25.
- Nu-i nimic.... apel.... desigur.... ce nedreptate - răspunse totuși lui Ion, fără să-și dea seama ce zice și fără să-și audă vocea.
Apoi se sculă anevoie, cutremurându-se și agătându-se de umărul țăranului.
- Am isprăvit, Ioane.... Hai să mergem! murmură dânsul răgușit.
Atunci se pomeni iar cu avocatul Lendvay, care-i vorbi repede, prefăcându-se supărat și vrând să-l încurajeze:
- Nu fi deloc neliniștit, domnule Herdelea! Deloc! Fii sigur că la apel rămâi numai cu amenda. Bine c-a fost cum a fost. Îmi era frică de mai mult. Președintele ăsta e un ticălos fără suflet.... Trebuie să te aștepți însă ca sentința, deși neexecutorie, să fie comunicată autoritășii d-tale superioare, adică inspectorului. Asta înseamnă că vei fi suspendat din slujbă. Dar firește, provizoriu. Până la judecarea apelului.... Așa că să n-ai nicio grije, o să fie bine, căci numai sfârșitul contează totdeauna.... De, ce să faci? Greutățile pentru oameni sunt....
- Da, da.... nimic..... fără grije..... Suspendat! boborosi Herdelea târându-și picioarele de plumb spre ieșire.
În stradă surâdea trist soarele de toamnă. După gălăgia din coridoarele tribunalului, ulița părea tăcută și pustie, iar trăsurile rare parcă ducea morți, numai morți.
- Haidem acasă, Ioane!.... Suspendat! Vezi? Suspendat! zise dânsul simțind deodată pe obraji două șiroaie fierbinți, usturătoare. Lăcrămile i se prelingeau prin mustața căruntă. Un strop îi picură pe buzele uscate, înmuindu-le ca un balsam sărat.
Ion se uita încurcat la Herdelea. Voia să-i vorbească și nu știa ce. Se scărpina în cap, înjura, bodogănea neputincios.
- Suspendat.... Suspendat.... mormăia mereu învățătorul și cuvântul acesta răsuna atât de lanic că Ion, deși nu-l înțelegea, încleștă pumnii și amenință furios clădirea greoaie cu două etaje și cu ferestre mici ca niște ochi vicleni.
CAPITOLUL IX.
SĂRUTAREA
1.
- Nu le-ar ajuta Dumnezeu și Maica Precista! Bată-i mânia și urgia cerului, cum te-au batjocorit ei pe tine! blestemă d-na Herdelea când află osânda.
- Vai de mine ce-o să zică lumea că tata va ședea în temniță ca și Laurenț din Bârgău! Cum să mai scot eu capul în lume, Doamne! se văita Ghighi, sigură că la serata din octobre vor ocoli-o toți dansatorii.
Învățătorul încercase dintru întâi să se arate nepăsător și să se fălească chiar că are să învețe el pe domnii de la tribunal cum se împarte dreptatea.
Dar sub zâmbetele lui silite, în privirea lui tristă, ca și în toată înfățișarea lui umilită și îndurerată, se vedea o înfricoșare atât de stăpânitoare că însăși doamna Herdelea, cât era de procletă la supărare, îl cruță instinctiv, vărsându-și focul numai asupra celor ce au judecat așa de ticălos în Bistrița.
- Te pomenești că mă mai și suspendă și din slujbă! gemu Herdelea, dar abia a treia zi. Asta ar pune capac tuturor mârșăviilor!
- O s-ajungem pe drumuri, văd eu bine că acolo o s-ajungem, din pricina unui tărănoi mișel căruia i-ai făcut numai bine! izbucni mai revoltată dăscălița, împărțindu-și de-acuma afuriseniile între Ion și ungurii de la tribunal.
Vestea condamnării lui Herdelea s-a răspândit ca păcatul prin Armadia și de-acolo mai departe prin toate satele dimprejur. Mulți îl compătimeau, dar mai mulți spuneau în gura mare:
- Iată cum bate Dumnezeu pe renegați!.... V-aduceți aminte cum a umblat contra lui Grofșoru, la alegere? Acum uite răsplata ungurilor! Să-i fie de învățătură!
Când îl văzură însă prin Armadia, puțin adus de spinare, cu părul mai alb, cu ochii blânzi și sfioși, căutând un locșor unde să muncească dacă s-ar întâmpla să fie suspendat, chiar și Grofșoru îi strânse mâna iertător și întrebându-l ce mai face Titu.
Herdelea nu mai nădăjduia acum nimic bun. Era sigur că va fi suspendat și că nici de închisoare nu va scăpa. Se obișnui cu gândul acestea, cum se obișnuiește omul cu orice durere în viață. Numai ceea ce va urma după acestea îl îngrozea și-l gonea pe drumuri neîncetat întru dibuirea unui adăpost de vreme rea. În așteptarea suspendării și venind mereu acasă cu mâna goală, cu sufletul amărât de umilințe, căuta să fie vesel și încrezător; povestea cu amănunte cât de bine l-a primit cutare și cutare, care i-a oferit tot sprijinul, și cât e de sigur că toată nenorocirea aceasta e spre binele lui. Ceasuri întregi se sfătuia cu dăscălița cum ar fi mai potrivit să facă: să se mute în Armadia, să intre la cutare avocat sau în cutare birou, ori să rămână pe loc până i se va ridica suspendarea, ceea ce nu poate dăinui mai mult de două, maximum trei săptămâni sau, în cazul cel mai rău, o lună de zile. Dar pe când doamna Herdelea se însuflețea cu încredere, inima lui se zbătea ca o bucată de carne vie pe tocător, gândindu-se cum a bătut până acuma zadarnic la toate ușile.
Într-una din zilele acestea sosi pe neașteptate Laura, singură, căci Pintea nu putea lipsi niciun ceas din Vireag, fiind tocmai vremea începerii anului școlar pe care voia să-l ianugureze cu mare pompă românească.
- M-am repezit pentru o săptămână..... Îmi era dor de toți! zise Laura după ce schimbară cuvenitele îmbrățișări și lacrimi din fiecare parte.
Din primele ei cuvinte însă simțiră toți că Laura nu mai este cea de odinioară. Mai era ea bună, blândă la vorbă, dar fără a mai fi pasionată de micile nevoi și preocupări care cimentează și învederează unirea familiei. Știrea despre rezultatul procesului n-a mișcat-o atât de mult cât se temeau ei. Înainte ar fi jelit și s-ar fi chinuit săptămâni în șir; acuma clipi doar din gene de câteva ori.
- Greu va fi dacă te va suspenda, tată.... Eu ți-am spus, adă-ți aminte, de multe ori, să nu te amesteci în treburile altora și să-ți vezi mai bine de necazurile d-tale.... Acuma, ce-o să se aleagă de casa asta, bunul Dumnezeu știe! zise ea cu un glas atât de rece încât Herdelea se simți mai rușinat ca în fața unui străin și nici nu-i mai răspunse.
De altfel, ea începu îndată să vorbească de George, lăudându-l până în cer, de greutățile lor, de planurile și speranțele lor.
Când își aduse iar aminte că-i în Pripas, la părinții ei, căută pricină lui Herdelea că n-a votat pe Grofșoru, spunând că și George a aflat și e supărat pentru că socrul său e un renegat. Ba mai târziu, aprinzându-se mai rău de indignare, găsi că bine i-au făcut ungurii de l-au osândit și c-așa trebuie să pățească toți renegații.
Herdelea avu o clipă de mânie, dar și-o stăpâni repede. Așa-s copiii când cresc mari și se înstrăinează. Parcă el n-a fost așa? S-a dus la înmormântarea tatălui său, dar nu s-a deranjat niciodată să-l vadă cât a zăcut, șapte săptămâni. Și doar era numai colea, al patrulea sat. Pe maică-sa, de câte ori vine pe aici, o cinstește cu rachiu dulce. Încolo parcă nici n-ar fi. Grijile și dragostea le păstrează cu zgârcenie pentru căminul lui. Atunci ce să se mire că pe Laura n-o mai dor durerile lui?
Asta-i viața. E tristă. Cine să-i schimbe rostul? Viața trece peste cei bătrâni, peste cei slabi. Viața e a celor tineri și puternici. Egoismul e temelia vieții.
Laura era însărcinată și se lăuda că are sarcină grea. Strâmba mereu din nas, se văita că-i vine rău și cerea povețe d-nei Herdelea cum să se pregătească pentru naștere.
Ghighi se sfia în fața ei și-și potolea anevoie avânturile zburdalnice.
- Mult te-ai schimbat - îi zise cu o foarte ușoară imputare în glas.
- Da, simt și eu - răspunse Laura cu mândrie neascunsă. N-aș mai putea trăi acuma cum am trăit înainte. Mi și mir cum am putut trăi aici, fără a cunoaște pe George atâta vreme!
- Și când te gândești că nici nu-l iubeai și că tata și mama aproape te băteau să nu-l respingi!
- Fiindcă aveam gărgăuni în cap și-n inimă....
- Dar Aurel? întrebă Ghighi, deodată.
- Copilării de care râdem deseori cu George - zâmbi Laura. O, mult m-am schimbat, bine spuneai tu. Fata nici nu trăiește până se mărită. De aceea trebuiesc stârpite fumurile din mintea fetelor.... Altceva e viața! adăugă ea cu o însuflețire subită, cu mâinile încrucișate pe pântecele ce i se rotunjea ușor sub halatul de lână, roșu și cu broderii negre. Și copilul! murmură apoi. Copilul! Parcă de-abia acuma am eu o țintă în lume!
Se duse o singură dată în Armadia să vadă familia Filipoiu, nașii ei. Pe urmă, de-a treia zi, începu să se plictisească și să-i fie dor de George. A cincea zi se cărăbăni, luând și pe Ghighi, ca să fie alături de ea când îi va sosi ceasul. Ghighi umplu de plâns trei batiste, la plecare. Laura însă nici nu lăcrimă.
Bătrânii răsuflară ușurați când au văzut-o dusă.
- Nu mai e a noastră, am pierdut-o! zise Herdelea rămas singur cu baba lui.
- Așa-s copiii cei rău și nesimțitori - mormăi dăscălița, strivind între gene două lacrimi de amar.
În vatră sâsâiau lemnele vezi puse ca să țină focul. De afară, pe geamurile ude, străbătea lumina cenușie, ploioasă, aducând în casă priveliștea câmpului zgribulit și pleșuvit, a satului oploșit sub păvaza bobocilor de fum albăstrui. Ceasornicul, agățat în perete sub portretul împăratului, țăcănea aspru, aproape amenințător. Herdelea, pe canapeaua veche, se uita gânditor pe fereastră, cu pipa stinsă în colțul gurii. Dăscălița, lângă cuptor, pe un scaun cu speteaza înaltă, cu brațele strânse pe piept, asculta dusă vâjâitul vântului de toamnă. Și amândoi parcă auzeau cum trece vremea peste ei, fără a se putea împotrivi, cutremurându-se doar uneori ca și când ar fi frig în odaie.
- Urâtă vreme! șopti într-un târziu învățătorul domol, înfricoșat parcă să nu deștepte sau să nu tulbure zgomotul surd și neîndurat al unei mașini ce nu se oprește niciodată.
Glasul lui însă păru doamnei Herdelea atât de dulce încât zâmbi.
Locul negru al unui dinte pierdut acum doi ani o înfrumuseța în ochii învățătorului care îi răspunse tot cu un surâs blând, resemnat.
Și zâmbetele lor, unite, înveseliră îndată casa, răspândind prin toate colțurile o căldură înviorătoare. Se pomeniră vorbind de lucruri vechi, uitate, de tinerețea lor. Prezentul, cu nevoile și deșertăciunile lui, se topi ca un vis urât în vraja amintirilor.
Herdelea se apropie de vatră, își dogorî mâinile la foc, mângâie obrajii zbârciți ai femeii, o sărută ușor pe frunte și zise oftând:
- Ei, băbucă, băbucă, tot noi bătrânii.....
Un ciocănit aspru în ușă făcu pe Herdelea să sară fript, ca un îndrăgostit surprins de mama iubitei.... În odaia plină de căldura trecutului intră, ca o vijelie care strivește tot în cale, Ion Glanetașu cu vestea c-a primit sentința.
2.
Ion cerea mereu învățătorului să-l îndrepte cum să facă să ia asupra lui cele opt zile de închisoare. El era împăcat și nu-i păsa de condamnare. Se bucura chiar c-a scăpat de o grijă și se va putea ține numai de necazul lui cu Vasile Baciu. Fiindcă se fixase ziua înfățișării lor la judecată, Ion începea să aibă visuri urâte: ba că s-a bătut cu socrul său și a rămas dedesubt, ba că Grofșoru l-a părăsit și a trecut de partea lui Vasile, ba că Ana a cerut despărțenia și s-a mutat la tatăl ei, cu copil cu tot, lăsându-l pe el cu buzele umflate.
Mai ales cel cu Ana i se înfipse în cap ca un șurub. Iar când Herdelea îi spuse c-ar fi rău dacă Ana s-ar despărți de dânsul, își schimbă purtarea față de ea, trecând deodată de la bătăi la mângâieri și la răsfățuri, încât și vecinii se întrebară: ce-o mai fi plănuind feciorul Glanetașului?
Pe Ana însă dragostea lui n-o mai putea încălzi. Între dânșii parcă se ridicase un zid de piatră așa de înalt că nicio mână omenească nu l-ar mai fi putut dărâma. Acuma era pătrunsă până în măduva oaselor că ea nu e decât o unealtă în mâinile bărbatului în care-și pusese toată iubirea și chiar viața.
Conștiința aceasta o făcea nepăsătoare. Trăia, dar fără nicio nădejde, privind viața ca pe o povară. Muncea din greu, neîncetat, ca o mașină stricată care se învârtește singură, duduie și se mistuie până ce într-o clipă neașteptată se sfărâmă zgomotos.
Era sfârșitul toamnei, cu lapovițe friguroase, cu fulguiri de zăpadă din ce în ce mai dese.
Zenobia pierdea vremea prin sat, pe la femei, bârfindu-și nora ori pe alți oameni de treabă. Glanetașu își petrecea veacul pe la cârciumă, mai cu seamă de când a murit Avrum, căci ovreica îi dădea rachiu pe datorie. Ion, din pricina harței lui cu Vasile Baciu, mai mult se găsea pe drumuri decât acasă.
Astfel Ana rămânea mereu singură, cu copilașul care era rău, și cu Dumitru Moarcăș, care-i mai dădea câte o mână de ajutor și se plângea că Paraschiva nu-l cheamă acasă și că va pieri printre străini. Cu Dumitru se învoiau. Nu schimbau nici trei vorbe toată ziua. Bătrânul era ursuz, boscorodea singur, vrăjmășea găinile și le hâșâia de zeci de ori din tindă în ogradă. Iubea însă pătimaș copilul și-l legăna și-l giugulea ca o doică. Ba de câteva ori cât p-aci să se bată cu Ana ca să-l lase să-l înfeșe dânsul. De altfel, de când se adăpostise în casa Glanetașului, slăbise mai tare, tușea și mocnea ca un tăciune gata să se stingă.
Într-o zi însă, Dumitru prinse atâta chef de taifas, că Ana nu mai știa cum să se cotorosească de el.
- Ce-, vâjule, de-ți umblă gura ca o moară stricată? îi zise nevasta în cele din urmă, scăldând copilașul. Ia seama că nu-i a bine. Ți-o fi venit ceasul morții....
- Mi-o fi venit, de ce nu? rânji bătrânul la picioarele albiei, gâdilând cu degetul tălpile copilului care gâgâia mulțumit, cu ochii închiși, în apa căldicică. Las să-mi vie, că am trăit destul....
- Ia mai lasă-n pace copilul, moșule, și dă-te la o parte că tot te stropesc!
Dumitru se așeză pe laviță, tăcu și apoi se urni să-i povestească din fir în păr pățania lui cu țiganii, pe care-i plăcea mult s-o povestească oricui îl asculta. Ana nu-l lua în seamă, dar aceasta pe el nu-l împiedica să-i mai spuie și alte întâmplări, râzând copilărește, parcă istorisind, s-ar fi reîntors aievea în tinerețea-i veselă și fără grijă.
După-amiazi, cu toate împotrivirile Anei, care se necăjea că o încurcă prin casă de nu-și poate vedea de treburi, îi trăzni prin cap să se radă. Atârnă o oglinjioară, pătată de muște încă de azi-vară, de bumbul cercevelei de la fereastră, luă apă caldă într-un blid, îl puse binișor pe laviță; agăță curea de la cioareci în țâțâna geamului și petrecu prelung briciul ruginit, încercându-l în câteva rânduri pe niște fire de păr smulse de după ureche. Pe urmă, cu săpunul ce-l întrebuința Ana la scalda copilului, își mângâie ușor barba și începu să se frece aprig prin părul aspru și rar ca țepușele.
Și toată vremea gura îi torăia verzi și uscate cu atâta voioșie că mai târziu și Ana se însenină și, dând țâță copilului, întoarsă cu spatele la el, se întinse la vorbă.
- Acu ce te razi și d-ta, că doar ești bătrân și nu mai umbli după fete - îl întrerupse femeia cu milă.
- Eu nu mai umblu, dar după mine umblă una.... una co o coasă mai ascuțită ca briciul ăsta.... Umblă și umblă, și numai un semn așteaptă ca să facă hrâș! și să mă ducă drept în fața lui Dumnezeu, să mă judece cum și se am dres în lumea pământească - mormăi Dumitru puțin ciudat, ca un dascăl care citește din prohod.
- Și nu ți-e frică de moarte, moșule? întrebă Ana întorcând fața spre el.
- De ce să-mi fie frică, fata moșului?.... Omul trăiește ca să moară. Și cum trăiește, așa moare. Dacă trăiește rău, moartea-i bună și blândă ca o sărutare de fată mare. Dacă trăiește bine, ehehe, atunci și moartea-i rea și coasa nu taie și te chinuiește și te sucește mai dihai ca-n pântecele iadului....
- Avai, cum vorbești - făcu nevasta așezându-se pe marginea patului și legănând copilul adormit.
Seninătatea cu care vorbea Dumitru despre moarte, o nedumerea. Sătul trebuie să fie de viață cine e atât de pregătit de moarte. Pe ea, gândul morții și azi o mai spăimânta și-i amintea pe Avrum, în șură, cu fața-n sus, părăsit și chinuit chiar după ce a trecut în lumea cealaltă.
- Te doare rău când mori? întrebă ea iarăși, cu ochii mari.
Dumitru își clăbucea mereu barba. Acum se opri și se uită lung la Ana.
- Nu știu - răspunse apoi ridicând din umeri. Poate că nu doare....
- Dar când te naști, de ce suferi?
- Când te naști?.... Da cine știe dacă suferi? Apoi, așa nu știe nici omul când moare. Numai Dumnezeu știe! murmură bătrânul sculându-se în picioare și începând să-și radă falca stângă încetinel, căci îi tremura tare mâna.
Ana rămase gânditoare, cu mâinile în poală. I se păreau atât de stranii și totuși atât de adevărate vorbele moșului, încât îi era rușine că până azi de-abia l-a luat în seamă. În odaie nu se mai auzea decât hârjâitul briciului și sâsâitul focului în vatră.
În tindă porni deodată să cotcodăcească o găină mânioasă. Ana tresări, se gândi că are să se trezească copilul, apoi c-ar trebui să vadă câte ouă s-au adunat în cuibar, pe urmă c-ar fi bine să meargă să dea drumul găinei, căci ușa tinzii e închisă.
Dar nu se mișcă din loc. Cu ochii pironiți în spatele moșneagului, asculta scâțâitul briciului și-i plăcea zgomotul acesta așa de mult că îndată nu mai auzi nici găina, nici vântul care zgâlțâia ferestrele, nici picurii de ploaie care pliceau în geamuri.
Dumitru se întinse brusc din șale și se întoarse spre ea cu fața jumătate rasă, jumătate umflată de clăbuci albi.
- Anuță, Anuță..... mor! bâlbâi dânsul lăsându-se pe laviță, cu briciul deschis ca o furcă în degetele dreptei și cu un surâs blajin în privire.
Femeia sări năucă în picioare, fără să înțeleagă bine.
- Lumânare.... - șopti mai încet moșneagul.
Gura îi rămase deschisă, neputându-și sfârși gândul. Ana îi văzu toți dinții de deasupra și gingiile goale dedesubt, strânse parcă într-un râs nepăsător.
- Moșule..... vai de mine! bolborosi nevasta zăpăcită și fulgerându-i prin minte: Zice că moare și parcă râde!....
Apoi deodată fugi afară, în ogradă, în ploaia bătută de vânt, lăsând ușile deschise larg și frâgându-și mâinile, se porni să țipe desperată:
- Tulai!...... Săriți!.... Tulai!.... Moare!.... Tulai!....
Găina zbucni afară din tindă, cotcodăcind speriată, și se repzi tocmai în vârful gunoiului din dosul casei.
Floarea lui Macedon Cercetașu, de peste drum, auzi țipetele Anei și veni îndată crezând că iar a bătut-o Ion.
- Moare.... moare badea Dumitru! strigă Ana mai potolită puțin la apropierea unui suflet omenesc.
Găsiră pe Dumitru rece, rostogolit jos de pe laviță. Mâna dreaptă cu briciul o ținea în sus parcă, în clipa când a câzut, s-a ferit să nu se taie. În ochii holbați, cu lumina înghețată, rămăsese înscrisă o mare dorință, iar pe buzele întredeschise parcă mai flutura șoapta „lumânare”.
Floarea se cutremură, se închină și zise:
- Aprinde fuga o lumânare!.... Doamne ferește! A murit ca un păgân, fără lumânare!
Până aprinse Ana o lumânărică de ceară, cealaltă se căzni să-l ridice pe laviță. Nu izbuti.
- E greu ca bolovanul, Doamne iartă-mă! murmură ea făcându-și iar cruce.
Peste câteva clipe sosi și soacra primarului, din vecini. Îi luară briciul din mâna înțepenită și apoi, toate trei îl așezară pe laviță, cu lumânarea aprinsă la căpătâi. Macedon Cercetașu, picând mai târziu, se grăbi să radă obrazul pe care mortul nu mai apucase să și-l radă singur.
................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu