32.
Ba mai tremura și pentru Belciug care, învârtindu-se toată vremea cu biserica cea nouă, nu dădea deloc pe la lecțiile de religie.
- Ia seama, frate Ioane, că vine inspectorul la examen și o să pățim urât! îi spunea Herdelea glumeț, dar muncit în suflet de griji.
- Parcă nu mai pot eu de inspectorul vostru.... Dac-ai vedea tu ce trag cu zidarii de la biserică nici nu mi-ai mai pomeni de inspector, zău, Zaharie!
Nu se iubeau, dar nici nu se mai dușmăneau. Nu se căutau, dar nici nu se mai ocoleau și, când se întâlneau, schimbau câte-o vorbă două despre treburile oficiale, ferindu-se totuși de-a lungi conversația și mai ales de-a aduce pe tapet ceva din daravelele lor trecute.
Sâmbătă, în ajunul examenului, Herdelea ieși cu toți copiii la pădure, aduse verdeață și flori, și împodobi școala cu ghirlande. Sosi acasă în Armadia, târziu după-amiază, frânt de osteneală, de-abia târându-și picioarele. Tocmai se plângea dăscăliței cât de mult a muncit, când în fața casei se opri o trăsură și Ghighi năvăli în odaie, speriată:
- Tată, tată!.... Inspectorul!
Herdelea își uită deodată orice oboseală și se repezi afară.
- O să-l bată Dumnezeu, că nu te mai lasă nici să răsufli! mărmăi doamna Herdelea.
Peste două-trei minute însă învățătorul intra în casă cu inspectorul.
- Te-am căutat în Pripas.... Nu știam că nu mai stai acolo.... Eu, spun drept, nu-mi pot închipui o școală bună condusă de un învățător din altă comună.... Dar în sfârșit, o să vedem mâine....
Herdelea mormpi ceva de neînțeles. Când era mișcat și încurcat, vorbea foarte prost ungurește. Trase un scaun inspectorului, ștergându-l cu batista ca nu cumva să fie murdar.
- Mulțumesc - zise Horvat acrit de schimonoselile limbii oficiale în gura unui învățător al statului. Mulțumesc!.... Voiam numai să te anunț că am venit înadins pentru examenul dumitale.... Știu de rândul trecut că n-ai prea strălucit și vreau să văd cât progres ai făcut.... Acuma însă aș vrea să găsesc pe aici un hotel sau așa ceva pentru noaptea asta....
- Avem două, domnule inspector, dar mai bine e la Berăria Rahova.... Curat și ieftin! se grăbi Herdelea să-l lămurească, în nădejdea să scape mai curând de dânsul.
Dăscălița rămase netulburată pe canapea, lângă fereastră, cârpind nuște pantaloni de-ai bărbatului, ca să nu-și mai strice hainele cele bune la cancelaria lui Grofșoru, unde avea de gând să-și reia serviciul mai temeinic îndată după examen. Ghighi, nedezbădată de spaimă, stătea cu buzele uitate într-un zâmbet timid și nu-și putea lua ochii de la inspectorul care, în orice casă de învățător, e privit ca un idol înfricoșător.
- Familia d-tale? întrebă Horvat.
- Da, da - zise Herdelea frecându-și mâinile cu respect. Mai avem o fată, care e însă măritată, cu ajutorul lui Dumnezeu.... Și un fecior.... de asemenea nu-i acasă....
- Cu gospodăria, doamnă, nu-i așa? se adresă inspectorul dăscălișei cu o galanterie impunătoare. Foarte frumos! Gospodăria e cea mai frumoasă podoabă a femeii!
- Eu nu vorbesc ungurește - zise d-na Herdelea. fără măcar să ridice nasul din lucru, cu o liniște care pe bărbatul ei îl îngrozi.
- Cum?.... Nu-nțeleg! se miră inspectorul.
- Pricep eu ce ziceți, dar nu vreau să vorbesc ungurește! Nu-mi place mie să mă strâmb trăncănind într-o limbă străină, când nici n-am nevoie! sfârâi dăscălița cu o superioritate zdrobitoare și strângând din buze, parcă numai gândul c-ar putea vorbi ungurește îi strepezește dinții.
Inspectorul Horvat nu înțelesese tot ce cuvântase doamna Herdelea. Vedea însă că femeia aceasta, soția unui învățător al statului, nu știe ungurește. Și era adânc indignat. Se mai întoarse spre Ghighi cu un zâmbet desperat:
- Poate că nici domnișoara nu vorbește?
- Niciodată.... nu.... n-am vorbit! răspunse Ghighi speriată c-o ia și pe ea la zor și schimonosind cuvintele ungurești atât de îngrozitor, că inspectorul se cutremură de durere.
- A..... da, da.... Dumneavoastră desigur nu vorbiți ungurește în familie? întrebă Horvat pe Herdelea.
- Nu..... adică..... ar fi greu..... Femeile n-au de unde să..... Mă rog..... Băiatul însă vorbește mai abitir ca un ungur.... Da.... A uimit toată Armadia cum știe de bine, murmură învățătorul sfârșind cu un suspin.
Inspectorul plecă stăvilindu-și în gât revolta. După ce se sui în trăsură însă, spuse foarte grav lui Herdelea:
- Asta-i nemaiauzit, domnule! Dacă nu poți fi înțeles cu limba noastră nici în casa unui învățător, care trebuie să fie un propovăduitor sincer, atunci cum să progreseze învățământul ungar? Cum, domnule?.... Ce-am văzut la dumneata m-a uimit și m-a întristat..... În orice caz m-ai făcut să fiu foarte curios de examenul de mâine....
Doamna Herdelea și Ghighi avură ce ocărî toată seara pe socoteala inspectorului; învățătorul însă tăcu, nu-și prea găsi culcuș în pat, iar a doua zi, mergând în Pripas, se închină și bolborosi toate rugăciunile câte și le aduse aminte.
Când bătu ora opt, inspectorul intră în clasă, înaintea lui Belciug, care veni de-abia pe la nouă, cu urmele de zid pe haine. Examenul fu o tortură pentru învățător și elevi. Horvat se amesteca întruna, încurca întrebările și, de îndată ce un copil greșea, încrunta din sprâncene și se uita triumfător la Herdelea. Ba de câteva ori zise tare:
- Cum să știe, dacă nu cunosc limba!.... Nici unul nu vorbește cumsecade ungurește! Toți se bâlbâie, se strâmbă..... Scandal!....
Herdelea începu să se scuze că copiii nu pot ști perfect limba, de vreme ce n-o vorbesc acasă și că, de altfel, rezultatele nu sunt cum ar putea fi din pricină că el a fost înlocuit luni de zile de un tânăr care venise cu obiceiuri noi. Dar, fiindcă inspectorul nici nu voia să-l asculte, se resemnă mai în urmă, își recăpătă sângele rece și nu se mai sinchisi de dânsul, examinând parc-ar fi singur cu școlarii, gândindu-se doar mereu:
- Acu fie ce-o vrea Dumnezeu din cer! Acolo-i toată nădejdea!
La sfârșit veni rândul preotului, cu religia. Copiii, înviorați, răspundeau limpede și cu glas tare, ca și când de-abia și-ar fi stăpânit bucuria că li-e îngăduit să rostească vorba ce-o pricep.
- Aș dori să-mi spună un elev pe ungurește Tatăl Nostru! zise Horvat, la sfârșit, nemulțumit că nu mai auzea limba statului.
Belciug, parcă n-ar fi înțeles bine, întrebă mirat:
- Poftim?
- Zic c-aș dori s-aud Tatăl Nostru în ungurește conform planului de învățământ! repetă inspectorul deodată mai sever.
- Asta nu se poate! răspunse preotul, hotărât și scurt, îmbujorându-se de mândrie.
- Cum nu se poate? zise inspectorul, jignit de tonul răspunsului.
- Nu se poate, vorbi Belciug cu o franchețe care-l înălța, pentru că elevii nu știu rugăciunile pe ungurește pentru că eu i-am învățat în limba lor maternă, pentru că nici eu nu le știu pe ungurește, căci nici pe mine nu m-a învățat nimeni să le zic pe ungurește, cum n-am învățat nici eu pe nimeni!
- Mă surprinde și culoarea, și înțelesul cuvintelor dumitale, părinte! zise inspectorul Horvat grav. Legea prevede ca în școlile statului religia să se predea paralel în limba maternă a elevilor și în limba oficială ungară. Vasăzică cer minimul posibil când mă mulțumesc cu Tatăl Nostru. Mă rog, te-am convins?
- Domnule inspector, eu unul prefer să nu mai predau religia în școala aceasta decât să-mi pângăresc conștiința și să zăpăcesc sentimentele credincioșilor mei! Orice să-mi cereți, domnule, dar asta nu! Măcar credința să ne rămână neatinsă! Măcar atâta drept s-avem și noi în țara asta, în care ne-am născut și s-au născut părinții noștri și părinții părinților noștri!
- Observ însă că limbajul dumitale nu se prea deosebeşte de cel al agitatorilor care stârnesc zâzanie între naţiunea ungară unitară şi ungurii de buze române? rosti inspectorul aspru, încheindu-şi haina ca să-şi sporească autoritatea. Ţin să te previn, părinte, că statul nu dă ajutoare celor ce lucrează împotriva intereselor patriotice!
- Dacă respectul credinţei mele strămoşeşti şi împlinirea cinstită a datoriei mele de preot înseamnă agitaţie, domnule inspector, primesc bucuros orice urmări! Dar de la ceea ce cred că este datoria mea, nu mă voi abate, în niciun caz! declară Belciug atât de energic că Herdelea se făcu mititel de admiraţie şi de frică.
- Bine.... Foarte bine.... Iau notă.... Probabil că din pricina aceasta nu progresează şocala de-aici deloc.... Foarte probabil!.... Prea bine!.... Voi lua măsurile de cuviinţă, negreşit, murmură inspectorul înghiţindu-şi mânia ca să nu se dea în spectacol în faţa şcolarilor; apoi, întorcându-se brusc spre Herdelea, urmă: Dumneata trebuie să fii cam obosit, nu? Se vede că eşti obosit!.... Câţi ani de serviciu ai?
- Treizeci şi doi, bâlbâi învăţătorul spăimântat.
- Da? Treizeci şi.... A, e destul! Te sfătuiesc să ceri îndată să te scoatem la pensie!.... Te sfătuiesc mult!.... Vei avea o pensie frumoasă şi te vei putea odihni, căci ai mare nevoie de odihnă.... Vasăzică să-mi trimiţi petiţia! Din partea mea vei avea tot concursul să fie rezolvată cât mai grabnic!
Belciug rămase cu Herdelea în curtea şcoalei după plecarea inspectorului, amândoi descoperiți, în soarele vesel și fierbinte. Din clasă, glasurile copiilor, dezghețate de frica prin care au trecut, veneau molcom și topite într-un zumzet de albine harnice. Stăteau tăcuți, gânditori și tulburați. Apoi deodată privirile lor se întâlniră și fiecare citi în fața celuilalt aceeași zbuciumare.
- E greu de tot, Ioane! S-au pus pe capul nostru să ne doboare! zise Herdelea trist și nehotărât.
- Nici pe Dumnezeu nu ni-l cruță, păgânii!.... Vor să ne ucidă sufletul, nu le ajunge că ne-au încătușat limba! murmură Belciug cu îndârjire adâncă și stăpânită.
Tăcură iar. Primejdia parcă-i împrejmuia tot mai strâns, acoperindu-i și înduioșându-i. Ochii lor se îndulciră privindu-se. Și în același timp inimile lor se umpleau de iubirea care înfrățește pe ostași în fața dușmanului.
- Și noi suntem vinovați, Zaharie! zise preotul cu glas care iartă și cere iertare.
- Greșeala iertare așteaptă - adăugă învățătorul.
Își strânseră mâinile ca și când ar fi făcut un legământ.
7.
Peste vreo două săptămâni, după examen, Ghighi stând în grădinița din fața casei, văzu o trăsură prăfoasă apropiindu-se, care i se păru cunoscută. Dar numai când se opri, începu să țipe de bucurie copilărească:
- Laura!.... Pintea!.... Mamă, a venit Laura!....
Alergă la trăsură, se sărută de nenumărate ori cu Laura, râzând, plângând și ciripind neîncetat:
- Nici nu ne-ați telegrafiat că sosiți....
- Am vrut să vă facem o surpriză....
- Te-ai mai îngrășat, Laura scumpă.... Și ce bine-ți șade!
- Tu te-ai făcut iar mai frumoasă....
- Ei, destul, destul! strigă Pintea glumeț. Mai treci de mă sărută și pe mine!
Herdelea ieși fără haină, cum era, și îmbrățișă întâi pe George, în vreme ce, în urma lui, dăscălița, cu lacrimi în ochi și cu râsul pe buze, murmură zăpăcită de emoție:
- O, dragii de ei.... Le-o fi foame și noi n-avem nimic gata.... Dacă știam, tăiam vreo doi pui.... Dragii mamii, dragi!....
O servitoare dolofană coborî tacticos din trăsură cu fetița Laurei în brațe. Speriată de gălăgie, copila începu să plângă. Mamă-sa se repezi:
- Dă-o încoace, Ilona!
Vru să o ia, dar Ghighi sări să i-o dea ei. În brațele ei însă, fetița plânse mai tare.
- Nu te cunoaște, Ghighițo, de-aceea plânge - zise Laura, mândră. Să vezi însă pe noi cum ne cunoaște și cum râde! Ți-e mai mare dragul....
- Da-mi-o mie, că eu sunt obișnuită cu copiii! făcu doamna Herdelea, luând pe micuța Maria de la Ghighi și ogoind-o: Taci cu mama, tână, taci, draga mămiții scumpă și dulce....
Fetița se liniști într-adevăr, spre admirația tuturor. Herdelea profită de ocazie și-i pofti în casă, comandând militărește:
- Înainte.... marș! În casă!.... Ați trăncănit destul în uliță!
În casă urmară noi lacrimi și mai ales se încinse o vorbăraie care nu se sfârși până la miezul nopții. Laura povestea minunății despre Pintea, Pintea despre Laura și amândoi despre odorul lor; Herdelea zugrăvi pe inspectorul care a fost ticălos la examen, dar fără a spune că i-a cerut să iasă la pensie; dăscălița și Ghighi întreținură pe Laura cu noutățile din Armadia, între care cea mai de seamă era logodna Lucreției Dragu cu profesorul Oprea.
Între timp însă doamna Herdelea găsi destulă vreme să doboare trei pui mari în onoarea dragilor mosafiri și să le servească la amiazi un papricaș cum n-au pomenit ei nici la Bistrița.
După masă însă George stârni o furtună când spuse că chiar mâine vor să plece cu toții mai departe, la Sângeorz.
- Nu se poate! Trebuie să stați și la noi barem o săptămână! protestă Herdelea, adăugând apoi cald: Că doar și noi vrem să ne fălim puțin cu voi la armadienii ăștia, ce Dumnezeu!
- La întoarcere, la întoarcere! zise Pintea neîndruplecat. Acum nu-i vreme! Ceilalți ne așteaptă la Sângeorz de o săptămână!
- Care ceilalți?
Laura lămuri că „ceilalți” sunt Alexandru, fratele lui George, profesor în România, la Giurgiu, care a venit împreună cu Gogu Ionescu, soțul Eugeniei....
- Și Ionel, alt frate, contabil în Cernăuți - o complectă Pintea. Suntem atâția frați și surori că numai tata știe pe dinafară întreg pomelnicul!.... De altfel, aduceți-vă aminte, vi l-a înșirat odinioară pe îndelete....
- Au luat Vila Mara și o să petrecem plăcut toți împreună - mai zise Laura. Numai să nu uităm să telegrafiem lui Titu să vie și el neapărat, deși eu i-am scris.... dar ca să știe c-am sosit....
În sfârșit se învoiră și spre seară Herdelea cu George tocmiră două trăsuri pentru a doua zi, până la Sângeorz.
Călătoria fu veselă, cu opriri scurte prin toate satele, pe la cunoscuți și prieteni. Valea Someșului se strâmta mereu, șoseaua se pitula pe sub stânci și râpe tot mai piezișe, iar râul însuși gâlgâia din ce în ce mai mânios.
Ulița Băilor cotește din șoseaua cea mare în mijlocul Sângeorzului, comună bogată și nesfârșit de lungă. Un pârâu gureș roade necurmat drumul ce urcă ușor, printre care țărănești până ajunge la băile așezate într-un cazan împresurat de dealuri împădurite. Vile cochete sunt risipite și ascunse printre brazi bătrâni, în jurul unui dâmb ca o tidvă uriașă în vârful căruia chioșcul alb pare o tichiuță de clovn.
La picioarele dâmbului, văzându-se de departe, dintr-un perete tăiat în piatră, Izvorul Tămăduirii bolborosește prin guri numeroase, adunându-și borvizul într-un canal arămiu care-l duce în clădirea scaldelor. În fața izvorului e o terasă prundită, de unde pornesc zeci de cărări, păzite de brazi, spre vilele și casele dimprejur. La o margine a terasei însă un hotel-restaurant nou parcă stăpânește și ispitește toată lumea.
Sosiră pe la asfințitul soarelui în fața Vilei Mara care albea cu ferestrele deschise. George strigă din uliță:
- Oaspeți primiți, oameni buni!
Un căpșor frumos de femeie se ivi într-o fereastră, dar dispăru indată cu un țipăt înăbușit:
- George.... A venit George!
Într-un antreu larg, puțin întunecos, se întâlniră toate rudele și se cunoscură. Voiau să pară veseli, și totuși toți erau stânjeniți. Însuși George nu se simțea prea în largul lui cu neamurile din România; fusese aproape copil când văzuse ultima oară pe Alexandru, și chiar Eugenia se schimbase mult în trei ani. Ca să scape mai ușor, George căută să glumească și să adauge la numele fiecăruia câte-o codiță hazlie; ba, la sfârșit, se învârti și într-un picior, strigând:
- Ei, mai sunt rude de recomandat? Că mi s-a urât de când nu mai isprăvesc!
Vorbele acestea li se părură atât de șigibețe că toți izbucniră în râsete care mai sparseră gheața puțin. Atunci interveni Atena, soția lui Alexandru, o femeie înaltă, uscățivă, cu trăsături fine și cam reci, dar cu voce foartă caldă și simpatică:
- Bine, Georgel, se poate să uiți tocmai pe nepoții tăi?.... Veniți aici, copii!.... Poftiți moștenitorii noștri dragi!.... Alecu, Ionică, Zoe!....
Toți Herdelenii se aruncară asupra copiilor, înăbușindu-i în sărutără. Mai ales dăscălița, care se simțea opărită în fața atâtor necunoscuți, găsi o adevărată salvare în copii și se retrase cu ei într-un colț ca să-i mângâie.
Încetul cu încetul însă răceala se topi. Alexandru era un bărbat blând, cu ochii dulci și barbișon negru, și se împrieteni curând cu Herdelea, vorbind de școală și de unguri. Gogu Ionescu era mai bătrân, aproape de vârsta lui Herdelea, dar fiindcă nevastă-sa era prea tânără, umbla spilcuit, îmbrăcat după ultima modă, se rădea în fiecare zi, și nu purta mustăți; vorbea în fraze alese, parcă fiece cuvânt ar fi fost pentru „Monitorul Oficial”, deși la Cameră nu deschisese gura niciodată, fiind mameluc guvernamental.
Laura și Ghigi nu mai conteneau cu frumusețea Eugeniei care, într-adevăr, avea ochii mari foarte albaștri și mângâietori, cu gene lungi și dese care, când clipeau, parcă oftau, cu o gură cât o cireașă coaptă, veșnic surâzătoare, cu obrajii catifelați care n-au nevoie de dresuri, cu talia mlădioasă, trasă prin inel, cu o rochie simplă și totuși de o eleganță ademenitoare.
Firește că și Eugenia descoperea mereu noi calități Laurei și Ghighiței, cerând din când în când și părerea soțului ei:
- Elle est ravissante, Gogule, n`est-ce pas?
Gogu aproba foarte politicos, deși el era atât de încântat de nevastă-sa, pe care o luase fără zestre și numai pentru frumusețea ei, încât toate femeile din lume i se păreau mai mult sau mai puțin slute.
George umbla de la un grup la altul, strălucitor de mulțumire, azvârlind câte-o vorbă și în sfârșit statornicindu-se lângă doamna Herdelea care se mai încălzise puțin discutând de greutăți cu Atena, ea însăși mare gospodină și mamă iubitoare.
În vălmășagul prezentărilor uitaseră pe fetița Laurei. Cu atât mai mult fu purtată din mână în mână, răsfățată și sărutată, până ce micuța găsi de cuviință să-și ude scutecele tocmai în brațele Eugeniei, spre marea veselie a tuturor.
- Bine că nu ți-a pătat rochia! strigă Ghighi.
- E semn bun pentru o nevastă tânără! glumi Herdelea.
- A, știi c-a sosit și Ionel - zise Alexandru către George, când se mai potoli zgomotul. Noi l-am găsit aici. Zice c-a venit de vreo zece zile. Dar crezi că poți face ceva cu ursul cela? Nici măcar nu vrea să stea cu noi. Are odaie la hotel și toată ziua bate dealurile și pădurile....
În sfârșit, Atena, ca gazdă, puse capăt taifasurilor:
- Acuma haideți toți în camerele voastre!.... Și într-o jumătate de oră să fiți gata, că mergem să ne plimbăm nițel cu muzică, iar pe urmă vom lua masa la restaurant!.... Ei, la revedere! În curând!
Peste câteva minute toți se găteau și în toate odăile se schimbau păreri despre noile cunoștințe. Toți erau încântați, afară de Gogu, care nu putea uita rochia doamnei Herdelea, croită după moda de acum douăzeci de ani și care se simțea jicnit, deși nu voia să arate, că străinii aceștia nu-l respectă îndeajuns.
În amurgul însăprit de mirosuri de brad și de rășină, muzica lăutarilor răsuna alinătoare. pe terasă și pe cărările dimprejur furnica o lume voioasă pe care valsurile și romanțele o fermecau. La Izvorul Tămăduirii era îmbulzeală de pahare, iar prin înserarea brazilor șoaptele de dragoste se întreceau și se stingeau în aerul ce înviora inimile.
Într-o poieniță ascunsă de grupul de neamuri, dădură întâmplător peste Ionel, șezând pe o bancă, cu țigara în colțul gurii, nepăsător și liniștit. Muzica și zgomotul lumii de-abia ajungeau aici ca o adiere blândă. Îl siliră să meargă să mănânce împreună.
- De ce nu mă lăsați pe mine în pace? zise Ionel, urnindu-se anevoios. Mie nu-mi place gălăgia și lumea....
În întunerecul înstelat restaurantul stălucea de lumină. Terasa mai toată era acuma acoperită de mese, iar în parfumul brazilor se amestecau mirosuri de mâncări și băuturi.
- Uite Ungureanu! strigă George, tocmai când aera aproape de masa ce li se rezervase, oprindu-se. Ce faci pe-aici, prietene?
Aurel văzu pe Laura în mijlocul celorlalți, își scoase pălăria și zise încurcat:
- Bună seara, stimată doamnă!
..........................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu