30.
Închise ochii și încercă să nu se mai țină cu mâinile de funie. De altfel, nici nu mai putea de picioare; i se zgârceau genunchii. Lațul se strângea din ce în ce mai tare. N-o durea, dar i se părea că tot nu l-a potrivit bine și-i era necaz că s-a pripit. Simți o gâdilitură încât trebui să caște gura și ochii. Deodată îi trecu prin minte că acuma are să moară, se îngrozi și vru să se întindă să atingă pământul, să fugă de moarte. Dar degeaba mișca picioarele, căci nu găsea niciun sprijin. Atunci se spăimântă și o cuprinse o înnecăciune arzătoare. Limba i se umflă, îi umplu gura, încât trebui s-o scoată afară.
Apoi un fior o furnică prin tot corpul. Simți o plăcere grozavă, amețitoare, ca și când un ibovnic mult așteptat ar fi îmbrățișat-o cu o sălbăticie ucigătoare.
Încercă să țipe, dar nu izbuti decât să horcăie de două ori înăbușit.
Se moleși, lăsându-se să atârne în voie. Ca o fulgerare îi mai trecu prin creieri noaptea, cuptorul, durerea, plăcerea.
Pe urmă toate se încâlciră.
Ochii holbați nu mai vedeau nimic. Doar limba creștea mereu, sfidătoare și batjocoritoare, ca o răzbunare pentru tăcerea la care a fost osândită toată viața.
Joiana, nemaisimțind nicio mișcare, întoarse capul și se uită nedumerită. Dădu din coadă și atinse cu moțul de păr poalele Anei. Și fiindcă Ana rămase țeapănă, Joiana își înfundă limba verzuie, apăsat, întâi într-o nară, apoi în cealaltă, și porni să rumege domol, plictisită.
De-abia într-un târziu se auzi glasul mânios la Zenobiei:
- Ană!.... Măi, Ană!.... Vai, mânca-te-ar relele, puturoasă și netrebnică! Că toată ziulica bate ulițele și copilul mi-l lasă pe cap să urle și să mă asurzească.... Ană! Fire-ai a dracului cu cine mi te-a făcut noră! Vede-te-aș moartă să te văd, nerușinată și....
Zenobia se repezi și deschise larg ușa grajdului. Lumina năvăli veselă înlăuntru.
În aceeași clip însă, femeia sări la o parte, îngrozită și țipând ca din gură de șarpe:
- Tulai!.... Ajutor!.... Săriți!..... Ionică!..... S-a spânzurat Ana!..... Vai de mine și de mine, tulai!.... S-a spânzurat!.....
Capitolul XI
BLESTEMUL
1.
Când văzu Ion pe Ana moartă, simți parcă o lovitură de ciocan în moalele capului. Stătu în faţa spânzuratei, uluit, strângându-şi gura cu palma, şi o durere necurmată îl apăsa pe creiri, ca un bolovan. Acuma îşi aduse aminte ameninţarea ei din noaptea nunţii lui George cu Florica.
Mila stranie, alcătuită din groază şi mirare, ce te cuprinde instinctiv în faţa morţii, îl zgudui o clipă.Dar pe urmă, obişnuindu-se puţin cu faţa schimonosită cumplit a femeii, îl munci întrebarea cum e putut el trăi aproape un an în acelaşi pat cu ea şi sfârşi zicându-şi că bine a făcut că s-a omorât.
După un răstimp însă se răsti la Zenobia, aproape fără să-şi dea seama:
- Unde-i copilul, mamă? Vezi de copil!....
Grija de copil îi umplu toată mintea şi nici nu-l mai părăsi.
Vasile Baciu veni spre seară, găsind pe Ana așezată pe masă, scăldată, îmbrăcată, cu mâinile încrucișate. Se uită lung la ea, înghiți un nod ce i se urcase în piept, și apoi schimbă câteva vorbe cu Ion, dar fără să se privească în ochi.
Zenobia însă, îi povesti amănunțit cum a venit Ana din sat, cum a pus copilul pe pat, cum a ieșit afară, cum nici n-ar fi dat peste dânsa dacă nu plângea copilașul....
La prohod se adună mai tot satul, încât oamenii umpleau și ulița. Praporii fluturau alene în adierea de primăvară care ducea departe mirosul de tămâie și aducea în schimb valuri de miros dulce de flori de măr. Câte-o femeie izbucnea în plâns din când în când, iar preotul Belciug mormăia pe nas cântecele de înmormântare și scutura mereu cădelnița. Ion îngenunchea de o parte, Vasile de cealaltă parte a coșciugului, amândoi cu capetele goale, plecate, ca niște vinovați. Zenobia în genunchi ținea copilul în brațe, legănându-l să nu scâncească, și se uita împrejur parcă s-ar fi mândrit cu frumusețea de îngropăciune. Glanetașu, zdrobit, cu obrajii în palme plângea în sughițuri, bolborosind dureros:
- Draga tatii..... Draga tatii....
Ion asculta ca prin vis cântecele popii și răspunsurile dascălului. Gândurile lui rătăceau în zigzaguri stranii, sărind de la Ana la copil, apoi la Vasile Baciu, iar la moarta din sicriul de brad învăluit cu zăbranicul aspru, și pe urmă deodată la Florica, revenind la copilul din brațele Zenobiei. Și de câte ori îi venea în minte copilul avea o tresărire de spaimă neînțeleasă.
Pe când preotul citea o rugăciune lungă, își aduse aminte că, înainte de a scoate din casă coșciugul, au sosit aici George cu Florica, cu fețele triste, și i-au spus că așa a vrut Dumnezeu, dar omul să fie tare, că toate trec pe lumea asta.
Privirea nevestei îl pironise întruna, posomorâtă și doritoare și plină de imputări, dar totuși parcă răsfrângând asupra lui o dragoste mare, de-abia stăpânită. Lui i-a fost frică să nu bage de seamă George și a plecat ochii.
Iar acuma simțea privirea aceea în creieri, i se plimba în închipuire tot mai stăpânitoare, copleșindu-i inima de o amărăciune din care totuși încolțește repede o nădejde nouă.
Pe la sfârșitul prohodului, ridicând ochii, întâlni, peste coșciug, privirea lui Vasile Baciu care-l sfredelea cine știe de când. Ion îngălbeni, încercă să plece iar capul și nu mai putu. Privirea socrului său era ca a unui șapte uriaș ce-și amețește prada înainte de a o înghiți. În ochii lui însă Ion citi mai ales o întrebare, întâi alunecoasă, ș-apoi îndată limpede ca lumina zilei:
- Unde-s pământurile?.... În pământ se duc toate pământurile....
Atunci deodată își dădu seama de ce se gândește el atâta la copil. Adică prin moartea Anei ar pierde tot și debeaga s-ar fi luptat, dacă n-ar fi copilul.
Adică numai în sufletul copilului ține averea lui, numai cât ține sufletul copilului ține moșia lui.
Vru să se uite spre Zenobia cu copilul, dar privirea lui Vasile nu-i dădea drumul și începu să-l frigă și să-l sfâșie, căci într-însa se vedea pe sine însuși ca într-o oglindă: galben, speriat, tremurând de frica amenințării.
Iar socrul său parcă avea fața unsă cu un zâmbet batjocoritor de biruință.
Până s-a coborât în groapă sicriul Anei, ochii lui Vasile Baciu l-au urmărit neîndurători, izgonindu-i din suflet privire Floricăi, făcându-l să uite tot, chiar prohodul însuși, afară de copilul de care atârna parcă toată soarta lui.
Întorcându-se de la cimitir, smulse copilul de la Zenobia, ca cuprins de teamă să nu i-l răpească cineva, îl strânse la piept, acoperindu-l cu brațele-i osoase. Petrișor se scâncea, iar el îl ogoia ca o doică iscusită, gândindu-se mereu că duce în brațe tot pământul câștigat cu stăruinți și zbuciumări atât de îndelungate. Oamenii care până acuma îl ocărau și spuneau că din pricina lui s-a spânzurat Ana, văzându-l cu copilul se înduioșară și-și ziseră că nu poate fi vinovat de moartea femeii.
- Ia seama, ginere, să nu cadă bolnav nepoțelul! mormăi în urechea lui un glas răutăcios, când cotiră în Ulița Mare.
Ion se cutremură și ascunse copilul sub suman, parc-ar fi căutat să-l apere de privirea lui Vasile Baciu.
Apoi, după pomeni, se sfătui multă vreme cu maică-sa ce să facă cu copilul și cum să-l îngrijească. Și se mai liniști când Zenobia îl încredință că băiețelul e destul de mărișor, că tot era să-l înțarce azi-mâine, că mănâncă de toate, că are să crească cât muntele, numai zile să aibă de la Dumnezeu, și că nici n-o să bage de seamă până s-o pomeni cu el mare și bun de trimis cu vitele la imaș.
- Ia seama, mamă - zise Ion totuși, răgușit. Ia bine seama, că mi se pare că Petrișor e cam plăpând.
- Vai de mine, omule, dar nu-l vezi câtu-i de roșcovan și de voinic?
- Binem bine.... Dar dacă se îmbolnăvește și moare! Doamne ferește, apoi să știi că n-ai trai cu mine!.... Copilașul ăsta-i viața mea, mamă!
- Proclet mai ești, Ionică, și sălhui, zău așa! protestă bătrâna.
- Eu atâta-ți spun, ca să nu zici că nu ți-am spus.... Ca ochii din cap să mi-l îngrijești și să mi-l ocrotești!
- Da ce-i cu tine, măi băiete? Parcă cobești a rău, Doamne iartă-mă - se închină Zenobia, gândindu-se că mult mai trebuie să-și fi iubit nevasta Ion, măcar că nu s-a arătat, dacă se prăpădește așa cu firea din pricina plodului ei.
2.
- Românul, când e bun din fire, e ca prietenul meu Herdelea! striga Grofșoru cu atât mai des cu cât termenul apelului se apropia și Herdelea devenea tot mai mohorât și mai neîncrezător....
Sorocul era hotărât pentru mijlocul lui aprilie, la Curtea de Apel din Târgul-Mureșului. Herdelea număra zilele ca școlarii la venira vacanțelor, dar el, de ce scădeau, de aceea se întrista mai mult, muncit de presimțirea că i-e scris lui să fie înfierat și să-și piardă pensia pentru care a muncit ca robul peste treizeci de ani. Și azi nici mpcar npdejde adevărată nu mai putea nutri, cu toate asigurările zgomotoase ale lui Grofșoru, căci și nădejdea l-a înșelat atât de crâncen rândul trecut.
Grofșoru îi făgăduia în fiecare zi și se jura că se va duce la Curte și nici nu se va întoarce fără achitare deplină. În sfârșit, ca să-i dea o dovadă desăvârșită de cât îl iubește și-l stimează, cu vreo trei săptămâni înainte de termenul procesului, bău bruderșaft cu dânsul la Berăria Rahova, de față fiind toată domnimea din Armadia, pupându-l și pe urmă strigându-i triumfător:
- Acuma mi-ești frate, bețivule, și dacă mai îndrăznești să te îndoiești și să te mai arăți cu mutra asta plângătoare, apoi să știi că ești de poznă cu tine!
Toți aplaudară gestul, iar cei ce încă nu se tutuiau cu Herdelea, urmară pilda avocatului, începând cu directorul liceului și sfârșind cu conțopistul de la notarul public.
În ziua aceea Herdelea s-a simțit într-adevăr fericit, s-a îmbătat zdravăn, încât dăscălița a trebuit să-i puie prosoape ude la cap și să-l ocărască toată noaptea.
Dar a doua zi, tristețea i-a revenit aceeași, ca o umbră ce nu te părăsește decât până când stai în întunerec. Se gândea mult la Ion și la jalba lui. Iacă, Ion și-a văzut de-ale lui, s-a și îmbogățit.
Pentru Ion jalba a fost un accident ușor, din care scapi teafăr și mai bucuros de viață. Ce-i pasă lui că va ședea la răcoare o lună de zile? Poate e și mulțumit că astfel are prilejul să-și odihnească ciolanele.
Pe când, pentru dânsul, jalba a fost lovitura grea care i-a schimat brusc linia vieții. Un lucru de nimic cum hotărăște soarta omului, cum îi răvășește tot mersul vieții! Piatra mică răstoarnă carul mare.
Un fir de nisip care s-a mișcat din loc și a prăvălit stânca întreagă.
Și parcă totdeauna lucrurile mărunte și neînsemnate pricinuiesc prăbușirile grele, ca și când omul, mândru și încrezător în puterile lui, ar fi o jucărie și poate mai puțin în mâna unei tainice și înfricoșătoare ființe stăpânitoare.
Tocmai cu câteva zile înainte de împlinirea soartei, Herdelea se pomeni iar cu Ion care venea cu vestea morții Anei și cu rugămintea să-i facă ceva să-și poată ispăși osânda în închisoarea judecătoriei din Armadia, ca să nu se mai depărteze pe la Bistrița.
- Să-ți fac, Ioane, cum să nu-ți fac - zise învățătorul amărât, rozându-și unghiile ca să-și stăpânească pornirea. Că ți-am mai făcut și altă dată, și vezi bine pe unde am ajuns, vezi, pe drumuri, om bătrân.... Dar să-ți fac, firește....
Ion se uită drept în ochii lui, cu o emoție sinceră în toată înfățișarea, ca și când cuvintele lui Herdelea i-ar fi atins în suflet o coardă care n-a vibrat de mult.
- Sunt ticălos, nașule - rosti apoi dânsul molcom. Suntem răi și proști, vai de păcatele noastre.... M-a bătut Dumnezeu, mai rău nu se poate. Ți-am greșit, văd bine.... Dar Dumnezeu ajută omul bun.... Dumnezeu are să te mângâie pentru greșeala mea....
- Mă mir cum m-am luat eu după nătângiile tale, Ioane? Trebuia să te dau pe ușă afară, nu să mă potrivesc ție - murmură învățătorul, înduioșat și cu ochii umezi.
- Așa-i omul când îi ia Dumnezeu mintea - făcu Ion cu alt glas, mai aspru, în care se simțea părerea de rău că s-a lăsat o clipă învins de slăbiciune pentru grijile altora. Dar dumneata să-mi faci acuma o jalbă frumoasă, cum zic, că-ți plătesc, nașule....
Herdelea îi făcu petiția cuvenită. Vorbele schimbate cu omul care i-a pricinuit toată nenorocirea de azi îi sădiră în inimă un bob de încredere. Își zicea „pe omul bun îl ajută Dumnezeu”, și găsea parcă mângâiere. Avea însă și remușcări că, în nerozia și zădărnicia lui, de multe ori și-a bătut joc de cele sfinte. Și de-aici încolo, seara, întins în pat, după ce stingea lampa, cu fața-n sus și cu mâinile împreunate pe piept, se ruga, în gând, fierbinte să-i ierte Dumnezeu rătăcirile și să-l scape și acuma, ca totdeauna, din impasul în care l-a aruncat propria-i vină.
Grofșoru avea să plece singur la Târgul-Mureșului, la judecarea apelului. Herdelea trebuia să rămână la cancelarie, acasă, căci nu era obligat să se prezinte și ar fi chetuit bani mulți zadarnic.
Deși, plecând din Armadia la amiazi, seara ajungea la țintă, s-au făcut mari pregătiri de drum. Doamna Grofșoru, o femeie drăguță, grăsună, gospodină, umplu un cufăraș numai cu merinde, ca să aibă omul în tren ce să mănânce. Doamna Herdelea, cu care se împrietenise bine, i-a fost de mult ajutor. Chiar ideea merindei de la dăscălița pornise și fusese găsită minunată.
La plecare erau de față amândouă familiile, în care intrau cei cinci copii ai avocatului. Se vărsară lacrimi abundente, numai Grofșoru se ținu tare și porncui lui Herdelea să fie absolut liniștit și să aibă încredere în el și în Dumnezeu.
Nevasta avocatului, dăscălița și Ghighi hotărâseră în taină să ajuneze toată ziua procesului.
Seara, familia Herdelea stătu până târziu, lăudând Grofșorenii care-s niște oameni cum nu s-au văzut mai de inimă, și drămăluind fel de fel de nădejdi. Când se culcară, în întunerec se auzi limpede șoșăitul buzelor tuturor trei rugându-se din inimă să binecuvânteze Atotputernicul ziua de mâine și s-o întoarcă spre binele celor năpăstuiți.
Chiar în aceeași vreme murmura și doamna Grofșoru un Tatăl Nostru pentru bietul creștin, după ce pusese pe toți cinci copiii în genunchi să zică o rugăciune anume pentru „moș Herdelea”.
Fără să știe de planul femeilor, învățătorul își propusese și el să ajuneze în ziua cea mai grea din viața lui, Se trezi în zorii zorilor și nu mai putu adormi de grije și de emoție. Ca să-i treacă vremea vru să-și aprindă luleaua, dar își aduse aminte la timp că nu te poți spurca cu tămâia dracului când jertfești o zi lui Dumnezeu. Se prepeli în pat, frământat numai de presimțiri rele. Plecă mai curând la cancelarie și nici acolo nu găsi liniște. La prânz nici nu se duse acasă, spre supărarea doamnei Herdelea care îl aștepta cu masa ca de obicei.
În sfârșit, spre seară veni o telegramă. Herdelea, singur în birou, o rupse și o citit tare încât îl auzi și factorul:
„Achitat - Ura!”
Bătrânul oftă odată din fundul sufletului, ca și când i s-ar fi ridicat brusc o piatră de moară, și apoi îndată se porni pe un plâns în hohote; poștașul, care aștepta un mic bacșiș, o șterse repede în vârful picioarelor.
După ce se răcori cu lacrimile, Herdelea trecu la doamna Grofșoru, locuința avocatului fiind în aceeași casă. Doamna Grofșoru, încercând să râdă, se pomeni de asemenea plângând de bucurie. Mai vru să-și laude puțin bărbatul, pe care-l iubea mult, deși era cam ștrengar, dar Herdelea nu avea răbdare. Simțea nevoia să comunice tuturor cunoscuților și necunoscuților vestea minunată.
La berărie prietenii îl felicitară și-l îmbrățișară, îndemnându-l apoi să stropească cu o băutură zdravănă asemenea izbândă strălucită, încât îi trebui o sforțare titancă să refuze, voind să-și respecte deplin ajunarea.
Sosi acasă pe înnoptat, obosit mort de bucurie. Doamna Herdelea îl primi bosumflată că n-a venit la masă, dar când văzu telegrama, începu că bocească împreună cu Ghighi de răsuna casa, parc-ar fi murit cine știe ce rudă scumpă. Cu mare greu izbuti învățătorul să le ostoiască, spre nenorocirea lui, căci dăscălița îl luă de zor: de ce n-a poftit la prânz și a făcut să se strice atâtea bucate degeaba? Nici când chiar îi mărturisi c-a ajunat, doamna Herdelea nu se împăcă de tot, ci doar în sufletul ei se simți mulțumită că și „păgânul” s-a întors la Dumnezeu.
Se culcară acuma devreme. În casă stăpânea o fericire mare. Și totuși Herdelea parcă niciodată n-a avut noapte mai albă. Îi era foame și mai ales îl chinuia meteahna tutunului. Se învârti ceasuri peste ceasuri în patul fierbinte, cu genele mai grele ca plumbul..... și nu era chip să adoarmă. De abia spre ziuă îl birui somnul binefăcător și atât de adânc că dimineața trebui să-l scuture de două ori dăscălița până să-l deștepte, ca să nu întârzie tocmai acuma când avocatul nu-i acasă și toată cancelaria e în seama lui.
La amiazi făcură cu toții o plimbare până-n Jidovița să aștepte pe Grofșoru.
Copiii auziră cei dintâi clopoțeii cailor. Trăsura opri și avocatul sări jos, strălucitor. Înainte de a-și săruta nevasta, se repezi la Herdelea și, îmbrățișându-l furtunos, îi zise:
- Ai văzut, renegatule, ce poate face un român?.... Apoi, de-acuma să mai poftești să nu crezi când îți făgăduiesc ceva!
3.
Un copist pirpiriu lui din mâna lui Ion hârtia prin care tribunalul îi îngăduia să-și facă pedeapsa de o lună la închisoarea judecătoriei din Armadia, o suci, o învârti, căută prin dosare, se uită la dânsul clătinând din cap dojenitor, apoi scrise ceva într-un registru prăfuit, îi dădu un bilet galben și-l trimise „în fundul gangului, unde vezi o tăbliță neagră cu chei multe”.
Din gang Ion se pomeni deodată în curtea închisorii. O recunoscu numaidecât, nu degeaba a văzut-o doar așa de bine odinioară, când a avut pozna cu Simion Lungu. Strângerea de inimă de atunci îi îngălbeni fața și acum. Curtea strâmbă era pustie. Pardoseala de piatră, tocită, răsfrângea lucirea soarelui. Ferestrele cu zăbrele încrucișate scâteiau în bătaia razelor calde. Într-un geam, un cap tuns, cu barba înnegrită de țepi nerase de mult, stătea nemișcat, parcă ochii, singuri vii, s-ar fi îmbătat sorbind lumina zilei.
Ion se cutremură ușor și-și făcu cruce, ridicând apoi privirea spre cerul albastru pe care ici-colo albea câte un nouraș încremenit în văzduhul limpede.
Bătu la ușa cu chei multe și dinăuntru auzi un glas aspru, gros, mânios. Intră încet, strecorându-se parcă să nu facă zgomot, în odăița luminoasă văzu pe paznicul de odinioară, care-l întâmpină cu un dispreț fulgerător, în vreme ce altul, șezând la o mescioară, întinse mâna după biletul galben, ca unul ce știa că aici nimeni nu vine fără asemenea hârtie.
- Numero cinci! mormăi cel ce îi ceruse biletul, pe românește, ca să înțeleagă și Ion despre ce e vorba.
Paznicul celălalt îi luă briceagul, chimirul și traista cu merinde ce i-o pregătise maică-sa, zborșindu-se:
- Aici nu mănâncă nimeni extra, bre!
Ion vru să-și apere mai ales merindea, gândindu-se c-ar fi păcat să se strice ori să-i mănânce paznicii atâtea bunătăți, dar o teamă ciudată îl strângea de beregată și nu putu scoate niciun cuvânt. Urmă ca un miel pe paznicul ursuz care-l vârî într-o celula strâmtă și-i porunci să păstreze curățenia și să nu facă gălăgie. Apoi rămase singur între patru ziduri goale și auzi cheia întorcându-se în broască de două ori, cu un scârțâit strepezitor.
Stătu câteva clipe uluit, uitându-se împrejur. Inima îi bătea ca și când nu și-ar fi găsit locul. Apoi începu să umble de colo până colo tot mai repede, ca o fiară prinsă în cușcă, cu ochii însă mereu la fereastra prin care nu se vedea decât o palmă de cer foarte depărtat.
După un răstimp însă se potoli brusc și rușinat de atâta tulburare.
- Ei, parcă nu știam eu c-așa trebuie să fie!.... Amu ce-o vrea Dumnezeu! își zise dânsul oprindu-se în mijlocul celulei.
Își împături cu băgare de seamă sumanul, îl potrivi pe dușumea în colțul de lângă ușă și se lungi jos. Se simțea trudit ca și când ar fi tras la jug. Închise ochii și adormi buștean.
Pe la amiazi se deșteptă în răcnele paznicului, care-l zgândărea în coastă cu vârful cizmei:
- Sus, he! Sus, câine! Aici nu se doarme, bre! Aici se lucrează!
....................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu