...................................................................................
3.
- Ați ajuns acasă - adresa din Londra este Onslow Square, mi se pare - la ce oră?
- Nu prea ştiu exact.
- Unsprezece? Şi jumătate?
- Cam aşa ceva.
- Poate cineva v-a deschis.
- Nu, am cheia mea.
- V-aţi întâlnit cu cineva în timpul plimbării?
- Nu... de fapt, Inspectore-Şef, îmi displac foarte mult aceste întrebări.
- Vă asigur că este doar o chestie de rutină, domnule Laverton-West. Ştiţi, ele nu sunt personale.
Răspunsul păru să-l liniştească pe iritatul membru al Parlamentului.
- Dacă asta-i tot...
- Asta-i tot pentru moment, domnule Laverton-West.
- Să mă ţineţi la curent...
- Desigur, domnule. Apropo, să vi-l prezint pe domnul Hercule Poirot. Poate că aţi auzit de el!
Ochii domnului Laverton-West s-au aţintit cu interes asupra micului belgian.
- Da... da... am auzit de nume.
- Domnule, spuse Poirot, într-o manieră deodată foarte străină, credeţi-mă, inima îmi sângerează pentru dumneavoastră. Ce pierdere! Ce agonie trebuie să înduraţi! Cât de magnific englezii îşi ascund sentimentele! Îşi scoase tabachera. Permiteţi-mi... ah, e goală. Japp?
Japp se lovi peste buzunar şi clătină din cap.
Laverton-West îşi scoase propria tabacheră, murmură: ei, luaţi una de-a mea, domnule Poirot.
- Mulţumesc, mulţumesc. Omuleţul se servi.
- Aşa cum spuneţi, domnule Poirot, reluă celălalt, noi, englezii, nu facem paradă de emoţiile noastre. Buza de sus înţepenită - asta-i deviza noastră.
Se înclină către cei doi bărbaţi şi ieşi.
- Peşte împuţit, zise Japp dezgustat. Coţofană hoaţă! Fata aia Plenderleith avea dreptate totuşi, în legătură cu el. Deşi este un fel de tip care arată bine, s-ar putea descurca cu o femeie care n-are simţul umorului. Ce-a fost cu ţigara aia?
Poirot i-o înmână clătinând din cap.
- Egipteană. O calitate scumpă.
- Nu, nu merge. Păcat, dar n-am auzit niciodată de un alibi mai slab! De fapt, nici nu este un alibi... Ştii, Poirot, păcat că treaba nu s-a potrivit ca o mănuşă. Daca ea îi şantaja... E un tip ideal pentru şantaj, ar plăti ca un mieluşel! Oricât, numai să evite un scandal.
- Prietene, e foarte drăguţ să reconstruieşti cazul aşa cum ai vrea să fie, dar nu prea are legătură cu treaba noastră.
- Nu, Eustace este treaba noastră. Am ceva date despre el. Clar, este un tip infect.
- Apropo, ai făcut ce ţi-am sugerat cu domnişoara Plenderleith?
- Da. Aşteaptă o clipă, am să sun să aflu noutăţi.
Ridică receptorul telefonului şi vorbi.
După un scurt schimb de cuvinte, îl puse la loc şi se uită spre Poirot.
- O ştire despre lipsa totală de sentiment. A plecat să joace golf. Un lucru foarte drăguţ pe care-l faci când prietena ţi-a fost ucisă doar cu o zi în urmă.
Poirot scoase o exclamaţie.
- Acum ce mai e? întrebă Japp.
Dar Poirot murmura ca pentru sine.
- Desigur... desigur... evident... ce imbecil sunt, doar trebuia să-mi sară în ochi!
Japp spuse aspru:
- Termină cu mormăitul şi hai să mergem să ne ocupăm de Eustace.
Fu uluit când văzu zâmbetul radios de pe faţa lui Poirot.
- Desigur, cel mai bine e să ne ocupăm de el. Căci, ştii, acum cunosc totul, chiar totul!
8.
Maiorul Eustace i-a primit pe cei doi bărbați cu aerul sigur pe el, al unui om de lume.
Apartamentul său era mic, doar un pied a terre, cum a explicat el. Le-a oferit celor doi bărbați băuturi și când aceștia au refuzat și-a scos tabachera.
Japp și Poirot au acceptat câte o ţigară. Şi-au aruncat, pe furiş, o privire unul altuia.
- Văd că fumaţi ţigări turceşti, spuse Japp, în timp ce-şi învârtea ţigara între degete.
- Da. Îmi pare rău, preferaţi o ţigară obişnuită? Am una pe-aici pe undeva.
- Nu, nu, asta-i foarte bună pentru mine. Apoi se aplecă înainte, tonul i se schimbă. Poate vă imaginaţi, domnule maior Eustace, de ce am venit pe la dumneavoastră?
Celălalt clătină din cap. Maniera sa era de nonşalanţă. Maiorul Eustace era un bărbat înalt, chipeş, dar puţin cam necioplit. Faţa-i era uşor buhăită, cu ochi mici, vicleni care te înşelau în privinţa naturaleţei vesele a felului său de a fi.
Spuse:
- Nu, n-am nicio idee despre ce-l face pe un aşa grangur de Inspector-Şef să mă viziteze. Are vreo legătură cu maşina mea?
- Nu, nu e vorba de maşina dumitale. Cred că aţi cunoscut-o pe doamna Barbara Allen, domnule maior Eustace?
Maiorul se lăsă pe spate, scoase un nor de fum şi spuse cu o voce iluminată:
- Oh, deci asta era! Desigur, trebuia să fi ghicit. O treabă foarte tristă.
- Aţi auzit de ea?
- Am citit în ziarul de-aseară. Foarte rău.
- Cred că aţi cunoscut-o pe doamna Allen în India.
- Da, au trecut ceva ani buni de-atunci.
- L-aţi cunoscut şi pe soţul ei?
A urmat o pauză, doar de o fracţiune de secundă, iar în timpul acesteia ochii mici, umflaţi, i-au străfulgerat cu o privire iute pe cei doi oameni. Apoi răspunse:
- Nu, de fapt nu m-am întâlnit niciodată cu Allen.
- Dar cunoaşteţi ceva despre el?
- Am auzit că era pe cale de a deveni un şarlatan. Desigur, era numai un zvon.
- Doamna Allen nu a spus nimic?
- Niciodată nu vorbea despre el.
- Eraţi prieteni apropiaţi?
Maiorul Eustace ridică din umeri.
- Am fost prieteni vechi, ştiţi, prieteni vechi. Dar nu ne vedeam prea des.
- Dar aţi văzut-o în seara aceea? În seara de 5 noiembrie?
- Da, de fapt, am văzut-o.
- I-aţi făcut o vizită, cred.
Maiorul Eustace încuviință. Vocea sa avu o undă blândă, de regret.
- Da, mi-a cerut s-o sfătuiesc în legătură cu nişte investiţii. Desigur, îmi dau seama încotro bateţi - în ce dispoziţie era - chestii de-astea. Bine, într-adevăr, este foarte greu de spus. Felul ei de a fi părea destul de normal, dar era puţin nervoasă, dacă mă gândesc bine.
- Dar nu v-a dat de înţeles ce avea de gând să facă?
- Câtuşi de puţin. De fapt, când ne-am luat la revedere i-am spus că am s-o sun curând ca să mergem împreună la un spectacol.
- I-aţi spus că o s-o sunaţi? Acestea au fost ultimele dumneavoastră cuvinte?
- Da.
- Curios. Deţin informaţii că aţi spus cu totul altceva.
Eustace se schimbă la faţă.
- Bine, desigur, nu-mi pot aminti cuvintele exacte.
- După informaţiile mele aţi fi spus, de fapt: „Bine, gândeşte-te la asta şi anunţă-mă".
- Staţi, să văd, da, cred că aveţi dreptate. Nu este exact aşa. Cred că am îndemnat-o să mă anunţe când e liberă.
- Nu-i chiar acelaşi lucru, nu-i aşa? spuse Japp.
Maiorul Eustace ridică din umeri.
- Dragul meu, nu te poţi aştepta de la un om să-şi amintească, cuvânt cu cuvânt, ceea ce a spus într-o anumită ocazie.
- Şi ce a răspuns doamna Allen?
- A spus că o să mă sune. Asta-i, după câte-mi amintesc.
- Şi atunci aţi spus: „Bine. Pe curând".
- Probabil. Oricum, ceva de felul ăsta.
Japp spuse liniştit:
- Spuneţi că doamna Allen v-a cerut s-o sfătuiţi în legătură cu investiţiile sale. V-a încredinţat, din întâmplare, suma de două sute de lire, bani cash, ca să-i investiţi pentru ea?
Eustace se înroşi de tot la faţă. Se aplecă şi mârâi:
- Ce dracu vrei să spui cu asta?
- Vi i-a dat sau nu?
- Asta-i treaba mea, domnule Inspector-Şef.
Japp spuse liniştit:
- Doamna Allen a scos suma de două sute de lire cash, din banca ei. Unii bani erau în bancnote de cinci lire. Numerele acestora pot fi, desigur, găsite.
- Şi ce dacă mi i-a dat?
- Banii erau pentru investiţii sau era un şantaj, domnule maior Eustace?
- E o aluzie absurdă. Ce mai vreţi să insinuaţi?
Japp spuse în maniera sa cea mai oficială:
- Cred, domnule maior Eustace, că, ajunşi la acest punct, trebuie să vă întreb dacă doriţi să veniţi la Scotland Yard să daţi o declaraţie. Nu este, desigur, obligatoriu şi puteţi, dacă preferaţi, să-l chemaţi şi pe avocatul dumneavoastră.
- Avocat? Ce dracu să fac cu un avocat? Pentru ce mă învinuiţi?
- Fac cercetări asupra împrejurărilor morţii doamnei Allen.
- Doamne sfinte, omule, doar nu crezi... Cum, dar e o prostie! Uite ce e, ceea ce s-a întâmplat e următorul lucru: am trecut pe la Barbara pentru că aveam întâlnire...
- La ce oră a fost asta?
- Pe la nouă şi jumătate, aş zice. Ne-am aşezat şi am discutat...
- Aţi fumat?
- Da, şi am fumat. E ceva rău în asta? întrebă maiorul bătăios.
- Unde a avut loc conversaţia?
- În salon. La stânga uşii de la intrare. Am stat de vorba destul de amical, aş zice. Am plecat cu puţin înainte de zece şi jumătate. Am rămas un minut pe prag pentru ultimele câteva cuvinte...
- Ultimele cuvinte, precis, murmură Poirot.
- Cine eşti dumneata, aş vrea să ştiu? se întoarse Eustace spre el, şuierând cuvintele. Vreun tip de străin dat dracului! Ce ai de obiectat?
- Sunt Hercule Poirot, spuse omuleţul cu demnitate.
- Nu-mi pasă nici dacă eşti statuia lui Achile. Aşa cum vă spun, Barbara şi cu mine ne-am despărţit destul de amical. M-am dus cu maşina direct la Far East Club. Am ajuns acolo la 11 fără 25 de minute şi m-am dus direct în camera unde se joacă cărţi. Am stat acolo şi am jucat bridge până la 1h 30'. Acum, digeraţi chestia asta.
- Nu diger chestii de-astea, spuse Poirot. Aveţi un alibi frumuşel.
- Trebuie să fie un tip încuiat, oricum! Acum, domnule, se uită spre Japp, sunteţi satisfăcut?
- Aţi rămas în salon tot timpul vizitei?
- Da.
- N-aţi urcat în budoarul doamnei Allen?
- Nu, cum vă spun. Am stat în camera aceea şi n-am ieşit din ea.
Japp se uită la el, pe gânduri, un minut sau două. Apoi spuse:
- Câte perechi de butoni aveţi?
- Butoni? Butoni? Ce are asta de-a face cu...?
- Nu sunteti, desigur, obligat să răspundeţi la întrebare.
- Să răspund? Nu mă deranjează să răspund. N-am nimic de-ascuns. Îmi cer scuze. Ăştia sunt... Îşi întinse braţele.
Japp observă că erau de aur cu platină şi încuviinţă.
- Şi-i mai am pe-ăştia.
Se ridică, trase un sertar şi scoţând o cutiuţă, o deschise şi i-o vârî, brutal, lui Japp, sub nas.
- Un design foarte frumos, spuse Inspectorul-Şef. Văd că unul e spart - o bucăţică de email sărită.
- Şi ce-i cu asta?
- Nu vă amintiţi când s-a întâmplat, nu-i aşa?
- Acum o zi, două, nu mai mult.
- V-ar surprinde dacă aţi auzi că asta s-a întâmplat când aţi vizitat-o pe doamna Allen?
- De ce nu s-ar fi întâmplat? N-am negat că am fost acolo. Maiorul vorbi cu un aer superior. Continua să-şi dea aere, să joace rolul omului, chipurile, indignat, dar mâinile-i tremurau.
Japp se aplecă şi zise apăsat:
- Da, dar bucăţica din buton n-a fost găsită în salon. A fost găsită sus, în budoarul doamnei Allen - acolo, în camera unde a fost ucisă şi unde un bărbat a stat şi a fumat acelaşi tip de ţigări pe care le fumaţi.
„Glonţul" fiind tras, Eustace căzu pe spate în scaun. Ochii săi se uitau de la unul la altul. Prăbuşirea bătăiosului şi apariţia laşului nu erau o privelişte prea plăcută.
- N-aveţi nicio dovadă împotriva mea. Vocea sa era aproape un tânguit. Vreţi să mă încolţiţi... Dar n-o puteţi face. Am un alibi... Nu m-am mai întors în apropierea casei în noaptea aceea...
Poirot vorbi la rândul său.
- Nu, nu v-aţi mai întors în apropierea casei... Nu mai era nevoie... Pentru că, probabil, doamna Allen era deja moartă când aţi plecat.
- E imposibil, imposibil.... Era în ușă, mi-a vorbit.... Oamenii trebuie s-o fi auzit, s-o fi văzut....
Poirot zise încet:
- V-au auzit pe dumneavoastră vorbind cu ea.... și pretinzând că o să așteptați răspunsul ei și că, apoi veți mai vorbi.... Ăsta-i un truc vechi.... Oamenii trebuie să fi presupus că ea era acolo, pentru că ei nu au putut spune nici dacă ea purta o rochie de seară sau nu, nici menționa în ce culoare era îmbrăcată.....
- Dumnezeule, nu e adevărat, nu e adevărat....
Tremura acum, se prăbuși....
Japp se uită la el cu dezgust. Rosti crispat:
- Trebuie să vă cer, domnule, să veniți cu mine.
- Mă arestați?
- Reținut pentru cercetări - așa o s-o formulăm.
Tăcerea fu întreruptă de un oftat prelung, zguduitor. Vocea disperată a maiorului Eustace, care-și dăduse mai devreme aere, se făcu auzită:
- Sunt pierdut....
Hercule Poirot își frecă mâinile și zâmbi vesel. Părea că se amuză.
9.
- Ce fain s-a făcut boabe, a spus Japp, într-o manieră profesională, mai târziu, în ziua aceea.
El și Poirot mergeau cu mașina pe Brompton Road.
- Știa că vânătoarea s-a terminat, zise Poirot, cu un aer absent.
- Avem o mulțime împotriva lui, zise Japp. Două sau trei porecle diferite, o afacere trucată cu un cec și o afacere foarte frumușică când a stat la Ritz și şi şi-a zis Colonel de Bathe. A înşelat o jumătate de duzină de negustori din Piccadilly. Îl reţinem pentru învinuirea asta deocamdată, până ce elucidăm întreagă această afacere. Ce ţi-a venit să ne repezim la ţară, bătrâne?
- Amice, o afacere trebuie elucidată cum se cuvine. Totul trebuie explicat. Sunt în căutarea misterului de care vorbeai. „Misterul Micii Genţi".
- „Misterul genţii" - aşa i-am spus - dar nu a disparut, după câte ştiu.
- Aşteaptă, mon ami.
Maşina intra pe Mews. La uşa cu nr. 14, Jane Plenderleith tocmai cobora dintr-un mic Austin 7. Purta costum de golf. Ea îi conduse. Japp o urmă în salon. Poirot a rămas un minut sau două în hol, murmurând ceva cam aşa:
- C'est embetant - ce greu să scapi de mânecile astea.
După o clipă-două intră şi el în salon, fără pardesiu, dar Japp îşi ţuguie buzele sub mustaţă. El auzise scârţâitul foarte slab al unei uşi care se deschidea la dulap.
Japp îi aruncă lui Poirot o privire întrebătoare şi celalalt îi confirmă imperceptibil din cap.
- Nu o să te reţinem, domnişoară Plenderleith, spuse Japp grăbit. Am venit numai să te întrebăm daca ai putea să ne spui numele avocatului doamnei Allen.
- Avocatul ei? Fata dădu din cap. Nici nu ştiu dacă a avut vreunul.
- Bine, dar când ea a închiriat casa asta cu dumneata, cineva trebuie să fi scris actul!
- Nu, nu cred asta. Vedeţi, eu am luat casa; actul e pe numele meu. Barbara îmi plătea jumătate din chirie. Era ceva doar de formă.
- Înţeleg. Oh! Bine, atunci cred că n-avem nimic altceva de făcut.
- Îmi pare rău că nu pot să vă ajut, spuse Jane politicoasă.
- Nu contează prea mult. Japp se întoarse spre ușă. Ați jucat golf?
- Da. Roși. Cred că asta vi se pare cam lipsit de inimă. Dar de fapt sunt cam dărâmată, să stau aici în casa asta. Am simţit că trebuie să ies şi să fac ceva, să mă obosesc, altfel m-aş fi sufocat!
Vorbea cu însufleţire.
Poirot spuse repede:
- Vă înţeleg, mademoiselle. Vă înţeleg cât se poate de bine, e cât se poate de natural. Să stai în casa asta şi să te gândeşti... nu, n-ar fi plăcut.
- E bine că înţelegeţi, spuse Jane scurt.
- Faceţi parte dintr-un club?
- Da, joc la Wentworth.
- A fost o zi plăcută, spuse Poirot. Păcat că au mai rămas puţine frunze în pomi. Acum o săptămână pădurile erau magnifice.
- A fost destul de frumos azi.
- Bună ziua, domnişoară Plenderleith, spuse Japp politicos. O să vă înştiinţez când e ceva clar. De fapt am reţinut un om suspect.
- Ce om?
Ea se uită la ei curioasă.
- Pe maiorul Eustace.
Ea aprobă din cap şi se întoarse, aplecându-se să aprindă focul cu un chibrit.
- Ei bine? zise Japp în timp ce maşina dădea colţul străzii Mews.
Poirot rânji.
- A fost destul de simplu. Cheia era în uşă de data asta.
- Şi?
Poirot zâmbi.
- Eh bien, crosele de golf dispăruseră...
- Desigur. Fata nu e o proastă, orice ar fi. A mai dispărut ceva?
Poirot dădu din cap.
- Da, prietene - micuţa geantă.
Maşina acceleră sub piciorul lui Japp.
- A dracului treabă! zise el. Ştiam eu că era ceva. Dar ce dracu e? Am cotrobăit în geanta aia peste tot.
- Bietul meu Japp, dar e, cum ai spune „evident dragul meu Watson".
Japp îi aruncă o privire exasperată.
- Unde mergem? întreba el.
Poirot îşi consultă ceasul.
- Încă nu e ora patru. Cred că am putea ajunge la Wentworth înainte de a se întuneca.
- Crezi că ea într-adevăr a fost acolo?
- Cred că da. Ea ştia că am putea face cercetări. Oh, da, cred că vom descoperi că a fost acolo.
Japp mormăi.
- Oh, bine, haide. El şi-a deschis drum cu dexteritate prin trafic. Totuşi ce are de-a face această geantă cu crima nu pot să-mi imaginez. Nu văd câtuşi de puţin c-ar avea de-a face cu ea.
- Exact, prietene, sunt de acord cu tine... nu are nimic de-a face cu ea.
- Atunci de ce... Nu, spune-mi! Ordinea şi metoda şi totul a fost frumos elucidat! Ei, bine, e o zi frumoasă.
Maşina mergea cu viteză. Au sosit la clubul de golf din Wentworth puţin după ora patru şi jumătate. Nu era mare aglomeraţie acolo, căci era o zi din timpul săptămânii.
Poirot se duse direct la șeful băieților care însoțesc jucătorii de golf, şi-i ceru crosele de golf ale domnişoarei Plenderleith. Ea va juca a doua zi pe un traseu diferit, a explicat el. Şeful ridică vocea şi un băiat căută nişte crose de golf aflate într-un colţ. În cele din urmă, scoase un sac care purta iniţialele J.P.
- Mulţumesc, spuse Poirot. Plecă, apoi se întoarse degajat şi întrebă: v-a lăsat şi o mică geantă, da?
- Astăzi nu, domnule. Poate că a lăsat-o la club.
- A fost astăzi aici?
- O, da, am văzut-o.
- Ce băiat a însoţit-o ca să-i ducă mingile şi bastoanele, ştiţi? Ea şi-a pierdut o geantă şi nu-şi poate reaminti unde a avut-o ultima dată.
- N-a luat nici un băiat. A venit aici şi a cumpărat două mingi. Tocmai îşi scotea nişte lucruri. Cred că avea atunci o geantă mică în mână.
Poirot plecă după ce-i mulţumi. Cei doi bărbaţi făcură înconjurul clubului. Poirot rămase un moment admirând vederea.
- E frumos, nu-i aşa, pinii întunecaţi... şi apoi lacul. Da, lacul...
Japp îi aruncă repede o privire.
- La asta te gândeşti, nu-i aşa?
Poirot zâmbi.
- Cred că e posibil ca cineva să fi văzut ceva. Aş trece imediat la anchete, dacă aş fi în locul tău.
10.
Poirot se trase înapoi câțiva pași, cu capul aplecat ușor într-o parte în timp ce cerceta aranjamentul din cameră. Un scaun aici, altul dincolo. Da. Era foarte drăguț. Și acum suna soneria.... acesta trebuie să fie Japp.
Omul de la Scotland Yard intră ca o vijelie.
- Ai avut dreptate, bătrâne! Drept de la botul calului. O tânără a fost văzută ieri aruncând ceva în lacul de la Wentworth. Din răspunsuri descrierea corespunde Janei Plenderleith. Am reuşit s-o pescuim fără mare dificultate. O mulţime de trestie pe acolo.
- Şi era?
- Era exact geanta! Dar de ce, în numele Domnului? Bine, mă depăşeşte! Nimic înăuntru, nici măcar revistele. De ce o tânără, să presupunem sănătoasă, ar dori să arunce o geantă atât de scumpă într-un lac... ştii, m-am întrebat toată noaptea pentru că nu i-am putut găsi şpilul.
- Mon pauvre Japp! Dar nu trebuie să te necăjeşti. Iată răspunsul că vine: tocmai a sunat soneria.
George, valetul ireproşabil al lui Poirot, a deschis uşa şi a anunţat: domnişoara Plenderleith.
Fata intră în cameră, cu aerul ei obişnuit de completă siguranţă de sine. Îi salută pe cei doi bărbaţi.
- V-am cerut să veniţi aici, a explicat Poirot. Staţi aici, vă rog şi tu aici, Japp, pentru că am anumite veşti să vă dau.
Fata se aşeză. S-a uitat de la unul la altul. Şi-a scos pălăria şi a aşezat-o lângă ea, nerăbdătoare.
- Bine, zise ea. Maiorul Eustace a fost arestat.
- Îmi închipui că aţi văzut asta în ziarul de dimineaţă?
- Da.
- Deocamdată el este învinuit de o neregulă minoră, continua Poirot. Între timp noi strângem dovezi în legătură cu crima.
- A fost crimă, atunci?
Fata a întrebat asta cu nerăbdare.
Poirot dădu din cap.
- Da, zise el. A fost crimă. Distrugerea cu premeditare a unei fiinţe umane de către o altă fiinţă umană.
Ea se cutremură puţin.
- Nu, murmură ea. Sună oribil când o spuneţi astfel.
- Da, dar este oribilă.
Făcu o pauză, apoi zise:
- Acum, domnişoară Plenderleith, am să vă spun cum am ajuns la adevărul acestei afaceri.
Ea se uită de la Poirot la Japp. Acesta din urmă zâmbea.
- El are metodele sale, domnişoară Plenderleith. Îl tachinez, ştiţi! Cred că vom asculta ce are să spună.
Poirot începu.
- După cum ştiţi, mademoiselle, am sosit cu prietenul meu, la locul crimei, în dimineaţa de şase noiembrie. Am intrat în camera unde fusese găsit cadavrul doamnei Allen şi am fost izbit imediat de câteva detalii semnificative. Ştiţi, în camera aceea erau lucruri cu totul ciudate.
- Continuaţi, spuse fata.
- Pentru început, spuse Poirot, era miros de fum de ţigară.
- Cred că exagerezi aici, Poirot, zise Japp, n-am mirosit nimic.
Poirot se întoarese brusc spre el.
- Exact. Nu ai mirosit a fum stătut. Nici eu. Şi asta era foarte, foarte, straniu, pentru că uşa şi fereastra erau amândouă închise şi în scrumiera de acolo erau mucurile a nu mai puţin de zece ţigări. Era ciudat, foarte ciudat că odaia în loc să miroasă, aşa cum trebuie, era perfect aerisită.
- Deci la asta vrei să ajungi! oftă Japp. Întotdeauna trebuie să ajungi la lucruri pe căi atât de întortocheate.
- Sherlok Holmes al tău a făcut la fel. El a atras atenţia, îţi aminteşti, spre incidentul curios cu câinele din timpul nopţii... şi răspunsul la asta a fost că nu a existat niciun incident curios. Câinele n-a făcut nimic în timpul nopţii. Dar să continui:
- Următorul lucru care mi-a atras atenţia a fost un ceas de mână purtat la încheietura stângă.
- Ce-i cu asta?
- Nimic deosebit în legătură cu asta, dar se afla la mâna dreaptă; acum, din experienţa mea, se obişnuieşte mai mult ca un ceas să fie purtat la mâna stângă.
Japp ridică din umeri. Înainte de a putea vorbi, Poirot se grăbi să adauge:
- Dar, aşa cum spui, nu-i nimic foarte clar în legătură cu asta. Unii oameni preferă să şi-l poarte la mâna dreaptă. Şi acum ajung la ceva într-adevăr interesant... ajung, prieteni, la biroul de scris.
- Da, am ghicit, spuse Japp.
- Era într-adevăr foarte ciudat, foarte neobişnuit! Pentru două motive. Primul motiv era că ceva lipsea de pe birou.
Jane Plenderleith vorbi:
- Ce lipsea?
Poirot se întoarse spre ea.
- O foaie de sugativă, mademoiselle. Blocul de sugativă avea la început o foaie curată, neatinsă.
Jane ridică din umeri.
- Zău, domnule Poirot, oamenii rup câteodată o foaie prea mult folosită!
- Da, dar ce fac cu ea? O aruncă în coșul de hârtii, nu-i așa? Dar nu era în coșul de hârtii. M-am uitat.
Jane Plenderleith părea neliniștită.
- Deoarece fusese probabil aruncată cu o zi înainte. Foaia era curată, fiindcă Barbara nu scrisese nicio scrisoare în ziua aceea.
- Nu se poate să se fi întâmplat așa, mademoiselle. Pentru că doamna Allen a fost văzută ducându-se la cutia poştală în seara aceea. De unde faptul că ea trebuie să fi scris scrisori. Ea nu putea să scrie în camera de jos - nu erau materiale de scris. E puţin probabil că s-ar fi dus în camera dumitale să le scrie. Atunci ce s-a întâmplat cu foaia de sugativă pe care a folosit-o la scrisorile ei? Este adevărat că oamenii, câteodată, aruncă lucruri în foc în loc să le pună în coşul de hârtii, dar era numai un foc de gaz în cameră şi focul de jos nu fusese aprins în ziua precedentă, din moment ce mi-ai spus că totul fusese pregătit, înainte de a-l aprinde cu chibritul.
Făcu o pauză.
- O mică problemă curioasă. M-am uitat peste tot, în coşurile de hârtii, în lada de gunoi, dar nu am putut găsi o foaie de sugativă folosită... şi asta mi s-a părut foarte important. Părea ca şi cum cineva sustrăsese, în mod deliberat, acea foaie de sugativă. De ce? Pentru că era scris ceva pe ea, care s-ar fi putut uşor citi ţinând-o la o oglindă. Dar a fost şi cel de-al doilea lucru curios în legătură cu biroul. Japp, poate îţi reaminteşti, în mare, aranjamentul de pe el? Sugativa şi călimara în centru, port-creioanele în stânga, calendarul şi tocul cu peniţa în dreapta. Eh bien? Nu vezi? Îţi aminteşti că am controlat peniţa - era numai pentru ornament - nu fusese folosită. Ah! Tot nu înţelegi? Repet. Sugativa, în centru, port-creioanele în stânga, în stânga, Japp. Dar nu se obişnuieşte să găseşti port-creioanele la dreapta, la îndemână pentru mâna dreaptă? Acum înţelegi, nu? Port-creioanele în stânga, ceasul de mână la mâna dreaptă, sugativa luată şi altceva adus în cameră - scrumiera cu mucuri de ţigară! Camera aia era aerisită şi mirosea a curat, Japp, o cameră în care fereastra fusese deschisă, nu închisă toată noaptea... Şi mi-am închipuit o scenă.
Se răsuci şi se opri în faţa Janei.
- Despre dumeneata, madmoiselle, sosind cu taxiul, plătind, alergând sus pe scări, strigând poate „Barbara"... şi deschizi uşa şi-ţi găseşti prietena zăcând moartă cu pistolul în mâna ei - mâna stângă, natural, de vreme ce este stângace - şi tot din cauza asta glontele i-a intrat prin partea stângă a capului. Se afla o notă care vă este adresată. Vă mărturiseşte ce a împins-o să-şi curme viaţa. Îmi imaginez că a fost o scrisoare foarte înduioşătoare... O femeie tânără, blândă, nefericită, înpinsă, prin şantaj, să-şi ia viaţa... Cred că, pe dată, v-a străfulgerat ideea. Era fapta unui anumit bărbat. Să fie pedepsit, pedepsit pe deplin şi aşa cum trebuie! Luaţi pistolul, îl ştergeţi şi-l puneţi în mâna dreaptă. Luaţi biletul şi rupeţi foaia de sugativă pe care se imprimase scrisul. Coborâţi, aprindeţi focul şi le aruncaţi pe amândouă în foc. Apoi duceţi sus scrumiera, ca să alimentaţi iluzia că doi oameni au stat acolo de vorbă - şi mai duceţi sus şi un fragment de email de la un buton de pe jos. Este o găselniţă şi vă aşteptaţi să dea sens lucrurilor. Apoi, închideţi fereastra şi încuiaţi uşa. Nu trebuie să fie nicio bănuială că aţi intrat în cameră. Poliţia trebuie să vadă exact cum este, aşa că nu căutaţi ajutor pe Mews, ci sunaţi direct la poliţie. Şi aşa se întâmplă. Vă jucaţi rolul ales cu judecată şi sânge rece. La început refuzaţi să spuneţi ceva, dar, cu inteligenţă, sugeraţi dubii în privinţa sinuciderii. Apoi, sunteţi gata să ne puneţi pe urmele maiorului Eustace... Da, mademoiselle, a fost inteliget: o crimă inteligentă - pentru că asta este de fapt. Presupusa crimă a maiorului Eustace.
Jane Plenderleith sări în picioare.
- Nu era crimă, era dreptate. Omul acela a vânat-o pe biata Barbara până a omorât-o! Era atât de bună şi de neajutorată. Ştiţi, biata fată s-a încurcat cu un bărbat în India, când a ieşit prima dată în societate. Avea numai şaptesprezece ani şi el era un bărbat căsătorit, cu mulţi ani mai în vârstă decât ea. Apoi a avut un copil. L-ar fi putut da la un orfelinat, dar nu a vrut să audă de aşa ceva. S-a refugiat într-un loc pentru un timp şi, apoi, s-a întors sub numele de doamna Allen. Mai târziu, copilul a murit. S-a întors aici şi s-a îndrăgostit de Charles - coţofana aia care-şi dă atâtea aere! Îl adora şi el se simţea flatat. Dacă el ar fi fost un altfel de om aş fi sfătuit-o să-i spună totul. Dar aşa cum era situaţia, i-am spus să-şi ţină gura. De fapt, nimeni nu ştia nimic de treaba aia, în afară de mine. Şi, apoi, a apărut acel al naibii de Eustace! Ştiţi restul. El a început s-o tapeze sistematic de bani, dar abia în acea ultimă seara, ea şi-a dat seama că îl expunea şi pe Charles riscului unui scandal. Odată căsătorită cu Charles, Eustace ar fi găsit-o exact în postura în care şi-o dorea - căsătorită cu un om bogat, cu oroare de orice scandal! După ce Eustace a plecat cu banii pe care ea îi dăduse, a rămas şi s-a gândit la asta. Apoi a urcat şi mi-a scris o scrisoare. Spunea că-l iubeşte pe Charles şi nu putea trai fără el, dar că de dragul său nu trebuie să se căsătorească cu el. Scria că găsise cea mai bună soluţie de ieşire.
Jane îşi dădu capul pe spate.
- Şi vă miraţi că am făcut ce am făcut? Şi staţi şi numiţi asta crimă!
- Pentru că este crimă. Vocea lui Poirot era sobră. Crima poate, câteodată, fi justificată, dar crima-i crimă. Sunteţi credincioasă şi inteligentă - priviţi adevărul în faţă, mademoiselle! Prietena dumneavoastră a murit, în ultimă instanţă, pentru că nu a avut curajul de a trăi. Ne poate părea rău pentru ea. Ne poate fi milă de ea. Dar faptul rămâne - actul a fost al ei - nu al altuia.
Se opri.
- Şi dumneavoastră? Omul ăla este acum în închisoare, va executa o sentinţă pentru alte fapte. Doriţi într-adevăr, cu toata voinţa voastră, să distrugeţi viaţa - viaţa, gândiţi-vă - a unei fiinţe umane?
Ea îl privea. Ochii i se întunecară. Deodată murmura:
- Nu. Aveţi dreptate. Nu vreau asta.
Apoi, întorcându-se pe călcâie, ieşi repede din odaie. Uşa din afara se trânti...
Japp fluieră prelung, foarte prelung.
- Ei, bine, să fiu al dracului! zise el.
Poirot se aşeză şi îi zâmbi cu amabilitate. A trecut mult timp înainte ca tăcerea să fie spartă. Apoi, Japp zise:
- Nu crimă deghizată în sinucidere, ci sinucidere făcută să pară crimă.
- Da, şi făcută foarte inteligent. Nimic exagerat.
Japp spuse deodată:
- Dar geanta? Ce legătură are cu asta?
- Dar, dragul meu, dragul meu prieten, ţi-am spus deja că nu are nici o legătură.
- Atunci, de ce?
- Crosele de golf, crosele de golf, Japp. Ele erau ale unei persoane stângace. Jane Plenderleith şi le ţinea la Wentworth. Ele erau crosele Barbarei Allen. Nu e de mirare că fata a priceput, aşa cum zici, când am deschis dulapul. Întregul său plan s-ar fi dus de râpă. Dar ea este isteaţă, ea şi-a dat seama că, pentru o clipă, se trădase. Ea a văzut că noi am observat. Aşa că face cel mai bun lucru pe care îl crede sub presiunea momentului. Încearcă să ne atragă atenţia asupra unui obiect greşit. Se referă la o geantă şi spune „e a mea". Eu... ea a venit cu mine în dimineaţa asta. Deci, nu poate să aibă nicio legătură. Şi, aşa cum a sperat, porneşti pe o pistă greşită. Pentru acelaşi motiv, când pleacă în ziua următoare ca să scape de crosele de golf, continuă să folosească geanta ca pe o - să zicem - momeală!
- Momeală. Vrei să spui că scopul ei real era....?
- Gândește-te prietene. Unde este cel mai bun loc să scapi de un sac cu crose de golf? Nu le poţi arde şi nici nu le poţi pune într-o ladă de gunoi. Dacă le laşi undeva îţi sunt returnate. Domnişoara Plenderleith le-a dus la un club de golf. Ea le lasă acolo, la club, în timp ce-şi scoate nişte lucruri din propriul său sac şi apoi pleacă cu un băiat care îi cară mingile şi crosele. Fără îndoială, la intervale bine alese, rupe câte una în două şi-o aruncă în vreo groapă adâncă şi termină prin a arunca şi sacul gol. Dacă cineva găseşte vreo crosă de golf ruptă, ici şi colo, asta nu ar suscita bănuieli. Se ştie că oamenii îşi rup şi-şi aruncă crosele când sunt în stare de exasperare extremă din cauza jocului! De fapt, ăsta-i tipul de joc! Dar, din moment ce-şi dă seama că acţiunile ei sunt încă urmărite, ea aruncă acea momeală folositoare, geanta, într-o manieră oarecum spectaculoasă, în lac - şi aceasta, prietene, este adevărul „Misterului Micii Genţi".
Japp se uită la prietenul său câteva clipe în tăcere. Apoi se ridică, îl bătu pe umăr şi izbucni în râs.
- Nu-i prea rău pentru un câine surd la vânătoare! Pe cuvântul meu, ai luat frişca! Haide să plecăm. Luăm masa împreună?
- Cu plăcere, prietene, dar nu vreau frişcă, în schimb, vreau o omletă cu ciuperci, friptură de vacă, mazăre a la francaise pentru ca să meargă o băutură bună.
- Du-mă tu, spuse Japp.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu