Ion, Liviu Rebreanu

................................................................................
                                             23.

                              Învățătorul își puse ochelarii, se sculă în picioare, întinse scrisoarea lângă lampa atârnată de grindă și citi rar, apăsat, bătrânește, cu glasul tremurat puțin pe alocuri:
    „Mult iubiții și doriții noștri! Nu m-aș mira să credeți cine știe ce ni s-a întâmplat de nu v-am scris pe îndelete de când ne-am despărțit, în fața Rahovei și cu lacrimi în ochi. Eu însămi mă întreb cum am putu fi atât de neglijentă, căci dragostea mea pentru d-voastră nu s-a micșorat deși s-a împărțit. Numai punându-vă în situația noastră, ne veți înțelege și ne veți ierta. Sper însă că ați primit multele cărți poștale ce vi le-am trimis de pretutindeni, pe unde am umblat? Pânsă să ne încropim gospodăria noastră mică și drăguță am tot amânat scrisul, ca să vă pot povesti din fir în păr viața nouă în care am intrat. În sfârșit, iată-mi mai slobodă.
    Nimeni nu-și poate închipui cât amar îmi strângea inima în clipa când am pornit la drum. Îmi sângera sufletul și nici nu puteam plânge măcar, căci George ar fi înțeles greșit poate lacrimile mele.
    Totuși călătoria din Armadia până aici îmi va rămânea veșnic neuitată și plăcută. George a fost așa de bun că repede mi s-a risipit tristețea și mi-a câștigat, mai mult decât iubirea, încrederea.
    Am stat două zile în Bistrița, fiindcă eu m-am îmbolnăvit ușor și George n-a vrut să ne urcăm în tren până ce nu voi fi zdravănă de tot. Cât a fost George al meu de delicat și de nobil, nici n-am cuvinte să vă spun. (Nu v-aș scrie complimentele acestea, dacă n-aș fi sigură că el nu le va afla niciodată: altfel ar fi în stare să-și ia nasul la purtare, dragul meu drag!) A doua seară, înviorată și gătită cu rochia cea albastră ca cerul, care George zice că-mi șade admirabil, am cinat la Gewerbeverein. A fost o minune. Cânta muzica militară. Era lume imensă și elegantă. Și George a fost așa de drăguț și vesel. Mă sfiam puțin, fiindcă mereu îmi săruta mâinile peste masă, deși, pe altă parte, știam că acuma aveam dreptul să ne iubim fără zgradă, cum spune mereu George.
    În sfârșit, am petrecut splendid și ne-a costat aproape douăzeci de coroane, căci George cheltuia nebunește, zicând neîncetat că numai o săptămână de miere e în viață. Mie însă îmi era frică să nu ajungem fără bani în Vireagul nostru și să rămânem de râsul lumii.
    Miercuri am plecat din Bistrița hotărâți să nu ne oprim deloc până-n Sătmar. Totuși în Dej am poposit o noapte și o zi. George era neastâmpărat și voia să-mi arate toate orașele pe unde trecem, ca să avem amintiri comune de pretutindeni. Și la Gherla am stat o zi și am vizitat Episcopia, întâlnind chiar și pe Prea Sfințitul nostru episcop care a glumit cu noi și ne-a binecuvântat. Mi-a plăcut mult Clujul, oraș mare și frumos, dar mi s-a părut straniu că n-am auzit nicio vorbă românescă. Am fost găzduiți la sora lui George, care-i măritată cu un avocat de seamă, Victor Grozea; trebuie să vă aduceți aminte, că ne-a vorbit de Ludovica, la logodna noastră, socrul meu. Am fost și la teatrul unguresc unde se juca nu mai țiu minte ce comedie. N-am putut însă râde deloc, întâi că nu pricepeam mai nimic din ce sporovăiau pe scenă, și apoi mai ales pentru că era a treia seară de când ne opriserăm la Cluj și George tocmai îmi mărturisise că drumul nostru nici nu trece pe aici și că m-a adus numai ca să mă distreze pe mine și să-mi facă plăcere.
    Am plâns și l-am certat că m-a înșelat astfel și cu deosebire a cheltuit atâția bani de nici nu îndrăznesc să vă spun, că v-ați spăimânta. De aceea n-am putut râde la comedia ungurească. George însă zice că n-am râs fiindcă era prea proastă. La urma urmelor poate să aibă și el dreptate.
    Și așa a trebuit să ne întoarcem iar pe la Dej, să mai petrecem acolo o noapte și pe urmă să o luăm la miazănoapte, spre Sătmar. Adevărat însă că nici nu ne-am mai clintit din tren până la Sătmar, unde ne așteptau de multișor bagajele și lăzile mele și mai multe ale lui George. În oraș doar că ne-am odihnit câteva ceasuri și îndată am pornit la Vireag cu trăsurile ce ni le trimisese notarul căruia George îi telegrafiase din Dej că sosim.
    Pe aici e numai șes și iar șes, cât vezi cu ochii, neted ca-n palmă, cu lanuri nesfârșite de grâu. Soarele frige năpraznic, iar nourii de praf după căruțe rămân în văzduh parcă le-ar fi lene să se mai coboare pe pământ.
    O fi frumos, cui îi place. Mie însă mi-i dor mereu de dealurile noastre din Pripas, de munții noștri albaștri și măreți!
    Vireagul e sat românesc, dar numai cu numele. Oameni spun, ce-i drept, că-s români, dar o spun pe ungurește, căci altă limbă nu pricep. Te și doare inima când îi auzi. De altfel sunt harnici, săritori, creștini buni. Nu-i de mirare că și-au uitat graiul strămoșesc bieții oameni, căci Vireagul e tocmai în marginea neamului românesc. Dincolo nu găsești decât unguri și iar unguri, cu izmene largi ca poalele țărancelor noastre și cu niște tichiuțe de pălării în cap că-ți vine să râzi. Ghighi s-ar omorî de râs până s-ar obișnui cu dânșii.
    Notarul de aici e ungur și, firește, n-are de unde să știe românește. Chiar și învățătorul vorbește foarte stricat, deși școala e confesională, susținută din banii bisericii. George i-a făcut îndată imputări, dar dânsul s-a scuzat că aici așa-i obiceiul, că și răposatul preot numai ungurește vorbea, ba ne-a mai asigurat că și noi va trebui să ne dăm pe brazdă. Atunci George s-a legătuit că, orice s-ar întâmpla, nu se va abate de la îndatoririle naționale și i-a spus învățătorului că trebuie să ne silim să readucem la matcă pe sărmanii rătăciți; a vorbit atât de mișcător George al meu că învățătorul a plâns, precum am plâns și eu.
    Învățătorul e văduv, iar notarul are o nevastă bătrână și argățoasă cu care n-am să mă pot împrieteni niciodată. E mai bine, căci astfel, singură, voi putea fi mai de folos bărbatului meu în marea operă de redeșteptare a acestor români nenorociți. Am început să cunosc și eu puțin viața, să înțeleg cât este de apăsătoare. Ne-am așezat frumos casa. Am cumpărat o mobilă foarte drăguță din Sătmar, cam ca aceea din salonașul nostru. Suntem mulțumiți și fericiți, și ne rugăm lui Dumnezeu să ne miluiască tot așa pe viitor. Ne gândim cu drag că poate la anul vom avea un băiețel. Eu cred mult că vom avea și chiar am început să-i pregătesc scufițele.
    George a fost hirotonisit acum patru săptămâni. Cred că-i cel mai de seamă preot din toată țara și că slujește cel mai frumos dintr toți. Nu pentru că George e al meu, ci pentru că așa este.
    Ei, dar văd că m-am pornit ca mutul și nu mai sfârșesc. Dacă însă nu mă opresc singură, iată că mă oprește hârtia care s-a săturat de mâzgâliturile mele.
    Acum cred că v-am povestit chiar prea multe. E rândul d-voastră să-mi trimiteți o scrisoare cel puțin tot așa de lungă. Până atunci vă îmbrățișez de mii de ori cu dragoste mare pe toți. - Laura.
    P.S. Prin octobre sperăm să ne repezim puțin prin Pripas. Atunci apoi am să aduc încoace și pe Ghighița mea scumpă pe care o sărut special cu mult dor. - Aceeași.
    Fiindcă draga mea Laura nu mi-a lăsat loc de scris, eu vă îmbrățișez cum pot. Iubirea ne-a făcut să ne gândim numai la fericirea noastră; de aceea iertați-ne - George.”
    Herdelea puse scrisoarea pe masă și-și șterse ochelarii zâmbind mișcat, cu două lacrimi înflorite în colțurile ochilor. Ghighi se aruncă la scrisoare, o sărută și se învârti prin casă plângând și râzând de bucurie, în vreme ce doamna Herdelea, lingându-și buzele cu vârful limbii, rosti înduioșată:
    - Dragii mamii, dragi!

                                                                       4.

                                         Văzându-se stăpân al atâtor locuri, Ion în loc să se împace, mai rău se întărâta. Se simțea din ce în ce mai înșelat și se gândea numai la pământul celălalt, care ar trebui să fie al lui și care e încă tot al lui Vasile Baciu. Aștepta procesul cu încăpățânare și se ducea mereu-mereu pe la Victor Grofșoru să-i dea zor, încât avocatul trebui să-l ocărască și să-l amenințe să se astâmpere.
    Neputându-se potoli altfel, bătea deseori pe Ana. Acuma o ura. Era convins că e înțeleasă cu tatăl ei ca să-l tragă pe sfoară. Numai când o vedea plângând se mai răcorea.
    Femeia răbda, supusă și friptă. Îi trecea uneori prin creieri gândul că Ion n-o fi iubind-o, dar îl alunga înfricoșată, ca o primejdie ucigătoare. Mai des îl dezvinovățea, ca și odinioară, zicându-și că grijile și necazurile îl îndârjesc. Apoi nădăjduia o mângâiere în copilul ce-l aștepta din zi în zi. Copilul poate să-l mai îmblânzească și pe dânsul.
    Robotea ca o slujnică. Zenobia, de când avea noră în casă, nu catadicsea nici să mute un scaun de ici până colo; în schimb însă o dăscălea toată ziua, bruftuluind-o și afurisind-o. Ana singură trebuia să ducă în spinare toată gospodăria. Ea gătea mâncarea și tot ea o căra la câmp, unde lucrau oamenii în frunte cu Ion. Seara nu-și mai simțea șalele, iar burta o împovăra și o năbușea. În pat gâfâia atât de greu că Ion o lovea cu cotul în coaste, înjurând-o că nu-l lasă să doarmă cu fonfănelile și râgâielile care o apucau și o țineau ceasuri întregi.
    În dricul verii, într-o zi Ana rămase singură acasă, să facă de mâncare și s-o ducă la prânz bărbaților care, împreună cu Zenobia, secerau o holdă de grâu. În vreme ce turna rântașul rumenit peste ciorba ce clocotea într-o oală zdravănă de tuci, femeia simți deodată niște junghiuri prin pântece atât de dureroase, încât fruntea și tâmplele i se încununară de sudori fierbinți. Se lăsă pe vatră, cu ochii speriați, apucându-se cu amândouă mâinile de burtă și gemând.
    - Mi-o fi venit vremea - se gândi când junghiul se mai mulcomi.
    Gustă mâncarea, puse puțină sare.
    Durerile însă o încercau din nou, întâi mai slabe, pe urmă mai crâncene, parc-ar fi înțepat-o cu ace. Până în amiezi s-a chinuit, dar ea tot nu s-a lăsat, ci a isprăvit mâncările și le-a pus într-un coș, să le poată trimite prin cineva, dacă s-ar întâmpla să-i fi hărăzit Dumnezeu să nască astăzi.
    Tocmai pe la amiază îi încetară toate junghiurile și simți mai ușoară. Se închină, luă coșul și porni încetișor, lăsând casa în paza bătrânului Dumitru Moarcăș, care se aciuase de-a binelea la Glanetașu, nemaiîndrăznind să se întoarcă la Paraschiva.
    Holda din zestrea Anei era departe, spre Jidovița, pe lângă drumul cel vechi. Soarele spgeta în răscrucea în răscrucea cerului curat la lacrima. Zăpușeala plutea în văzduh, grea și sugrumătoare, ca o pâlcă nevăzută. Câmpul îngălbenise sub apăsarea arșiței. Doar ici-colo câte un copac mai înervzea, cu frunzele neclintite ca un scut împotriva razelor aprinse. Femeia pășea legănat, târându-și picioarele desculțe pe cărarea crescută cu buruieni.
    Sosi totuși mai devreme și de aceea se îndreptă cu merindele spre un măr pădureț din marginea holdei, să așeze acolo coșul și să ia secera, să mai taie și ea doi-trei snopi. Când se plecă însă să rezeme coșul de trunchiul scorburos, o sfredeli un junghi, atât de dureros parcă o secure i-ar fi spintecat burta. S-a prăvălit fără putere pe pământul dogorât și crăpat, strângând  dinții de-i pârâiau ca niște oase sfărâmate, căutând să-și ascundă suferința. Dar, cu toate încordările ei, un țipăt sfâșietor, prelung și jalnic, i se smulse din plămâni, urmat de gemete grele care-i uscau cerul gurii.
    - Tulai! O fi apucat-o durerile facerii! strigă Zenobia, îndreptându-se de spinare, cu secera într-o mână și în cealaltă cu un snop de spice, și uitându-se spre mărul pădureț. Da, da.... așa-i, cum zic! Uite-o cum se zvârcolește!
    - Afurisită muiere! bombăni Ion, fără măcar să se întoarcă. Știe că-i sosește ceasul și vine să fete pe câmp! Bată-i Dumnezeu socotelile ei de toantă!
    - Taci, Ioane, că te-o trăzni Dumnezeu din senin ca pe popa Runc! murmură Glanetașu cu glas înecat de milă.
    - D-apoi că zău așa - făcu bărbatul, totuși mai blând.
    Zenobia alergă spre Ana care se zbătea și se legăna, cu fața în sus, cu mâinile pe pântece ca și când ar fi vrut să înăbușe vâlvătaia năpraznică ce o ardea. Prin umbra subțire a mărului, lumina albă pândea tremurându-și petele străvezii pe corpul chinuit al femeii.
    - Da ce-i Ană?.... Vai de mine, zău.... Nu puteai ședea acasă dac-ai simțit că te încearcă durerile? zise Zenobia miloasă, îngenunchind lângă ea și căutând să-i aline suferința.
    Ca mai toate bătrânele din sat, Zenobia se pricepea la moșit, fără să-l fi învățat. Îi desfăcu betele, îi scoase zadiile și-i frecă ușor pântecele de sus în jos. Gemetele Anei se ascuțeau în sâsâituri prelungi, iar buzele-i uscate șopteau în răstimpuri:
    - Soacră, soacră, mor.... Mor!.... Mor!....
    - Taci, că nu mori, maică, taci, taci.... Mai rabdă și taci că uite-acu scapi!
    Bărbații secerau înainte. Glanetașu tresărea la fiece țipăt al Anei; Ion hârșâia mai aprig trăgând însă mereu cu urechea și mormăind mânios ca să-și alunge mila ce i se furișa încetinel în inimă.
    - Of, sărăcuța, sărăcuța! zise Ion, vrând să pară liniștit, dar cu glasul înmuiat.
    Clipele se stingeau anevoie, ca ceasurile de groază. Căldura parcă clocotea acuma în văzduh. Hotarul însă era amorțit sub sărutarea pătimașă a soarelui. Primprejur nici țipenie de om; numai dincolo de șosea, pe lunca dinspre Sărăcuța, furnicau răzleți câțiva viermișori albi. Frunzele porumbului sfârâiau răsucindu-se în arșiță, iar spicele holdelor se legănau amețite, ca și când ar fi căutat să se ferească de atingerea razelor aprinse.
    Gemetel Anei încetară, încât bodogăneala Zenobiei se auzea limpede:
    - Rabdă, puică, rabdă și taci.... Încă olecuță....
    „Te pomenști că moare!” se gândi deodată Ion. Gândul îl spăimântă. Vru să se scoale, să alerge la ea, dar, până să se hotărască, văzduhul se zgudui din temelii de un urlet înfiorător, urmat de niște țipete subțiri ca orăcăiala de broaște speriate sau de scâncetul unui cățel strâns în ușă.
    - Copilul! zise Ion cu inima opărită, auzind glasul necunoscut care vestea intrarea unei vieți noi în lume.
    Suspinele Anei se mulcomiră, din ce în ce mai ușurate, pe când țipetele cele noi se întețeau, se îndârjeau tot mai poruncitoare.
    Deodată Zenobia se apropie în goană cu mâinile roșii de sânge, cu fața desperată, strigând furioasă:
    - Foarfece.... Daţi-mi un briceag, că n-am cu ce tăia buricul copilului!.... Fuga, fuga!
    Smulse custura Glanetaşului şi se întoarse grăbită sub măr, căci plânsul copilaşului i se părea mai înecat şi-i era frică să nu se întâmple vreo nenorocire.
    Amândoi bărbaţii stăteau nemişcaţi, în picioare, cu capetele descoperite, cu ochii spre locul unde fiinţa nouă îşi cerea dreptul la viaţă. Amândoi aveau în suflet uimirea şi smerenia în faţa minunii care se petrece zilnic sub privirea oamenilor şi pe care totuşi omul n-a ajuns încă s-o înţeleagă în toată măreţia ei dumnezeiască. Glanetaşu se închină cucernic, iar după dânsul şi Ion, simţindu-se ca şi când s-ar fi înălţat, îşi făcu repede cruce de trei ori.
    Peste câteva clipe văzură pe Zenobia coborând în vale cu copilul în palme.
    - Mă duc să-l scald în pârâu.... Mai aveţi grijă de nevastă până viu! strigă ea spre bărbaţi cu faţa îmbujorată.
    - Ce-i, mamă?.... Ce-i? întrebă Ion întinzând numai gâtul într-un gest instinctiv spre copilaşul care plângea în mâinile bătrânei, scuturând nervos din picioruşele-i de păpuşă.
    - Băieţel! Băieţel! răspunse Zenobia dispărând printre porumbişti, spre Gârla Popii ce curgea aproape, la poalele coastei.
    Ion păşi în neştire lângă nevastă-sa. Alături de ea o pată mare negricioasă parcă se strâmba la bărbatul năucit; pământul însetat sorbise lacom sângele. Ana se târâse anevoie spre trunchiul mărului şi se rezema cu spatele. Era albă şi udă de sudori în obraji. În colţurile gurii rămăseseră două buburuze de spumă, dar buzele crâmpoţite şi învineţite se strângeau într-un zâmbet de fericire.
    - Mult am suferit, Ionică! murmură femeia blând.
    - E băiat! răspunse Ion zăpăcit, cu ochii holbaţi la faţa ei istovită şi totuşi strălucitoare de bucurie.
    - Soacra zice că seamănă cu tine! reluă Ana mai încet, în vreme ce pe obrajii ei tremura un ochi argintiu de lumină, înfrumuseţându-i.
    În sufletul bărbatului ţâşneau remuşcări de-abia stăpânite. Privirea i se înăspri. Vru să înjure şi vorbele i se stăviliră în gâtlejul uscat. Stătea stângaci, cu secera în mână, iar sudorile îi curgeau de pe tâmple pe umerii cămăşii.
    Zenobia reveni curând cu copilaşul îmbrobodit în zadia ei dinapoi.
    - Uite-ţi odorul! Îl vezi ce dolofan e? zise ea decotoşmănându-l şi arătându-l lui Ion. Acu să vă ţie Dumnezeu să-l creşteţi mare!
    Ion se uită lung şi aproape înfricoşat la omuleţul cât un pumn, foarte roşu, cu ochii închişi din pricina luminii, cu buricul negricios legat cu o aţă murdară. Întinse braţele să-l ia, dar se opri deodată uimit, întrebând:
    - Dar oare de ce-o fi având cap aşa de lungăreţ?
    - Nu-i nimic.... Aşa-i la copiii mici! zise Zenobia apăsând uşor ţeasta moale s-o mai rontunjească.
    - Dă-mi-l încoace, soacră, să-l văd şi eu! zise Ana cu o privire lacomă, întinzând mâinile.
    - Lasă c-o să te saturi de el, n-ai grijă! îi răspunse bătrâna aşezându-i copilul în braţe.
    Un răstimp stătură toţi tăcuţi, ascultând ţipetele speriate ale noului născut. Glanetaşu îşi ştergea mereu năduşeala cu mânecile cămăşii, oftând şi mormăind de emoţie.
    Pe urmă, mâncară grăbiţi şi se apucară iar de lucru, lăsând pe Ana cu copilaşul să se odihnească până diseară ca să poată merge acasă.
    Ion se posomorî, fără să înţeleagă de ce. Gândurile i se zbăteau în minte, încurcate ca într-o plasă. Plânsul copilului său îl supăra şi-l bucura în acelaşi timp. Simţea o mândrie că odrasla lui răcneşte aşa poruncitor, dar apoi, îndată, i se lămurea că de-acuma, prin fiinţa aceasta gângavă, e înlănţuit pentru totdeauna de Ana. Atunci se înfuria şi i se înfăţişa în suflet chipul Floricăi, rumen, ademenitor, care îl chema şi apoi se stingea brusc, ca o speranţă pierdută fără scăpare. În locul ei îi ţiuia în urechi scâncetul ameninţător, stăruitor, în care se amestecau mereu ostoirile Anei, molatice, drăgăstoase:
    - Şşşşş..... Taci cu mama, puiul mamii, taci, taci..... Şşşş...... Şşşşşşş......

                                                              5.

                                      În Luşca, sat mare şi bogat, cu păşuni grase şi vite multe, Titu sosi amărât profund, întocmai ca în vremea când i se zdrobise în inimă Roza Lang. Se arăta el vesel în lume, dar sufletul îi era rănit, de nu mai ştia cum să-l vindece. Fu primit bine de toţi surtucarii comunei, , toţi români şi are auziseră că-i poet.
    Notarul Cântăreanu avea locuinţa în clădirea mare şi veche a primăriei şi pregătise pentru Titu o odăiţă bună, cu intrare separată, împodobită drăguţ de însăşi domnişoara Eugenia, care-l cunoştea de pe la balurile şi seratele din Armadia. Doamna Cântăreanu, o femeie scundă, grasă, cu obrajii negri şi cu fălcile atârnate ca nişte pungi, îi dădu din prima zi să înţeleagă că i-ar plăcea să-l aibă ginere, dacă s-ar hotărî să facă cursul de notar ca să vie în locul bătrânului care, surd de-o ureche şi leneş, ofta mereu după pensie, mai ales că nu era în stare să înveţe ungureşte şi se temea să nu-şi piardă slujba. Eugenia, isteaţă şi cochetă, îi plăcea lui Titu, totuşi planurile notăresei i se păreau caraghioase. Îi venea să râdă singur gândindu-se că el poate fi privit candidat de însurătoare, el care de-abia se străduieşte să-şi deschidă o pârtie serioasă în viaţă.
    Titu se ferea însă acuma de oameni, ca să poată trăi numai cu visurile lui. SImţea o mare nevoie de singurătate, să-şi macine amărăciunea. Cântăreanu se minună văzându-l atât de harnic la muncă şi lăsă bucuros în seama lui toată cancelaria. Și Titu, de dimineața până seara, împlinea slujba pe care o ura, nemișcat de la birou, fără a răspunde ciripirilor și târcolelor domnișoarei Eugenia.
    Tocmai peste o săptămână făcu cunoștință cu învățătoarea Virginia Gherman, care venise la cancelarie într- afacere școlară. Auzise de ea înainte de a sosi la Lușca. Se vorbea pretutindeni că e o fată foarte cuminte și devotată învățământului. Nimeni n-a văzuto vreodată la vreun bal sau la vreo petrecere.
    Era de vreo douăzeci și cinci de ani. Se îmbrăca totdeauna simplu, dar orice haină îi ședea bine. Avea niște ochi mari visători și o gură mică cu un zâmbet fermecător.
    - Cât ești de frumoasă! îi zise Titu, cucerit îndată de drăgălășia ei și însoțind-o până-n uliță.
    - Nu-mi plac complimentele, domnule Herdelea, mai ales cele banale! răspunse învățătoarea înțepată. Credeam că d-ta ești mai.....
    Titu îi sărută mâna respectuos, cerându-i parcă iertare. Dar Virginia plecă indiferentă, fără să se arate impresionată de izbucnirea lui.
    Întâlnirea aceasta puse capăt mâhnirilor sufletești ale lui Titu. Se gândi mult la Virgina Gherman, la surâsul ei dulce și totuși rece, la ochii ei lucitori și totuși potoliți. Se bucură aflând că sunt prietene bune cu Eugenia și că vine deseori în familia notarului. Iar peste câteva zile când Eugenia îi spuse că se duce la învățătoare, Titu se oferi s-o însoțească.
    Virgina Gherman avea două odăi, mobilate după gustul ei, cu multe scoarțe lucrate de mâna ei, cu multe mărunțișuri de artă adunate de ea, și cu o bilbiotecă în care se mândreau numai cărți românești, colecții de reviste, toate legate frumos, cu inscripții și inițiale aurite. În fața casei o grădiniță de flori, îngrădită cu uluci subțiri, și sub ferestre o bancă pe care stătea seara învățătoarea visătoare.
    Se împrieteniră curând. Cu cât o cunoștea mai bine cu atât Titu se simțea mai acasă în Lușca. Virginia îi mărturisi roșind că, în orele libere, încerca și ea să făurească stihuri. Le citiră împreună și Titu se scandaliza auzind că a bătut cu ele la poarta tuturor revistelor, zadarnic. Ea însă se mângâia și aproape se fălea că nu e înțeleasă.
    Se bucură însă că cel puțin poetulîi apreciază modestele cântece. Când apoi Titu, mai târziu, îi destăninui frământările visurilor lui, învățătoarea drăgălașă dădu trist din cap, semn că aceleași zbuciumări sunt și în sufletul ei.
    În serile cu lună Titu se ducea glonț la Virginia Gherman și, pe banca din grădinița adormită, își depănau împreună nădejdile în așteptarea zilei când românii vor fi stăpânii pământului strămoșilor, când toată lumea va crede ca dânșii, când..... Vorbele îi îmbărbătau pe amândoi.
    - Ce ființă extraordinară! își zicea Titu întorcându-se acasă. Dacă năzuințele noastre au pătruns până în sufletul femeilor alese, înfăptuirea e aproape.
    Intra în casă cu pași de lup, ca să nu deștepte pe Cântăreanu care dormea vara cu ferestrele deschise. În odăița lui apoi continua visurile cu ochii mari, lăcrimați. Pe geamurile date de perete, luna argintie îl încuraja. Se zbuciuma ca și când chiar mâine ar aștepta izbândirea finală.
    O zugrăvea de pe acuma și închipuirea îl ducea pe aripi furtunoase.
    Iată-l în Cluj, unde a fost o singură dată cu câțiva ani în urmă. Pretutindeni numai grai românesc.
    Și ce grai! Parcă toată lumea vorbește „ca-n țară”, mai dulce ca inginerul Vasile Popa din Vărarea, care a colindat România întreagă.
    Firmele magazinelor, străzile, școlile, autoritățile.... tot, tot e românesc. Statuia lui Matei Crovinul zâmbește către trecători și le zice:
    „Așa-i c-a venit ceasul dreptății?”
    Și soldații.... cu căciuli.... Întocmai cum auzise el că sunt dorobanții.
    Judecătorul, care a fost atât de obraznic cu Herdelea în Amradia, scoate pălăria până la pământ dinaintea lui. Titu vrea să fie mărinimos, să-i arate că stăpânii români sunt nobili și iertători.... Îi întinde mâna....
    Dar valul îl gonește mereu înainte.
    Uite-l în Sibiu, în Breșov, în Oradea-Mare, în Arad, în Timișoara!
    Steaguri tricolore fâlfâie mărețe pe toate palatele din basmuri.
    Jandarmii cu penele de cocoș s-au topit.
    Dar ce-i asta? Plutonierul, șeful postului de jandarmi din Lușca, vine țanțoș spre dânsul, cu o căciulă neagră de dorobanț pe o ureche, cu cocardă tricoloră în frunte.
    Titu își aduce aminte cum umbla odinioară plutonierul să se împrietenească și cum s-a obrăznicit pe urmă când a văzut că un mic poet român nu se înjosește să de mâna cu un jandarm ungur.
    „Unde-ți sunt penele de cocoș, cinstitule?” îl întreabă acuma cu mândrie.
    „Ce pene? Ce cocoș? se roșește plutonierul. Eu sunt român! Nu mă cunoști? Român am fost totdeauna, dar viața-i grea și sjulba....”
    „Renegatule!” strigă Titu, indignat.
    Atunci plutonierul se înfurie, începe să înjure pe ungurește și-i zvârle o cocardă tricoloră în obraz. Tânărul, scandalizat, se repede orbește să-i pună mâna în gât..... Piciorul însă îi alunecă și cade grămadă....
    - Ce-i cu mine? Aiurez? se întrebă Titu scuturându-se deodată și sărind în picioare.
...................................................................................