29.
Ion pășea rar, suflând pe nări ca un taur lacom, cu capul în vânt, pe care căciula stătea țanțoșă ca o creastă neagră de cocoș. Mergea parcă pe Ana nici n-ar cunoaște-o, fără să-i arunce o privire.
Amărăciunea o sugruma. Se pomeni zicându-i tare, fără voia ei, încât se minună singură, auzindu-și glasul:
- Am să mor, Ioane!
Bărbatul nu se uită la ea. Se înfurie însă deodată, ca și când l-ar fi trezit dintr-un vis dulce.
- Da omoară-te dracului căpoate așa am să scap de tine! mormăi apoi nepăsător, scoțând pe gură și pe nas fuioare albe de aburi, ca un balaur întărâtat.
Ana se cutremură. Se opri o clipă să răsufle. Pământul se învârtea și se legăna ca zguduit brusc din temelii. Și parcă apa tulbure, grețoasă de adineaori se întindea peste tot, amenințând s-o smulgă și pe ea, s-o arunce în vârtejuri fără fund. Întinse mâinile căutând un reazăm care s-o apere de cutropire. Vru să strige ajutor și buzele ei șoptiră desperate:
- Am să mă omor....
Dar nici nu-și mai recunoscu glasul.
3.
- Aș fi putut câștiga și mi-ar fi venit ușor s-o pedepsesc chiar cu temniță.... Dar cum să-mi pun eu mintea c-o muiere? Ajunge c-am speriat-o bine de tot, să se învețe minte - își zise preotul Belciug după procesul lui cu doamna Herdelea, observând că nu e furios, deși a ieșit înfrânt.
De altfel, de când s-au mutat Herdelenii în Armadia, mânia lui împotriva lor parcă scăzuse, făcând loc unei lâncezeli pe care nu putea s-o înțeleagă. Până atunci toate nenorocirile învățătorului i se păruseră bine meritate și se simțise mândru c-a contribuit și dânsul la stârnirea lor, adăugând, ca o culme egală cu excomunicarea, refuzul lui de a intra cu sfânta cruce în casa unde s-au urzit ticăloșiile împotriva slujitorului Domnului. Acuma însă începea să-și dea seama că neînțelegerile dintre ei au pornit din deșertăciuni mărunte, aproape copilărești, și-și zicea că pedeapsa a fost poate prea mare pentru greșelile săvârșite.
- Poate c-am fost prea aspru, dar lecția o meritau - se mângâia dânsul în nopțile lungi de iarnă, când se zvârcolea fără somn în așternut.
Își aminti serile plăcute de-acum câțiva ani. Herdelea venea și jucau durac sau ședeau de vorbă până târziu, ca niște frați. Alteori se ducea el la Herdelea și jucau loton cu toată familia, până după miezul nopții, pe nuci, sorbind cu poftă numeroase ceaiuri cu mult rom. Când s-a întors din Cluj, după operația de rinichi, fiind slăbit și având mare nevoie de mâncare mai bună, doamna Herdelea îi trimetea în fiecare zi pe Ghighi, care era mititcă, cu supă de găină și câte alte bunătăți.
Amintirile bune i se întunecau însă, nu uneltirile de mai târziu ale Herdelenilor, ci învățătorul cel nou pe care Belciug a ajuns foarte repede să-l numească în sinea lui „băiatul viclean și renegat al unui țăran de treabă”.
Preotul vorbise numai de câteva ori cu Zăgreanu, dar îl și catalogase. Tinerelul zâmbise parcă ar fi vrut să-l ia pe sus.
Cu Herdelea făcuse Belciug o înțelegere să-și adune într-o singură după-amiazi toate orele de religie, iar când n-avea vreme, să lase câte-un băiat mai mărișor să citească din Catehism și să păzească liniștea în clasă. În cea dintâi miercuri după prânz, venind la școală, Belciug găsi pe Zăgreanu, cu ceasornicul dinainte, întâmpinându-l cu „ai întârziat binișor domnule părinte”. Ba mai stătu în spinarea lui toată vremea, ascultând cum face lecția, ca un controlor.
Preotul se supără, înverzi, asudă, se gândi mereu să-l ia de guler și să-l scoată afară, dar se stăpâni și doar la plecare nu-i dădu mâna.
Peste câteva săptămâni, având o întrevedere cu arhitectul noii biserici, Belciug uită de ora de religie. Spre seară se pomeni acasă cu Zăgreanu care-l rugă politicos să nu mai lipsească.
Când mai află apoi că veneticul vrea cu orice preț să silească copiii să vorbească numai ungurește și că pune la gloabă grea pe părinții care nu-și pot trimite odraslele la școală, preotul începu să regrete pe Herdelea.
Totuși, Zăgreanu și Herdelea nu-l preocupau decât în unele ceasuri de plictiseală, căci altminteri trăia niște vremuri fericite. În Ulița Mare, pe locul cel mai frumos din sat, aproape de casa lui, zidurile noii biserici așteptau doar primăvara ca să reînceapă lucrul, să se înfăptuiască deplin visul lui. Până atunci avea dese întâlniri, sfaturi și chiar certuri cu arhitectul, un om încăpățânat, cu o barbă lungă, stufoasă, care voia să știe mai bine ca dânsul cum să împodobească iconostasul și interiorul sfântului lăcaș.
Ca o minune cerească, tocmai în clipele de greu zbucium, venise la dânsul o deputăție de țărani din Săscuța să cumpere bisericuța veche, s-o mute la ei. Belciug se cutremură de mândrie, căci astfel dobândea mai mult decât îi trebuia spre a acoperi toate chetuielile clădirii celei noi.
- Mult m-am străduit și Dumnezeu nu m-a lăsat! murmură el închinându-se cucernic. O, dacă toți ar face ca mine, dacă fiecare ar face măcar atâta, cum s-ar înălța neamul nostru în lume și în fața Atotputernicului!
Belciug era român înflăcărat, dar fără paradă și nerâvnind măriri.
„Îmi fac datoria în cuibul meu”, își zicea cu o modestie bisericească în care dormea poate și o părere de rău. Sentimentele însă și le păstra mai mult în suflet, ferindu-se să aibă ciocniri cu stăpânirea. Numai la petreceri își dădea drumul uneori, deși a doua zi se căia că n-a pus lacăt gurii, cum scrie de altfel și în cărțile sfinte.
Până a început clădirea bisericii, avusese obiceiul să spună că, după ce o va vedea sfințită, va muri bucuros. Acuma își mai deschidea un termen: să-i dea Dumnezeu zile să poată vedea și el România, „mama visurilor noastre”, pe urmă va muri împăcat.
În așteptarea morții însă se cântărea de câte ori umbla prin Armadia și, când se plângea că n-are se mai trăiască mult, se supăra dacă îi băteai în strună. În schimb se însenina când i se spunea că e rezistent ți că are să înmormânteze tot satul până să-i vie lui rândul. Atunci își mângâia barba zbârcită și ofta cu ochii spre cer:
- Speranțe deșarte, vai, prea departe! Viitorul e în mâna lui Dumnezeu!.... Noi să vedem prezentul!
Prezentul lui erau socotelile bisericii cu arhitectul, grijile gospodăriei, slujba bisericească, Zăgreanu, Herdelea, sătenii....
Se necăji când își dădu seama că prea a început să se gândească la Herdelea și să întrezărească chiar putința de împăcare, dacă ar avea norocul să se mai reîntoarcă în Pripas.
- Atâta mi-ar lipsi acuma - se mânia căutând să-și împrăștie gândurile acestea. Asta-mi lipsește, vezi dumneata.... Parcă de împăcări îmi arde mie azi....
4.
Numai dorința de-a strânge bani de drum îl înviora pe Titu în Măgura. De aceea muncea din răsputeri, silindu-se să-și grăbească plecarea.
De altminteri, nici n-ar fi putut face altceva în satul acesta aruncat pe o vale strâmtă, în creirii munților, cu casele răzlețite pe coaste. Cu Căldăraru a văzut repede că n-ar fi chip să lege niciun fel de înțelegere sufletească.
Au fost ei tovarăși de bancă în liceul din Armadia, dar de atunci nu s-au prea văzut până acuma când Căldăreanu era notar, însurat, înstărit, iar Titu un visător, cu capul plin și cu buzunarele goale.
Apoi, Căldăraru se schimbase de nerecunoscut. Mititel, voia să pară grav și serios, ca să-l respecte țăranii. Întrebuința sumedenie de pomezi ca să-i crească mustățile și era nenorocit că, fiind spân, de-abia avea ici-colo câte-o țepușă. Își scotea burta în afară și, pentru că din fire rămânea cam supt, își făcea vesta și pantalonii largi în brâu ca să pară mai gros și pântecos. Ochii mici, vii, negri, i se învârteau în orbite ca la veveriță. Vorbea tare și apăsat și se ferea ca de foc să râdă în fața oamenilor. Era însurat de curând cu fata subprimarului din sat, țăran bogat care pusese umărul pentru alegerea lui Căldăraru, deși rivalii lui, mai bătrâni, fuseseră susținuți de însuși solgăbirăul Chițu.
Toată familia socrului său îl privea ca pe un fenomen rar și îl lăuda pretutindeni, speriindu-se mai ales că „e numsi de douăzeci și șase de ani și e notar”, parcă mai târziu ar fi fost menit să ajungă cel puțin fișpan.
Titu îi spuse din prima că vrea să plece în România și că a venit aici numai să-și adune cheltuiala de călătorie. Căldăraru ținu îndată să-l povățuiască să nu facă prostia de a pleca nicăieri, ci să stea la dânsul, să câștige o practică bună, apoi să-și dea examenele ce-i mai lipseau și să se înscrie la cursul de notari de pe lângă Universitate. Îi preamări apoi profesiunea de notar comunal, neuitând a se da drept pildă pe sine însuși care a ajuns așa de bine prin muncă și tăruință. Titu se simți micșorat că prietenul său vrea să-i pozeze în ocrotitor, dar nu-i făcu imputare, ci își înteți doar hotărârea de-a pleca mai repede.
În sufletul lui, zbuciumările se liniștiră sub privegherea speranței. Din clipa când dorința vagă de-a trece dincolo s-a transformat în pasiune, viața i s-a ușurat, ascunzându-și parcă toate mărunțișurile urâte. Visurile care până ieri clocoteau într-însul, căutând să izbucnească neapărat și să schimbe realitatea, să cucerească pe toți și să-i facă să tresalte la fel, acuma stăteau sfioase în colțul cel mai cald al inimii lui, ca astâmpărate de un farmec atotputernic. Acolo le mângâia în clipele de reculegere, le răsfăța și le ferea cu grije de ochii lumii neînțelegătoare. Și astfel năzuințele i se păreau mai prețioase și mai dragi, ca o comoară nestimată.
Odată Căldăraru, văzându-l retras și ursuz, vru să-l descoase. Titu îi răspunse verde:
- Ce să pricepi tu? Ce ideal să nutrești tu? Te-ai însurat, ești norat, ce-ți mai lipsește? Copii? Ai să faci, că doar nu-i așa mare lucru.... Pe urmă? Idealul tău, dragă, e să fii apreciat de domnul solgăibirău. De aceea nu scapi nicio sâmbătă fără să-i trimiți daruri, de aceea te iscăleșiti „Kaldarar”, de aceea pui pe nevastă-ta să învețe ungurește și ai fi în stare să înveți ungurește și pe bietul tatăl-tău....
- Te rog, te rog - se umflă notarul. Eu sunt om cumsecade....
- De ce te superi?.... Apoi parcă eu ce-ți spun? Tocmai pentru că ești prea cumsecade, faci ce faci. Și poate că bine faci.... Dar dacă eu nu sunt în stare să fiu ca tine și ca miile de alții ca tine? Nu sunt, dragul meu, și nu pot.... Și vezi, de aceea eu n-am ce căuta nici aici, nici în alt județ, nicăiri în țara asta, ci trebuie să-mi iau lumea în cap.
După aceasta și altele, Căldăraru se căi că s-a încurcat cu un zăpăcot care nu știe să-l stimeze. I-ar fi cputat vreo vină și s-ar fi descotorosit de dânsul, dar Titu muncea cât șapte și-i ducea în spinare toată cancelaria, încât n-ar fi ușor să-l înlocuiască.
Spre primăvară Titu primi o scrisoare de la Laura care-l umplu de bucurie. Îi spunea în scrisoare că la vară vor veni la Sângeorz negreșit și rudele din România ale lui George. Se simți acuma atât de aproape de fericire încât îi venea să întindă mâna s-o strângă în brațe.
5.
De la nunta lui George Bulbuc, în ființa Anei se statornici o silă grea pentru tot ce o înconjura. Zilele i se păreau nesfârșite și tulburi, asemenea apei care o ispitise atunci și al cărei miros înăbușitor îi rămăsese în nări ca o ispită. Simțea mereu că-i lipsește ceva și râvnea din ce în ce mai mult o liniște mare. Se oprea deseori pierdută, cu brațele moarte, cu ochii aiurea, fără să vadă și fără să audă. Zenobia, când o surprindea așa, o ocăra că doarme în picioare și că pute locul de lene pe unde trece.
Nicio bucurie nu mai găsea în lume. Copilul începea a gânguri și semăna atât de bine cu Ion încât ea, care se îngrozea de bărbatul ei, îi ocolea privirea de frică să nu vadă într-însa ochii din noaptea ospățului, cei ce-au pătruns ca niște săgeți aprinse în carnea celeilalte femei.
Apoi și Petrișor era rău, plângea mult, până învinețea, iar când îi dădea țâța în gură, mușca sfârcul cu gingiile parc-ar fi vrut să se răzbune că maică-sa n-a sărit mai curând.
Mângâindu-l și hrănindu-l, Ana își zicea de multe ori:
- Numai Ion e pricina....
Își simțea inima seacă și goală, ca o pungă zvârlită în margine de drum de un trecător nepăsător. Încetul cu încetul și mintea i se stinse, parcă toate cutiuțele s-ar fi deșertat spre a lăsa locul slobod numai pentru două chipuri tot mai deslușite, care i se plimabu de ici-colo, greoaie, apăsătoare și dureroase, silindu-i sufletul să se împace cu ele și chiar să le îndrăgească: Avrum și Dumitru.
Și amândoi se arătau veșnic așa cum îi văzuse ultima oară: ovreiul cu ștreangul de gât, cu părul umed de sudoare, cu genunchii îndoiți sub scara din șură, iar moșneagul cu briciul deschis ca un compas și ridicat sus ca să nu se taie, și cu o falcă albă de săpun.
Chipurile acestea o spăimântau și îi stârneau o întrebare pe care n-o putea îmbrăca în cuvinte și nici măcar n-o putea lămuri bine. Vedea doar limpede că oamenii, care au trăit și au suferit ca și dânsa, au păstrat în ochii reci atâta liniște și împăcare încât îi era parcă necaz că nu poate dobândi și ea nepăsarea lor alinată.
Când se desprimăvără, Ana își făcu obiceiul de-a se duce în fiecare zi pe la tatăl ei, pe-acasă.
Nu-și dădea seama de ce se duce și nici n-o întreba nimeni. Ion era bucuros că nu-i mai zbiară copilul în creieri și că nu mai e nevoie s-o vadă veșnic bosumflată și prevestitoare de rău.
Vasile Baciu rareori schimba câte-o vorbă cu dânsa; o afurisea însă că din pricina ei a trebuit să ajungă averea lui pe mâinile unui tâlhar care azi-mâine poate să-l scoată și din casă.
De la Glanetașu până la tatăl ei, o postată bunișoară, Ana, cu copilul în brațe, mergea ca o nălucă, fără să se uite în dreapta ori în stânga, trecând pe lângă oameni fără să dea binețe și bolborosind cine știe ce.
Cei ce o întâlneau își făcea cruce; prin sat se șoptea că s-a smintit la minte sărmana femeie, iar unii mai miloși ocărau pe Ion și pe Vasile c-au bătut-o până au năucit-o de tot.
Ea intra în casă, se învârtea puțin, ca și când ar fi căutat ceva pierdut de mult, apoi se așeza pe o laviță, își alăpta copilul, mută, cu ochii în gol, pe urmă deodată se scula și pleca precum venise.
Odată însă, mergând spre casa părintească, un glas bâlbâit și hodorogit, o trezi din aiureală:
- Ana!.... Ana!.... Stai.... Vino-ncoa!....
Femeia se opri speriată. Savista-Oloaga, în poarta ogrăzii lui Trifon Tătaru, îi făcea semne desperate cu mâna. Ziua era caldă, alintată de soare. Noroiul pe uliță se zbicise. Ramurile pomilor, spălate de rugina iernii, își înverzeau mugurii.
Ana se miră văzând pe Savista.
- Aici ești? o întrebă.
- Aici..... Venit dinadins pentru tine.... Să-ți spun - clefăi oloaga rânjind, dar cu privirea mânioasă și dând din mâini parc-ar fi vrut să se ridice în picioarele ei subțiri și corcite.
Nevasta știa că Florica, de când s-a măritat, luase pe Savista la dânsa. Ba auzise cum George s-ar fi lăudat către oameni că oloaga are să-i poarte noroc în casă, asta drept răspuns celor ce, voind să-și bată joc, spuneau că Florica n-are zestre, afară dacă n-o strânge pe Savista ca să-i cerșească de pomană trecătorilor.
- De ce s-o fi întors oloaga la Trifon Tătaru? se gândi Ana apropiindu-se.
Savista îi spuse ceva căscând gura cât o șură, gâfâind și silindu-se în același timp să-și mulcomească glasul să n-o audă cumva cineva, deși nu se zărea țipenie de om prin prejur și numai în șanțul de peste drum scormonea grohăind un mascur legat de-un picior cu sfoară de un par din gard. Ana asculta și nu pricepea nimic.
- Mai rar, Savistă - murmură ea rugătoare.
Oloaga rosti rar două vorbe, dar apoi urmă mai repede și mai bâlbâit. Din ce în ce însă îi lucea mai aprig privirea și în colțurile gurii îi clăbuceau spume verzui.
- Nu vie Ion.... Poznă mare.... Florica nu.... George omoară - urlă dânsa foarte iute, amenințând cu pumnii și învârtind în orbite ochii aproape albi de holbați.
Apoi deodată Ana plecă, lăsând pe Savista cu gura plină, zvârcolindu-se în lămuriri aprinse. În urechile Anei pătrunsese „Ion, Florica, George” din care înțelese de ajuns. Oloaga însă se înfurie mai rău, văzând-o că se depărtează, și răcni după ea scuturând pumnii:
- Și pe tine omoară, târfă.... Tu lași pe Ion....
Făcu o sforțare mare să se repeadă în urma Anei, dar picioarele betege îi rămaseră țintuite pe loc și doar cu fața se plecă până-n pământ, țipând mai gros:
- Ion vrea pe Florica.... George omoară.... Toți, toți, toți!......
Ana nu mai auzea decât: Ion, Florica, George.
Și merse ca altă dată, drept înainte, până în casa în care a copilărit. Tatăl ei nu era acasă. Luă cheia de sub grindă, unde știa că o ascundea, deschise ușa și se așeză pe laviță. Copilul se scâncea. Îl legănă puțin în brațe, apoi îi acoperi gura cu țâța.
Își simțea capul greu ca plumbul. În neștire strângea la piept copilul care țocăia lacom. Se uita mirată prin casă parc-ar fi văzut-o întâia sau ultima oară. Nimic nu era schimbat. Patul, masa, lavițele, scaunul, dulapul de vase, lampa spânzurată în tavan.
Toate ca totdeauna. Numai cuptorul părea mai negru, cu gura-i mare, fără fund.
Privind cuptorul, o săgeată îi trecu prin minte și deodată parcă s-ar fi întors înapoi pe o cale spinoasă.
Parcă e întunerec beznă.
Lespedea rece îi gâdilă talpa cum se suie pe cuptor și inima-i bate să-i spargă coastele.
Se urcă încet să nu-i fâșâie cămașa, să nu se deștepte tatăl ei care sforăie beat în pat.
În culcuș e cald.
O mână bâjbâie, îi atinge glezna ușor și ea știe că e mâna lui Ion, căruia îi pârâie oasele suind și lungindu-se lângă ea.
Și inima-i bate mereu.... Cum îi bate.
Apoi deodată se cutremură și, dezmeticindu-se, își aduse aminte, fără să-și dea seama de ce, că îndată după nuntă, Ion s-a împrietenit ca un frate cu George, că merge deseori pe la dânșii, că veșnic se sfătuiesc împreună, la cârciumă beau împreună, umblă și prin Jidovița împreună.
De unde știe ea toate acestea? Habar n-are, dar știe sigur.... i-a spus cineva.
Chiar Ion a spus-o acasă Zenobiei, lăudându-se și lăudând pe George.
Și atunci i se păru că gura cuptorului se cască mai mare și se apropie de ea. Copilașul scăpase sfârcul sânului și scâncea.
Ana se sculă brusc, încuie ușa, puse cheia bine. Din spate simțea amenințarea gurii uriașe, flămânde, încât nu mai îndrăzni să se uite înapoi.
Savista era tot unde o lăsase. Trecând prin fața ei, o văzucum scuipă și o auzi cum răcnește mai avan:
- Omoară George pe toți.... Rușine.... Hu.... Huo!....
Ana însă se grăbea ca și când ar aștepta-o cineva acasă. Opincile ei plescăiau pe ulița uscată și soarele o frigea în spinare.
Când intră în ogradă, portița scârțâi atât de jalnic că-i zgârie inima. Ion cioplea o oiște, cu mânecile suflecate, hâcâind de câte ori izbea cu toporul; se opri o clipă, se uită după ea și lucirea ochilor i se potoli văzând-o, parcă s-ar fi întrerupt din vedenia celeilalte. Ana însă trecu pe lângă el fără a întoarce capul. Ușa tinzii era deschisă neagră: pe pragul de sus se prelingea o perdea de fum albastru. În casă, pe pat, se odihnea Glanetașu, cu fața-n tavan, cu gura căscată, horcăind. La vatră, Zenobia sufla în foc cu ochii roșii umflați; zărindu-și nora, o luă îndată la ocări, dar neîncetând de-a scormoni tăciunii și de-a sufla:
- Ai început să fărfotești toată ziulica prin sat, tu nevastă.... fuuuu..... ffff...... ffff..... și cole-s toate baltă.... ff.... Parc-ai fi din țigani, nu din oameni de omenie.... Văd că nu mai ai.... fffuufff...... niciun pic de rușine.... ff...... nici obraz.....
Femeia auzea vorbele și nu le pricepea rostul. Toate i se păreau ca prin vis. Stătu puțin în mijlocul casei. Copilașul gângurea. Pe urmă, ca și când și-ar fi adus aminte, așeză copilul cu băgare de seamă la picioarele Glanetașului, în înbrodoni bine în cârpe și-l închină de trei ori.
Făcând aceasta parcă iar uită ce vruse și iar rămase pierdută, cu ochii întrebători.
Apoi tresări și ieși brusc în tindă, unde cotrobăi prin toate ungherele, foarte amărâtă că nu găsea ce căuta. Porni în ogradă și-n prag o lovi drept în față lumina vie a soarelui primăvăratec, silind-o să clipească aiurită din ochi. Cu obrajii galbeni, supți, cu nasul subțiat, cu barba ascuțită, părea însăși desperarea. Îi venea să-și frângă mâinile și nu putea.
Un gând nou îi răsări în creieri și fugi drept în grajd.
Acolo, până să se obișnuiască cu întunerecul, bâjbâi puțin. Apoi văzu pe Joiana, vaca ei de zestre, cu spinarea osoasă și cu șoldurile largi, ieșite afară ca două lopeți, parcă veșnic ar fi fost flămândă, și cu ugerul atârnându-i până aproape de pământ. Joiana se uită la ea cu ochii mari, liniștiți și melancolici, ca și când ar fi întrebat-o: ce vrea? Ana îi mângâie șoldul, dar Joiana nemulțumită, întoarse capul și-și vârî botul în rămășițele de ogrijini, suflând puternic pe nări spre a împrăștia praful din fundul ieslelor.
Alături rumega Dumana lui Ion, iar mai departe, tot pe mâna dreaptă, doi cai slăbuți nechezau cu nădejde. În stânga erau boii, culcați, somnoroși.
Ana însă întârzia mereu. Se oprea, uitând ce căuta, și pornea iar doi pași, reamintindu-și. Ajunse la cotețul unde ținuse vițelul pe care Ion l-a vândut ca săplătească avocatul. Pe un stâlp, într-un cui de lemn, atârna ștreangul nou-nouț, cu care lega vițelul când îl alegea la muls. Luându-l și întinzându-l în mâini, zâmbi cuprinsă de o bucurie mare. Pe urmă se uită împrejur. Tavanul era foarte jos, aproape să-l atingi cu degetele, și se odihnea pe grinzi groase, necioplite.
Trecu capătul ștreangului pe după cea dintâi dinspre ușă, lângă Joiana, și îl legă cu un nod întreit. Lărgi bine lațul din cellalt capăt și-i dădu drumul, privind cum se leagănă de ici-colo, din ce în ce mai ușor. Privind așa, îi apăru în minte din senin Avrum și se miră că spânzuratul n-o mai spăimânta, ci parcă zâmbea straniu ca o chemare.
- O, Doamne ferește, că și eu.... - murmură Ana întorcându-se și făcând un pas, hotărâtă să iasă din întunerecul năbușitor.
Printr-o crăpătură a ușii pătrundea o dungă de raze galbene în care jucau și se întreceau mii de firișoare în toate culorile. De-afară auzi izbiturile de topor ale lui Ion și un ciripit zgomotos și certăreț de vrăbii multe. Vru să mai facă un pas și deodată văzu limpede în dunga de lumina pe Dumitru cu briciul în mână, tremurând ca și când i-ar face semn.
Speriată se uită înapoi. Ștreangul nu mai mișca; stătea drept, întins parcă de-o greutate mare. Când se gândi de ce-o fi întins, desluși în laț capul lui Avrum, cu un rânjet care o înfurie.
............................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu