbele care să-i îmbrace gândurile, îşi desfăşura planurile de viitor ce prevedeau negreşit şi îndeosebi o nevastă drăguţă, cuminte, cultă.... "întocmai ca dumneata, stimată domnişoară".
- Dansul! Dansul! se auzi în sfârşit tot mai des printre cavalerii nerăbdători, răsplătiţi cu priviri recunoscătoare de către domnişoarele sfioase, în bună parte odrasle de preoţi, ahtiate după dans, deoarece vara aceasta n-a fost nicio petrecere de seamă în împrejurimi.
În sfârșit Zăgreanu începu niște tratative misterioase cu Goghi, pe care le încheia cu o strângere de mână, neuitând să aibă în palmă o hârtie de zece coroane. Rezultatul fu o Someșană zvăpăiată care stârni un ropot de aplauze tinerești.
Într-o clipire, câțiva țărani scoaseră afară atâtea mese încât jumătate din școală se prefăcu în sală de dans.
Zăgreanu, fericit, alergă la Ghighi care roși de mândrie că are cinstea de-a deschide balul, pe când prietenele ei din Armadia ședeau îngrijorate.
D-na Herdelea, ținând carnetul de dans și evantaiul Ghighiței, își luă cuvenitul loc pe un scaun lângă perete, între d-na Filipoiu și d-na Grofșoru, dezbătând greutățile vieții. Vorbind însă nu scăpa din ochi deloc pe Ghighi care dansa ca o zână, se mlădia, zâmbitoare, primea multe complimente și ciripea cu Zăgreanu, ocolindu-i privirile rugătoare.
În cealaltă jumătate de școală domnii continuau banchetul și toasturile. Popa din Vărarea se chercheli curând, ca și doctorul Filipoiu și profesorul Maiereanu. În cele din urmă, cu toate împotrivirea lui Spătaru, ținu un mic discur și solgăibirăul Chițu, subliniind în treacăt liberalismul stăpânirii care îngăduie bucuroasă propășirea tuturor popoarelor credincioase patriei.
Silvicultorul Madarasy dobândi sărutarea vajnicului Spătaru pentru un înflăcărat „trăiască românii”.
Herdelea, întâlnind printre preoți mulți prieteni din copilărie pe care nu-i văzuse de ani de zile, bău cu fiecare un păhărel și povesti tuturor cum după treizeci și doi de ani de zile de slujbă, având nevoie de odihna binemeritată, a primit mulțumiri de la însuși ministrul școalelor. În același timp însă lăuda către toți pe Belciug care-i „un popă fără pereche și un om cum nu se poate mai de treabă”.
Belciug de asemenea împuia urechile tuturor slăvind pe Herdelea, „prieten neprețuit și român vrednic de stima obștească”.
Aproape de sfințitul soarelui, preotul propuse lui Herdelea să meargă puțin în mijlocul țăranilor, zicând:
- E datoria noastră, Zaharie, să purtăm de grije poporului!
- Așa-i, Ioane, așa-i.... Prea bine.... Dar să-mi iau și baba! răspunse Herdelea clipind din ochi foarte jovial.
..................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu