39.
Doamna Herdelea nu putea să lase singură pe Ghighi. Atunci își aduse aminte și Zăgreanu că, fiind învățătorul comunei, are obligația să meargă și dânsul, mai ales că fără domnișoara Ghighi nu face două parale toată petrecerea.
Ghighi era de asemenea bucuroasă să plece, fiindcă Zăgreanu devenise iar melancolic, se încăpățâna să vorbească tot mai stăruitor de ochii ei și chiar începând de câteva ori să-i declare „Domnișoară te....”, fără a îndrăzni să sfârșească „.... iubesc!”
Mai găsindu-se și alți doritori de a vedea petrecerea poporului, se adună repede un grup vesel care porni spre casa Todosiei lui Maxim Oprea.
Ograda gemea de oameni.
Bătrânii, cu primarul Florea Tancu în frunte, stăteau în poarta deschisă și, privind cum joacă tineretul, vorbeau despre biserică, despre cules și despre dările grele. Toma Bulbuc, mohorât, ofta des și de-abia arunca uneori câte-un cuvânt, căci gândurile lui erau mereu la George, care acuma ședea în temnița din Bistrița, așteptând judecata curții cu jurați. Mai la o parte, stingher, bătrânul Glanetașu trăgea cu urechea, mai umilit ca odinioară: moartea lui Ion îl cărunțise de tot și-i sădise în ochii blânzi o tristețe statornică.
Straja Cosma Ciocănaș fusese însărcinat de Belciug cu împărțirea celor trei vedre de rachiu gratuit, prevăzute în programul pentru sărbătoarea sfințirii noii biserici. Își îndeplinea slujba cu atâta nepărtinire că bruftului pe unii flăcăi care voiseră să ia două porții, iar cu Macedon Cercetașu ajunsese chiar la o ușoară și trecătoare păruială.
- Tot omul are dreptul la o litră de băutură! Așa-i porunca! Cine nu se satură, să mai cumpere și de la cârciumă! striga Ciocănaș, sfătos, din când în când, în gura tinzii, unde trona cu o pâlnie într-o mână și-n cealaltă cu o măsură de tinichea, împrumutate de la văduva lui Avrum.
Lângă prispă s-a strâns un pâlc de bărbați împrejurul lui Simion Butunoiu, care povestea minciuni din bătrâni, tușind și strănutând zgomotos. Macedon Cercetașu, trăznit rău, umbla de ici-colo, comandând nemțește și dând din mâini spre marea veselie a copiilor care îl salutau militărește.
Lăutarii cântau Învârtita cu foc. Flăcăii tropăiau țanțoș, iar fetele se răsuceau ca sfârlezele, cu zâmbete mulțumite pe față. Umbra nucilor bătrâni de lângă șură se întindea din ce în ce, subțire, cuprinzând aproape toată ograda.
Când sosi grupul domnilor, jocul se opri brusc, în semn de respect. Toți bătrânii se descoperiră, iar primarul cu bătrânii înconjurară pe Belciug și Herdelea, vorbind de solemnitatea sfințirei care a prilejuit atâta cinste satului întreg și îndeosebi preotului.
Ilie Onu, care, de când s-a însurat și Nicolae Tătaru cu fata lui Ștefan Hotnog, a rămas capul flăcăilor, se apropie de Zăgreanu și-l pofti să joace, oferindu-i pe cea mai frumușică fată din Pripas, pe Maria lui Trifon Tătaru, pe care și-o ochise dânsul s-o ia de nevastă în Câșlegi. Zăgreanu, nedezlipit de lângă Ghighi, refuză zăpăcit.
Atunci Ilie chemă pe domnișoara la joc, ceea ce pe doamna Herdelea o umplu de revoltă, iar pe Ghighi o făcu să zâmbească de rușine.
În sfârșit, primarul, cu consimțământul preotului, porunci flăcăilor să continue jocul, să vadă și domnii cât sunt de frumoase petrecerile prostimei.
Toma Bulbuc izbuti curând să ia departe pe Herdelea, să se mai sfătuiască cu dânsul despre George. Nevasta lui Toma, mai uscată, cu ochii mici veseli mai adânciți în cap și cu glasul mai plângător, veni lângă ei, își frânse mâinile și se jură că numai farmecele rele au putut face pe băiatul lor să cadă în asemenea năpastă. Herdelea îl încuraja să aibă deplină încredere în Grofșoru căci nu-i avocat ca el nicăieri.
- Mi se pare că până să vie acasă George, nevastă-sa o să-l aștepte cu copilașul în brațe. Zice că-i grea.... O fi, că asta-i menirea femeii - rosti mai târziu Toma, înseninat puțin.
Prin sat însă umbla zvonul că Florica ar fi rămas însărcinată cu Ion. Nimeni nu știa de unde a ieșit vorba aceasta, dar mulți o credeau. Unele babe mai lacome de bârfeli ispiteau pe Savista care acum se mutase înapoi la Trifon Tătaru și cerșea iar în Ulița Mare, deoarece Florica o vedea ca sarea în ochi.
Oloaga însă nu răspundea nimănui, era veșnic acră și mânioasă, încât lumea spunea că trebuie să fi intrat în anul morții.
Tocmai când se isprăvi jocul, veni gălăgios Vasile Baciu care, după ce încercase zadarnic să conrupă pe Cosma Ciocănaș, se dusese la cârciumă să-și potolească mai bine setea. Cum zări pe Belciug, se întunecă și se îndreptă glonț spre dânsul zicându-i:
- Și așa, domnule părinte, vrei să-mi iai moșia cu tot dinadinsul?
Preotul încercă să nu-l bage în seamă, ca să nu-și strice dispoziția. Vasile însă nju-l slăbi și se îndârji tot mai rău. Atunci Belciug, supărat, îi zise tare, să audă întreg norodul:
- Ai ajuns rușinea satului, măi Vasile, și tot nu te mai saturi de blestemății?.... Pământ mai mult îți trebuie ca să poți bea mai mult?.... N-ar fi păcat de Dumnezeu să încapă în mâinile tale moșia, s-o prăpădești prin cârciumi?.... Apoi pământul nu-i pentru beșivi și leneși, Vasile! Nu, nu! Pământul așteaptă muncă și trudă, nu lenevie!.... Ion, ginere-tău, fie iertat, da, merita moșia, că-i era dragă și punea osul la muncă. Bine te-a cunoscut de n-a vrut în ruptul capului să o lase s-ajungă iar pe seama ta.... Când vei vrea să muncești omenește și să te lași de beție, atunci să vii la mine să mai vorbim! Deocamdată și cât ai e prea mult.... Așa!.... Până atunci însă să piei din ochii mei, satană afurisită!
Dojana preotului, mai ales fiind stăpânită, găsi aprobarea tuturor sătenilor. Chiar și Vasile Baciu parcă se dezmetici, căci îndată începu să se închine, mormăind:
- Apoi dacă-i așa, am să fac jurământ în biserica cea nouă și n-am să mai iau în gură niciun strop de rachiu, câte zile-oi mai trăi....
Belciug auzi făgăduința, mulțumit, dar totuși nu vru să mai întindă vorba cu dânsul, ci se întoarse spre un grup de țărani din Săscuța, care veniseră la sfințire dornici să poată muta cât mai curând biserica cea veche, să aibă și ei bisericuța lor ca toate satele creștine.
Fiindcă se însera și mai ales fiindcă Herdelea începuse să închine păhărele cu țăranii, doamna Herdelea hotărî că, fără a mai trece pe la școală, unde continua petrecerea domnească, e vremea să plece direct acasă, în Armadia.
Zadarnice fură stăruințele preotului, care de-abia acuma voia să se așeze serios la chef cu Herdelea, zadarnice rugămințile lui Zăgreanu, care se jura că lipsa Ghighiței răpește tot farmecul balului - d-na Herdelea rămase neînduplecată.
Belciug atunci le oferi brișca lui cea bună, regretând însă mereu că doamna nu binevoiește să mai zăbobvească baremi un ceas. Ca să-i arate că nu-i supărată, d-na Herdelea îl pofti să tragă totdeauna la dânșii, când va veni în Armadia, ceea ce preotul primi foarte bucuros.
- Mare păcat însă că nu vom mai lucra de-acuma împreună, dragă Zaharie! adăugă Belciug, cu duioșie în glas.
- Ce are a face, Ioane?... N-ai colea pe prietenul Zăgreanu, care-i tot de-al nostru?
- Aș!.... Zăgreanu.... Noi doi anevoie o să ne înțelegem - mormăi Belciug, înnourându-se.
- Lasă că-i băiat bun, zău e bun, zise Herdelea învăluind pe Zăgreanu într-un zâmbet de încredere.
- Poate numai dac-ar avea norocul să-și găsească o nevestică bună, româncă verde, uite-așa ca domnișoara Ghighi, poate că atunci ar pricepe care i-e chemarea în mijlocul nostru! rosti preotul mai grav.
Ghighi era să leșine de rușine. Zăgreanu însă fu cuprins de o îndrăzneală extraordinară, încât zise repede:
- Dacă domnișoara m-ar vrea, eu.... eu....
- Mă rog, mă rog, asemenea lucruri serioase nu se pun la cale în uliță! îl întrerupse doamna Herdelea cu o blândețe neobișnuită. Vino pe la noi, și te primim cu dragă inimă....
Totuși Zăgreanu, spre a-și potoli avântul, apucă mâna Ghighiței și o sărută prelung.
Brișca porni la pas, căci Zăgreanu îi însoțea pe jos. În fața casei lor din capul satului se opriră puțin. Zenobia, care ședea posomorâtă pe prispă, veni la trăsură, vorbi despre Ion, plânse cu sughițuri și în cele din urmă afurisi pe George și tot neamul lui Toma.
- Bietul Ion! zise d-na Herdelea. Iute s-a mai prăpădit.... Se vede c-așa i-a fost scris!
Zenobia se întoarse acasă, lăsând în urmă-i o dâră de jale. Pe urmă însă se uitară cu toții la casa lor mereu goală, mereu încuiată, cu pgrada năpădită de buruieni.
- Casa vă așteaptă s-o stăpâniți - murmură Herdelea privind încrezător în ochii urmașului.
Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu fața poleită de o rază întârziată, parcă îi mângâia, zuruindu-i ușor trupul în adierea înserării de toamnă.
Zăgreanu rămase în mijlocul uliței, urmărind cu priviri drăgăstoase trăsura ce se depărta în trapul cailor. Gighi, șezând pe scăunelul din față, îl vedea și-l găsea mai drăguț ca orice alt bărbat din lume.
La Râpele Dracului bătrânii întoarseră capul. Pripasul de-abia îşi mai arăta câteva case. Doar turnul bisericii noi, strălucitor, se înălța ca un cap biruitor. Zăgreanu era însă tot în drum, în fața crucii, cu capul gol și, cum stătea acolo așa, parcă făcea un jurământ mare.
Apoi șoseaua cotește, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o panglică cenușie în amurgul răcoros. În stânga rămâne în urmă Cișmeaua Mortului, pe când în dreapta, pe hotarul veșted, delnițele se urcă, se împart, se încurcă până sub pădurea Vărarei. Apoi Pădurea Domnească înghite uruitul trăsurii, vâltorindu-l în ecouri zgomotoase....
Satul a rămas înapoi, același, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieții, vremea vine nepăsătoare, ștergând toate urmele. Suferințele, patimile, npzuințele mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca niște tremurări plăpânde într-un uragan uriaș.
Herdelenii tac toți trei. Numai gândurile lor, ațâțate de speranța împodobitoare a tuturor sufletelor, aleargă neîncetat înainte. Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit și roțile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuși mersul vremii.
Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și fără început....
CELOR MULȚI UMILI!
Martie 1913 - iulie 1920
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu