31.
De-a doua zi se obișnui. Era mulțumit. O ducea bine: mâncare avea, somn destul, muncă mai mult pentru față.
Totuși i se făcea dor de-acasă și îndeosebi începu să-l cuprindă grija de copil. Toată noaptea se visa în Pripas, dar niciodată acasă cu copilul, ci totdeauna la George, prin prejurul Floricăi. În era necaz și abia aștepta ziua de joi, când trebuia să vie Zenobia cu vești și cu mâncare.
- Ce face băiatul? o întrebă dânsul, răstit și bănuitor.
- Face bine că-i sănătos - răspunse mamă-sa, veșnic neîmpăcată că se prăpădește atâta cu firea din pricina stârpiturii celeia, iar azi adânc supărată fiindcă paznicul n-o lăsase să se apropie de Ion cu merindea.
Cât era treaz, toată ziua numai la Petrișor se gândea. Aici avea atâta vreme să-și depene închipuirile încât parcă-și storcea creierii. Dar cu cât se zbuciuma mai mult, cu atâta nășteau mai grele întrebări la care nici nu îndrăznea să răspundă. Deseori auzea limpede glasul socrului său de la înmormântarea Anei, iar privirea lui o avea mereu ca un spin.
- Cât sunt eu aici, poate să mi-l omoare, ca să-mi ia pământurile! îi trăzni deodată prin minte ca o lovitură de cuțit.
De atunci zidurile îl înăbușiră și zilele trecură mai anevoie. Îi venea să se repeadă la zăbrelele groase din ferestre, să le smulgă și să alerge acasă la copil, să-l apere.
Noaptea însă, visurile îl purtau numai pe la Florica. Se vedea cu săptămâni în urmă, înainte de moartea Anei, ducându-se pe la George, vorbind de moșie, de muncă, plănuind lucruri de care dânsul nici nu se sinchisea. Se ducea mereu, deși ura pe George ca pe un tâlhar care i-a răpit cea mai scumpă comoară. Se ducea fiindcă numai așa putea sta aproape de comoara lui. Nu schimba o vorbă cu ea, nici măcar o privire, și totuși se simțea fericit și vesel. Nu știa ce vrea, nici nu se întreba nimic. Se mulțumea s-o știe aproape și nădăjduia. De când s-a stins Ana, s-a dus mai rar, dar cu mai multă nădejde ascunsă în inimă.
Și acuma, că nu poate merge și nici nu vrea să se gândească la ea, tot ea îi stăpânește visurile.
Când se trezea din somn, Ion simțea totdeauna o mângâiere peste care însă lumina zilei arunca iarăși pânza grijei de copil.
În două săptămâni gândurile și visurile îl slăbiră ca un ogar. Fața i se îngălbeni, fruntea i se zbârci de gânduri. Numai în ochi îi ardea parcă mai multă patimă și hotărâre.
4.
Peste vreo zece zile Herdelea primi telegrafic ordinul de la inspectorul din Bistrița să-și reia imediat serviciul la școala din Pripas. Totodată, era încunoștințat că s-au trimis cuvenitele adrese la precepția din Armadia să-i plătească leafa ce i-a fost reținută pe timpul suspendării.
- Dumnezeu te bate și tot Dumnezeu te mângâie - zise învățătorul atât de copleșit de fericire că bău două sticle de bere la Rahova și mai aduse și acasă un litru de vin pe care să-l fiarbă baba cu zahăr și scorțișoară spre a sărbători în familie cum se cuvine ziua aceasta nu mai puțin mare ca ziua când a scăpat de amenințarea osândei.
Doamna Herdelea se supără nițel, cum era obiceiul ei, îl ocărî că-i bețiv, apoi totuși fierse și puse vinul pentru după cină, făcându-l așa de bun că Herdelea vru să silească pe Ghighi să bea baremi un păhărel, ceea ce ea firește refuză cu înverșunare, deoarece nu se cade unei fete să-și pângărească gurița.
Îmbătați de bucurie și, în ce privește pe Herdelea, de vin, după masă ținură un lung consiliu de familie. Suma de bani ce le pica pleașcă, se înțeleseră repede, cu toate roșelile domnișoarei Ghighi, s-o întrebuințeze pentru trusoul ei de mireasă de care nimeni nu știe când poate fi nevoie. Pe urmă veni pe tapet chestia dezbătută odinioară în împrejurări triste: să se mute înapoi în Pripas sau să rămâie cu casa aici și numai Herdelea să meargă dimineața și să se întoarcă seara, ca și Zăgreanu?
Doamna Herdelea, care avea slăbiciunea căsuței, susținu un răstimp că trebuie să se mute, argumentând îndeosebi teama ca nu cumva „pămătuful” de Belciug, de necaz că au ieșit triumfători din toate încercările, să le facă tocmai acuma pocinogul cu locul.
Herdelea, deși de acord în principiu, se gândea că ar fi mai bine să poată vedea și de școală, dar să-și păstreze și leafa de la Grofșoru, învoindu-se cu dânsul să-i lucreze după-amiazi sau seara. Ar fi păcat să scape din mână o leafă și alte venituri frumoase, căci n-ar strica să se gândească și la zestrea Ghighiței. Fata cu zestre e de două ori mai căutată. Laura a trecut ca și cățelul prin apă, fiindcă a nimerit un băiat cum rar se găsesc. Dar unde se poate ști norocul Ghighiței?
Fata se supără și, firește, se jură că nu se va mărita niciodată.
Atâta fu de ajuns ca să se înăsprească tonul sfatului. Doamna Herdelea sări numaidecât s-o învinovățească vehement că și ea umblă cu fumuri ca Laura, dând drept pildă faptul că nu ia în seamă îndeajuns pe Zăgreanu, care-i un băiat eminent și pare a o iubi, ci se ține de alte mofturi, parcă ar fi cea fată de solgăibirău.
Ghighi protestă, lăcrimă, își astupă urechile să nu-i audă cum pomeneau de Laura care „vezi ce bine e așezată dacă ne-a ascultat pe noi”.
- Dar venit-a să mă ceară? strigă Ghighi în cele din urmă, desperată. Ori ați vrea să-l pețesc eu pe dumnealui, fire-ar al dracului!
Ideea c-ar putea peți ea pe Zăgreanu i se păru atât de caraghioasă, că-i tecu dintr-o dată supărarea și pufni în râs, ceea ce făcu și pe doamna Herdelea să zâmbească.
Astfel consiliul se sfârși în veselie, deși fără a fi luat vreo hotărâre. Deocamdată rămase ca învățătorul să se ducă singur în Pripas, ca și Zăgreanu. Pe urmă va vorbi cu Grofșoru și pe urmă se va vedea ce-i de făcut.
Singură Ghighi se culcă mai tulburată. Ea încă nu se gândise serios la Zăgreanu. Îi era simpatic, adevărat, dar să se mărite cu el? Adormi zicându-și:
- Ciudați mai sunt și bătrânii! Ei numaidecât la măritiș se gândesc....
În noaptea aceea visă pe Zăgreanu și râse prin somn așa de tare că doamna Herdelea se deșteptă și se închină.
Herdelea, pentru reluarea școalei în primire, se răsese și se dichisise ca un pețitor. Porni mai de dimineață, agale, ducându-și în mână legăturica cu merinde pentru amiază. Însăși vremea parcă voia să sărbătorească întoarcerea lui triumfală. O zi minuată de mai, cu soare blajin, mângâietor.
Șoseaua spre Pripas era albă, lăptoasă, în umbra Pădurii Domnești care-și fremăta domol și fermecător cântecu-i de dimineață, luâdnu-se la întrecere cu mierlele ce zburătăceau prin holdele și porumbiștile fragede.
Cu cât se apropia de sat, cu atâta inima și emoția îi creșteau învățătorului. Întâlnea țărani care mergeau la lucru, care-i zâmbeau și cărora le răspundea zâmbind. Sub Râpele Dracului, se întâlni cu Toma Bulbuc, se opri și-i povesti cum nu l-a lăsat Dumnezeu. Toma clătină din cap și se bucură din ochi, zicându-i:
- Să ni te ție Dumnezeu, domnule învățător, căci ești de-al nostru și ne știm mai bine necazurile!....
Se mai opri cu Trifon Tătaru, cu primarul Florea Tancu, cu straja Cosma Ciocănaș, povestindu-le tuturor izbânda, cu aceeași mândrie naivă. Când intră în sat, se uită la ceas. A sosit prea devreme.
- Am venit binișor de tot - se gândi dânsul cu o fericire nemărginită pe față. Lasă, nu face nimic! Că tot vreau să văd ce face și căsuța noastră, săraca.... Bine că luai cheile!
Casa, cu cele două ferestre mici dinspre hotar, parcă-l privea cu drag:
- Ei, sărăcuța! Cum a stat ea pustie atâta amar de vreme! murmură Herdelea înduioșat. Ehe, mai mult de cinci luni.... Nu-i glumă!
În ogradă buruienile crescuseră în voie. Grădina, neîngrijită, se sălbătecea. Sub streșini se împânzise o droaie de păianjeni, iar tencuiala pe pereți începuse să pleznească pe ici-colea. Cheia se învârti greu în broască. Dinăuntru îl izbi în față un aer greu, zăpușit. Odăile goale răsunau trist de zgomotul pașilor învățătorului care se opri în fiecare, cercetând și suspinând.
- Ar fi trebuit s-o mai aerisim, s-o mai îngrijim, dar când e omul necăjit, nu se mai gândește la nimic - își zise Herdelea ieșind în cerdac și răsfățându-și ochii în priveliștea satului înveșmântat în floare și verdeață.
Bătrânul Glanetașu, din ograda lui, îi zise respectuos „bună dimineața”, ridicând tacticos pălăria, ca și altă dată. Zenobia, ieșind cu nepoțelul care urla din răsputeri, începu să blagoslovească pe domnul învățător, că bine l-a adus Dumnezeu, că vai rău a fost fără om învățat în sat, că popa-i tot cu biserica lui.
Herdelea le povesti și lor cum a primit porunca prin telegraf să vie îndată la școală fiindcă nimeni nu știe ca dânsul să învețe copiii ce trebuie. Macedon Cercetașu și apoi alți vecini se apropiară pe rând, ascultând glasul lui cu gura căscată de mirare și mulțumire, căci toți se plângeau de învățătorul cel tânăr c-ar fi luat-o prea razna.
- Ei, dar Ion pe unde-i, Alexandre? întrebă Herdelea pe Glanetașu.
- Apoi dumneata nu știi? se amestecă Zenobia, dând la o parte pe bărbatul ei. Că doar dumneata i-ai făcut rugarea să-l lase să șadă în Armadia....
- O să-i ajute Dumnezeu și lui - zise Glanetașu, ca să nu rămâie de rușine că i-a astupat muierea gura.
- Așa-i, Alexandre. Temnițele-s pentru oameni - răspunse învățătorul dând din cap. Numai sănătos să fie și ca mâine-i aici!
Acuma sosi și Zăgreanu din Armadia, țanțășel, învârtind în dreapta umbrela de ploaie de care nu se despărțea niciodată, urmând astfel de-aproape tradiția dăscălească de-a nu pleca de acasă fără umbrelă, cum nu pleacă soldatul fără baionetă. Tânărul salută zâmbind pe Herdelea și vru să treacă înainte spre școală.
- Așteaptă-mă, colega, să mergem împreună, c-avem același drum! îl opri Herdelea jovial.
- Cu plăcere, domnule colega! răspunse Zăgreanu politicos.
- Tot trebuie să-mi dai în primire școala - adăugă Herdelea coborând în uliță, în vreme ce țăranii ascultau tăcuți convorbirea domnilor.
- Da? zise tânărul roșindu-se deodată până-n vârful urechilor. Nu știam nimic.... Eu n-am fost.... înșiințat....
Bâlbâia, foarte încurcat. Și mai ales se rușina în fața țăranilor care acum zâmbeau batjocoritor.
- Ieri mi-a venit ordinul.... Telegrafic.... Dacă te vedeam prin Armadia, te preveneam! zise Herdelea scoțând telegrama și arătându-i-o cu cruzimea biruitorului. Uite, colega! E iscălit chiar de inspectorul cel nou....
- Da.... da.... desigur.... mergem..... Predau.... cum nu.... - murmură Zăgreanu neputându-și veni în fire de emoție.... Mă mir însă că pe mine nu m-a înștiințat.... Ce are a face. Probabil c-o să-mi vie pe cale oficială.... Nu-i nimic, mă rog....
- Negreșit, firește, trebuie să-ți vie - aprobă bătrânul cu superioritate.
La școală, copiii avură bucurie în ochi văzând că intră Herdelea care-i și trimise în curte să se joace, până ce ia dânsul în primire averea statului. Pe urmă, după ce plecă Zăgreanu, începu lecțiile cu atâta pasiune și emoție, ca și când ar fi fost pentru întâia oară în fața unei clase. Deschise ușa, să intre aerul proaspăt, înviorător, al primăverii. Și copiii nepricepuți ascultau și răspundeau ușurați, parcă în locul tatălui vitreg s-ar fi reîntors tatăl lor cel bun și adevărat.
În pauza de la amiazi, Herdelea, vrând să-l vadă întregul sat, porni pe ulița din dos, schimbând câteo vorbă în fiecare ogradă, și ieși în capătul uliței dinspre Sărăcuța. Belciug era în cerdacul casei sale, cu hainele pătate de var și de tencuială, căci adineori venise și el de la biserica nouă, unde zidarii lucrau de zor.
- Noroc, Ioane! Voinic, sănătos? îi strigă Herdelea cu glas cald, prietenesc.
- Mulțumesc lui Dumnezeu, Zaharie! Mă mai târăsc și eu cum pot - răspunse preotul zâmbind și apropiindu-se de portiță.
- Știi că mi-am luat iar școala în seamă - zise învățătorul cu o mândrie pe care nici nu încercă s-o ascundă.
- Bine că te-ai întors, Zaharie, slavă Domnului! Că Zăgreanu era o primejdie pentru toți! murmură Belciug serios și sincer.
Își strânseră mâna, dar nu-și mai ziseră nimic. Herdelea își urmă calea spre casă, unde voia să-și mănânce merindea, iar Belciug se uită după el o clipă, gânditor.
5.
Când îi dădură drumul din închisoare, Ion parc-ar fi scăpat din pușcă. Îi bătea inima, strânsă-n clește de presimțirile rele.
- Baremi de n-ar fi copilul - se gândea mereu, alergând pe șoseaua dintre Jidovița și Pripas.
Întrând pe poartă însă auzi limpede plânsul răgușit și slăbit al copilului.
- Uite.... uite..... Așa mă bate Dumnezeu din senin!
Petrisor, culcat pe spate, gemea cu ochii închiși, lăcrimați. În răstimpuri ridica mânușițele, le apropia și le tremura parcă s-ar fi căznit să-și smulgă o durere mare.
Zenobia, la vatră, alegea cărbunii aprinși, tocmai vrând să-i descânte de deochi; Glanetașu însă, mai întristat, ședea la marginea patului, șoșăind:
- Taci cu moșul, taci, taci!
Ion își aruncă tot calabalâncul pe laviță și păși lângă pat.
- S-a dus, degeaba, s-a isprăvit! zise dânsul uitându-se o clipă în fața suptă și bonavă a copilului!
- Amu lasă că n-a mai fi nimic.... Pesemne l-a deochiat cineva, că oameni răi sunt destui! răspunse Zenobia, de la vatră, suflând în jăratec.
Glasul ei liniștit schimbă deodată groaza lui Ion într-o furie năpraznică. I se păru că maică-sa înadins vrea să-i ucidă copilul. Se întoarse la ea ca un nebun, îi puse mâna în păr și începu să-i care pumni cu sete, răcnind:
- Îmi omori copilul, ai?.... Într-adins..... mi l-ai.... omorât!....
De spaimă, dintr-întâi, Zenobia nici nu se gândi să se vaite, ci se făcu ghem, hâcâind sub lovituri. Trebui să sară Glanetașu, s-o scape din mâinile feciorului, luând astfel și dânsul câteva ghionturi în învălmășeală.
- Tulai că m-a omorât tâlharul! zbieră acuma Zenobia, zbughind-o afară în ogradă, cu părul vâlvoi. Tulai, oameni!.... Tulai!....
Își potrivi năframa pe cap și apoi se întoarse iar în casă, blestemând vajnic pe Ion care, răcorit, se așezase la masă, cu ochii la copil, fără să audă altceva afară de plânsul neputincios ce-l sfâșia ca niște împunsături de pumnal.
Zenobia, căutând totuși să-l îmbuneze, urmă pregătirile de descântec în care de altfel era mare meșteră. Aduse de la fântână o cofiță de apă, luă o ulcică plină și o așeză pe vatră. Apoi cu cleștele în mâna stângă apucă un cărbune și-l slobozi în apa neîncepută, făcând îndată, cu un cuțit ce-l avea în dreapta, semnul crucii în ulcică, murmurând „nouă”. Puse alt cărbune, făcu altă cruce și numără „opt”. Și așa mereu până ajunse cu numărătoarea la unu. Jarul sfârâia ascuțit și bătrâna șopti trăgând cu ochiul spre Ion:
- Avai de mine că rău l-a mai deochiat cineva, plezni-i-ar ochii să-i pleznească!
În picioare și bătând mereu cruci în apă cu cuțitul, rosti pe urmă, domol, tărăgănat, abia înțeles:
- Prea Sfântă Maică-Precistă, de-i deochiat Petrișor cu unu, dedeochiu cu doi; de-i deochiat cu doi, dedeociu cu trei; de-i deochiat cu trei, dedeociu cu patru; de-i deochiat cu patru, dedeociu cu cinci; de-i deochiat cu cinci, dedeociu cu șase; de-i deochiat cu șase, dedeociu cu șapte; de-i deochiat cu șapte, dedeociu cu opt; de-i deochiat cu opt, dedeociu cu nouă, cu mâinile mele amândouă! Petrișor să saie, să răsaie, ca aurul strecurat, ca argintul luminat!.... Și de-i deochiat de ochii căprui, și de-i deochiat de ochii negri și de-i deochiat de ochii mierii - descântecul din gura mea, leacul de la Dumnezeu!....
Picură cu vârful cuțitului câțiva stropi de apă descântată în gura deschisă a copilui, apoi își muie degetele în ulcică și-i făcu trei cruci pe frunte, trei pe bărbie, trei pe piept și câte trei în fiecare talpă.
Și îndată Petrișor încetă de-a mai plânge. Gemu însă greu, cu ochii mari, speriați parcă de o vedenie urâtă.
- Toți cărbunii au picat la funt - mormăi Zenobia vărsând dintr-o dată apa din ulcică pe țâțâna ușii. A fost deochiat băiețașul, dare-ar Dumnezeu să fie sub pământ de trei stânjeni ochii care nu lasă-n pace suflete nevinovate!
Ion rămase nemișcat pe laviță, cu cotul pe masă și nici nu se atinse de mâncarea de i-o puse dinainte maică-sa. Capul îi fierbea de gânduri negre.
Într-un târziu, aruncându-și ochii pe fereastră, văzu trecând pe Herdelea. Sări în picioare parcă l-ar fi opărit.
- Dumnezeu mi l-a trimis! își zise dânsul repezindu-se în ogradă, cu capul gol, ca un zănatec.
Herdelea îl zări și se opri bucuros, întrebând:
- Când ai scăpat, Ioane?.... Bine că ți-a ajutat Dumnezeu.... Iaca, și eu mă întorsei la slujbă.... Tocmai de la școală viu, c-am dat drumul copiilor de prânz.....
- Îmi moare băiețelul, domnule învățător - gemu Ion în loc de orice răspuns. Mi se prăpădește, nașule.... Și dacă moare, ce s-alege de mine? Ce să mă fac?
- Ce să moară?.... Așa se îmbolnăvesc copiii....
- Moare, moare, nașul, simt că moare - stărui țăranul cu atâta convingere că Herdelea își pierdu zâmbetul de pe buze.
- Atunci cheamă doctorul, finule!
- Degeaba-i, nașule!.... Ce să facă doftorul dacă-i mâna lui Dumnezeu la mijloc? oftă Ion uitându-se drept în ochii învățătorului cu o privire stinsă de spaimă. Asta-i pedeapsa mea, nașule.... Asta-i.... Nu ți-am spus eu deunăzi?
- Rău - făcu Herdelea gânditor. Dacă-i așa, e rău....
- Ș-amu eu rămân iar pe drumuri, nașule, așa-i?... Toate pământurile se întorc înapoi de unde-au venit, așai? întrebă țăranul, atârnându-și ochii pe buzele învățătorului în așteptarea unei dezmințiri mântuitoare.
- De.... Bine nu-i, nici vorbă - zise Herdelea încet, șovăind. Dar nici tocmai așa de rău nu-i, cum te temi tu.... Că doar ești tatăl copilului și în caz de moarte, Doamne Ferește, tu ești, tatăl e moștenitorul.... Cel puțin așa cred eu....
- Dar socrul? Vasile Baciu? se holbă Ion neîncrezător.
- Apoi de.... și el ar putea zice multe.... Că ce a dat, pentru fata lui a dat.... Dac-a murit fata și ar muri și copilul, te pomenești c-o să ceară să-i înapoiezi averea.... De, știu eu?.... Dar mai bine să căutați să vă înțelegeți, că vezi bine cum umblă judecățile, numai cu ponoase.
Ion rămase totuși mulțumit. Dacă-i vorba de învoială, apoi înseamnă că nu-i poate lua nimeni nimic fără luptă.
În casă Petrișor plângea iar, mai dureros. Dar lui Ion nu i se părea așa de sfâșietor plânsul ca adineori.
A doua zi veni Vasile Baciu care auzise că copilul trage să moară. Ion îi pândi toate mișcările. Vasile Baciu era liniștit; îl mângâie puțin și sfătui pe Zenobia să pună pe pântecele umflat al bolnavului tărâțe căldicele muiate în lapte ducle de la o vacă cu întâiul vițel. Numai la plecare spuse lui Ion:
- Nu trebuia să-l înțărcați așa de micuț.... Amu dacă moare, ce te faci?
Avea în privire ceva iscoditor. Ion însă răspunse nepăsător:
- Ce să fac, socrule? O să-l îngropăm.... Dacă nu i-a dat Dumnezeu zile, putem noi să-i dăm?
Vasile Baciu tuși puțin, parc-ar fi vrut să zică ceva și s-ar fi răzgândit.
- Apoi, pace bună! murmură dânsul scurt, ieșind.
Ion începu de-acum să se gândească la înmormântare, socotind cât va trebui să cheltuiască și hotărând să-l așeze lângă Ana, că-i loc mai larg și mai frumos.
Apoi Petrișor se topi ceas cu ceas. A patra zi nu mai avu plâns, ci doar un horcăit aspru, ca și când tragi cu ferestrăul într-un lemn prea tare.
Atunci Ion aduse din Armadia pe doctorul Filipoiu. Când sosi însă cu doctorul, găsi copilul rece. Văzându-i burta umflată și vânătă ca o tobă, Filipoiu strânse din umeri:
- L-ați otrăvit cu cine știe ce bazaconii de mâncări.... Dacă m-ați fi chemat până a nu se umfla, poate că-l scăpam....
După înmormântare, Vasile Baciu, întunecat și posomorât, veni îndată la Ion, care îl aștepta:
- Amu, ginere, să ne înțelegem omenește - zise dânsul fără mult înconjur. Ana a murit, copilul a murit..... Dumnezeu să-i ierte, că-n mâna lui ni-i soarta și viața..... Zestre ți-am dat destulă, Ioane. Și câtă nu ți-am dat, mi-ai luat-o tu cu puterea, c-așa ai vrut. Ai văzut că n-am zis nimic, și ți-am dat tot. Că doar copilului meu îi dădeam.... Nu grăiesc bine, Ioane?
Ion tăcu, cu ochii în altă parte. Vasile Baciu urmă, tot liniștit:
- Bine..... Dar acuma, dacă a murit și Ana și copilul, cuvine-se ca ce-a fost al lor să se întoarcă înapoi la mine. Așa-i legea și omenia.... De-aceea am venit, să n-avem pe urmă sfadă și ocară....
- Da de ce să se întoarcă la dumneata, ce-i al meu, socrule? zise Ion rece. Ce-i al meu, de ce să nu rămână tot al meu?
- Ce-i al tău, al tău să rămâie. Mie să-mi întorci ce-i al meu.... Să-mi întorci pământul....
- Nu-ți strica gura degeaba, socrule, zău așa, că doar ești om bătrân! râse deodată Ion, întrerupându-l.
Pe Vasile Baciu râsul îl înfurie. Se stăpâni însă și răspunse cu glas mereu potolit.
- Eu am vrut să mă învoiesc cu tine, ca cu un om de omenie. Dar nu.... Văd că ești tot cum te-am știut. Hoț ai fost, hoț ai rămas. Nu degeaba nu-i nici o săptămână de când ai scăpat de temniță....
- Așa-i, socrule, așa-i iar cum zici dumneata - râse Ion răutăcios. Mai bine să-mi zici dumneata mie că-s hoț, decât să-ți zic eu dumitale. Mai bine!
- Nu-i nimic - se sculă Vasile. Dacă tu nu vrei să înțelegi de vorbă bună, ai să înțelegi de rău.... N-am umblat cu judecăți de când sunt, dar amu nu te mai iert de-aș ști bine că-mi vând și cămașa de pe mine!
Ion râse mereu, însoțindu-l până-n ogradă. Dar când rămase singur, simți că îndârjirea stăpânită a bătrânului i-a cam clătinat încrederea....
6.
Herdelea raportă din vreme inspectorului, după cum se cerea, că examenul de sfârșitul anului se va ține în Pripas în a două duminică din iunie.
Deși felicitase într-o scrisoare respectuoasă pe Horvat cu prilejul înaintării lui ca inspector, Herdelea avea totuși p frică de examenul de-acuma, cum n-a avut niciodată. Prinsese de veste că noul inspector se duce să supragheze examenele la școlile unde i se părea că nu s-au făcut destule progrese în limba statului, și astfel era sigur că are să vie și la Pripas. Își aducea aminte de inspecția de-acum un an, de avertismentul de-atunci, și-și zicea îngrijorat:
- Scurtă-i fericirea în viața omului....
...............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu