PROLOG
Ce cauți, prieten vechi?
După atîţia ani petrecuţi departe, te-ai întors
Cu idolii cărora li te-ai închinat
Sub ceruri străine
Prea departe de ţinuturile tale.
GIORGIOS SEFERIS
1.
Aproape toți credeau că erau tată și fiu.
Au traversat țara cu întreruperi, rătăcind nu prea hotărâți înspre sud-vest, într-un Citroen vechi, evitând, când puteau, autostrăzile. S-au oprit în trei locuri înainte de a ajunge la destinaţie: întâi la Rhode Island, unde bărbatul înalt şi brunet a lucrat într-o fabrică de textile; apoi în Youngstown, Ohio, unde a muncit trei luni pe o rampă de asamblare a tractoarelor; şi, în cele din urmă, într-un orăşel californian lângă graniţa cu Mexicul, unde a lucrat la o staţie de benzină şi a reparat maşini străine, bucurîndu-se de un succes care pentru el însuşi a fost surprinzător şi satisfăcător.
Oriunde s-ar fi oprit, cumpăra un ziar din Portland, Maine, intitulat Press-Herald, în care căuta articole referitoare la un orăşel din sudul statului Maine, numit Jerusalem's Lot şi la zonele învecinate. Din când în când erau şi asemenea articole.
În timpul petrecut în camerele de hotel, înainte de ajunge la Central Falls, Rhode Island, creionase schiţa unui posibil roman, pe care o expediase agentului său literar. Se bucurase de oarecare succes, ca romancier, în urmă cu un milion de ani, într-o vreme când întunericul încă nu-i acoperise viaţa. Agentul a dus schiţa la ultimul său editor, care şi-a exprimat un interes politicos, însă nu şi dorinţa de a-i oferi o sumă în avans pentru cartea care ar fi urmat să fie scrisă. „Te rog" şi „mulţumesc" încă nu costă nimic, i-a spus băiatului, în timp ce rupea în bucăţi scrisoarea agentului. A spus-o fără prea multă amărăciune şi s-a apucat totuşi să scrie romanul.
Băiatul nu vorbea prea mult. Chipul său era permanent încordat, iar ochii îi erau întunecați - de parcă ar fi scurtat mereu un orizont interior sumbru. În bufetele şi la staţiile de benzină unde opreau, era politicos şi nimic mai mult. Părea că nu doreşte să-l scape din ochi pe bărbatul cel înalt şi devenea nervos chiar şi atunci când acesta se ducea doar până la toaletă. Refuza cu încăpăţânare să vorbească despre oraşul cu numele Jerusalem's Lot, deşi, din când în când, bărbatul încerca să aducă subiectul în conversaţie. Şi nici nu voia să se uite la ziarele din Portland pe care, uneori, bărbatul le lăsa intenţionat în jur.
Când cartea a fost terminată, locuiau într-o căsuţă pe plajă, departe de autostradă şi obişnuiau să înoate deseori în Pacific. Apele lui erau mai calde decât ale Atlanticului; şi mai prietenoase. Nu aveau amintiri. Băiatul a început să se bronzeze.
Deși aveau bani suficienți să-și poată permite trei mese zdravene pe zi şi un acoperiş solid deasupra capului, bărbatul începuse deja să se simtă deprimat şi să aibă îndoieli dacă viaţa pe care o duceau era o viaţă bună. Îi dădea lecţii băiatului; şi băiatul părea a nu simţi lipsa unui sistem educaţional organizat (căci era inteligent şi studios, aşa cum fusese şi bărbatul la vremea lui). Însă nu credea că refuzul de a discuta problemele legate de Salem's Lot îi făceau vreun bine băiatului. Uneori, noaptea, ţipa în somn şi arunca păturile pe jos.
Sosi o scrisoare de la New York. Agentul bărbatului cel înalt punea că editura Random House îi oferea 12.000 de dolari în avans şi că era aproape sigură lansarea festivă a cărţii. Era în regulă?
Era.
Bărbatul își abandonă slujba de la stația de benzină și, împreună cu băiatul, a trecut granița.
2.
Los Zapatos, denumire care înseamnă „pantofii" (nume ce îi făcea, fără nici un motiv, plăcere bărbatului) era un sătuc aşezat nu departe de ocean. Nu prea erau turişti pe acolo. Drumul de acces nu era bun. Satul nu avea ieşire la ocean (trebuia să mergi cinci mile înspre vest ca să ajungi la el) şi nici nu existau locuri istorice de interes. De asemenea, cârciuma era infestată cu gândaci negri şi singura curvă din zonă era o mama-mare de cincizeci de ani.
Afară, acum din Statele Unite, o liniște aproape nepământeană se pogorâse asupra vieţilor lor. Pe cer zburau puţine avioane, nu existau şosele cu taxă de intrare şi nimeni nu avea maşini electrice de tuns iarba (şi nici nu-şi dorea să aibă vreuna) pe o rază de o sută de mile. Aveau un aparat de radio, dar acesta emitea numai zgomote lipsite de sens; programele de ştiri erau toate în limba spaniolă, pe care băiatul începuse s-o înţeleagă, dar care era - şi va fi întotdeauna - de nedesluşit pentru bărbat. Toată muzica difuzată părea a fi numai operă. Uneori, noaptea, reuşeau să prindă un post de muzică pop din Monterey, întrerupt de accentele turbate ale lui Wolfman Jack, însă transmisia un era deloc una din cele mai bune. Singurul motor pe care îl auzeau în jur era cel al tractorului străvechi, cu înfățișare ciudată, al unui țăran din sat. Când bătea vântul, puteau auzi zgomotul lui stins, ca un sughiț neregulat, ca un spirit neliniștit. Își scoteau apa din fântână cu găleata.
O dată sau de două ori pe lună (și nu întotdeauna împreună) ) luau parte la slujba ţinută în bisericuţa din localitate. Nici unul nu înţelegea ceremonia, dar se duceau totuşi. Câteodată bărbatul moţăia în căldura sufocantă, legănat de ritmurile egale şi cunoscute şi de vocile care psalmodiau. Într-o duminică băiatul ieşi pe prispa şubredă din spatele casei, unde bărbatul lucra la un nou roman şi îi spuse şovăitor că a vorbit cu preotul despre posibilitatea de a intra în sânul bisericii. Bărbatul îl aprobă şi apoi îl întrebă dacă ştie suficient de bine limba spaniolă pentru a urma cursurile. Băiatul răspunse că nu crede că acesta ar putea fi un impediment.
O dată pe săptămână bărbatul făcea un drum de patruzeci de mile ca să cumpere ziarul din Portland, Maine, care întotdeauna era vechi de cel puţin o săptămînă şi uneori era îngălbenit cu urină de câine. La două săptămâni după ce băiatul îl anunţase despre intenţiile sale, a descoperit un articol referitor la Ssalem's Lot şi la un oraş din Vermont, numit Momson. În articol se menţiona şi numele bărbatului cel înalt.
Lăsă ziarul la vedere, fără să nutrească vreo speranță că băiatul l-ar fi citit. Articolul îl tulbura din mai multe motive. Nu se terminase încă în Salem's Lot. Așa se părea.
O zi mai târziu, băiatul se apropie de el cu ziarul în mână, împăturit în așa fel încât să poată fi observat titul:
Oraș fantomă în Maine?
- Mi-e frică, spuse.
- Și mie îmi este, răspunse bărbatul cel înalt.
3.
ORAȘ FANTOMĂ ÎN MAINE?
- de John Lewis -
Reporter la Press-Herald
JERUSALEM'S LOT - Jerusalem's Lot este un orăşel situat la est de Cumberland şi la 20 de mile nord de Portland. Nu este primul oraş din istoria Americii care să sece, pur şi simplu şi apoi să dispară şi probabil că nici nu va fi ultimul, însă cazul lui este unul din cele mai ciudate întâlnite până acum. Oraşele fantomă sunt obişnuite în sud-vestul american, unde comunităţile se dezvoltau aproape peste noapte în jurul zăcămintelor bogate de aur şi argint şi apoi dispăreau la fel de iute, când filonul de minereu seca, lăsând în urmă-le magazine şi hoteluri şi baruri pustii, care putrezeau în gol în liniştea nesfârşită a deşertului.
În New England, singurul caz asemănător cu abandonarea misterioasă a oraşului Jerusalem's Lot, sau Salem's Lot, cum îl numesc deseori localnicii, pare a fi fost cel al unui orăşel din Vermont, Momson. În vara lui 1923, Momson a secat şi a dispărut, iar toţi cei 312 locuitori au dispărut o dată cu el. Mai există casele şi câteva clădiri din central comercial al oraşului, însă nu au mai fost locuite din vara aceea, de acum cincizeci şi doi de ani. Din unele case a fost scos mobilierul, dar majoritatea sunt încă mobilate, de parcă, în mijlocul activităţilor cotidiene, a bătut un vânt mare şi a suflat toţi oamenii de acolo. Într-una din case fusese pusă masa pentru cină, având chiar în centrul ei o vază cu flori de multă vreme uscate. În alta, în dormitorul de la etaj, paturile erau făcute, de parcă oamenii de acolo tocmai s-ar fi pregătit de culcare. În magazinul local, un cupon de stofă mucegăită a fost descoperit pe tejghea, iar preţul de 1,22 $ fusese înregistrat la casă. În casa de bani, cercetătorii au găsit 50 de dolari, neatinşi.
Celor din regiune le place să distreze turiștii făcând aluzii la faptul că orașul este bântuit de stafii - și că acesta, zic ei, este motivul pentru care a rămas nelocuit. Un motiv mai plauzibil este acela că Momson este situat într-un colţ uitat al statului, departe de orice drum principal. Nimic din acest oraş nu îl deosebeşte de o sută de alte oraşe - desigur, cu excepţia dispariţiei subite a locuitorilor săi.
Cam același lucru poate fi spus și despre Jerusalem's Lot. La recensământul din 1970, Salem's Lot avea 1.319 locuitori, o creştere de 67 de suflete în cei zece ani trecuţi de la recensământul anterior. Este o aşezare întinsă, confortabilă, numită pe scurt, Lot, de foştii săi locuitori, unde aproape niciodată nu s-a întâmplat ceva ieşit din comun. Singurul lucru despre care discutau bătrânii adunaţi periodic în parc şi în jurul focului din Piaţa Agricolă Crossen, era Focul din '51, când un chibrit aruncat la întâmplare a declanşat cel mai mare incendiu din istoria statului.
Dacă cineva voia să-și petreacă liniștit anii de pensie într-un orășel la țară, unde nimeni nu se amesteca în treburile altuia şi unde cel mai important eveniment era tombola cu prăjituri organizată de Asociaţia Doamnelor, atunci Lot ar fi fost cea mai bună alegere. Din punct de vedere demografic, recensământul din 1970 a indicat o structură cunoscută atât sociologilor, cât şi oricărui vechi locuitor al oricărui orăşel din statul Maine: mulţi bătrâni, destui săraci şi mulţi tineri care părăseau oraşul cu diploma în buzunar şi nu se mai întorceau vreodată.
Dar, acum mai bine de un an, ceva neobișnuit a început să se petreacă în Jerusalem's Lot. Oamenii au început să dispară. Bineînţeles că cea mai mare parte din aceştia nu au dispărut în adevăratul sens al cuvântului. Fostul şerif al oraşului, Parkins Gillespie, locuieşte în Kittery, împreună cu sora lui. Charles James, proprietarul staţiei de benzină de peste drum de farmacie, conduce acum un atelier de reparaţii în Cumberland. Pauline Dickens s-a mutat în Los Angeles şi Rhoda Curless lucrează la Misiunea Sfântului Matei din Portland. Lista "nedispariţiilor" ar mai putea continua.
Ce este extrem de ciudat în legătură cu acești oameni descoperiți, este reticența - sau incapacitatea - lor unanimă de a vorbi despre Jerusalem's Lot şi despre ce s-a întâmplat acolo, dacă, într-adevăr, s-a întâmplat ceva.
Parkins Gillespie s-a uitat indiferent la mine, şi-a aprins o ţigară şi a zis: „Pur şi simplu am hotărât să plec".
Charles James pretinde că a fost obligat să plece, deoarece afacerea lui s-a stins o dată cu oraşul.
Pauline Dickens, care a fost ani de zile chelneriţă la Excellent Cafe nu a răspuns scrisorii pe care i-am trimis-o. Iar domnişoara Curless refuză să rotească vreun cuvânt despre Salem's Lot.
Unele din dispariţii pot fi explicate prin supoziţii şi puţină muncă de cercetare.
Lawrence Crockett, agentul imobiliar din localitate, care a dispărut împreună cu soţia şi fiica lui, a lăsat în urmă-i un număr de afaceri şi tranzacţii de terenuri îndoielnice, inclusiv o operaţiune hazardată referitoare la o bucată de teren din Portland, pe care se construieşte acum Portland Mall şi Centrul Comercial.
Soţii Royce McDougall, aflaţi de asemenea printre cei dispăruţi, îşi pierduseră băieţelul la începutul acelui an, aşa că nu mai era nimic care să-i reţină în oraş. Ar putea fi oriunde. Şi alţiipot fi incluşi în această categorie.
Teoria Şefului Poliţiei Statale, Peter McFee sună astfel: „Am luat urma multor oameni din Jerusalem's Lot - însă acesta nu este singurul oraş din Maine de unde au dispărut locuitorii. De exemplu, Royce McDougall a plecat după ce a împrumutat bani de la o bancă şi două companii financiare... după părerea mea, era o pasăre de noapte, care s-a hotărât să iasă un timp la iveală. Într-una din zile, anul acesta sau la anul, va folosi una din cărţile de credit pe care le are în portofel şi cei de la departamentul de repunere în posesie vor ateriza pe el cu ambele picioare o dată. În America, persoanele dispărute sunt la fel de banale ca şi plăcinta cu cireşe. Trăim într-o societate motorizată. Oamenii îşi pun totul la bătaie şi se mută o dată la doi-trei ani. Câteodată uită să lase adresa unde s-au mutat. Mai ales pungaşii.”
Și totuși, în ciuda cuvintelor încăpățânate și practice ale Căpitanului McFee, există încă în Jerusalem's Lot întrebări la care nu s-a răspuns. Au dispărut şi Henry Petrie, împreună cu soţia şi fiul său, iar domnul Petrie, director al Companiei de Asigurări Prudential, nu este ceea ce am numi un pungaş. Antreprenorul de pompe funebre din oraş, bibliotecarul din oraş şi cosmeticianul din oraş se află şi ei în dosarul celor cu adresa necunoscută. Şi lista este tulburător de lungă.
În orașele învecinate a început deja campania de zvonuri, care constituie întotdeauna preludiul legendei. Se spune că Salem's Lot este bântuit de stafii. Se mai spune că uneori se pot vedea lumini colorate care se rotesc în jurul liniilor de înaltă tensiune care intersectează oraşul, şi dacă ai emite ipoteza că locuitorii din Lot au fost răpiţi de un OZN, nimeni nu ar râde. S-a mai vorbit şi despre un „sabat negru" al unor tineri care practicau magia neagră şi, poate, au atras mânia lui Dumnezeu Însuşi asupra oraşului care poartă numele celui mai sfânt oraş din Ţara Sfântă.
Alţii, cu înclinaţii mai puţin supranaturale, au amintit de tinerii „dispăruţi" în regiunea Houston, Texas, cu trei ani în urmă şi care au fost apoi descoperiţi în nişte gropi comune înspăimântătoare.
Dacă vizitaţi Salem's Lot, vă puteţi da seama că aceste speculaţii sunt mult exagerate. Nici un magazin nu mai este deschis. Ultimul care şi-a închis porţile în ianuarie a fost farmacia şi dugheana de mărunţişuri a lui Spencer. Magazinul Agricol al lui Crossen, fierăria, magazinul de mobilă al lui Barlow şi Straker, cafeneaua Excellent şi chiar clădirea care adăpostea birourile municipalităţii au uşile acoperite cu scânduri. Noua şcoală elementară este goală şi la fel este şi liceul, construit în 1967 şi în care învăţau copii din trei oraşe.
Mobilierul şi cărţile au fost mutate în localuri convenabile din Cumberland, în urma unui referendum care a avut loc în celelalte oraşe din zonă, însă se pare că nici un copil din Salem's Lot nu va veni la cursuri atunci când va începe noul an şcolar. Nu mai există niciun copil; ci doar magazine părăsite, case abandonate, peluze cu iarba neîngrijită, străzi şi alei pustii.
Poliţia statului ar dori să localizeze sau, măcar, să primească veşti şi de la alţi locuitori ai oraşului: John Groggins, pastor al Bisericii Metodiste din Jerusalem's Lot; Părintele Donald Callahan, preot în parohia bisericii Sfântul Andrei; Mabel Werts, văduvă, care deţinea funcţii importante în cadrul bisericii şi în comunitate; soţii Lester şi Harriet Durham, care lucrau împreună la Fabrica de Ţesături Gates; Eva Miller, proprietăreasa pensiunii din oraş...
4.
La două luni după apariția acestui articol, băiatul a fost primit în sânul bisericii. S-a spovedit pentru prima oară și a mărturisit totul.
5.
Preotul satului era un bătrân cu părul alb și cu chipul acoperit de o rețea de riduri. Pe obrazul bronzat, ochii îi străluceau surprinzător de lacomi şi plini de viaţă. Erau ochi albaştri, irlandezi. Când bărbatul cel înalt sosi acasă la el, preotul stătea pe prispă şi bea ceai. Un alt bărbat, îmbrăcat în costum, cu aspect de orăşean, se afla alături, în picioare. Părul acestuia era pieptănat cu cărare pe mijloc şi pomădat, într-o manieră care amintea de fotografiile-portret din 1890.
Acesta din urmă rosti cu o voce înțepată:
- Sunt Jesus de la rey Munoz. Părintele Gracon m-a rugat să traduc, căci dânsul nu ştie engleza. Părintele Gracon a făcut un mare serviciu familiei mele, despre care nu am libertatea să vorbesc. De asemenea, buzele mele sunt mute şi în privinţa problemei pe care doreşte să o discute acum. Sunteţi de acord?
- Da.
Strânse mâna lui Munoz și apoi pe cea a lui Gracon. Gracon răspunse în spaniolă și surâse. Nu mai avea decât cinci dinți în gură, însă surâsul îi era luminos și vesel.
- Întreabă: Vreți o ceașcă cu ceai? Este ceai verde. Foarte răcoritor.
- Minunat. Mulțumesc.
După schimbul de amabilități, preotul spuse:
- Băiatul nu este fiul dumneavoastră.
- Nu.
- Spovedania lui a fost foarte ciudată. De fapt, de când sunt preot, nu am mai auzit niciodată o spovedanie mai ciudată.
- Nu mă mir.
- A plâns, spuse Părintele Grason, sorbindu-și ceaiul. Un plâns profund și cutremurător, venit din străfundurile sufletului. Trebuie să vă pun întrebarea pe care această confesiune a stârnit-o în inima mea?
- Nu, spuse bărbatul cel înalt, pe un ton neutru. Nu trebuie. Spune adevărul.
Grason dădea din cap încă înainte de a fi tradus Munoz, iar trăsăturile chipului său căpătaseră o expresie gravă. Se aplecă înainte, cu mâinile prinse între genunchi şi vorbi mult timp. Munoz îl asculta foarte atent, nelăsând nici una din emoţii să i se oglindească pe faţă. Când preotul isprăvi, Munoz spuse:
- Zice că în lumea asta există multe lucruri stranii. Cu patruzeci de ani în urmă, un ţăran din El Graniones i-a adus o şopârlă care ţipa ca o femeie. A văzut un bărbat cu stigmate, semnele pasiunii Domnului nostru, şi acestui om îi curgea sânge din mâini şi picioare în Vinerea Patimilor. Spune că acesta este un lucru îngrozitor, un lucru al întunericului. Este important pentru dumneata şi pentru băiat. Mai ales pentru băiat. Îl roade pe dinăuntru. Spune...
Gracon mai rosti câteva cuvinte:
- Te întreabă dacă înțelegi ce ai făcut în acest Nou Jerusalem.
- Jerusalem's Lot, spuse bărbatul cel înalt. Da, înţeleg.
Gracon vorbi din nou.
- Te întreabă ce ai de gând să faci.
Bărbatul cel înalt clătină foarte încet din cap.
- Nu știu.
Gracon vorbi iarăși:
- Spune că se va ruga pentru voi.
6.
O săptămână mai târziu se trezi din coșmar scăldat în sudoare și îl strigă pe băiat.
- Mă întorc, spuse.
Băiatul păli.
- Poți să vii cu mine? îl întrebă bărbatul.
- Mă iubești?
- Da. Doamne Dumnezeule, da.
Băiatul izbucni în plâns și bărbatul îl cuprinse strâns în brațe.
7.
Și totuși, nu mai putea să adoarmă. Chipuri cunoscute, şi totuşi necunoscute stăteau la pândă în umbre, învolburându-se înspre el ca nişte siluete acoperite de zăpadă; şi când vântul suflă, izbind creanga unui copac de acoperiş, sări din pat.
Jerusalem's Lot.
Închise ochii, îi acoperi cu un braţ şi toate amintirile îi reveniră clare în minte. Aproape că putea să vadă press-papier-ul din sticlă, un glob în interiorul căruia se stârneşte un viscol minuscul, dacă îl scuturi.
Salem's Lot.....
Partea I.
CASA LUI MARSTEN
Niciun organism viu nu poate exista vreme îndelungată, păstrându-și în același timp facultățile mentale, în condiţii de realitate absolută; există teorii conform cărora chiar şi ciocârliile şi greierii visează.
Hill House (Casa dintre Dealuri), nebună, stătea singură pe dealurile ei, păstrând întunericul înlăuntru-i; stătea acolo de optzeci de ani şi s-ar fi putut să mai stea încă optzeci. În ea, pereţii se ridicau înalţi şi drepţi, cărămizile se îmbinau uniform, duşumelele erau rezistente, şi o mână înţeleaptă zăvorise uşile; numai tăcerea stăpânea lemnul şi piatra Casei dintre Dealuri şi orice ar fi fost ceea ce rătăcea prin ea, rătăcea în solitudine.
SHIRLEY JACKSON
Stafiile din Casa dintre Dealuri
CAPITOLUL UNU
BEN (I)
1.
După ce a trecut de Portland, îndreptându-se înspre nord pe autostradă, Ben Mears a început să simtă fiorii deloc neplăcuţi ai emoţiei. Era 5 septembrie 1975, şi vara dădea ultimul ei mare bal. Copacii erau o explozie verde, albastrul cerului înalt era blând şi dulce. La marginea oraşului Falmouth a văzut doi băieţi pe un drumeag paralel cu calea ferată, cu undiţele puse pe umeri, aidoma unor carabine.
Trecut pe prima bandă, încetini viteza la minimum admis pe autostradă şi începu să caute cu privirea orice i-ar fi putut stârni amintirile. La început nu descoperi nimic, apoi încercă să se întărească în faţa dezamăgirii aproape sigure ce avea să urmeze.
Aveai şapte ani atunci. Asta înseamnă că apele au mai curs încă douăzeci şi cinci de ani pe sub pod. Locurile se schimbă. Ca şi oamenii.
Pe atunci nu exista încă autostrada 295, cu patru benzi de circulație. Dacă voiai să ajungi la Portland de la Lot, trebuie să mergi pe Șoseaua 12 până la Falmouth, apoi pe Șoseaua 1. Vremea mergea înainte.
Încetează cu tâmpeniile.
Însă era greu să înceteze. Era greu să înceteze când....
Din senin apăru o motocicletă mare care vâjâi pe lângă el, pe banda de depăşire. O conducea un puşti îmbrăcat în tricou. In spatele lui, o fată cu jachetă din pânză roşie şi ochelari uriaşi de soare cu lentile din oglindă. I-au tăiat calea puţin cam prea rapid, iar el a reacţionat pripit, apăsând cu putere pedala de frână şi acţionând claxonul cu ambele mâini. Motocicleta a accelerat, râgâind fum albăstriu din ţeava de eşapament, iar fata făcu înspre el cunoscutul gest tandru cu degetul mijlociu ridicat.
Acceleră și el, dorindu-și să fumeze o țigară. Mâinile îi tremurau ușor. Motocicleta aproape că nu se mai vedea acum, atât de repede mergea. Puştii. Puştii ăştia afurisiţi. Amintirile încercau să-l năpădească, amintiri de dată mai recentă. Le respinse. Nu mai condusese o motocicletă de doi ani. Şi avea de gând nici să nu mai conducă una vreodată.
Cu coada ochiului surprinse o sclipire roşie în stânga drumului şi, când privi într-acolo, se simţi cuprins de un val de bucurie. Recunoscuse locul. Hambarul mare şi roşu se înălţa pe un deal deasupra unui câmp cu trifoi; şi hambarul avea acoperişul vopsit în alb - chiar de la distanţa aceasta putea desluşi cum razele soarelui se strecurau prin braţele sfârlezei de vânt instalate pe acoperişul alb. Fusese acolo şi încă mai era acolo şi acum. Părea neschimbată. Poate că totul va fi bine. Apoi, copacii au ascuns privirii şi hambarul şi acoperişul cel alb şi girueta.
Când autostrada intră în Cumberland, tot mai multe locuri începură să-i pară cunoscute. Traversa râul Royal, unde pescuise păstrăvi şi ştiuci mici în copilărie. Trecu pe lângă un pâlc de copaci printre ramurile cărora surprinse imagini fragmentare ale satului Cumberland. Mai departe se zărea- turnul de apă al Cumberland-ului, cu uriaşa lozincă pictată pe el: „Păstraţi statul Maine nepoluat". Mătuşa Cindy obişnuia să spună că sub această lozincă ar trebui scris şi: „Faceţi donaţii". Emoţiile de la început îl cuprinseră din nou şi acceleră, căutând din priviri semnul. Şi acesta apăru, după alte cinci mile, sclipind cu litere verzi, fosforescente:
ŞOSEAUA 12 - JERUSALEM'S LOT - CUMBERLAND
Pe neașteptate, întunericul puse stăpânire pe gândurile lui, înăbușindu-i veselia, așa cum nisipul înăbușă flăcările.
CASA LUI MARSTEN
Asemenea schimbări bruște ale stării sale de spirit deveniseră ceva obişnuit de când (mintea-i încercă să rostească numele Mirandei, însă nu îi îngădui) se întâmplase tragedia şi ştia cum să le evite, însă bezna de acum pogorâse asupra lui cu o putere atât de sălbatică, încât îl năucise.
Ce făcea acum, întorcându-se într-un oraș unde locuise patru ani, pe vremea când era copil, şi încercând să recapete ceva pierdut în mod irevocabil? Ce magie anume se putea aştepta să recâştige mergând pe drumurile pe care mersese odinioară, în copilărie, drumuri care probabil că acum erau asfaltate şi îndreptate, iar copacii de pe margini au fost tăiaţi şi trotuarele sunt acoperite cu cutii goale de bere aruncate de turişti? Magia dispăruse, fie ea albă sau neagră. Se isprăvise totul în acea noapte, când a pierdut controlul motocicletei şi atunci a apărut camionul galben care se apropia se apropia tot mai tare, apoi ţipătul soţiei sale, Miranda, retezat brusc, când...
Ieșirea de pe autostradă s-a ivit pe partea dreaptă și, o clipă, se gândi să treacă pe lângă ea, să-și continue drumul spre Chamberlain sau Lewiston, să se oprească undeva să mănânce şi apoi să se întoarcă, să plece înapoi. Însă unde anume înapoi? Acasă? Ridicol. Dacă exista pentru el aşa ceva, atunci aici era. Chiar dacă numai pentru patru ani în trecut, aici era acasă.
Semnaliză, reduse viteza Citroenului și urcă pe rampă. Ajuns în vârful ei, unde rampa autostrăzii se îmbina cu Șoseaua 12 (care în apropierea oraşului devenea Jointer Avenue), ridică ochii înspre linia orizontului. Ceea ce a văzut acolo îl făcu să apese pedalele de frână cu ambele picioare. Citroenul se cutremură din toate încheieturile şi se opri.
Copacii, înseosebi pini şi molizi, se ridicau în valuri blânde înspre est, părând a se aglomera pe cer, atât cât puteai cuprinde cu prjvirea. Oraşul nu se putea vedea de aici. Numai copacii şi, departe, unde aceşti copaci atingeau cerul, acoperişul ţuguiat al Casei lui Marsten.
Se holbă fascinat la ea. Emoții contradictorii îi traversau chipul cu iuțeală ceidoscopică.
- Încă aici, murmură. Dumnezeule!
Își privi brațele. Piele i se făcuse ca de găină.
2.
Ocoli intenționat orașul, intrând în Cumberland și apoi întorcându-se în Salem's Lot prin vest, pe Burns Road. Deja era uimit observând cât de puţine lucruri se schimbaseră aici. Erau câteva case noi pe care nu şi le amintea; chiar la intrarea în oraş apăruse circiuma lui Dell şi două cariere de piatră noi. Mulţi dintre buştenii de esenţă tare fuseseră aruncaţi acolo. Însă vechiul semn de tinichea care indica drumul spre groapa de gunoi a oraşului era încă la locul lui, iar strada, nepavată încă, era plină de hârtoape şi urme adânci de roţi, şi, printr-o spărtură în frunzişul copacilor, se putea vedea Schoolyard Hill, unde pilonii Centralei de Electricitate a statului Maine se înşirau de la nord-vest spre sud-est. Ferma Griffen mai era încă acolo, doar hambarul fusese mărit.
Se întreba dacă îşi mai îmbuteliau şi vindeau laptele. Simbolul fusese o vacă surâzătoare desenată sub marca: „Lapte extraordinar de la Fermele Griffen!" Zîmbi. Îşi înmuiase fulgii de porumb în mult lapte din acesta în căsuţa mătuşii Cindy.
O luă la stânga, pe Brooks Road, trecu pe lângă porţile din fier forjat şi zidul scund din piatră care înconjura Cimitirul Harmony Hill, apoi coborî panta abruptă şi urcă pe partea cealaltă - partea cunoscută sub numele de Marsten's Hill.
În vârf, drumul nu mai era străjuit de copaci. La dreapta se putea vedea orașul - era prima oară acum când Ben îl cuprindea cu privirea. La stânga, casa lui Marsten. Opri și coborî din mașină.
Iarba neîngrijită crescuse în curtea din față, acoperind dalele vechi, mâncate de geruri, care duceau la pridvor. Greierii ţiuiau în ea, iar lăcustele săreau, descriind parabole dezordonate.
Casa domina oraşul. Uriaşă, complicat construită şi dărăpănată. Ferestrele îi fuseseră acoperite cu şipci bătute la întâmplare, dându-i, astfel, aspectul sinistru al tuturor caselor vechi, care au fost mult timp nelocuite. Vopseaua fusese decolorată de vreme, casa fiind îmbrăcată acum într-un cenuşiu uniform. Furtunile smulseseră multe din ţigle şi zăpada spărsese colţul de vest al acoperişului principal, care avea acum un aspect prăbuşit, cocârjat. Un semn ciuntit de trecere interzisă era bătut în cuie pe stâlpul din partea dreaptă.
Simţi o dorinţă puternică să păşească pe poteca acoperită cu iarbă, , pe lângă greierii şi lăcustele care ar fi făcut tumbe pe lângă pantofii lui, să urce în pridvor şi să privească printre scândurile bătute la întâmplare peste ferestre. Să arunce o privire în hol sau în camera din faţă. Poate chiar să încerce uşa. Şi, dacă nu era încuiată, să intre.
Înghiţi greu şi se holbă la casă, hipnotizat, aproape. Casa se holbă înapoi la el cu o indiferenţă imbecilă.
Să mergi pe coridor, în nări cu mirosul de tencuială umedă şi tapet mucegăit, iar şoarecii să se zbenguiască prin ziduri. Trebuie să mai fie încă o mulţime de boarfe împrăştiate pe acolo şi ai putea să iei ceva, un presse-papier, poate, şi să-l pui în buzunar. Apoi, la capătul coridorului, în loc să mergi înainte, în bucătărie, poţi să faci la stânga şi să urci scările, zgâriind cu picioarele varul care s-a cernut din tavan de-a lungul anilor. Erau paisprezece trepte, exact paisprezece. Însă cea din vârf era mai mică, de parcă ar fi fost special adăugată pentru a evita numărul nefast. Ajuns sus, te afli pe un coridor mai mic şi priveşti spre uşa închisă de la capătul lui. Şi dacă te îndrepţi spre ea, în timp ce priveşti parcă din afară cum uşa se apropie de tine şi devine tot mai mare, îţi poţi întinde mâna spre clanţa din argint, lipsită de luciu.....
Se îndepărtă de casă iar printre buzele întredeschise îi scăpă un şuierat uscat. Nu încă. Poate mai târziu, însă nu acum. Acum era suficient să ştie că totul mai era încă acolo. Şi că l-a aşteptat, îşi puse mâinile pe capota maşinii şi privi oraşul. Acolo putea afla cine se ocupa de Casa lui Marsten şi ar putea, eventual, să o închirieze. Şi-ar putea amenaja biroul în bucătărie, iar dormitorul, în salonaşul din faţă. Însă nu va urca la etaj.
Decât dacă era absolut necesar.
Se urcă în maşină, o porni şi începu să coboare dealul, spre Jerusalem's Lot.
CAPITOLUL DOI
SUSAN (I)
1.
Stătea pe o bancă în parc, când îşi dădu seama că fata îl observa cu atenţie. Era foarte drăguţă. Părul blond şi-l ţinea prins cu o eşarfa din mătase. Citea o carte, însă alături de ea se aflau un caiet de schiţe şi ceva care semăna cu un creion de cărbune. Era marţi, 16 septembrie, prima zi de şcoală şi parcul se golise ca prin farmec de elementele mai gălăgioase. Rămăseseră doar câteva mame cu bebeluşii lor, câţiva bătrâni, aşezaţi lângă monumentul eroilor din război şi fata aceasta de pe banca din umbra pestriţă a unui ulm bătrân şi noduros.
Ea ridică ochii şi îl văzu. Pe chip i se aşternu o expresie de de uimire şi îndoială. Se uită la cartea pe care o ţinea în mâini; privi la el din nou şi dădu să se ridice; se răzgândi; se ridică; se aşeză iarăşi.
Se ridică el şi se îndreptă spre ea, tot cu o carte în mână, un western broşat.
- Bună, spuse amabil. Ne cunoaştem?
- Nu, zise ea. Adică, eşti Benjamin Mears, aşa-i?
- Aşa-i.
Îşi arcui sprâncenele.
Ea începu să râdă nervos, fără să-i întâlnească decât în treacăt privirea, în încercarea de a descifra barometrul intenţiilor lui. Era evident că nu era obişnuită să stea de vorbă cu bărbaţi străini în parc.
- Am crezut că văd o stafie.
Ridică volumul e care îl ţinea în poală. El observă că pe partea opusă cotorului, paginile purtau ştampila „Biblioteca Publică - Jerusalem's Lot". Cartea era Air Dance, al doilea roman al său. Ea îi arătă fotografia lui pe supracopertă, fotografie veche deja de patru ani. Chipul său avea trăsături adolescentine şi era înfiorător de serios - ochii erau două diamante negre.
- Din asemenea începuturi lipsite de importanţă se nasc dinastiile, spuse el.
Deşi era o remarcă glumeaţă, aruncată la întâmplare, cuvintele au răsunat straniu, ca o profeţie. În spatele lor, câţiva copii care de-abia învăţaseră să umble se bălăceau fericiţi în bazin şi una din mame îi spunea lui Roddy să nu-şi mai împingă sora atât de sus. Cu toate acestea sora zbura în leagăn, cu fustiţa zbătându-i-se, încercând să atingă cerul. Această clipă şi-a reamintit-o el peste ani, de parcă fusese tăiată o felie mică din tortul timpului. Dacă nu se aprinde nimic între doi oameni, un asemenea moment pur şi simplu îşi regăseşte locul în ruinele amintirii.
Atunci ea izbucni în râs şi îi întinse cartea.
- Vrei să-mi dai un autograf, te rog?
- Pe o carte de la bibliotecă?
- O s-o cumpăr de la ei şi apoi o s-o înlocuiesc.
Găsi un creion mecanic în buzunar, deschise cartea la a doua pagină şi o întrebă:
- Cum te cheamă?
- Susan Norton.
Scrise repede, fără să se gândească:
Pentru Susan Norton, cea mai drăguță fată din parc. Cu simpatie Ben Mears.
Adăugă și data sub semnătură.
- Acum va trebui s-o furi, spuse, înapoindu-i-o. Din păcate Air Dance nu se mai tipărește.
- Voi mai găsi un volum la anticarii din New York.
Șovăi, și de această dată îl privi mai mult în ochi:
- E o carte nemaipomenit de bună.
- Mulțumesc, când mă uit la ea mă întreb cum de a fost publicată.
- Te uiți des la ea?
- Mda, însă încerc să mă las.
.....................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu