34.
Ion ieși curând, văzu pe Savista și păli. Dar își reveni repede și-i zise ușor:
- Am venit iar și iar n-am dat de George.... N-am noroc și pace! Rămâi sănătoasă, lele Savistă!
Oloaga nu răspunse; în privirea ei însă fâlfâia atâta ură, că Ion plecă fără a mai întoarce capul. Era fericită și de-abia aștepta să vie seara, să-i spună tot lui George.
- Bade.... bade!.... Vino-ncoa! îl întâmpină când îl zări.
George, deși ostenit rău, se duse sprea ea la grămada de coceni.
- Ei? Ce poznă-i cu găinile? o întrebă în glumă.
Savista începu foarte încet și rar; dar apoi, cuprinsă de emoție, spumegă încât nu mai era chip s-o priceapă nimeni.
- Ion?.... Ei, ce vrea Ion?.... A fost aici? o întrerupse bărbatul ștergându-și de pe obraji nădușeala frământată de praf.
- Ion.... fost.... Florica.... fost.... Tâlhari.... Omoară, omoară! gemu oloaga disperată, podidind-o lacrimile și înecându-se în sughițuri.
- Bine, Savista, bine..... Lasă că știu.... bine! făcu George liniștit.
De-abia după cină, când se culcă în pat lângă Florica, se gândi mai bine la vorbele Savistei și se cutremură, căci deodată își aminti privirea lui Ion de la nuntă, privirea care l-a înspăimântat atunci și pe care totuși a uitat-o. Cum a putut-o uita oare?
- Apoi, dacă-i așa, îl omor!.... Amu nu mai iert.... Îl omor! își zise George hotărât, mângâind corpul femeii care-i ațîța sângele.
2.
Doamna Herdelea nu voie să facă ceartă în fața oamenilor străini, în Sângeaorz, dar cum ajunseră acasă, îl luă pe Herdelea la zor:
- Nu știu nebun ești ori nu ești în toate mințile de vorbeai întruna că ieși la pensie. Se vede că ți s-a urât cu binele.... Apoi de aceea ne-am căznit și am suferit, ca acuma, după ce ai scăpat cu fața curată, să cauți singur sărăcia?
Ghighi era de aceeași părere, anume că retragerea ar fi o umilire. Cât privește că inspectorul cere să învețe copiii numai ungurește, dăscălița răspunse prompt, potrivndu-și părerile după împrejurări, ca totdeauna:
- Ei și? Te încânți de lingușirile românilor, parcă din vorbe frumoase ai putea mânca? Lumea știe că suntem români, dar șovinismul nu-i a bună niciodată. Adică ce-o fi dacă o să-i învețe ungurește? Lasă-i să învețe, că-i bine azi când știi o limbă străină, că vezi bine că fără ungurească nivi nu te mai poți mișca din loc.... Dacă-s vremurile așa, noi să le schimbăm?
Herdelea însuși se simțea nenorocit că trebuie să se despartă de școală, dar totuși se rușina să spună chiar și acasă că inspectorul îl silește să iasă la pensie. Și de altfel mai spera în sine că până-n cele din urmă se va mai întâmpla ceva și nu va trebui să plece. De aceea amâna mereu și nu făcea petiția. Totuși, pe de altă parte, răspândea și prin Armadia știrea că, față de persecuțiile tot mai crâncene ale ungurilor, se gândește să-i dea dracului și să se retragă. Răspunsul i-l dădu Grofșoru, la berărie, în gura mare:
- Prietene și frate! Mai bine să mori decât să fii călăul copiilor noștri!
Și fraza aceasta făcu ocolul Armadiei, câștigând simatii amândurora și chiar lui Belciug, pe care Herdelea îl lua veșnic ca martor și care îngălbenea de indignare când venea vorba de inspectorul Horvat.
După asemenea încurajări, învățătorul iar venea hotărât să scrie îndată cererea de pensie. Acasă însă găsea împotrivirea dârză a dăscăliței care îi schimba tot planul. D-na Herdelea, sfătuindu-se toată ziua cu Ghighi, descoperea mereu argumente mai temeinice.
- Uite pe Zăgreanu! Știi bine, că tu mi-ai spus, cât a fost în Pripas i-a înnebunit cu ungureasca.... Și cu toate astea nu-i zice nimeni nimic, ba-l laudă toată lumea și-i prezice viitor mare!.... Fiindcă așa și este!
Herdelea, încercând să profite de simpatiile lor pentru Zăgreanu, spuse că ar fi cuminte să-i cedeze lui locul în Pripas, firește dacă are intenții serioase cu Ghighi. Pe când fata protesta împotriva acestui plan infernal, declarând că i-e urât Zăgreanu (în Sângeorz însă mărturisise în taină Laurei că e băiat foarte drăguț, măcar că e numai învățător), d-na Herdelea zise neclintită:
- Lasă, nu te îngriji tu de el.... Îi găsește lui loc inspectorul, că știi doar cât îl iubește și-l protejează....
Prin august, într-o după-amiazi, Zăgreanu veni mai mișcat ca alte dăți, deși Ghighi nu era acasă. Herdelea trecu în grădiniță cu dânsul, să stea de vorbă. Și tânărul spuse îndată că sosește tocmai de la Bistrița și de aceea e plin de praf. Nici n-a fost încă să se schimbe. A văzut pe domnul inspector.
Apoi nu mai putu continua. Herdelea îl privi întrebător.
- Mi-a spus multe - reluă Zăgreanu mai încurcat, parcă negăsind cuvintele potrivite. Mi-a făgăduit.... câte-n lună și stele.... Mi-a făgăduit....
- Te are drag inspectorul - zise Herdelea liniștit. E bine să fii bine cu inspectorul, foarte bine.... Numai să-ți dea o școală bună, într-un sat bun....
- Apoi vezi, domnule colega, da, da - bâlbâi tânărul. E greu.... Nu știu când s-o putea.... Da.... Domnul inspector zice că vrea să-mi dea Pripasul....
- Pripasul? făcu Herdelea cu o săgeată în inimă.
- Da..... adică.... zice că d-te n-ai să mai stai mult, că-ți trebuie odihnă, că ai servit destul.... că.... în sfârșit....
Zăgreanu nu îndrăzni să-i mai spuie că inspectorul i-a poruncit să reamintească bătrânului învățător să trimeată imediat cererea de pensie, altfel îl va scoate din oficiu, că în niciun caz nu va mai îngădui să înceapă tot dânsul noul an școlar.
Herdelea rămase pierdut. Înțelese ceea ce nu îndrăznise să-i mărturisească Zăgreanu și se simțea dureros rușinat.
- Adevărat, foarte adevărat - murmură apoi cu glas tremurat. Am servit destul, prea destul.... N-am să mai stau.... Nu, nu, fie liniștit inspectorul! Fii și d-ta liniștit....
În aceeași seară, după ce se culcă d-na Herdelea și Ghigi, el se așeză la birou și scrise până târziu de tot. Strică multe coale de hârtie și toate le udă cu lacrimi. Închipuirea că de-acuma părăsește pentru totdeauna școala lui, iubirea lui, îi sfâșia inima. Când i-a venit suspendarea, a plecat cu o scânteie de întoarcere; azi apleacă fără nicio nădejde. De azi încolo nu mai e învățător.
- S-a sfârșit, s-a sfârșit - șoptea dânsul frânt, ca femeia când trebuie să-și dea seama că a îmbătrânit.
3.
Vasile Baciu fusese la trei avocați în Bistrița și toți trei îi spuseseră la fel: legea zice că copilul moștenește pe taă și tata moștenește pe copil. Asta înseamnă că să nu-și mai tocească opincile în zadar. Cu toate acestea, el amenința mereu pe Ion cu judecata, nădăjduind să-l sperie, cum s-a speriat și dânsul odinioară. Sufletul lui însă era toropit de amărăciune și se revolta împotriva legii care îngăduie ca un tâlhar să vie să-i ademenească fata, să-i smulgă moșia și pe urmă, după ce bagă în groapă femeia, să rămână cu pământurile și averea luate cu japca.
Gândindu-se mereu la nedreptatea lumii, ajunse la bănuiala și apoi la convingerea că Ion a omorât pe Ana, înadins ca să-i rămâie moșia și să se poată însura a doua oară. Oamenii cărora le împărtășea credința aceasta, credeau sau nu credeau, dar toți pizmuiau pe Ion că s-a ales cu atâta pământ pe urma Anei.
De supărare și de necaz, Vasile Baciu se așternu mai rău pe băutură.
Nemaștiind încotro s-o apuce, într-o dimineață se duse la Popa Belciug și i se plânse. Preotul, cumpănind și chibzuind, avu o idee cucernică și zise atât:
- Bine.... Am să vă chem pe amândoi....
Și dumineca următoare Belciug chemă pe Vasile și pe Ion, împreună cu alți fruntași ai satului.
- Oamenii de omenie trebuie să se învoiască! vorbi preotul frecând-și mâinile. Să căutăm și noi, cu toții dimpreună, o învoială omenească! Așa-i bine și așa-i frumos!
Ion, liniștit, ridică glasul:
- Eu nu-s nici câine, nici fără suflet, domnule părinte.... Nu-s, martor mi-e Dumnezeu! În casă îl las să șeadă cât o trăi, măcar că-i a mea după lege și poate mi-ar fi de trebuință. Dar îl las că-s om și nu strâng pe nimeni de gât.... Trei locuri a vrut, trei le-a arat, le-a semănat, le-a cules. Puteam să i le iau că-s ale mele. Nevoie de ele n-are, cu bucatele în loc să le mănânce, le vinde și le bea.... Dar zic, lasă-l să aibă și să bea, c-a muncit destul și supărări l-au ars destule.... Apoi amu, vedeți și d-voastră, oameni buni, dacă-l las eu să trăiască, dumnealui nu vrea să mă lase pe mine să trăiesc!
Vasile Baciu, aprins ca omul fără dreptatea legii, sări cu răspunsul:
- Adică cu ce drept să-mi iai tu averea mea? Cum să-ți rămâie ție pământurile mele!.... Că fata mi-ai omorât-o, copilul ți l-ai omorât!.... Cu ce drept!
Vinele i se umflau pe tâmple ca niște râme.
Dar vremea trecea, vorbele cădeau și învoiala nu se apropia. Atunci Belciug găsi clipa cuvenită să intervie. Își drese glasul și rosti grav, ca la predică:
- Oameni buni și drept-credincioși, dreptate-i veșnic cu două tăișuri, ca paloșul în mâna ostașului viteaz.... Dreptate are Ion, căci legile lumii spun că averea copilului se cuvine părintelui care l-a zămislit și l-a crescut. Dreptate are și Vasile, căci după moartea fetei și a copilului ei, cuveni-s-ar ca moșia să se întoarcă la cel care a agonisit-o.... Acuma mie, paznic sufletesc al vorstru, dargi îmi sunteți amândoi deopotrivă și dornic aș fi să dobândiți deopotrivă fericirea pe pământ ca și în ceruri, dimpreună cu fețele luminate cu care ne-am silit, cât am putut, să vă împăcăm cum e mai bine. Dârzi și neînduplecați sunteți însă ca două săbii care nu încap într-o teacă. De aceea iată ce-am socotit eu ascultându-vă: stăpâniți amândoi ce cuprinderi în ziua de azi, tu, Vasile, casa și locurile pe care ți le lasă, iar tu, Ioane, averea pe care ți-a hărăzit-o mila cerească. Dar iarăși socot că drept n-ar fi să ajungă moșia în mâini străine. Viața omului e ca floarea câmpului. Azi e, mâine nu-i.... Poate că azi-mâine, Ioane, ai să te însori, să ai copii, dar poate, Doamne ferește, să și închizi ochii când ai crede că ești mai voinic.... Apoi, așa, n-ar fi păcat de Dumnezeu să rămână averea ta cui nici nu te-ai aștepta?.... Ș-atunci aș crede c-ar fi înțelept și frumos să vă legătuiți amândoi să lăsați ce stăpâniți sfintei biserici în cazul când, Doamne păzește, v-ați prăpădi fără moștenitori direcți, adică fără copii.... Făcând astfel, întăriți puterea Domnului pe pământ ca și Domnul să vă primească sufletele în vecii vecilor!
Preotul tăcu brusc, coborând ochii în jos, așteptând parcă efectul cuvântării sale asupra celor de față. Apoi când înțelese că toți sunt de părerea lui, se retrase în odăița de culcare, lăsându-i să convingă și pe cei doi pricinași. După multă vorbărie, fruntașii izbutiră să-i facă să-și dea mâna.
Belciug reveni atunci cu o declarație scrisă. Văzând hârtia, Ion mai șovăi o clipă, dar totuși iscăli, gândindu-se că ăsta-i un moft fără valoare, deoarece dânsul are să se însoare curând și să facă copii care să-l moștenească. Vasile se bucură că, dacă nu se întoarce la dânsul, moșia baremi nu se va risipi nici printre neamurile Glanetașului.
- Așa! zise preotul împăturind frumos actul. De pe amvon am să dau de știre satului întreg hotărârea voastră creștinească.... Dumnezeu să vă binecuvânteze!
Vasile Baciu se opri pe urmă la cârciumă, se îmbătă și se bătu cu straja Cosma Ciocănaș. Ion însă se duse drept la George, să-i povestească ce-a făcut. Și pe urmă se gândi numai la viitoarea lui nevastă.
4.
Titu socotea să treacă granița cu trei sute de coroane. Suma aceasta o avea, dar îi mai trebuia și ceva mărunțiș care să-i ajungă până la trecere. Până ce nu cunoscuse rudele din România, se înfuriase gândindu-se că pornește în lume cu trei sute de coroane; acuma mergea la sigur, ca și când ar fi plecat din Pripas în Lușca, ori în Măgura..... Mărunțișul însă în încurca, fiindcă oricum se silea, nu sporea, și-i amenința rotunjimea celor trei sutare.
Salvarea îi veni sub forma unei idei, citind într-un ziar că „Asociația pentru cultura și literatura poporului român” va ține adunarea generală la Sibiu în luna septembrie.
Deoarece, când citea, văzu pe masă Tribuna Bistriței, un ziar săptămânal local, se gândi deodată: ce-ar fi să se ducă dânsul ca reprezentant la serbările Astrei? Ar fi mai întâi că ar face economii de chleltuieli, și al doilea că ar cunoaște dintr-o dată, toată „inteligența” românească din Ardeal, înainte de a-l părăsi, cine știe pentru câtă vreme.
„Tribuna Bistriței” de altfel, îi reprodusese poezii din „Familia”, cu osanalele cuvenite despre „distinsul poet al Văei Someșului”.
Se așeză îndată și scrise câteva rânduri bine simțite directorului gazetei, un avocat fără clientelă și mare naționalist, cerându-i un bilet de legitimație și banii de cheltuială trebuincioși. Răspunsul directorului sosi peste trei zile, aducându-i biletul de legitimație, dar și vestea tristă că ziarul de-abia-și târăște viața de la o săptămână la alta și că prin urmare „distinsul poet” ar face o faptă nobilă românească reprezentându-l, dacă se poate, pe propria-i cheltuială.
Între timp, Titu, închipuindu-și cum va fi înconjurat și răsfățat dânsul la Sibiu, ca omul care a glasul unui întreg ținut de români, se însuflețise atât de mult de ideea de a reprezenta „Tribuna Bistriței”, încât nici nu se mai sinchisi că nu a primit bani și că deci socotelile lui rămâneau tot încurcate cu mărunțișul.
Cu o săptămână înainte de plecare veni acasă spre a se pregăti în tihnă și a-și lua rămas bun de la toți cunoscuții, căci omul știe când pornește dar numai Dumnezeu știe când se întoarce. Căldăraru, la despărțire, l-a îmbrățișat și n-a uitat să-i spuie că tot mai e timp să se răzgândească, și Titu i-a mulțumit zâmbind pentru povață.
În Armadia toată lumea știa că Titu vrea să plece în România și toți se mirau de îndrăzneala lui. Când se află însă că va lua parte și la serbările Astrei, la care singurul profesorul Spătaru a putut merge odată, de mult, și mai ales că se ducea ca reprezentant al „Tribunei”, mulți îl invidiară și-l felicitară.
Doamna Herdelea plângea spălându-i și călcându-i rufele, iar Ghighi îi făcea în fiecare zi geamantanul spre a-l desface a doua zi, ca să-l facă mai bine și mai frumos, să nu râdă de el frații din România.
Seara, Herdelea, tatăl și fiul, se sfătuiau serios. Deoarece Titu, având încă încurcături cu recrutarea, nu putea obține pașaport pentru străinătate, Herdelea îi explică cum să-și facă rost de la Sibiu de un simplu bilet de trecere; odată ajuns dincolo nu-i mai trebuie niciun pașaport.
Între altele însă bătrânul îi mărturisi că a expediat cererea de pensie, iar Titu îl aprobă din toată inima, ba se însărcină să comunice știrea și doamnei Herdelea; o făcu într-adevăr cu atâta iscusință că dăscălița mulțumi lui Dumnezeu că în sfârșit Zaharia a ascultat povețele ei înțelepte. Drept recunoștință că l-a scăpat astfel dintr-un impas greu, Herdelea duse a doua seară pe Titu la Berăria Rahova, ca să se întâlnească acolo cu toți domnii din Armadia și să-și ia adio cum se cuvine.
La Berăria Rahova se improviză o adevărată serbare, cu chef și cu lacrimi. Întrebările, urările, felicitările zbârnâiau în urechile tânărului îndrăzneț. Herdelea îi ceru biletul de la gazetă, să-l arate tuturor și mai ales lui Ghiță Pop, copistul de la judecătorie, care nu voia să creadă că Titu este aievea reprezentantul „Tribunei” la adunarea Astrei.
Profesorul Spătaru ținu și un discurs, culminând cu fraza că Titu trebuie să fie „veriga de unire între frații de dincoace și dincolo de Carpați”.
La miezul nopții însuflețirea fu așa de mare încât toți cântară Deșteaptă-te, române. Solgăibirăul Chițu, fiind și el mișcat, închise ochii, nevrând să strice buna dispoziție a societății, mai ales că Titu nu trebuia să plece cu impresii urâte despre slujbașii Ungariei.
Până la sfârșit se amețiră bine cu toții. Herdelea, de supărare, bău atâta că Titu abia îl duse acasă, unde dăscălița îl ocărî bine în gând, dar fără a deschide gura, spre a nu-și strica somnul.
Cu cât se apropia ziua, cu atât Titu era mai tulburat. Se simțea fericit și totuși glasul îi tremura. Niciodată casa părintească nu i se păruse mai caldă. I se strângea inima gândindu-se că de-acuma va trăi între oameni pe care nu i-a mai văzut, într-o lume necunoscută în care cine știe ce-l așteaptă?
Se duse pe la familiile prietene să le zică rămas-bun. La Dragu găsi pe Lucreția împreună cu Oprea, azi soțul ei. Felicitându-l își aduse aminte de iubirea lui, versurile în care se chinuise să eternizeze ochii ei verzi. Acuma iat-o așezată, cu viața croită drept, fără cotituri deosebite, ca a tuturor oamenilor cuminți.
Pe când el se aruncă în valurile lumii, ca într-o mare fără margini.
În ajunul plecării, după-amiazi, făcu o plimbare până-n Pripas, să mai vadă căsuța unde a copilărit și să se despartă de Belciug, care-i „cam acru și viclean, dar tot om de treabă”, cum îi spusese tatăl său, îndemnându-l să nu cumva să nu meargă pe la dânsul.
Preotul îl sărută și-l blagoslovi cu lacrimi în ochi, făgăduindu-i că-l va cerceta negreșit la București, deoarece speră să meargă și el foarte curând, peste un an sau doi. În însoți apoi să-i arate biserica cea nouă, gata, bună de sfințit, îl plimbă prin toate colțurile, se suiră împreună în turn, la ceas, și-i zise cu multă duioșie:
- Foarte rău îmi pare că nu ești aici la sfințirea care va fi peste două săptămâni! Facem o sfințire minunată. Va veni și episcopul.... O să fie o adevărată sărbătoare națională!
Titu îi promise că-i va trimite cărți poștale cu vederi din România și mai ales din București „care trebuie să fie o minunăție”....
Belciug îl mai petrecu pe urmă până în dreptul cârciumei și-l mai îmbrățișă o dată ca un frate.
Casa lui Herdelea din Pripas era mereu goală și tristă. Titu o privi pe dinafară, amintindu-și fără să vrea crâmpeie din fericirea trăită aici şi nepreţuită la vremea ei. Urcând în pridvor, se pomeni cu Ion.
- Am auzit că vrei să pleci departe, domnișorule?
- Mă duc și eu să-mi găsesc un rost în lume! răspunse Titu serios. Anii trec și omul trebuie să facă ceva în viață, altfel nu-i vrednic să trăiască.... Nu-i așa?
- Așa-i, domnișorule, vezi bine că-i așa! zise Ion. Apoi să te ducă Dumnezeu sănătos și să-ți dăruiască noroc pe unde-i umbla, c-ai fost om de omenie!
- Să trăiești și tu, Ioane! Ție de altminteri ți-a ajutat Dumnezeu și te-ai înstărit frumos.... Păcat numai că n-ai avut parte de Ana și de copil....
- Apoi ce să facem? făcu țăranul rece. Așa a vrut Dumnezeu....
- Ei, ș-acuma, ce mai ai de gând, Ioane? Că doar n-ai să rămâi văduv toată viața, că doar ești tânăr....
- Așa-i, așa-i, vezi bine! mormăi Ion întunecându-se.
Titu coborâse spre dânsul și se rezemă de stâlpul porții, cu pălăria pe ceafă. În asfințit soarele se mânia și împroșca cu raze aprinse. Umbra Măgurii Cocorilor se întindea peste sat până la picioarele crucii de la marginea drumului, pe care Hristos stătea neclintit ca un martor mut al tuturor tainelor. Ion se uită lung la domnișorul care i se părea că sse schimbase mult de când nu l-a mai văzut. Voia să-i ceară o învățătură, ca și odinioară, și îi era frică să nu-l ocărască.
- M-am zbătut și m-am frământat să ies la liman - începu iar Ion după o tăcere apăsată. Și nu mi-a dat Dumnezeu nicio bucurie....
- Dar pământul? întrebă Titu, privindu-l cercetător.
- Pământul.... de..... pământul.... Bun e pământul și drag mai ți-e când e al tău.... Dar dacă n-ai pentru cine să-l muncești, parcă.... zău așa.....
- Trebuie să te însori, Ioane!
- Așa-i, chiar, așa-i, domnișorule - murmură țăranul cu ochii stinși. Dar decât să te însori cu oricine.... Am pățit-o o dată, domnișorule....
Tăcu, așteptând parcă o întrebare sau o aprobare. Cum însă Titu nu zise nimic, urmă din ce în ce mai vioi:
- Amu dumitale pot să-ți spun, că mi-ești mai bun ca un părinte și m-ai învățat numai bine.... Pot.... Și nu știu cum să-ți spun, domnișorule? Că d-ta pleci departe și poate nici n-ai să mai auzi de mine și de necazurile noastre.... O, Doamne.... Mare-i lumea!.... Când crede omul c-a nemerit mai bine, atunci ia seama că-i tot de unde a pornit.... Uite-așa-i, domnișorule! Așa mă muncesc și mă căznesc, și nu știu, cum să fac?
- Azi, când ai avere, ce-ți trebuie să te mai prepelești? Nici prea hapsân să nu fie omul, că lăcomia strică omenia. Pământ ai destul....
- Destul nu-i niciodată, domnișorule.... Dar pe cine vreau eu să iau, nu se poate. Și pe alta nu pot s-o iau....
- Pe cine vrei?
- Pe Florica! zise Ion cu o lucire aspră în privire.
- Care-i măritată cu George-a-Tomii?
- Aia!
- De, Ioane, se vede că Dumnezeu ți-a dat c-o mână moșia, și ți-a luat cu cealaltă mintea! vorbi Titu. Cât e satu de mare nu găsești tu decât pe nevasta lui George?
- Nu-mi trebuie alta, domnișorule! scrâșni Ion deodată furios și cu o hotărâre sălbatică în ochii sclipitori.
- Hm - făcu Titu aproape înfricoșat de glasul lui.... De.... Nu-ți trebuie....
- D-ta ce mă înveți să fac? urmă Ion iară mai blând și mai rugător.
- Nimic.... Să te astâmperi!
- Dar dacă nu pot?
- Atunci fă ce știi!
- Nu știu nimic! bâlbâi Ion, zvârcolindu-se între mânie și neputință.
- Nici eu.... Dar atâta totuși pot să-ți spun: astâmpără-te!
.............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu