1.
1.
- Îmi dați un ban, domnule?
Un băiețaș cu o faţă murdară, rânjea fără rost.
- Nu-ți dau! spuse inspectorul-şef Japp. Şi ascultă-mă băiete...
Urmă o scurtă altercaţie. Băietanul uluit o şterse, strigând scurt tinerilor săi prieteni:
- Să fiu al dracului dacă nu e poliţai!
Grupul o luă din loc cântând de zor:
„Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi
La cinci noiembrie
Trădarea cu praf de puşcă şi intriga;
Nu vedem nici un motiv
Pentru care trădarea cu praf de puşcă
Să fie vreodată uitată".
Însoțitorul inspectorului-șef, un omuleţ între două vârste, cu un cap rotund şi mustăţi mari, cazone, zâmbi în sinea sa:
- Très bien, Japp, observă el. Îţi spui întotdeauna rugăciunea. Te felicit.
- Ce scuză pentru cerşit, aşa-i în ziua de Guy Fawkes, spuse Japp.
- Ce supravieţuire interesantă, zise îngândurat Hercule Poirot. Artificiile se ridică - poc-poc - mult timp după ce omul pe care-l sărbătoresc şi faptele sale au fost uitate.
Omul de la Scotland Yard fu de acord.
- Să nu vă închipuiţi că mulţi din puştii ăştia ştiu cu adevărat cine a fost Guy Fawkes.
- Şi, fără îndoială, se va crea confuzie. Este în onoarea sa, ori în semn de condamnare a zilei de 5 noiembrie, ca s-au tras „feu d'artifice"? A face să explodeze parlamentul englez este un păcat sau o faptă nobilă?
Japp chicoti.
- Unii oameni ar spune, fără îndoială, că e a doua.
Abătându-se de la drumul principal, cei doi oameni intrară în partea relativ liniştită de la Mews. Cinaseră împreună şi o luaseră pe o scurtătură spre apartamentul lui Hercule Poirot.
Cum mergeau, sunetul petardelor se mai auzea din când în când. Un mănunchi de steluţe aurii lumina când şi când cerul.
- E o noapte bună pentru o crimă, remarcă Japp cu interes profesional. Nimeni nu ar auzi o împuşcătură, de exemplu, într-o noapte ca asta.
- Întotdeauna mi s-a părut ciudat că nu se folosesc de acest prilej mai mulţi criminali, spuse Hercule Poirot.
- Ştii, Poirot, aş vrea, câteodată, ca să comiţi şi tu o crimă.
- Mon cher!
- Da! Aș vrea să văd cum ai face-o.
- Dragul meu Japp, dacă aș comite o crimă tu nu ai avea nici cea mai mică şansă de a vedea cum aş face-o. Probabil, nici nu ţi-ai da seama că o crimă a fost comisă.
Japp râse bine dispus şi afectuos.
- Ce pezevenghi al naibii eşti! zise el indulgent.
A doua zi dimineața, la zece și jumătate, telefonul lui Hercule Poirot sună.
- Alo? Alo?
- Bună, tu ești Poirot?
- Oui, c`est moi!
- Japp la telefon. Îţi aduci aminte ne-am întors acasă, aseară, prin Bardsley Gardens Mews?
- Şi?
- Şi că am vorbit despre ce uşor ar fi să împuşti o persoană în timp ce se trag toate petardele şi artificiile alea?
- Desigur.
- Ei bine, cineva s-a sinucis la Mews, la numărul 14. O văduvă tânără - doamna Allen. Mă duc pe acolo acum. Vrei să vii?
- Scuză-mă, dragă prietene, dar cineva de valoarea ta e trimis, de obicei, la o sinucidere?
- Isteţ tip. Nu, nu e trimis. De fapt, doctorul nostru crede, se pare, că e ceva în neregulă. Vii? Am sentimentul că ar trebui să te implici.
- Sigur că vin. Numărul 14, ai spus?
- Exact.
Poirot sosi la Bardsley Gardens Mews, numărul 14, aproape în aceeaşi clipă în care trase şi maşina cu Japp şi alţi trei oameni.
Numărul 14 era clar marcat ca centrul de interes. Un cordon mare de oameni: şoferi, soţiile lor, comisionari, pierde-vară, trecători bine îmbrăcaţi şi nenumăraţi copii se adunaseră, toţi uitându-se la numărul 14 cu gura căscată şi priviri fascinate.
Un ofiţer de poliţie în uniformă stătea pe o treaptă şi-şi dădea silinţa să-i respingă pe curioşi. Tineri nerăbdători cu aparate de fotografiat îşi făceau treaba şi se împingeau în faţă, când Japp se aprinse.
- Nu-i nimic pentru voi, acum, spuse Japp, împingându-i într-o parte. Îl salută pe Poirot. Ai venit. Hai, să intrăm.
Intrară repede, uşa se închise după ei şi se treziră înghesuiţi lângă o scară.
Un om se arătă la capătul de sus al scărilor, îl recunoscu pe Japp şi spuse:
- Aici sus, domnule!
Japp şi Poirot urcară.
Omul de la capătul scării deschise o uşă de pe partea stângă şi intrară într-un dormitor mic.
- Cred că vreţi să vă expun punctele principale, domnule.
- Chiar aşa, Jameson, zise Japp. Ce s-a întâmplat?
Subinspectorul Jameson relată cele întâmplate.
- Moarta este doamna Allen, domnule. A locuit aici cu o prietenă - o domnişoară Plenderleith. Domnişoara Plenderleith a fost plecată la ţară şi s-a întors azi dimineaţă. A intrat cu cheia ei, a fost surprinsă că n-a găsit pe nimeni. O femeie vine de obicei la ora nouă să le facă menajul. Urcă, întâi, în camera prietenei sale. Uşa era închisă pe dinăuntru. Apăsă pe clanţă. Bătu şi strigă, dar nimeni nu răspunse. În cele din urmă, cuprinsă de panică, a sunat la poliţie. Era 10,45. Am venit imediat şi am forțat ușa. Doamna Allen zăcea grămadă jos, împușcată în cap. Avea o armă automată în mână - un Webley 25 - și părea un caz clar de sinucidere.
- Unde este domnișoara Plenderleith acum?
- E jos în salon, domnule. O tânără foarte rece, eficientă, aş zise. Cu cap.
- O să vorbesc cu ea imediat. Mai bine îl văd pe Brett, acum.
Însoţit de Poirot, el traversă palierul şi intră în camera de vis-a-vis. Un om înalt, între două vârste, îşi ridică privirea şi dădu din cap.
- Bună, Japp, îmi pare bine că ai venit. Nostimă treabă.
Japp se duse la el. Hercule Poirot aruncă o privire scrutătoare prin cameră.
Era mult mai mare decât camera din care tocmai plecaseră. Avea o fereastră ieşită în afară şi, pe când cealaltă cameră fusese dormitor pur şi simplu, aceasta era un dormitor deghizat intenţionat într-un salon.
Pereţii erau argintii şi tavanul de un verde de smarald. Perdelele erau moderne, argintii cu verde. Era şi un divan acoperit cu un pled de mătase de un verde smarald strălucitor şi o mulţime de perne aurii şi argintii. Mai era un birou înalt de nuc vechi şi mai multe scaune moderne din crom lucitor. Pe o masă joasă de sticlă se găsea o scrumieră mare, plină cu mucuri de ţigară.
Delicat, Hercule Poirot mirosi aerul. Apoi se duse după Japp care stătea uitându-se jos, la cadavru.
Grămadă pe duşumea, zăcând aşa cum căzuse dintr-unul din scaunele cromate, se afla trupul unei femei tinere de vreo 27 de ani. Avea părul blond şi trăsături delicate. Era foarte puţin machiată. Avea o faţă drăguţă, spirituală, poate uşor naivă. Pe partea stângă a capului se găsea o masă de sânge închegat. Degetele de la mâna dreaptă erau încleştate pe un pistol mic. Femeia purta o rochie simplă, verde, închisă până la gât.
- Ei bine, Brett, ce s-a întâmplat?
Şi Japp se uită jos la silueta chircită.
- Poziţia este în regulă, spuse doctorul. Dacă s-a împuşcat, trebuie să fi alunecat din scaun exact în poziţia asta. Uşa şi fereastra au fost închise pe dinăuntru.
- Spui că e-n regulă. Atunci ce nu merge?
- Uitaţi-vă la pistol. N-am pus mâna pe el - în aşteptarea oamenilor care iau amprente. Dar puteţi vedea destul de bine ce vreau să zic.
Poirot şi Japp îngenunchiară amândoi şi examinară, îndeaproape, pistolul.
- Înţeleg ce vrei să zici, spuse Japp, ridicându-se. E în căuşul mâinii. Pare că şi cum l-ar ţine - dar, de fapt, ea nu-l ţine. Altceva?
- O mulţime. Ţine pistolul în mâna ei dreaptă. Priviţi rana. Pistolul a fost ţinut lipit de cap, chiar deasupra urechii stângi - urechea stângă, observaţi.
- Hm, făcu Japp. Asta pare o înscenare. Ea nu putea ţine un pistol şi să tragă cu el în poziţia aia cu mâna dreaptă.
- Absolut imposibil, aş zice. Îţi poţi răsuci braţul, dar mă îndoiesc că ai putea trage aşa.
- Este, deci, destul de clar. Altcineva a împuşcat-o şi a încercat să însceneze o sinucidere. Totuşi, ce-i cu uşa şi fereastra închise?
Inspectorul Jameson răspunse la asta.
- Fereastra era închisă şi blocată, domnule, dar, deşi uşa a fost închisă, noi n-am putut găsi cheia.
Japp dădu din cap.
- Da, a fost o idee proastă. Cine a închis uşa când a plecat, a sperat că absenţa cheii nu va fi observată?
Poirot murmură:
- C'est bête, ça!
- Oh, haide Poirot, bătrâne, nu trebuie să-i judeci pe ceilalţi după inteligenţa ta sclipitoare! De fapt, este tipul de mic detaliu care se trece cu vederea. Uşa-i închisă. Oamenii o sparg. Găsesc femeia moartă - cu-n pistol în mână - caz clar de sinucidere - s-a închis ca s-o facă. Ei nu se apucă să caute chei. De fapt, chemarea poliţiei de către domnişoara Plenderleith a fost un noroc. Ea ar fi putut pune unu-doi şoferi să spargă uşa şi atunci problema cheii ar fi fost trecută, cu totul, cu vederea.
- Da, cred că este adevărat, spuse Hercule Poirot. Ar fi reacția naturală a multor oameni. Polițiștii sunt ultima speranță, nu?
El se mai uita jos la cadavru.
- Te izbește ceva? întrebă Japp.
Întrebarea era pusă pe un ton lejer, dar ochii săi erau scrutători şi atenţi.
Hercule Poirot dădu încet din cap.
- Mă uitam la ceasul ei de mână.
Se aplecă şi-l atinse doar cu vârful degetului. Era ca o bijuterie fină pe o bandă neagră lucioasă la încheietura mâinii care ţinea pistolul.
- Destul de frumoasă piesa asta, observă Japp. Trebuie să fi costat ceva bani!
Îşi ridică ochii întrebător spre Poirot. Poate e ceva cu asta?
- Se poate, da.
Poirot se îndreptă spre biroul de scris. Era un model cu partea din faţă rabatabilă. Aceasta era destinată să se potrivească cu ambianţa generală de culori.
Era ceva asemenea unei călimări masive din argint, în centru şi în faţa ei o frumoasă mapă de lac verde. La stânga mapei, se afla un recipient de sticlă ca smaraldul pentru ţinut creioane, care conţinea un toc de argint - un băţ de ceară verde pentru închis scrisori, un creion şi două timbre. De partea dreaptă a mapei se afla un calendar reglabil care indica ziua săptămânii, data şi luna. Mai era un mic vas din sticlă şi în el patrona un minunat toc verde. Poirot păru interesat de peniţă. O scoase şi se uită la ea, dar observă că nu avea cerneală. Era clar decorativă - nimic mai mult.Tocul de argint, cu vârful înmuiat în cerneală, era singurul folosit. Ochii i se opriră la calendar.
- Marti, 5 noiembrie, spuse Japp. Ieri. E corect.
Se întoarse spre Brett.
- De când e moartă?
- A fost omorâtă la 11,33, ieri seară, spuse Brett, prompt.
Apoi, rânji, când văzu faţa surprinsă a lui Japp.
- Îmi pare rău, bătrâne, zise el. Ai de-a face cu superdoctorul din romane! De fapt, ora 11 este cea mai aproape de adevăr - cu o marjă de o oră mai devreme sau mai târziu.
- Oh! Am crezut că ceasul de la mâna s-ar fi putut opri sau cam aşa ceva.
- S-a oprit într-adevăr, dar s-a oprit la 4,15.
- Şi presupun că ea nu ar fi putut fi omorâtă la 4,15?
- Poţi să-ţi scoţi asta din cap.
Poirot întorsese mapa.
- Bună idee, zise Japp. Dar nimic.
Mapa conţinea o foaie albă de hârtie. Poirot întoarse şi celelalte foi care se aflau pe birou, dar erau la fel.
Dădu apoi atenţie coşului pentru hârtii.
Acesta conţinea două sau trei scrisori şi pliante. Erau rupte doar în două şi se puteau uşor reconstitui. O cerere de bani de la o anume Societate pentru ajutorarea şomerilor, o invitaţie la un cocteil pentru 3 noiembrie, o întâlnire cu o croitoreasă. Pliantele erau un anunţ pentru o vânzare de blănuri şi un catalog de la un magazin universal.
- Nu-i nimic acolo, zise Japp.
- Nu, e ciudat.... zise Poirot.
- Vrei să spui că cei ce se sinucid lasă o scrisoare?
- Exact.
- De fapt, încă o dovadă că nu e sinucidere!
Plecă.
- Trebuie să-mi pun oamenii la treabă, acum. Mai bine mai merge pe jos și am ancheta-o pe domnişoara Plenderleith. Vii, Poirot?
Poirot părea încă fascinat de biroul de scris şi de obiectele de pe el.
El părăsi camera, dar la uşă ochii săi se întoarseră încă o dată spre tocul verde ca smaraldul.
2.
La capătul de jos al scării înguste o uşă dădea într-o sufragerie mare - de fapt fostele grajduri amenajate. În această cameră, ai cărei pereţi erau finisaţi cu un efect bătător la ochi şi pe care atârnau schiţe şi sculpturi în lemn stăteau două femei.
Una, într-un scaun lângă şemineu, cu mâna întinsă spre flacără, era o tânără cu părul negru, arătând ca o adevărată femeie de douăzeci şi şapte sau douăzeci şi opt de ani. Cealaltă, o femeie mai în vârstă, mai voluminoasă, care ţinea o sacoşă, se legăna şi vorbea, când cei doi bărbaţi intrară în cameră.
- Şi cum spuneam, domnişoară, aşa lovitură mi-a dat că aproape am căzut jos.Şi când te gândeşti că dimineaţa asta din toate dimineţile...
Cealaltă o întrerupse.
- Ajunge, doamnă Pierce. Aceşti domni sunt ofiţeri de poliţie, cred.
- Domnişoara Plenderleith? întrebă Japp, îndreptându-se spre ea.
Fata dădu din cap.
- Aşa mă cheamă. Aceasta este doamna Pierce, care vine în fiecare zi să ne facă menajul.
Nestăpânita doamnă Pierce izbucni din nou.
- Şi aşa cum îi spuneam domnişoarei Plenderleith, să văd că în dimineaţa aceasta, din toate dimineţile, pe sora mea, Louisa Maud, s-o apuce o criză şi eu sunt singurul ei ajutor şi, cum vă spuneam, sângele apă nu se face, şi m-am gândit că doamna Allen nu se va supăra, deşi nu-mi place să-mi dezamăgesc niciodată doamnele mele.
Japp interveni cu abilitate.
- Chiar aşa, doamnă Pierce. Acum, poate, îl duceţi pe inspectorul Jameson în bucătărie şi-i acordaţi o scurtă declaraţie.
După ce a scăpat de volubila doamnă Pierce, care plecă cu Jameson, turuind întruna, Japp şi-a îndreptat, din nou, atenţia spre fată.
- Sunt Inspectorul-şef Japp. Domnişoară Plenderleith, aş dori să ştiu tot ce-mi puteţi spune despre această treabă.
- Desigur. De unde să încep?
Avea o stăpânire de sine admirabilă. Nu se vedeau semne de supărare sau şoc, în afară de o rigiditate, aproape nefirească, de comportament.
- La ce oră aţi sosit în dimineaţa asta?
- Cred că puţin înainte de zece şi jumătate. Am văzut că doamna Pierce, bătrâna aia mincinoasă, nu era aici...
- I se întâmplă des?
Jane Plenderleith dădu din umeri.
- Cam de două ori pe săptămână apare la ora 12 sau nu vine de loc. Trebuie să vină la nouă. De fapt, așa cum spuneam, cam de două ori pe săptămână ori „vine când o taie capul” ori vreun membru al familiei e căzut la pat. Toate femeile astea de serviciu sunt așa - te lasă baltă din când în când. Totuși, e mai bună ca altele.
- O aveți de mult?
- De peste o lună. Cea dinainte punea mâna pe lucruri.
- Continuați, vă rog, domnișoară Plenderleih.
- Am plătit taxiul, mi-am adus înăuntru valiza și am căutat-o pe doamna P., n-am găsit-o așa că am urcat în camera mea. M-am aranjat puțin și, apoi, m-am dus la Barbara - doamna Allen - dar am găsit ușa încuiată. Am încercat clanța, am bătut, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am coborât și am sunat la poliție.
- Pardon! a strecurat Poirot, repede, o întrebare. Nu v-a trecut prin cap să încercați să forțați ușa - cu ajutorul unuia dintre șoferii din Mews, nu?
Ochii ei, de un vede cenușiu, s-au întors spre el cu răceală. Privirea ei păru să-l măsoare repede, aprobator.
- Nu, nu cred că m-am gândit la asta. Dacă se întâmplă ceva rău, mi se pare că cel mai nimerit este să chemi poliția.
- Atunci ați crezut - pardon, mademoiselle - că se întâmplase ceva rău?
- Desigur!
- Pentru că nu v-a răspuns nimeni când ați bătut la ușă? Dar, poate, prietena dumitale luase o tabletă de dormit sau așa ceva....
- Nu ia tablete de dormit.
Răspunsul era răstit.
- Sau ea ar fi putut lipsi de acasă și, înainte de plecare, a închis ușa?
- De ce s-o închidă? Oricum, mi-ar fi lăsat un bilețel.
- Și ea nu v-a.... lăsat un bilețel? Sunteți sigură de asta?
- Bineînțeles că sunt sigură. L-aș fi văzut imediat.
Rățoiala din tonul ei se accentuase.
Japp zise:
- N-ați încercat să vă uitați prin gaura cheii, domnișoară Plenderleih?
- Nu, spuse Jane Plenderleih gânditoare. Nu m-am gândit deloc la asta. Dar n-aș fi putut vedea nimic, nu? Pentru că cheia era înăuntru.
Privirea ei întrebătoare, inocentă a ochilor larg deschiși o întâlni pe a lui Japp.
- Ați făcut ce trebuia, desigur, domnişoară Plenderleith, zise Japp. Cred că nu aveţi vreun motiv să ştiţi că prietena dumitale avea de gând să se sinucidă?
- Oh, nu.
- Nu părea supărată sau... amărâtă de ceva?
Urmă o pauză — o pauză destul de lungă, înainte ca fata să răspundă.
- Nu.
- Ştiaţi că are pistol?
Jane Plenderleith dădu din cap că da.
- Da, îl cumpărase în India. Îl ţinea întotdeauna într-un sertar în camera ei.
- Hâm. Avea autorizaţie pentru el?
- Cred că da. Nu ştiu sigur.
- Acum, domnişoară Plenderleith, puteţi să-mi spuneţi tot ce ştiţi despre doamna Allen, de când o cunoaşteţi, ce rude are - totul, de fapt.
Jane Plenderleith încuviinţă.
- O cunosc pe Barbara de aproape cinci ani. Am întâlnit-o prima dată într-o călătorie în străinătate - în Egipt, mai precis. Se întorcea din India. Fusesem puţin la şcoala engleză din Atena şi-mi petreceam câteva săptămâni în Egipt, înainte de a mă întoarce acasă. Am făcut o croazieră pe Nil împreună. Ne-am împrietenit şi am descoperit că ne plăceam; pe vremea aceea, căutam pe cineva care să împartă cu mine un apartament sau o căsuță. Barbara era singură pe lume. Ne-am gândit că ne vom împăca împreună.
- Și v-ați împăcat? întrebă Poirot.
- Foarte bine. Fiecare dintre noi avea prietenii săi - Barbarei îi plăceau petrecerile; prietenii mei erau iubitori de artă. Probabil că s-a potrivit să fie mai bine așa.
Poirot dădu din cap afirmativ. Japp continuă:
- Ce știți despre familia doamnei Allen și despre viața ei, înainte de a vă întâlni?
Jane Plenderleith ridică din umeri.
- De fapt, nu ştiu prea multe. Cred că numele ei de domnişoară a fost Armitage.
- Despre soţul ei?
- Nu cred că era tipul cu care să te poţi lăuda. Cred că era beţiv, mi se pare că a murit după un an sau doi de la căsătorie. Au avut un copil, o fetiţă, dar a murit la trei ani. Barbara nu vorbea mult despre soţul ei. Cred că se căsătorise cu el în India, când avea vreo 17 ani. Apoi au plecat în Borneo sau într-un loc uitat de Dumnezeu, unde sunt trimişi cei cu apucături - dar, întrucât era un subiect dureros, nu mă refeream la el.
- Ştiţi dacă doamna Allen avea dificultăţi financiare?
- Nu, sunt sigură că n-avea.
- Nici datorii? Nimic de felul ăsta?
- Oh, nu! Sunt sigură că nu era amestecată în treburi de-astea.
- Mai e o întrebare pe care aş vrea să v-o pun — şi sper să nu vă supăraţi, domnişoară Plenderleith. Avea doamna Allen vreun prieten mai apropiat sau mai mulţi prieteni?
Jane Plenderleith răspunse cu răceală:
- Da, avea de gând să se căsătorească, dacă asta vă interesează.
- Cum se numeşte bărbatul cu care era logodită?
- Charles Laverton-West. Este membru al Parlamentului de pe undeva din Hampshire.
- Îl cunoaşte de mult timp?
- De peste un an.
- Şi de cât timp e logodită cu el?
- Două, nu, de aproape trei luni.
- Din câte ştiţi, s-au certat vreodată?
Miss Plenderleith dădu din cap că nu.
- Nu. Aş fi surprinsă dacă s-a întâmplat aşa ceva. Barbara nu era din fire certăreaţă.
- Când aţi văzut-o ultima oară pe doamna Allen?
- Vinerea trecută, înainte de a pleca în week-end.
- Doamna Allen a rămas în oraş?
- Da. Cred că urma să se întâlnească duminică cu logodnicul ei.
- Şi dumneata unde ai petrecut week-end-ul?
- La Laidells Hall, Laidells, Essex.
- Şi cum îi cheamă pe oamenii la care aţi stat?
- Domnul şi doamna Bentinck.
- Aţi plecat de la ei abia azi dimineaţă?
- Da.
- Trebuie să fi plecat foarte devreme!
- Domnul Bentinck m-a adus cu maşina. Pleacă devreme pentru că trebuie să ajungă în oraş la zece.
- Da.....
Japp dădu din cap de parcă ar fi încuviinţat. Răspunsurile domnişoarei Plenderleith fuseseră toate scurte şi convingătoare.
Poirot puse, la rândul său, o întrebare.
- Ce părere aveţi despre domnul Laverton-West?
Fata dădu din umeri.
- Contează?
- Nu, poate nu contează, dar aş vrea să vă cunosc părerea.
- Nu ştiu dacă am o părere bună sau proastă despre el. E tânăr - până în 3l-32 de ani - ambiţios, bun orator, vrea să se afirme.
- Astea-s părţile bune, şi cele slabe?
- Ei, bine, se gândi o clipă, două, domnişoara Plenderleith, după părerea mea, el este un om obişnuit, nu are idei prea originale şi e cam înfumurat.
- Astea nu-s defecte prea serioase, mademoiselle, zise Poirot, zâmbind.
- Sunteţi de altă părere?
Tonul ei era uşor ironic.
- Aşa ţi s-ar părea dumitale.
O privea cercetător şi o văzu puţin deconcertată. Continuă de unde rămăsese.
- Dar, pentru doamna Allen, nu erau, ea nu le observase!
- Aveţi perfectă dreptate. Barbara credea că e minunat - îl lua aşa cum se credea el.
Poirot spuse blând:
- Vă iubeaţi prietena?
Văzu că mâna i se încleştează pe genunchi, că strânse din maxilare şi, totuşi, răspunsul îl dădu pe un ton indiferent, lipsit de emoţie.
- Da, aşa e.
Japp zise:
- Încă un lucru, domnişoară Plenderleith. Voi două nu v-aţi certat? N-a fost nicio discuţie între dumneavoastră?
- Nici una.
- Nici în legătură cu logodna asta?
- Ah, nu. M-am bucurat că era aşa de fericită.
Urmă o scurtă pauză, apoi Japp zise:
- Din câte cunoaşteţi, doamna Allen avea duşmani?
De data asta trecu un timp bun până ca Jane Plenderleith să răspundă, şi când o făcu, tonul ei se schimbase foarte puţin.
- Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi prin duşmani?
- Oricine, de exemplu, care ar profita de pe urma morţii ei.
- Oh, nu, ar fi ridicol. Avea un venit foarte mic.
- Şi cine moşteneşte acest venit?
Vocea Janei Plenderleith păru uşor surprinsă când zise:
- Ştiţi, de fapt, nu am habar. N-aş fi surprinsă dacă aş şti. Adică, dacă şi-a făcut vreun testament.
- Nu avea duşmani în alt sens? trecu Japp, repede, la un alt aspect. Oameni care-i purtau pică?
- Nu cred că-i purta cineva pică. Era o fiinţă foarte blândă, dornică să placă totdeauna. Avea o fire într-adevăr dulce şi plăcută.
Pentru prima dată, vocea ei indiferentă se schimbă. Poirot încuviinţă cu bunăvoinţă.
Japp zise:
- Asta înseamnă că doamna Allen fusese bine dispusă în ultimul timp, că nu avea dificultăți financiare, era logodită și urma să se căsătorească și era fericită de logodna ei. Deci, nimic în lume nu ar fi făcut-o să se sinucidă. Așa e, nu?
După o tăcere de o clipă, Jane spuse:
- Da.
Japp se ridică.
- Scuzați-mă, trebuie să-i spun ceva inspectorului Jameson.
Ieși din cameră.
Hercule Poirot rămase tete-a-tete cu Jane Plenderleith.
3.
Pentru câteva minute s-a făcut liniște. Jane Plenderleith aruncă iute o privire scrutătoare la omul mic de statură, dar după aceea se uită în gol şi nu spuse nimic. Totuşi, conştiinţa prezenţei lui se exprima într-o anume tensiune nervoasă. Trupul ei stătea liniştit, dar nu era relaxat. Când, în cele din urmă, Poirot rupse liniştea, până şi sunetul vocii sale păru să-i dea o oarecare uşurare. Pe un ton obişnuit, agreabil îi puse o întrebare:
- Când ați făcu focul, domnișoară?
- Focul? Vocea ei părea vagă și absentă. Oh! Îndată ce am ajuns, dimineață.
- Înainte sau după ce ați ajuns sus?
- Înainte.
- Da, desigur.... Și era deja pregătit..... sau a trebuit să-l pregătiți?
- Era pregătit. A trebuit doar să-l aprind cu chibritul.
Se citea o ușoară nerăbdare în vocea ei. Sigur că ea se aşteptase ca el să facă conversaţie. Probabil că asta şi făcea. Oricum, el continuă să converseze pe un ton liniştit.
- Dar prietena dumitale... În camera ei, am observat că era numai un foc la soba de gaz?
Jane Plenderleith răspunse mecanic.
- Aceasta din bucătărie este singura sobă cu cărbuni pe care o avem, celelalte toate sunt cu gaz.
- Şi gătiţi la o sobă tot cu gaz?
- Cred că toată lumea face asta în zilele noastre.
- E adevărat. Se economiseşte mult mai multă muncă.
Scurtul dialog se opri. Jane Plenderleith lovi podeaua cu piciorul. Apoi spuse brusc:
- Omul ăla, Inspectorul-şef Japp, este considerat deştept?
- Este foarte serios. Da, este apreciat. Lucrează mult şi-şi dă toată silinţa şi foarte puţine lucruri îi scapă.
- Mă întreb... murmură fata.
Poirot o privi. Ochii săi păreau foarte verzi la lumina focului. Întrebă liniştit:
- Te-a şocat mult moartea prietenei dumitale?
- Teribil.
Vorbi cu o sinceritate spontană.
- Nu te-ai aşteptat, nu?
- Sigur că nu.
- Aşa că ţi s-a părut, poate, la început, că era imposibil... că nu se putea?
Tonul lui cald şi liniştit păru să sfarme apărarea Janei Plenderleith. Ea răspunse imediat, natural, fără încordare.
- Exact. Chiar dacă Barbara s-a sinucis, nu mi-o pot imagina să se omoare în felul acesta.
- Totuși, avea un pistol!
Jane Plenderleith făcu un gest a nerăbdare.
- Da, dar pistolul ăla era un.... Oh! un fleac. Ea fusese în atâtea locuri. Îl ținea din obișnuință.... nu cu vreo idee de a.... Sunt sigură de asta.
- Ah! Și de ce ești sigură de asta?
- Oh, din cauza lucrurilor pe care le-a spus.
- Ca de exemplu.....?
Vocea lui era foarte plăcută și prietenoasă. O conducea cu subtilitate.
- Ei, bine, de exemplu, am discutat despre sinucidere odată şi ea a spus că cea mai uşoară modalitate este să dai drumul la gaze, să acoperi toate ieşirile şi să te culci. Eu am spus că mă gândeam că ar fi imposibil - să stai lungită acolo şi să aştepţi. I-am spus că mai degrabă m-aş împuşca. Şi ea a spus nu, că nu s-ar putea împuşca niciodată. Îi era frică de cazul în care ar fi eşuat şi oricum, a spus ea, nu poate suferi pocnitura.
- Înţeleg, spuse Poirot. Ceea ce spui este ciudat. Pentru că, aşa cum tocmai mi-ai zis, e o sobă cu gaz în camera ei.
Jane Plenderleith se uită la el, uşor surprinsă.
- Da, a fost... Nu înţeleg, nu, nu pot să înţeleg, de ce nu a făcut-o în felul ăla.
Poirot clătină din cap.
- Da, pare... ciudat... cumva nenatural.
- Întreaga poveste nu pare naturală. Nu pot încă să cred că s-a sinucis. Trebuie să fie sinucidere?
- Mai e încă o posibilitate.
- Ce vreţi să spuneţi?
Poirot se uită drept la ea.
- Poate fi crimă.
- Oh, nu! Jane Plenderleith se cutremură. Oh, nu! Ce idee oribilă.
- Oribilă, poate, dar vă surprinde ca una imposibilă?
- Uşa era închisă pe dinăuntru. Fereastra la fel.
- Uşa era închisă, într-adevăr. Dar nimic nu indica dacă fusese închisă din interior sau pe dinafară. Ştiţi, cheia lipseşte.
- Dar, atunci - dacă lipseşte... Făcu o pauză de un minut, două. Atunci trebuie să fi fost închisă pe dinafară. Altfel, cheia ar fi undeva în cameră.
- Ah, ar putea fi. Camera nu a fost cercetată în amănunţime, după câte ştiu. Sau ar fi fost aruncată pe fereastra şi cineva ar fi putut s-o ia.
- Crimă! zise Jane Plenderleith. Cerceta posibilitatea, faţa ei negricioasă, inteligentă era dornică să pătrundă adevărul. Cred, cred că aveţi dreptate.
- Dar dacă a fost crimă ar trebui să existe un motiv. Cunoşti vreun motiv, mademoiselle?
Dădu încet din cap. Şi, totuşi, în pofida faptului că nega, Poirot avu din nou impresia că Jane Plenderleith ascundea ceva, în mod special. Uşa se deschide şi Japp intră.
Poirot se ridică.
- Tocmai i-am sugerat domnişoarei Plenderleith, spuse el, că moartea prietenei ei nu a fost sinucidere.
Japp se uită, pentru un moment, uimit. Îi aruncă o privire de reproş lui Poirot.
- E puţin cam devreme să spui ceva clar, remarcă el. Trebuie, întotdeauna, să luam în considerare toate posibilităţile, înţelegeţi. Deocamdată, astea-s toate datele.
Jane Plenderleith răspunse liniştită:
- Da.
Japp se îndreptă spre ea.
- Uite ce-i, domnișoară Plenderleith, ați mai văzut așa ceva înainte?
În palmă ținea ceva mic, oval, din email, albastru închis.
- Nu, niciodată.
- Nu este nici a dumitale, nici a doamnei Allen?
- Nu. Nu este un lucru pe care-l poartă de obicei o femeie, nu?
- Oh! Deci îl recunoașteți?
- Ei, bine, dar este foarte clar, nu? Că-i jumătate din butonul de la cămașa unui bărbat.
4.
- Tânăra aia-i cam încăpățânată, se plânse Japp.
Cei doi bărbați se aflau din nou în dormitorul doamnei Allen. Corpul neînsufleţit fusese fotografiat şi ridicat de acolo, iar omul care lua amprentele îşi făcuse treaba şi plecase.
- N-ar fi bine s-o tratăm ca pe o proastă, fu de părere Poirot. În mod hotărât, ea nu e proastă. E, de fapt, o tânără deosebit de inteligentă şi ca pabilă.
- Crezi că ea a făcut-o? întreba Japp, cu o rază momentană de speranţă. Ar fi putut, doar ştii. Trebuie să studiem alibiul ei. Vreo ceartă în legătură cu tânărul - acest înfloritor membru al parlamentului. Vorbeşte prea aspru despre el, cred. Sună fals. Ca şi cum, mai degrabă; ea ar fi îndrăgostită de el şi acesta ar fi refuzat-o. Ea e tipul care ar înlătura pe orcine dacă ar avea chef şi nu şi-ar pierde nici capul când ar face-o. Da, trebuie să-i cercetăm alibiul. Ni l-a spus foarte limpede şi, apoi, Essex-ul nu este foarte departe. O mulţime de trenuri. Sau o maşină rapidă. Merită să aflăm dacă s-a culcat cu o durere de cap, de exemplu, aseară.
- Ai dreptate, încuviinţă Poirot.
- În orice caz, continua Japp, ne duce de nas. Ei? N-ai simţit şi tu asta? Tânăra asta ştie ceva.
Poirot încuviinţă gânditor.
- Da, asta se poate vedea foarte clar.
- E întotdeauna o dificultate în aceste cazuri, se plânse Japp. Oamenii care-şi ţin gura, câteodată, au cele mai onorabile motive.
- Pentru care nu prea poţi să-i blamezi, prietene.
- Nu, dar ne îngreunează nouă treaba - mormăi Japp.
- Asta te forţează să-ţi pui în valoare întreaga ta ingeniozitate, l-a consolat Poirot. Apropo, ce se aude în legătură cu amprentele?
- Ei, bine, e clar că e vorba de crimă. Nici un fel de amprente pe pistol. Şterse înainte de a i-l plasa în mână. Chiar dacă a reuşit să-şi răsucească braţul pe după gât, într-un mod miraculos de acrobatic, ea nu ar fi putut trage cu pistolul fără să-l ţină în mână şi nu putea să-l şteargă după ce a murit.
- Nu, nu, cineva din afară este clar implicat.
- Altfel, amprentele sunt dezamăgitoare. Nici una pe clanţă. Nici una pe fereastră. Interesant, ce zici? O mulţime de amprente ale doamnei Allen, peste tot locul.
- A aflat Jamesson ceva?
- De la femeia de servici? Nu. Vorbeşte mult, dar, de fapt, nu ştie mai nimic. A confirmat faptul că Allen şi Plenderleith se împăcau bine. L-am trimis pe Jameson să facă cercetări în Mews. Trebuie să stăm de vorbă şi cu domnul Laverton-West, să aflăm unde a fost şi ce-a făcut noaptea trecută. Între timp, să ne uităm prin hârtiile ei.
...........................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu