...................................................................................
2.
Se apucară de treaba asta fără să mai adauge ceva. Din când în când mormăia și-i întindea ceva lui Poirot. Cercetarea hârtiilor nu luă prea mult timp. Nu erau multe hârtii în birou și cele ce se aflau acolo erau aranjate cu grijă și puse pe categorii.
În cele din urmă, Japp se lăsă pe spate și scoase un oftat.
- Nu-i mare lucru acolo?
- Chiar așa.
- Majoritatea destul de obișnuite - bonuri, câteva note de plată neachitate - nimic deosebit de important. Chestii sociale ca invitații. Bilete de la prieteni. Acestea - puse mâna pe o grămadă de șapte-opt scrisori - carnetul cu bani și pașaportul. Te izbește ceva acolo?
- Da, ele au fost răsturnate.
- Și altceva?
Poirot zâmbea.
- Mă pui la un examen? Ei bine, am observat la ceea ce te gândeai. Două sute de lire scoase acum trei luni.... și două sute de lire scoase ieri....
- Și nimic la depuneri în carnetul cu bani. Niciun alt cec în afară de sume mici - 15 lire - cea mai mare. Şi am să-ţi mai spun că suma aia mare de bani nu se află în casă. Patru lire şi zece şilingi într-o geantă şi un şiling sau doi rătăciţi într-o altă geantă. Cred că e destul de clar.
- Vrei să spui că a plătit suma aia de bani, ieri?
- Da, Acum, cui i-a plătit-o?
Uşa se deschise şi intra inspectorul Jameson.
- Ei, Jameson, ai ceva?
- Da, domnule, mai multe. Pentru început, nimeni, de fapt, nu a auzit împuşcătura. Două-trei femei spun că au auzit-o, pentru că doresc să creadă că-i aşa - dar asta-i tot. Cu artificiile alea nu era nici cea mai mică şansă.
Japp mormăi.
- Nici nu credeam că e. Continuă.
- Doamna Allen a fost acasă aproape toată după-amiaza şi seara de ieri. S-a întors pe la cinci după-amiaza. Apoi, a ieşit, din nou, pe la ora şase, dar numai până la cutia poştală de la capătul străzii Mews. Pe la nouă şi jumătate s-a oprit o maşină, tip Standard Swallow, şi un bărbat a coborât. A fost descris ca având circa 45 de ani, domn prezentabil, ţinută militărească, pardesiu albastru închis, pălărie înaltă, mustaţă scurtă. James Hogg, şoferul de la nr. 18, spune că l-a mai văzut făcându-i vizite doamnei Allen şi înainte.
- 45, spuse Japp. Nu prea ar putea fi Laverton-West?
- Bărbatul ăsta, oricine a fost, a rămas aici mai puţin de o oră. A plecat la circa zece şi douăzeci. S-a oprit în prag să vorbească cu doamna Allen. Băieţelul Frederick Hogg se fâţâia prin apropiere şi a auzit ce a spus el.
- Şi ce a spus?
- "Bine, gândeşte-te la asta şi dă-mi de ştire." Şi, apoi, ea a spus ceva şi el i-a răspuns: "Bine. La revedere." După asta el s-a urcat în maşina sa şi a plecat.
- Asta a fost la zece şi douăzeci, spuse Poirot gânditor.
Japp se frecă la nas.
- Deci la zece şi douăzeci, doamna Allen era încă în viaţă, spuse el. Şi altceva? întrebă Poirot.
- Nimic altceva, domnule, din câte ştiu. Şoferul de la nr. 22 s-a întors la zece şi jumătate şi promisese copiilor să aprindă nişte artificii pentru ei. Aceştia îl aşteptau, ca şi toţi ceilalţi copii din Mews. El le-a aprins şi toţi din jur erau ocupaţi să le privească. Apoi, toţi s-au dus la culcare.
- Şi nimeni nu a mai fost văzut intrând la nr. 14?
- Nu, dar nu spun că nu. Nimeni n-ar fi observat.
- Hm, făcu Japp. E adevărat. Bine, trebuie să-l depistăm pe acest domn milităros cu mustaţă scurtă. E aproape sigur că el a fost ultima persoană care a văzut-o în viaţă. Mă întreb cine o fi?
- Domnişoara Plenderleith ne-ar putea-o spune, sugera Poirot.
- Ar putea, spuse Japp întunecat. Pe de altă parte, ea ar putea să nu ne spună. Nu mă îndoiesc că ar putea să ne povestească o mulţime, dacă ar vrea. Ce zici, Poirot, bătrâne? Ai rămas singur cu ea o clipă. N-ai pus în aplicare maniera ta de Părinte Confesor care dă, câteodată, atâtea rezultate?
Poirot îşi întinse mâinile.
- De unde, am vorbit numai de sobe cu gaz.
- Sobe cu gaz, sobe cu gaz, repetă Japp dezgustat. Ce-i cu tine, bătrâne? De când eşti aici, singurele lucruri care te-au interesat au fost peniţele şi coşurile de hârtii. Oh, da, te-am văzut uitându-te liniştit într-unul de jos. Era ceva în el?
Poirot oftă.
- Un catalog pentru bulbi şi un ziar vechi.
- Oricum, ce înseamnă asta? Dacă cineva vrea să dispară un document incriminatoriu sau altceva, doar nu l-o lua ca să-l arunce într-un coş de hârtii.
- E adevărat ce zici. Numai ceva foarte neimportant ca asta va fi aruncat.
Poirot vorbi modest. Totuşi, Japp se uită la el bănuitor.
- Ei, bine, spuse el. Ştiu ce am să fac în continuare. Dar tu?
- Eh bien! zise Poirot. O să completez cercetarea lucrurilor neimportante. Mai este aspiratorul.
Se strecură uşor afară din cameră. Japp se uită după el cu un aer de dispreţ.
- Ramolit, spuse. Absolut ramolit.
Inspectorul Jameson păstră o tăcere respectuoasă. Faţa sa exprima cu superioritate britanică: „Străini"! Cu voce tare zise:
- Acesta-i domnul Hercule Poirot. Am auzit de el.
- Un vechi prieten de-al meu, a explicat Japp. Nici pe jumătate atât de blajin pe cât pare, ai grijă. Oricum, ne ajută acum.
- E cam ciudat, se spune, domnule, interveni inspectorul Jameson. Ei, vârsta îşi spune cuvântul.
- Totuşi, aş vrea să ştiu ce gândeşte, zise Japp.
Se duse spre birou şi se uită prelung şi încurcat la un toc cu peniţa de un verde-smarald.
5.
Japp tocmai se apucase s-o interogheze pe soţia celui de-al treilea şofer, când Poirot, mergând fără zgomot ca o pisică, apăru, deodată, lângă cotul său.
- Auleu, m-ai speriat! făcu Japp. Ai găsit ceva?
- Nu ce căutam.
Japp se întoarse spre doamna James Hogg.
- Și spui că l-ai mai văzut pe domnule acela și mai înainte?
- Oh, da, domnule. Și soțul meu l-a văzut. L-am recunoscut imediat.
- Uite ce e, doamnă Hogg, eşti o femeie isteaţă, îmi dau seama. Nici nu mă îndoiesc că ştii totul despre lumea din Mews. Şi judeci bine - ai o judecată deosebit de bună - ştiu asta... Fără să roşească, repetă remarca asta pentru a treia oară. Doamna Hogg se îndreptă uşor şi-şi afişă o expresie de inteligenţă aproape supraomenească. Spune-mi părerea despre cele două tinere - doamna Allen și domnișoara Plenderleith. Cum erau? Vesele? Făceau multe petreceri? Chestii de-astea?
- Oh, nu, domnule, nimic de genul asta. Făceau multe vizite, mai ales doamna Allen, dar sunt cinstite, ştiţi ce vreau să spun. Nu ca unele de la capătul celalalt al străzii, pe care le-aş numi altfel. Sunt sigură că felul în care doamna Stevens se poartă - daca e într-adevăr o doamnă - lucru de care mă îndoiesc - ei, bine, nu mi-ar place să vă spun ce se întâmplă acolo... Eu...
- Chiar aşa, spuse Japp, oprind, cu abilitate, şuvoiul de cuvinte. E foarte important ce mi-aţi spus. Doamna Allen şi domnişoara Plenderleith erau privite cu ochi buni, da?
- Oh, da, domnule, foarte drăguţe doamne, amândouă, mai ales doamna Allen. Întotdeauna spunea un cuvânt bun copiilor, aşa făcea. Îşi pierduse propria fetiţă, biata de ea. Ah, şi eu mi-am înmormântat trei copii de-ai mei. Şi ceea ce vă spun este...
- Da, da, foarte trist. Şi domnişoara Plenderleith?
- Da, bineînţeles, şi ea este o femeie drăguţă, dar mai distantă, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Trece şi dă doar din cap, nu s-ar opri nici să vorbească despre starea vremii. Dar n-am nimic împotriva ei - absolut nimic.
- Ea şi cu doamna Allen se înţelegeau bine?
- Oh, da, domnule. Nu se certau - nimic de genul ăsta. Erau foarte fericite şi mulţumite... şi sunt sigură că doamna Pierce e de acord cu mine.
- Da, am vorbit cu ea. Îl cunoşti din vedere pe logodnicul doamnei Allen?
- Domnul cu care urma să se mărite? Oh, da. A fost de mai multe ori în vizită aici. Se spune că e membru al Parlamentului.
- N-a fost el omul de-aseară?
- Nu, domnule, nu era el. Doamna Hogg se îndreptă. O notă de agitaţie ascunsă sub o roşeaţă puternică străbătu în vocea ei. Şi dacă mă întrebaţi, domnule, ce cred, vă spun că totul e greşit. Doamna Allen nu era tipul ăla de femeie, sunt sigură. E adevărat că nu era nimeni în casă, dar nu cred nimic dintr-astea - i-am spus-o şi lui Hogg chiar azi dimineaţă. Nu, Hogg, i-am spus, doamna Allen a fost o doamnă - o adevărată doamnă - aşa că nu mai spune lucruri - doar ştiţi la ce se gândeşte un bărbat, să mă scuzaţi c-am spus asta. Întotdeauna au şi idei grosolane.
Trecând peste insultă, Japp continuă:
- L-ai văzut sosind şi l-ai văzut plecând - aşa e, da?
- Exact, domnule.
- Şi n-ai auzit nimic altceva? Ceva care să sune a ceartă?
- Nu, domnule, nici vorbă de aşa ceva. Adică, nu că astfel de lucruri nu s-ar putea auzi - pentru că spre deosebire de ceea ce se ştie prea bine - că ce-i face, la capătul celălalt al străzii, doamna Stevens amantei ăleia de servitoare înfricoşate a ei, ştie toată lumea - şi toţi am sfătuit-o să nu mai rabde, dar leafa-i bună - a dracului cum o fi dar plăteşte bine - treizeci de şilingi pe săptămână...
Japp spuse repede:
- Dar n-aţi auzit aşa ceva la nr. 14?
- Nu, domnule. Nimic, din cauza artificiilor care plesneau ici-colo, peste tot şi cu Eddie al meu cu ochii zgâiţi în sus.
- Bărbatul a plecat la zece şi douăzeci - exact, da?
- S-ar putea, domnule. Eu n-aş putea-o spune. Dar aşa zice Hogg şi el este un om serios, pe care poţi pune bază.
- În realitate l-aţi văzut când a plecat. Aţi auzit ce spunea?
- Nu, domnule. Nu eram aşa de aproape. L-am văzut doar de la fereastră stând în pragul uşii şi vorbind cu doamna Allen.
- Aţi văzut-o şi pe ea?
- Da, domnule, ea era chiar în ușă.
- Ați observat ce purta?
- Acum, de fapt, domnule, n-aș putea spune. N-am observat, în amănunt, cum era.
Poirot spuse:
- Nu ați observat nici dacă purta o rochie de zi sau una de seară?
- Nu, domnule, nu pot să vă spun.
Poirot s-a uitat gânditor în sus la fereastra de deasupra şi, apoi, peste drum, la nr. 14. Zâmbi şi, pentru o clipă, privirea lui se întâlni cu cea a lui Japp.
- Şi domnul?
- Avea un pardesiu albastru închis şi o pălărie înaltă. Foarte elegant şi distins.
Japp mai puse câteva întrebări şi apoi trecu la următorul. Acesta era Frederick Hogg, un băiat cu o faţă obraznică şi ochi strălucitori, extraordinar de plin de sine.
- Da, domnule. I-am auzit vorbind. „Gândeşte-te şi spune-mi": a zis domnul. Ceva plăcut, ştiţi. Şi, apoi, ea a spus ceva şi el a răspuns: „Foarte bine, La revedere". Şi s-a urcat în maşina - i-am deschis portiera dar nu mi-a dat nimic - a spus Hogg, cu un uşor iz de amărăciune în ton. Şi a plecat.
- Nu ai auzit ce-a spus doamna Allen?
- Nu, domnule, nu pot spune c-am auzit.
- Poţi să-mi spui cu ce era îmbrăcată? Culoarea, de exemplu.
- N-aş putea spune, domnule. Ştiţi, de fapt, n-am vazut-o. Trebuie să fi fost pe jumătate în spatele uşii.
- Deci; aşa, spuse Japp. Acum, fii atent, băiete. Aş vrea să te gândeşti şi să răspunzi la următoarea întrebare cu foarte multă grijă. Dacă nu ştii şi nu-ţi poţi reaminti, să spui aşa. E clar?
- Da, domnule.
Tânărul Hogg îl privea cu nerăbdare.
- Care dintre el a închis uşa, doamna Allen sau domnul?
- Uşa din faţă?
- Uşa din faţă, normal.
Copilul se gândi. Ochii i se îngustară în efortul de a-şi aminti.
- Cred că probabil doamna... Nu, n-a închis-o ea. El a închis-o. A tras-o, trântind-o cu puţin zgomot şi a sărit repede în maşină. Părea să aibă o întâlnire undeva.
- Bravo. Bine, tinere, pari să ai o căpăţână deşteaptă. Uite şase penny.
După ce-i dădu drumul tânărului Hogg, Japp se întoarse spre prietenul său. Încet, la unison, dădură din cap.
- Ar putea fi! spuse Japp.
- Sunt posibilităţi - fu de acord Poirot.
Ochii săi străluceau cu o lumină verde. Arătau ca ai unei pisici.
6.
Reintrând în salonul de la nr. 14, Japp n-a pierdut timpul bătând câmpii. Merse drept la țintă.
- Uite ce e, domnișoară Plenderleith, nu crezi că-i bine să-ţi descarci desagii aici şi acum? Până la urmă, tot acolo ajungem.
Jane Plenderleith îşi ridică sprâncenele. Stătea în picioare lângă cămin, încălzindu-şi cu grijă un picior la foc.
- Nu ştiu, de fapt, ce vreţi să spuneţi.
- E adevărat, domnişoară Plenderleith?
Dădu din umeri.
- Am răspuns la toate întrebările. Nu văd ce-aș mai putea face.
- Ei bine, după părerea mea, ai putea face mult mai multe, dac-ai vrea.
- Asta-i doar o părere, nu-i așa, Inspectore-Șef?
Japp se înroși de-a binelea la față.
- Cred, spuse Poirot, că mademoiselle ar aprecia mai mult motivul întrebărilor tale dacă i-ai spune cum devine cazul.
- E foarte simplu. Uite ce e, domnişoară Plenderleith, faptele sunt următoarele: prietena dumitale a fost găsită împuşcată în cap, cu un pistol în mână, cu uşa şi fereastra închise. Asta părea caz simplu de sinucidere. Dar nu a fost sinucidere. Examenul medical singur o dovedeşte.
- Cum?
Toată răceala ei ironică dispăruse. Se aplecă înainte - concentrată - privindu-i faţa.
- Pistolul era în mâna ei, dar degetele nu erau încleştate pe el. Mai mult, nu erau amprente pe pistol. Şi poziţia rănii face imposibilă ideea că şi-ar fi făcut-o singură. Apoi, nu a lăsat nici o scrisoare - lucru destul de neobişnuit la o sinucidere. Şi, deşi, uşa era închisă, cheia nu a fost găsită.
Jane Plenderleith s-a întors încet şi s-a aşezat pe un scaun cu faţa la ei.
- Deci asta e! spuse ea. Tot timpul am simţit că era imposibil ca ea să se fi sinucis! Am avut dreptate! Nu s-a sinucis. Altcineva a omorât-o.
Un minut, două, rămase adâncită în gânduri. Apoi îşi ridică brusc capul.
- Puneţi-mi orice întrebare doriţi, zise ea. Am să vă răspund cât mă pricep mai bine.
Japp începu.
- Aseară, doamna Allen a avut un musafir. E descris ca un bărbat de vreo 45 de ani, înfăţişare milităroasă, cu mustaţă scurtă, îmbrăcat elegant şi conducând un Standard Swallow. Ştii cine e?
- Nu pot fi sigură, bineînţeles, dar pare maiorul Eustace.
- Cine e maiorul Eustace? spune-mi tot ce ştii despre el.
- E un bărbat pe care Barbara l-a cunoscut în străinătate, în India. S-a întors acum aproape un an şi de atunci l-am văzut din când în când.
- A fost prieten cu doamna Allen?
- Se purta aşa, zise Jane cu răceală.
- Care era atitudinea ei faţă de el?
- Nu cred că-l plăcea cu adevărat, de fapt, sunt sigură că nu-i plăcea de el.
- Dar îl trata cu vizibilă prietenie?
- Da.
- A părut vreodată - gândeşte-te cu grijă, domnişoară Planderleith - că îi e teamă de el?
Jane Plenderleith a meditat la asta vreun minut-două. Apoi, a spus:
- Da, cred că îi era. Era întotdeauna nervoasă când venea pe-aici.
- S-a întâlnit el vreodată cu domnul Laverton-West?
- Cred că numai o dată. Nu s-au plăcut prea mult. Adică, maiorul Eustace a încercat să fie cât mai prietenos cu putinţă cu Charles, dar Charles nu era dispus. Charles îi miroase de la o poştă pe cei care nu sunt prea-prea...
- Şi maiorul Eustace nu era - ceea ce numeşti - prea-prea? întrebă Poirot.
Fata spuse cu răceală:
- Nu, nu era. Cam bădăran. Evident, nu unul de rang mare.
- Aoleo - nu cunosc expresiile astea. Vrei să spui că nu era pukka sahib?
Un uşor zâmbet trecu pe faţa Janei Plenderleith, dar răspunse grav:
- Nu.
- Te-ar surprinde mult, domnișoară Plenderleith, dacă ți-aș sugera că acest om o șantaja pe doamna Allen?
Japp se înclină să observe impresia pe care o făcuse sugestia sa.
A fost foarte satisfăcut.
Fata se îndreptă, obrajii i se împurpurară, apucă brusc cu mâna scaunul ei.
- Deci asta era! Ce proastă am fost că nu am ghicit. Bineînțeles!
- Consideri sugestia posibilă, maidmoiselle? o întrebă Poirot.
- Am fost o proastă că nu m-am gândit la asta! Barbara a împrumutat mici sume de bani de la mine, de mai multe ori, în ultimele şase luni. Şi am văzut-o stând gânditoare în faţa paşaportului ei. Ştiam că trăia bine din venitul ei, aşa că nu mi-am bătut capul, dar, sigur, dacă plătea sume de bani...
- Şi asta concorda cu comportarea ei generală? întrebă Poirot.
- Exact. Era nervoasă. Câteodată, chiar arţăgoasă. Cu totul diferită de felul în care obişnuia să fie.
Poirot spuse cu blândeţe:
- Dar, scuzaţi, asta nu seamănă cu ceea ce ne-aţi spus mai înainte.
- A fost altceva. Jane Plenderleith dădu nerăbdătoare din mână. Ea nu era deprimată. Vreau să spun - ea nu avea o predispoziţie spre sinucidere sau ceva cam aşa. Dar şantaj - Da. Aş vrea să-mi fi spus. L-aş fi trimis la dracu.
- Dar el s-ar fi putut duce - nu la dracu, ci la domnul Charles Laverton-West, observă Poirot.
- Da, spuse Jane Plenderleith încet, da... asta-i adevărat...
- N-ai vreo idee cu ce-ar fi putut-o şantaja omul ăla? întreba Japp.
Fata dădu din cap.
- N-am nici cea mai mică idee. Nu cred, cunoscând-o pe Barbara, că ar fi putut fi ceva, cu adevărat, serios. Pe de altă parte... făcu o pauza, apoi continuă... ceea ce vreau să spun e faptul că Barbara era puţin cam simpluţă în unele privinţe. Putea fi uşor speriată. De fapt, era tipul de fată care ar fi fost o pradă uşoară pentru un şantajist. Bruta nenorocită!
Rosti ultimele cuvinte cu mult venin.
- Din nefericire, spuse Poirot, crima pare să se fi produs pe dos. Victima ar fi trebuit să-l omoare pe şantajist, nu şantajistul pe victima sa.
Jane Plenderleith se încruntă puţin.
- Nu, e adevărat, dar pot să-mi imaginez împrejurările...
- Ca, de exemplu?
- Presupunând că pe Barbara a ajuns-o disperarea. Ea ar fi putut să-l ameninţe cu pistolaşul ăla prost al ei. El încearcă să i-l smulgă şi, în luptă, el trage şi o omoară. Apoi, se îngrozeşte de ce a făcut şi încearcă să însceneze o sinucidere.
- S-ar putea, spuse Japp, dar e o problemă.
Se uită la el întrebătoare.
- Maiorul Eustace (dacă el a fost) a plecat de aici, aseară, la zece şi douăzeci şi i-a spus la revedere doamnei Allen în pragul uşii.
- Oh! Faţa fetei se schimbă. Înţeleg. Se gândi un minut, două.... dar el s-ar fi putut întoarce mai târziu, spuse ea încet.
- Da, asta-i posibil, spuse Poirot.
Japp continuă:
- Spune-mi, domnişoară Plenderleith, unde obişnuia doamna Allen să primească oaspeţi? Aici sau în camera de deasupra?
- În amândouă. Dar camera asta era folosită mai mult pentru petreceri comune sau numai pentru prietenii mei. Ştiţi, înţelegerea a fost ca Barbara să aibă dormitorul cel mare și îl folosea și ca pe un salon, eu aveam dormitorul mic și foloseam camera aceasta.
- Dacă maiorul Eustache venea anunțat aseară, în ce cameră crezi că l-ar fi primit doamna Allen?
- Cred că, probabil, l-ar fi adus aici. Fata vorbea puţin nesigură. Ar fi mai puţin intim. Pe de altă parte, dacă vroia să semneze un cec sau ceva de genul ăsta, l-ar fi dus, probabil, sus. Nu sunt obiecte pentru scris aici jos.
Japp dădu din cap.
- N-a fost vorba de niciun cec. Doamna Allen a scos două sute de lire cash, ieri. Şi, până acum, nu am putut da de urma lor în casă.
- Şi ea i-a dat brutei ăleia? Oh, biata Barbara! Biata, biata Barbara!
Poirot tuşi.
- Dacă nu a fost, după cum sugerezi, mai mult sau mai puţin un accident, totuşi, pare remarcabil faptul că el a ucis o sursă aparent regulată de venit.
- Accident? Nu a fost un accident. El şi-a pierdut cumpătul, a văzut roşu în faţa ochilor şi a împuşcat-o.
- Crezi că aşa s-a întâmplat?
- Da. A adăugat pe un ton vehement. A fost crimă... crimă!
Poirot a spus grav:
- Nu spun că greşiţi, mademoiselle.
Japp adaugă:
- Ce ţigări fuma doamna Allen?
- Ţigări ieftine. Sunt câteva în cutia aceea.
Japp deschise cutia, scoase o ţigară şi dădu aprobator din cap. Strecură ţigara în buzunarul sau.
- Şi dumneata, mademoiselle? întrebă Poirot.
- Aceleaşi.
- Nu fumezi turceşti?
- Niciodată.
- Nici doamna Allen?
- Nu, nu-i plăceau.
Poirot întrebă:
- Şi domnul Laverton-West? Ce fuma?
Ea se uita întunecată la el.
- Charles? Ce contează ce fumează? Doar nu pretindeţi că el ar fi omorât-o?
Poirot dădu din umeri:
- Un bărbat şi-a omorât femeia pe care a iubit-o înainte, mademoiselle.
Jane dădu din cap nerăbdătoare.
- Charles n-ar omorî pe nimeni. E un om foarte precaut.
- Totuşi, mademoiselle, bărbaţii precauţi sunt cei ce comit crimele cele mai inteligente.
Ea se holbă la el.
- Dar nu pentru motivul pe care tocmai l-aţi prezentat, domnule Poirot.
Acesta încuviinţă din cap.
- Nu, e adevărat.
Japp se ridică.
- Bine, cred că nu mai e nimic altceva ce pot face aici. Aş vrea să mai arunc o privire în jur.
- Pentru cazul în care banii ar fi dosiţi pe undeva? Desigur. Uitaţi-vă oriunde vreţi. Şi în camera mea, de asemenea, deşi este improbabil ca Barbara să-i fi ascuns acolo.
Cercetările lui Japp au fost rapide și eficiente. Sufrageria își dezvălui toate secretele în câteva minute. Apoi se urcă la etaj. Jane Plenderleith şedea pe braţul scaunului, fumând o ţigara şi uitându-se încruntată la foc. Poirot o examina.
După câteva minute spuse liniştit:
- Ştii dacă domnul Laverton-West este în Londra în prezent?
- Nu ştiu. Îmi închipui că e mai degrabă în Hampshire, la electoratul lui. Cred că ar fi trebuit să-i telefonez. Ce îngrozitor! Am uitat.
- Nu e uşor să-ţi aminteşti totul, mademoiselle, când o catastrofă are loc. Şi apoi, veştile proaste durează. Auzi prea repede de ele.
- Da, e adevărat, spuse fata pe un ton absent.
Se auziră paşii lui Japp coborând scările Jane ieşi să-l întâmpine.
- Ei?
Japp dădu din cap.
- Nimic semnificativ, mă tem, domnişoară Plenderleith. Am fost de-acum în toată casa. Oh, cred că mai bine aş arunca o privire în dulapul ăsta de sub scări.
Apucă de clanţă, în timp ce vorbea, şi trase.
Jane Plenderleith zise:
- E închis.
Ceva în vocea ei îi făcu pe cei doi bărbaţi să se uite atent la ea.
- Da, zise Japp bine dispus. Văd că e închis. Văd că e închis. Poate ne daţi cheia.
Fata stătea pe loc ca împietrită.
- Nu... nu sunt sigură unde e.
Japp îi aruncă o privire. Continuă cu aceeaşi voce plăcută şi degajată.
- Draga mea, e tare păcat. Doar nu vrei să spintecăm lemnul pentru a-l deschide cu forţa. O să-l trimit pe Jameson să aducă o colecţie de chei.
Ea înaintă bătăioasă.
- Oh, spuse. O clipă. Ar putea fi...
Se întoarse în living şi reapăru, o clipă mai târziu, ţinând o cheie de o mărime frumuşică în mână.
- Îl ţinem închis, explică ea, deoarece mai dispar de obicei umbrele şi alte lucruri.
- Foarte înţeleaptă precauţiune, zise Japp, acceptând vesel cheia.
O răsuci în broască şi deschise uşa. Era întuneric în dulap. Japp scoase din buzunar lanterna şi cercetă cu ea interiorul.
Poirot simţi că fata de lângă el stă ţeapănă şi-şi ţine respiraţia. Ochii lui urmăreau jetul de lumină al torţei lui Japp.
Nu erau multe în dulap. Trei umbrele (una stricată), patru bastoane, un set de crose de golf, două rachete de tenis, un covoraş frumos înfăşurat şi câteva perne de sofa în diferite stadii de uzură. Deasupra acestora se odihnea o mica geantă elegantă.
Când Japp întinse mâna spre ea, Jane Plenderleith spuse repede:
- Ea mea. Eu... am adus-o cu mine azi dimineaţă. Aşa că nu poate fi nimic acolo.
- Doar aşa să fim siguri, spuse Japp, aerul său prietenos şi vesel crescând uşor.
Geanta nu era închisă. Înăuntru erau dispuse perii şagren şi sticluţe de toaletă. Erau două reviste şi nimic altceva.
Japp examină întreg conţinutul, cu atenţie şi meticulozitate. Când, în cele din urma, închise capacul şi începu să examineze pernele, fata se auzi oftând uşurată.
Nu era nimic altceva în dulap în afară de ceea ce se zărea la prima vedere. Japp îşi termină curând examinarea.
Reînchise uşa şi-i întinse cheia Janei Plenderleith.
- Bine, spuse el, cu asta am terminat. Poți să-mi dai adresa domnului Laverton-West?
- Farlescombe Hall, Little Lenbury, Hampshire.
- Mulţumesc, domnişoară Plenderleith. Asta-i tot deocamdată. Mai trec pe aici mai târziu. Apropo, să ne înţelegem. În ce-i priveşte pe oameni, lasă-i mai departe să creadă că a fost sinucidere.
- Desigur; doar înţeleg.
Dădu mâna cu amândoi.
În timp ce mergeau spre capătul străzii Mews, Japp explodă:
- Ce... ce dracu era în dulapul ala? Era ceva.
- Da, era ceva.
- Şi pariez de zece ori că era ceva ce avea de-a face cu geanta! Dar ca un îmbrobodit ce sunt, n-am putut găsi nimic. M-am uitat în toate sticluţele, am pipăit căptuşeala - ce dracu ar putea fi?
Poirot dădu din cap gânditor.
- Fata aia e implicată cumva, Japp continuă. A adus geanta înapoi azi dimineaţă? Pe viaţa mea că nu-i adevărat. Ai observat că erau două reviste în ea?
- Da.
- Ei, bine, una dintre ele era din iulie trecut!
7.
A doua zi, Japp intră în apartamentul lui Poirot, își aruncă pălăria pe masă plin de dispreț și se trânti pe scaun.
- Ei bine, mormăi el, ea-i în afara trebii!
- Cine-i în afară?
- Plenderleith. A jucat bridge până la miezul nopții. Gazda, soţia lui, un comandat de navă în vizită şi doi servitori pot, cu toţii, jură asta. Nici o îndoială că trebuie să renunţăm la ideea că ea este implicată în afacere. Totuşi, aş vrea să ştiu de ce s-a înfierbântat şi s-a frământat din cauza genţii de sub scară. Asta te prinde pe tine, Poirot. Ţie-ţi place să găseşti amănuntul care nu duce nicăieri. „Misterul Micii Genţi". Sună destul de promiţător!
- O să-ţi dau încă o altă sugestie pentru un titlu: „Misterul Mirosului Fumului de Ţigară".
- Cam stângaci pentru un titlu, ce zici? De aceea trăgeai aşa aer pe nas, când am examinat, prima dată, cadavrul? Te-am văzut - şi te-am auzit! Hm-hm-hm. Am crezut că eşti răcit.
- Te-ai înşelat grozav.
Japp oftă.
- Am crezut întotdeauna că e vorba de micile celule cenuşii ale creierului. Să nu-mi spui că celulele nasului tău sunt la fel de superioare ca celelalte.
- Nu, nu, linişteşte-te.
- N-am mirosit nici un fum de ţigară, continuă Japp, bănuitor.
- Nici eu, prietene.
Japp se uită la el neîncrezător. Apoi scoase o ţigară din buzunar.
- Ăsta-i sortul din care fuma doamna Allen - ţigări ieftine. Şase dintre chiştoace erau ale ei. Celelalte trei erau turceşti.
- Exact.
- Nasul tău minunat a ştiut asta fără să se uite la el, presupun!
- Te asigur că nasul meu n-are de-a face cu treaba asta. Nasul meu nu a înregistrat nimic.
- Dar celulele creierului au înregistrat o mulțime.
- Ei bine, există anumite indicii - nu crezi?
Japp în privi pieziș.
- Ca de exemplu?
- Eh bien, în mod sigur, ceva lipsea din cameră. Și totodată, cred că ceva se adusese acolo..... Și, apoi, pe birou....
- Știu! Ajungem la blestematul ăla de toc cu peniță!
- Du tout. (De loc.) Tocul cu peniță joacă doar un rol negativ.
Japp schimbă vorba aducând-o pe un teren mai sigur.
- L-am chemat pe Charles Laverton-West să vină să mă vadă la Scotland Yard, peste o jumătate de oră. M-am gândit că poate ai dori să vii.
- Aș vrea foarte mult.
- Și o să fii bucuros să afli că am dat de maiorul Eustace. Are un apartament închiriat pe Cromwell Road.
- Excelent.
- Şi trebuie să trecem puţin pe-acolo. Nu e de loc o persoană plăcută, acest maior Eustace. După ce-l vedem pe Laverton-West, ne ducem şi pe la el. Îţi convine?
- Perfect.
- Bine, atunci, haide!
La unsprezece şi jumătate, Charles Laverton-West a fost anunţat în biroul Inspectorulu-Şef, Japp. Japp se ridică şi-şi strânseră mâinile.
Parlamentarul era un bărbat de înălţime medie, cu o personalitate foarte conturată. Era proaspăt ras, cu gura mobilă a unui actor şi ochii uşor proeminenţi care se îmbina adesea cu darul oratoriei. Era prezentabil şi un tip bine crescut.
Deşi arata palid şi oarecum trist, purtarea sa era perfect obişnuită şi reţinută.
Luă loc, îşi puse mănuşile şi pălăria pe masă şi se uita spre Japp.
- Aş vrea să vă spun, înainte de toate, domnule Laverton-West, că îmi dau seama perfect cât de întristătoare poate fi asta pentru dumneavoastră.
Laverton-West o îndepărtă cu mâna.
- Să nu discutăm sentimentele mele. Spune-mi, Inspectore-Şef, aveţi vreo idee, ce a determinat-o pe logod... doamna Allen să-şi pună capăt zilelor?
- Dumneavoastră înşivă nu puteţi să ne ajutaţi în niciun fel?
- Nu, deloc.
- N-a fost nicio ceartă? Nicio înstrăinare de vreun fel între voi?
- Nimic de felul acesta. A fost cel mai mare şoc pentru mine.
- Poate că ar fi mai pe înţeles, domnule, dacă v-aş spune că nu a fost o sinucidere - ci o crimă!
- Crimă? Ochii lui Charles Laverton-West îi ieşiseră aproape din orbite. Aţi spus crimă?
- Chiar aşa. Acum, domnule Laverton-West aveţi vreo idee cine ar fi putut, probabil, să-i curme zilele doamnei Allen?
Laverton-West dădu un răspuns rapid.
- Nu... nu, chiar... nimic de aşa ceva! Nici cea mai mică idee... este, este inimaginabil!
- Nu v-a vorbit niciodată de duşmani? De cineva care ar fi avut vreo ranchiună împotriva ei?
- Niciodată.
- Ştiaţi că are un pistol?
- Nu mi-am dat seama de asta, nu.
Se uita puţin surprins.
- Domnișoara Plenderleith spune că doamna Allen şi-a adus pistolul ăsta din străinătate, acum câţiva ani.
- Adevărat?
- Desigur, avem numai mărturia domnişoarei Plenderleith în privinţa asta. Dar e foarte posibil ca doamna Allen să se fi simţit în pericol dintr-o anumită cauză şi să ţină pistolul la îndemână din motive proprii.
Charles Laverton-West clătină din cap a îndoială. Părea de-a dreptul uluit şi ameţit.
- Ce părere aveţi de domnişoara Plenderleith, domnule Laverton-West? Vreau să spun, sunteţi convins că este o persoană sinceră, de încredere?
Celălalt medită un minut.
- Cred că da, aşa aş zice.
- Nu vă place? întrebă Japp, care-l privea încordat.
- N-aş spune asta. Ea nu este tipul de tânără pe care o admir. Tipul acesta independent şi sarcastic nu mă atrage, dar aş putea spune că e sinceră.
- Hm, zise Japp. Cunoaşteţi un maior Eustace?
- Eustace? Eustace? Ah, da, îmi amintesc numele. L-am întâlnit o dată la Barbara - doamna Allen. Un client cam dubios, după părerea mea. Asta i-am spus-o şi logod... doamnei Allen. El nu era tipul de bărbat pe care l-aş fi încurajat să vină în casă după ce ne căsătoream.
- Şi ce a spus doamna Allen?
- Oh, ea a fost, desigur, de acord. Credea în judecata mea, se înţelege. Un bărbat cunoaşte mai bine la alţi bărbaţi decât o femeie. Ea mi-a explicat că nu poate fi foarte brutală cu un bărbat pe care nu-l văzuse de câtva timp - cred că se simţea deosebit de oribil să fie snoabă! Evident, ca soţia mea, ea ar fi găsit o mulţime dintre vechile ei cunoştinţe - nepotrivite, să zicem, nu?
- Vreţi să spuneţi că, prin căsătorie, ea şi-ar fi îmbunătăţit situaţia? întrebă Japp, fără ocolişuri.
Laverton-West îşi ridică mâna cu manichiură îngrijită.
- Nu, nu, nu chiar aşa. De fapt, mama doamnei Allen a fost o rudă îndepărtată a propriei mele familii. Prin naştere, eram egali. Dar, desigur, în situaţia mea, trebuie să fiu deosebit de grijuliu în selecţionarea prietenilor - şi soţia mea în alegerea alor săi. Te afli, într-o oarecare măsură, sub reflector.
- Oh, cam aşa, spuse Japp cu răceală. Continuă: Deci nu ne puteţi ajuta în niciun fel?
- Nu, de loc. Sunt complet neajutorat. Barbara! Ucisă! Pare incredibil.
- Acum, domnule Laverton-West, puteţi să-mi spuneţi pe unde aţi fost în noaptea de 5 noiembrie?
- Pe unde am fost? Pe unde am fost?
Vocea lui Laverton-West se ridică pe un ton de protest.
- E doar o chestie de rutină, explică Japp. Noi... aci... trebuie să întrebăm pe toată lumea.
Charles Laverton-West se uită la el cu demnitate.
- Sper că un om în calitatea mea ar trebui să fie exceptat.
Japp aştepta totuşi.
- Am fost - acum să văd... Ah, da. Am fost la Cameră. Am plecat de acolo la zece şi jumătate. Am făcut o plimbare pe Embankment. M-am uitat la nişte artificii.
- Drăgut să crezi că nu există intrigi de nici un fel în zilele noastre, spuse Japp, vesel.
Laverton-West îi aruncă o privire rece:
- Apoi, m-am... dus acasă.
...................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu