27.
Deși uluit, Herdelea se gândi deodată că, deoarece Grofșoru se arată atât de binevoitor, ar fi mai bine să-și dezvăluie necazurile lui și să dea dracului pe Ion. Dar nu îndrăzni și spuse avocatului c-a venit pentru finul său. Grofșoru, spre a-i dovedi bunele sentimente, declară îndată că renunță la jumătate din onorariul cuvenit, adăugând însă de mai multe ori foarte prietenește, „numai în hatârul dumitale, numai pentru că mi-o ceri dumneata”.
Herdelea bâlâbi mulțumit și se sculă. Iar se gândi să vorbească și de necazul lui și iar i se înăbuși în gât rugăciunea. Stătea umil și abătut, nevrând să plece până nu va încerca și totuși nesimțind niciun fel de curaj în inimă. Atunci Grofșoru îi zise deodată:
- Am auzit ce pătimești cu ungurii dumitale.... Foarte trist.... foarte, foarte trist.... Nu-ți închipui cât te compătimesc....
Învățătorul se uită înspăimântat la dânsul, parc-ar fi vrut să-i ceară iertare.
- Trebuia să vii la mine cu procesul! Eu te scăpam..... Rău ai făcut că m-ai ocolit....
Grofşoru tăcu, aşteptând să-l roage, ca astfel să aibă prilejul de-a fi mărinimos. Herdelea înţelegea bine, se căznea şi totuşi nu putea scoate nicio vorbă.
- Ai s-o duci greu fără leafă, reluă Grofşoru după o pauză. O, îmi închipuiesc.... foarte greu....
Iar mai aşteptă şi, neprimind niciun răspuns, urmă brusc:
- Eu din parte-mi sunt gata să te ajut.... N-am nimic împotriva dumitale, că eu nu-s răzbunător..... şi-apoi, mai ales, suntem români, aşa-i?.... Dacă vrei, îţi pot oferi un loc de scriitor în cancelaria mea.... Ştiu că eşti priceput în lucrările de birou.... De la Anul Nou, de pildă, cu plăcere..... În privinţa salariului cred că o să ne învoim.... ştiu că ai greutăţi şi....
- Domnule Grofşoru.... eu..... nu..... acuma..... Iartă-mă! Iartă-mă! murmură deodată Herdelea cu ochii plini de lacrimi. Iartă-mă!.... Nu-s vrednic....
Se clătină pe picioare. Faţa-i era înseninată de bucurie. Nu îndrăznea însă să clipească din ochi de frică să nu-i curgă lacrimile pe obraji.
Grofşoru simţi toată emoţia acestui suflet muncit şi bun, şi fu cuprins de compătimire adevărată. Îi apucă mâna dreaptă şi i-o strânse călduros cu amândouă mâinile. Apoi îl bătu frăţeşte pe umăr, şoptindu-i înduioşat:
- Curaj!.... Curaj!.... Românul nu piere!
Până-n Pripas, Herdelea alergă mai mult decât merse, ca s-ajungă mai repede, să spună "babei" lui vestea cea bună. Şi pe drum vorbi lui Ion numai despre Grofşoru cu atâta însufleţire parc-ar fi vorbit despre Dumnezeu.
- Nu există în toată Europa alt om ca Grofşoru, auzi tu, Ioane? îi striga după fiecare replică.
Doamna Herdelea îl puse să-i povestească de cinci ori din fir în păr, tot, tot: ce i-a vorbit, cum i-a făgăduit, cum era îmbrăcat.
Apoi plânse cu hohot de bucurie şi numaidecât zise o rugăciune specială, pe care şi-o mai amintea din copilărie, pentru oamenii binefăcători, implorând fierbinte pe Atotputernicul să-i hărăzească lui Grofşoru sănătate, noroc şi îndeplinirea tuturor dorinţelor.
- Şi tocmai pe omul ăsta l-am combătut eu la alegeri, de dragul unor unguri blestemaţi!.... Îmi vine să mă izbesc cu capul de toţi pereţii! se văieta învăţătorul, ros de remuşcări.
- Mare prost ai fost, bărbate, aşa e! zise dăscăliţa ştergându-şi gura cu dosul mâinii. N-ai vrut tu să mă asculţi pe mine..... Dar Dumnezeu a auzit rugăciunile mele şi nu ne-a lăsat....
5.
Viaţa i se părea un vis lui Titu în Lușca de când se apropiase de Virginia Gherman. Cu nimeni nu se înțelesese încă atât de bine, nici cu prietenii din Armadia, nici chiar cu surorile lui, cum se înțelegea cu învățătoarea aceasta deșteaptă și încântătoare. Fata notarului Cântăreanu îl plictisea fiindcă era geloasă, dovedind astfel că nu e în stare să aprecieze o legătură ideală dintre două suflete cinstite.
Pe la începutul toamnei, într-un amurg, alergând însuflețit la Virginia, Titu găsi în casă pe plutonierul de jandarmi. Rămase uimit. Ce caută plutonierul ungur la o româncă atât de mândră?
Șeful postului de jandarmi încercase din prima zi să se împrietenească cu dânsul, dar el se ferise ca de foc. Prietenia cu un jandarm ungur i se părea cea mai mare rușine.
Ș-acuma iată-l la Virginia Gherman, la tovarășa lui de visuri, la ființa care-i împărtășește năzuințele!
Învățătoarea roși și zise ungurește:
- Nu vă cunoașteți?
- Ba foarte bine, răspunse ungurul întinzând mâna lui Titu.
Plutonierul mai stătu însă doar câteva minute și apoi plecă, sărutând degetele, foarte reverențios, Virginiei Gherman.
- Dumneata.... primești în casă pe călăul nostru?
- E un om cumsecade.... De ce exagerezi? Fiidcă-i ungur? răspunse învățătoarea atinsă.
- Dumneata.... vorbești așa?
- Fugi că ești ridicol - se indignă Virginia. Visurile noastre sunt una, iar oamenii sunt alta. Cunoaște toată lumea sentimentele mele, dar asta nu înseamnă că nu văd realitatea....
Titu făcu o încercare timidă de a-i lămuri că nepotrivirea dintre sentimentele și faptele omului e o crimă față de ideal, dar trebui să se dea bătut repede. Învățătoarea cădea din ce în ce mai jos în sufletul lui.
- O decepție mai mult! își zise dânsul întorcându-se acasă ca un soldat învins într-o bătălia hotărâtoare. Se pare că viața toată e un șir lung de neîntrerupte deziluzii, o luptă crâncenă între vis și realitate!
Domnișoara Eugenia, văzându-l indispus și aflând pricina, îi spuse râzând ironic:
- Dumneata ești atât de îndrăgostit de Virginia că trebuie să fii singurul om în sat care nu știe că plutonierul îi face curte, și încă dinaintea dumitale....
Toată noaptea o petrecu pe gânduri, cu ochii deschiși, căutând să-și lămurească sufletul. Își zicea îngrozit că, dacă ar iubi-o, dacă ar fi adevărat ce crede fata notarului și ce cred poate și alții, atunci s-ar fi lăfăit atâtea luni într-o minciună respingătoare, murdărindu-și până și visurile lui.
Atunci poate că nici visurile lui însuși nu sunt sincere, sau nu sunt mai sincere ca ale învățătoarei care le potrivește prea lesne cu prietenia ungurului?
Durerea ce o simțea i se părea izvorâtă din gelozie, ca și odinioară când, din pricina Rozei Lang, a crezut că s-a dărâmat lumea.
Și totuși, cum s-o fi iubit dacă niciodată n-a dorit aievea nici măcar s-o îmbrățișeze?
Ori poate tocmai aici e greșeala? El îi vorbea de năzuințele neamului, pe când ea zâvnea iubire.... Da, da!.... Și deodată văzu cât a fost de nepriceput. El n-a iubit-o, dar ea l-a iubit. Și, fiindcă el umbla prin stele, ea s-a întâlnit cu ungurul pe pământ.
Se potoli chiar a doua zi. Se întâlni cu Virginia Gherman și roși ca un vinovat. Ar fi vrut să-i spună o vorbă dreăgălașă, dar nu izbuti, ca și când ar fi rupt firul ce-i lega împreună. Era o străină pentru dânsul și nici baremi nu-i părea rău.
- Uite dovada că n-am iubit-o și n-am fost mincinos față de mine însumi! se gândi dânsul mulțumit.
Apoi vârtejul vieții îl smulse brusc și pe el din lumea închipuirilor și-l zvârli în mijlocul realității. Într-o duminică, intrând în cancelarie, o găsi plină de țărani furioși care înconjurau vreo zece sași din Păuniș și-i înjurau din răsputeri.
În uliță o cireadă de boi grași parcă așteptau un verdict.
În câteva cuvinte primarul îi povesti ce s-a întâmplat. Lușcanii sunt în conflict cu sașii din Păuniș din pricina imașului. De cincizeci de ani se judecă și tot n-au ajuns la o hotărâre definitivă. Astă-primăvară Păunișenii au dobândit o sentință în favoarea lor, dar Lușcanii au atacat-o că ei au folosința imașului din moși-strămoși.
Acuma sașii au intrat cu boii în imașul buclucaș, c-ar fi al lor. Lușcanii au adus în sat toată cireada și vor să amendeze pe sași pentru că au pătruns pe moșia lor.
Titu, întrebat, spuse că dreptatea e de partea românilor și astfel sașii, după o ciorovăială înverșunată de două ceasuri, plecară bodogănind și amenințând, însoțiți de huiduielile Lușcanilor care se băteau cu pumnii în piept că nu vor da drumul boilor.
Peste vreun sfert de oră însă Păunișenii reveniră împreună cu plutonierul de jandarmi. Se încinse o nouă discuție de alte două ceasuri, căci ungurul dădea dreptate sașilor. În cele din urmă Titu, supărat că tocmai plutonierul îl combate, îi zise înțepat:
- Nu înțeleg ce te amesteci d-ta? D-ta n-ai dreptul să judeci în asemenea pricini!
- Cum, cum? sări jandarmul înfuriat.
- N-ai dreptul și nu e de competința d-tale! repetă Titu rece.
- Sunt dator să păstrez ordinea, domnule! strigă plutonierul. Iar dumneata ești dator să respecți ordinea, altfel voi face raportele de cuviință să fii pus la locul d-tale!
În curând sașii plecară cu boii, ceea ce în Lușca stâni o fierbere mare. Și, peste câteva zile, primăria primi știrea că cineva a împușcat un bou săsesc pe imașul cu pricina. În aceeași noapte plutonierul făcu sumedenie de percheziții prin casele oamenilor mai gălăgioși, căutând arme. Fiindcă nu găsi, se infurie, bătu crunt pe doi-trei țărani, la întâmplare, și în sfârșit arestă pe Vasile Lupu, om voinic și îndrăzneț, care stătea înc apul satului dinspre Păuniș și care, pe vremea când s-a petrecut pozna, nu fusese acasă. După interogatoriile și bătăile obișnuite, îl trimise sub escortă la Parchetul din Bistrița.
Pe urmă începu goana după dovezi. Într-o odaie goală de la cancelarie defilau pe rând bănuiții. Titu îi vedea intrând, auze răcnetele plutonierului, apoi zgomot de lovituri grele, gemete înfundate.
A treia zi, tânărul nu se mai putu stăpâni, năvăli înauntru:
- Ceea ce faco d-ta e revoltător! De ce schingiuiești oamenii?
- Ce te privește? se strâmbă plutonierul sfidător.
- Nu pot suferi nedreptatea! strigă Titu. N-am văzut de când sunt atâta brutalitate fără rost....
- Da?.... Acuma înțeleg fierberea sătenilor! făcu jandarmul luminat. Acuma știu de unde pornește ațâțarea.... Foarte bine. Am luat notă. Dar aici sunt în exercițiul funcțiunii și te poftesc să părăsești odaia imediat!
Peste o săptămână veni în Lușca un locotenent de jandarmi, chemat de raportul plutonierului că în comună a izbucnit o răzvrătire care amenință să ia proporții. Ofițerul sosi la opt dimineața, iar la nouă Titu se pomeni cu un jandarm care-l poftea îndată la cazarmă.
- Dumneata ești agitatorul? îl întâmpină locotenentul.
Titu auzea întâia oară imputarea pentru care au suferit atâția oameni în Transilvania. Se simți deodată mândru și puternic. De când tot visează el să facă o jertfă pentru ideea care-l stăpânește? Acuma e momentul.
Zâmbi batjocoritor și nu răspunse.
- Te poftesc să răspunzi! se roși ofițerul sărind în picioare. Ce înseamnă indolența aceasta?
- Care indolență? întrebă Titu calm.
- Ești obligat să răspunzi la întrebările ce ți le pun, altminteri....
- Altminteri? repetă tânărul cu același surâs nepăsător.
- Te voi da în judecată, ai înțeles? Te voi băga în pușcărie!... Nu permit să zâmbești când îți vorbesc eu și să mă iei peste picior! Nu permit! urlă locotenentul asudând de mânie.
- Domnule ofițer, văd că ai fost rău informat! zise Titu mereu liniștit. Altfel ai ști că nu sunt surd, ci, dimpotrivă, aud prea bine.
Furia locotenentului se îndoi. Căscă gura să înjure, făcu doi pași spre Titu, se opri, se întoarse și bătu cu pumnul în masă.... Apoi se așeză brusc pe scaun și, cu un glas năbușit, zise:
- Domnule.... Te rog..... Ia loc!
- Mulțumesc! răspunse Titu serios, șezând pe sofaua din fața biroului.
- Da.... da..... adică..... - murmură locotenentul fără să-l privească, în raportul acesta dumneata ești desemnat ca instigatorul tulburărilor de-aici.... Te rog să spui ce ai de spus!
- Cu plăcere, domnule locotenent! vorbi Titu blând și respectuos, răspunzând astfel shimbării de ton a ofițerului care tot mai mormăia, cu nasul în hârtiile de pe masă. Dar, înainte de-a spune ceva, dă-mi voie să întreb despre ce tulburări e vorba?
- Tulburările din comuna Lușca.... Ori nu suntem aici în Lușca?
- Eu nu știu să fi fost vreo tulburare aici, domnule locotenent, deși, prin modesta-mi slujbă, știu tot ce se întâmplă în sat.
- Raportul e precis, domnule....
- Raportul da, desigur. De ce nu vrei să vezi însă dacă raportul e şi adevărat?
- Crezi că e mincinos?
- Nu ştiu, domnule locotenent, căci nu-l cunosc. Dar tulburări în Luşca?.... Tulburare ar fi ceva asemănător cu revolta, nesupunerea, dezordinea...... Când jandarmii bat şi torturează zeci de oameni de toate vârstele, dintr-un simplu exces de zel sau dintr-o tristă pornire de-a descoperi cu orice preţ dovezi, complici sau agitatori - înseamnă această tulburare?
Locotenentul, potolit, îl privea acuma cu ochii mari. Îi zise deodată aproape amical:
- Vorbeşti foarte bine ungureşte?
- Da, când nu pot vorbi româneşte, răspunse Titu plecând capul.
Ofiţerul îl mai privi câteva clipe, apoi se ridică, se plimbă de două ori în odaie şi se aşeză lângă Titu pe sofa, întrebând cu glas domol:
- De ce eşti dumneata indignat domnule? Ce nemulțumire ai?
- Mă doare nedreptatea! zise Titu adânc, din rădăcinile inimii.
Locotenentul zâmbi și-l bătu pe umăr.
- Domnule, domnule, tânăr ești și nefrământat în viață. Te încântă vorbele ca și când ar fi realități. Dar bine, vorbele sunt numai vorbe. Vorbele tocmai ascund fața realității. E copilărie să scăldești ceva pe vorbe.... Nedreptate, dreptate!.... Nu vezi dumneata că astea-s numai vorbe, fără niciun cuprins pozitiv?.... Și pentru asemenea lucruri goale mă silești pe mine să mâzgâlesc coli întregi de procese-verbale, rapoarte, prostii.... Îți spun prietenește că-mi pare rău! Mai ales că vorbești așa de frumos ungurește.... Când ești inteligent și vorbești bine ungurește, ce nevoie să te maesteci în daravere care nu te privesc? Jandarmii au fost sălbaticvi, au maltratat câțiva țărani - admis. Cred ce spui dumneata, deși rapoartele de colo m-ar obliga să nu te cred.... Ei bine, ce-și pasă dumitale de nimicurile astea? De ce nu-ți întrebuințezi deșteptăciunea pentru lucruri folositoare?.... Dar așa sunteți d-voastră, degeaba. Și pe urmă țipați, vă plângeți de nedreptate, de jug, de asuprire.... Crezi dumneata că dreptatea e bună la ceva? Nu observi dumneata că dreptatea trebuie să fie totdeauna a celui ce o împarte, altfel s-ar duce dracului orice stăpânire, orice ordine.... N-am eu dreptate, spune?
- AI, de vreme ce reprezinți stăpânirea - zâmbi trist Titu.
La despărțire, locotonentul îi strânse mâna spre mirarea plutonierului care-și făcuse pregătirile să-l găzduiască la arest cel puțin o noapte.
Trecu o săptămână și satul își reluă înfățișarea obișnuită parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Oamenii bătuți salutau mai cu respect pe plutonierul care pășea țanțoș pe uliță, ca un cocoș biruitor.
- Cine știe? Poate că într-adevăr are dreptate locotenentul - își zicea umilit Titu, văzându-l și simțind că se duce la Virgina Gherman.
Un țăran bătrân, dintre cei snopiți de jandarmi, cu mustața albă pleoștită și cu niște ochi căprui cuminți, venind într-o zi la cancelarie și povestind cât a pătimit, sfârși totuși cu o clipire dârză:
- Ei, domnișorule, ne-ai zdrobit ei, ne-au chinuit, au dat dreptate sașilor, dar imașul tot al nostru a rămas și azi nu mai calcă picior de păunișan pe pământul nostru!
Lui Titu îi veni deodată să-l îmbrățișeze. Încăpățânarea ce-o simțea în glasul țăranului parcă-l înălța și-n același timp îi adâncea picioarele în pământ ca niște rădăcini pe care nicio putere nu le poate nimici.
- Aici e nădejdea! se gândi Titu. Nici eu, nici Virginia, nici Grofșoru, nici unul n-avem rădăcini adevărate și nu suntem în stare să ne îndârjim și să suferim. Pe noi, vânturile ne aruncă de ici-colo. De aceea tot ce facem e păpușerie. Numai ei știu să se jertfească pentru pământ, căci numai ei simt că pământul e temelia.
Din clipa aceea însă se simți fără rost și străin în Lușca. Ce mai caută el printre luptătorii aceștia tăcuți, neobosiți? Aici nu e loc pentru visători. Nici aici, nici în Pripas, nicăieri în toată împrejurimea. În bătălie e nevoie numai de oameni oțeliți. Ceilalți sunt amenințați să trăiască din compromisuri, să-și rupă încetul cu încetul câte-o bucățică din suflet ca să se potrivească nevoilor zilnice.
Și deodată dorința de a pleca în Țară îi răsări poruncitoare. Acolo e locul lui.
Teama de necunoscut, care-i strânsese inima până acum când se gândea să treacă dincolo de Carpați, îi dispăruse.
- Am să plec în România, domnișoară - spuse în aceeași zi Eugeniei. Curând, foarte curând o să plec.... Doar să-mi strâng ceva bănișori de drum....
De aci încolo trăi numai cu speranța aceasta, mângâind-o și împodobind-o zi cu zi. Își făcu socoteli de câți bani îi trebuie și nu mai cheltui nimic, punându-și la o parte toată lefșoara ce o primea de la Cântăreanu. Astfel se apropie Crăciunul.
Numărându-și economiile văzu însă că nici în trei ani nu va putea aduna aici suma trebuincioasă. Atunci, aflând că în Măgura a fost ales notar Alexe Căldăraru, un prieten al lui din liceu, îi scrise câteva rânduri. Răspunsul veni prompt: condiții incoparabil mai bune ca în Lușca.
Înainte însă de-a trece în Măgura, îl lovi dorul să se ducă pe acasă. Nenorocirile tatălui său nu le cunoștea și simțea nevoia să le împărtășească măcar cu vorba. În ziua plecării din Lușca, domnișoara Eugenia îi spuse că Virginia Gherman s-a logodit cu plutonierul de jandarmi. Titu se duse totuși la dânsa să-și ia rămas bun. Și felicitând-o cu glas banal, se gândi:
- Cine știe? Dacă n-aș pleca, poate că m-aș însura în cele din urmă și eu cu o unguroiacă.....
6.
Titu sosi acasă tocmai când bătrânii îi simțeau lipsa ca să le dea o soluție într-o chestie pe care o dezbăteau de mult fără a putea cădea la învoială.
Herdelea avea să înceapă slujba la Grofșoru la întâi ianuarie. Dar cum să meargă dânsul din Pripas până în Armadia, în fiecare zi, fie ger, fie ninsoare, fie vreme bună, să stea acolo până după-amiazi târziu și să se întoarcă iar acasă? Negreșit, Zăgreanu așa făcea, dar Zăgreanu e un băiețandru de douăzeci și doi de ani, pe când Herdelea a bătut cincizeci și alergătura aceasta l-ar doborî în câteva luni, de tot.
Să se mute în Armadia și să lase pe dăscăliță singură în Pripas, ar însemna cheltuială dublă. Dacă s-ar muta cu totul în Armadia, cum ar rămâne cu casa de aici? „Pămătuful” poate că numai atâta așteaptă, ca să pună mâna pe ea, fiindcă Herdelea s-a încrezut în cuvântul și prietenia lui, și a clădit-o pe loc străin.
- Ce mare chibzuială! zise Titu îndată. Nu mai sta pe gânduri deloc, cu du-te chiar astăzi la Belciug, arată-i împrejurările și cere-i să faceți hârtiile trebuincioase! Nu-mi închipuiesc să fie atât de hain să te refuze tocmai acum când ești la aman....
Herdelea se codi puțin, că nu mai vorbesc împreună de atâta vreme, că n-are să facă nicio ispravă, că mai bine ar merge Titu pe care-l iubește ponihosul.
Dăscălița însă tăbărî cu gura asupra lui și trebui să-și ia inima în dinți să pornească.
Belciug trăia acuma într-o bucurie continuă. Temelia noii biserici o pusese astă-primăvară, precum nădăjduise, în cursul verii s-au ridicat pereții și turnul, iar până să dea ploile de toamnă s-a pus și coperișul de tinichea lucitoare. Visul vieții lui se împlinea văzând cu ochii. Era o izbândă mare, datorită numai străduințelor lui neobosite. Mulțumirea nemărginită parcă-l înzdrăvenise și trupește: mai făcuse puțină carne, obrajii i se mai coloraseră.
De Herdeleni însă nu mai voia să audă. Îi ștersese din suflet, ca și când nu i-ar fi cunoscut niciodată. Dpar trecând pe dinaintea casei i se reaprindea ura, amintindu-și cum l-au jignit. Mai aștepta procesul pentru insultă, care să pedepsească și pe dăscăliță, căci pe Herdelea mâna lui Dumnezeu l-a ajuns cum nu se poate mai rău.
Se miră și se înfuriă, când îi bătu învățătorul la ușă, dar îl primi totuși cu zâmbetu-i obișnuit, zicându-i cucernic:
- Ce-i, Zaharie? Ai mai venit pe la mine?
- Bine, Ioane, bine, tot bine - răspunse Herdelea rușinat.
Vorbiră întâi de noul învățător pe care Belciug îl lăudă mult, deși nu-i plăcea fiindcă nu era atât de cuviincios cum s-ar fi căzut să fie un tinerel fără niciun merit deosebit, afară că a învățat ceva carte. Când Herdelea pomeni de casă, popa tăcu, puse ochii în pământ și-și mâncă unghiile câteva minute.
- De ce te pripești, Zaharie? zise pe urmă tot blând. Mai e vreme.... Parcă fugim noi din Pripas?
- Nu-i lucru mare și pe mine mă scapi de o grije....
- Dacă ar atârna numai de voința mea, n-aș șovăi, Zaharie, vezi tu bine.... Dar locul e al bisericii, știi. Pot eu să împart averea bisericii?
- Tu să vrei, Ioane, că biserica....
- Mai îngăduie Zaharie, mai ai răbdare!.... Ce-ți pasă ție, dacă eu nu zic nimic și închid ochii? făcu Belciug cu o privire în care Herdelea citea o amenințare ascunsă. Nu mă poți obliga.... mi-e peste putință, frate Zaharie!
Se despărțiră tot zâmbind, dar cu mai multă ură în suflet. Preotul își zicea că mai bine dăruiește locul oricărui țăran, decât să rămână în stăpânirea familiei dușmanilor lui ticăloși. Herdelea ar fi fost în stare să-i dea cu parul în cap omului care umblă să-i fure rodul muncii lui de ani de zile.
..............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu