și noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
Pereții odăii erau
neliniștiți, sub desene de cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob și prin vreme.
Nu-i nimic, îți spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.
Și mă-nălțam. Și nu mai știam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoși: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
Și noi ne iubeam prin mansarde.
N-aș mai fi vrut să se sfârșească
niciodată aceea lună-a lui Marte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu