33.
Erau pe la mijlocul cinei când deodată apăru Titu pe terasă. Se uită împrejur puțin jenat, apoi văzând masa cea mare, veni drept și salută parcă pe toți i-ar fi cunoscut de când lumea.
- Am primit târzu telegrama și de-abia adineori am putut sosi!
Laura, care nu-l mai văzuse de la cununie, îl îmbrățișă plângând și murmurând cu drag:
- Titule! Titule!
Soții Herdelea se simțiră mai mândri, observând că feciorul lor a făcut impresie bună asupra noilor neamuri.
- Aici, aici, lângă mine, că mie-mi sunt mai dragi poeții! strigă Alexandru, dându-și scaunul mai la o parte.
La dreapta lui Titu ședea Eugenia, care-l privea curioasă. Titu îi sărută mâna inelată și parfumată, și așezându-se îi zise:
- Superbă soră are George, iar eu încântătoare cumnățică!
- Oprește, tinere, avântul! râse Alexandru. Să nu apuci să-i faci curte că bărbatu-său e gelos ca un harap!
Gogu, de peste masă, zâmbi cu nepăsare căutată, în vreme ce ceilalți râseră cu poftă. Eugenia însă se roși puțin și răspunse:
- Cu toate astea îmi place să mi se facă curte!
- Aha! Aha! strigă iar Alexandru. Care va să zică o invitație în toată forma?.... Gogule, să fii cu ochii în patru, că tânărul e primejdios!
Râsul și buna dispoziție au domnit toată seara.
Titu fu găzduit, firește, tot în Vila Mara. Se sculă însă mai de dimineață ca toți, să se poată plimba și să-și răcorească creierii înfierbântați de emoțiile ce i le-au stârnit oamenii din țara unde năzuia și el. Se simțea fericit și-i suna mereu în urechi mai ales graiul lor grăbit și dulce. Dându-și seama că Alexandru îl simpatiza, voia să câștige și prietenia lui Gogu care, fiind deputat, îl va putea ajuta mai ales când va ajunge și dânsul în România. Apoi Eugenia îl fermecase așa încât o și visase, dar acum trebuia să-și astâmpere admirația, zicându-și că nu-i timpul să se țină de năluciri.
La izvor se întâlni cu Ionel Pintea care bea foarte cumpătat, dintr-o ceașcă, borviz cu lapte în care înmuia o chiflă.
- Asta-i cura mea - zise Ione zâmbind silit.
Porniră împreună într-o pădurea deasă de molifți. Ionel nu era prea încântat, căci petrecea mai bine singur. Titu totuși se agăță de dânsul, dornic să afle ce-i în Bucovina, fiind întâiul om de-acolo cu care putea vorbi. Întrebările lui stăruitoare însă pe Ion Pintea îl plictisiră, încât în cele din urmă îi spuse răspicat:
- Dumneata vrei să mă faci să vorbesc de lucruri care pe mine nu mă interesează sau cel puțin nu mă pasionează. Eu azi sunt un simplu contabil, copleșit de muncă și care n-am nici vreme și nici poftă să mă amestec în zâzaniile politice. Orice politică mi-e indiferentă.... Prostiile astea, iartă-mă că zic așa, le-am făcut pe când eram prin liceu și nu le-am mai luat în seamă în viață, să mi-o împovărez.... Și pe urmă, mai cu seamă la noi în Bucovina, politica înseamnă numai ceartă, hărțuială, scandal, murdărie.... mai mare rușinea! Suntem puțini și totuși dezbinați în atâtea partide și bisericuțe, încât nimeni nu se gândește la interesul general, ci toți se gândesc numai la ambițiile lor mărunte..... A, mi-e și scârbă!.... Eu cred că libertatea e cea mai mare nenorocire pentru poporul care nu-i copt s-o aibă. De aceea d-voastră aici sunteți mai fericiți, oricât vă plângeți și vă burzuluiți.... Așa este, domnule! Aici ungurii, nerozi, vă sâcâie, vă persecută, vă îngenunchează - adevărat. Ăsta-i norocul d-voastră, căci asta vă face dârzi, solidari și puternici. În clipa când vi s-ar da libertatea, ați face și d-voastră ceea ce se face la noi. Ungurii sunt proști și vă întăresc vrând să vă slăbească. V-ar distruge însă îndată ce s-ar dezlega lanțurile!
Titu rămase cu gura căscată, fără să mai poată răspunde.
- Ei, acuma ai aflat? sfârși Ionel acru. Adevărul e totdeauna dureros....
Titu murmură ceva, mai merse câțiva pași, apoi deodată îi zise bună ziua și se despărți tulburat.
- Nu se poate.... Vorbe.... Astea-s aiurările unui ursuz! se gândi dânsul simțindu-se totuși obosit ca după o noapte nedormită.
- Încă unul care-i cu mintea plină de fumuri! murmură Ionel singur, bucuros c-a scăpat de un tovarăș prea curios.
Titu fu posomorât toată ziua parcă de cele ce i-a spus Ionel atârna fericirea lui întreagă. Își amintea fiece cuvânt și-l durea ca o mare nenorocire. Laura îi șopti când găsi prilej:
- Ce ai, dragă Titule? Nu fi urâcios! E vorba de viitorul tău. George a vorbit cu Alexandru despre tine și despre dorințele tale.... Ia seama să nu-i indispui pe toți!
După prânz, stând cu toșii de vorbă într-un chioșc, la umbră, Herdelea povesti amănunțit rudelor ce-a pățit. Voind să-și pregătească mai frumos ieșirea la pensie, o întoarse pe coarda națională, arătându-le cum toate i se trag din faptul că a luat apărarea unui biet țăran român față de samavolnicia unui magistrat ungur, apoi stăruind mai ales asupra examenului când inspectorul i-a cerut să nu mai lase pe copii să crâcnească pe românește, și sfârșind melancolic:
- Dar decât să-mi unguresc sufletul la bătrânețe și să-mi vând conștiința, mai bine s-ajung salahor muritor de foame! Mai bine!.... De aceea mă și bate capul să ies la pensie curând, curând....
Rudele din țară fierbeau de indignare. Chiar și Gogu se încălzi și, când Herdelea spuse că, de-ar fi mai tânăr, s-ar duce și el în România ca Titu, numai să scape de urgia stăpânirii ungurești - se repezi însuflețit la Titu și-i strânse mâna:
- Bravo, tinere! Vino la noi, la libertate!.... De ce-ai sta și dumneata între barbarii aceștia cutropitori de conștiințe!
Titu se însenină, mai cu seamă că Gogu îi oferi îndată să tragă la dânșii în Bucureștii, adăugând:
- La noi poți sta toată ziua, să mănânci și să faci poezii câte-ți place!
- Să vii negreșit la noi! O să-mi faci mare plăcere! spuse și Eugenia privindu-l cochet și convinsă că melancolia de azi a tânărului a fost din pricina ei.
Alexandru îl pofti să mai meargă și pe la dânsul, prin Giurgiu, dacă i se va urî la București.
- Să vii numai, că n-ai să rămâi pe drumuri în România! sfârși Atena.
- Cu atâtea protecții mari, ministru trebuie să ajungi, Titule! strigă Herdelea uitându-și grija lui, de mulțumire că-și vede feciorul fericit.
Într-un din zilele următoare Gogu și Alexandru, vorbind de Titu, socotiră că ar fi poate și mai nimerit să-i găsească vreun temei oarecare, ca să nu se simtă jenat stând degeaba. Și hotărâră îndată să-l adăpostească la un ziar; Gogu, ca deputat, are să-i facă loc barem la jurnalul partidului.
- O, da, la o gazetă! zise Titu strălucind de bucurie, când află. Așa ceva visam și eu.... Tocmai așa ceva....
Perspectivele trandafirii îi șterseră din creieri răspunsul lui Ionel ce-l întunecase un răstimp. Cu privire la ținta ce lucea mai aproape, viața i se părea plină de comori.
De altfel, Gogu prinse dragoste multă pentru „tânărul cu ochii aprinși de o lumină stranie și înălțătoare”, cum îi zicea. Umblau mult împreună, discutând politică națională și uneori chiar literatură românească, deși acasă Gogu se mândrea că n-a citit în viața lui decât numai franțuzește. Alături de Titu, deputatul se simțea cuprins de înflăcărare:
- Trebuie să mai aveți răbdare, să mai luptați, să mai rezistați! Va veni și mântuirea! Trebuie să vie!.... Credeți că pe noi, dincolo, nu ne doare viața voastră de suferințe?.... Voi sunteți speranța noastră, precum noi trebuie să fim speranța voastră!
- De ce nu faceți măcar un gest ca să ne încurajați? întrebă Titu, pe care gândul acesta îl frământase mult.
- Vă dorim în adâncul inimii noastre, dar gura trebuie să fie mută! zise deputatul român, grav. O, politica!.... Ce stupid lucru e politica în lume!
8.
Ion auzi curând că Vasile Baciu a umblat pe la un avocat din Bistrița și că l-ar fi tocmit să-i scoată toate pământurile de la ginere-său. Se spăimântă mai ales simțindu-se slăbit în îndârjirea lui de când i-a murit și copilul. Deși vedea primejdia, gândurile nu-i mai erau îndreptate numai asupra ei, ci hoinăreau neputincioase ba încoace, ba încolo. Își zicea că n-are să dea niciun petec de loc, ș-apoi îndată iarăși că n-ar fi rău să cadă la o învoială cu Vasile, să-i astupe gura.
În schimb inima îi bătea mereu mai nerăbdătoare, frământată de un dor înăbușit prea multă vreme care azi stătea să izbucnească. Când îi venea în minte Florica uita de toate, chiar și de socru-său, întocmai precum odinioară a uitat-o pe ea din pricina pământului.
A doua zi după ce află cum a fost Vasile Baciu la avocat, văzu pe Florica trecând cu demâncare la oameni, sprintenă, zâmbitoare și dându-i binețe parcă l-ar fi chemat la dânsa:
- Ce mai faci, Ionică?.... Noroc bun!
- Noroc bun! mormăi el, îngrozindu-se cum i se scurg ochii după ea.
În aceeași seară, venind de la câmp, opri în poarta lui George să-l întrebe ce să facă cu socru-său? Dar în vreme ce George îi spunea și-l învăța ce credea, dânsul vedea numai pe Florica, în tindă, învârtindu-se la vatră, pregătind cina, și de-abia se stăpânea să nu se repeadă la ea, s-o cuprindă în brațe și s-o ducă de-aici, să n-o mai atingă nimeni, nici să nu i-o râvnească.
Ziua următoare se gândi să se ducă iar la George, dar nu mai îndrăzni de frică să nu-i vadă în ochi patima. Și, fiindcă trebuia totuși baremi s-o vadă, alergă ca un smintit până ce știrici la care holdă seceră Florica și-și făcu drum prin apropiere și o zări.
Se mira și se afurisea că a lăsat-o să se mărite cu altul și că n-a luat-o el, ș-apoi se mângâia singur, zicându-și:
- Mie mi-a fost scrisă Florica, degeaba....
Încerca să se smulgă din lanșul ce-l strângea tot mai tare ca să-și întoarcă toate gândurile la moșia lui amenințată de îndârjirea lui Vasile. Dar când se mustra c-o să-și piardă averea pentru o muiere blestemată, cum se mustrase și altă dată, acum i se adăuga în creieri, nechemată, întrebarea: ce folos de pământuri, dacă cine ți-e pe lume drag nu-i al tău? Și pe urmă gândurile se înlănțuiau. Baremi de-ar fi trăit copilul, să știe și dânsul pentru cine muncește și se sfarmă..... Dar așa, cui ar rămâne moșia lui, dacă l-ar strânge Dumnezeu într-o bună zi, căci omu-i trecător ca adierea vântului.
Din pricina alergăturilor zadarnice rămăsese în urmă cu munca pământului. Toată lumea isprăvise seceratul, dar el mai avea încă două holde în picioare. Numai după o ceartă mare cu mamă-sa, se urni să trimită pe Glanetașu cu trei lucrători la locul cel mai mare, iar delnița de lângă drumul cel vechi s-o doboare dânsul.
Era într-o joi. De unde muncea Ion se vedea drumul pe care treceau neîncetat femei cu coșuri și desagi, mergând la bâlciul săptămânal în Armadia. Mărul pădureț sub care născuse anul trecut Ana era încărcat de rod și făcea umbră groasă, deși o porumbiște verde îl acoperea până-n ramuri.
Ion lucra cu voie bună cum nu mai avusese de mult, ca și când ar fi presimțit o bucurie năvalnică. Se uita rareori spre drum, ca să nu-l ție de vorbă nimeni. De altfel, pe la prânzul cel mic nu mai trecea pui de om.
Începu să lege snopi și, când isprăvi și-i așeză în picioare, își aruncă ochii spre Pripas. Atunci văzu departe o femeie, venind grăbită, cu niște desagi pe umeri. Tresări și privi împrejur, bucuros că e singur cât e hotarul de mare.
- Florica! murmură dânsul apoi cu ochii spre femeia care se apropia mereu.
O sorbea cu cât se apropia și i se părea din ce în ce mai frumoasă. Florica avea o năframă albă în cap, legată ștrengărește. Îl zări și ea, mirată și cuprinsă de o strângere de inimă. Dar nu-și pierdu firea și, când ajunse în dreptul lui, îi strigă zâmbitoare:
- Am să sosesc la spartul târgului, Ionică!.... De, omul cu multe griji anevoie iese din casă!
Ion ar fi vrut să-i răspundă și limba parcă i se înțelenise. Florica însă nu se opri. Și atunci îl apucă o frică cumplită că nici acuma, deși ar avea prilej bun, nu e în stare să-i vorbească, să-și deșarte sufletul.... Păși spre drumul pustiu și izbucni aproape desperat:
- Unde fugi așa, Florico?.... Mai stai oleacă, stai că am să-ți spun ceva.... Și vino mai încoace că doar n-o să piară târgul.
Femeia parc-ar fi așteptat chemarea. Se întoarse din cale și veni spre dânsul, cu fața aprinsă, dar zicând molatec:
- Vai de mine.... numai să nu mă ții mult de vorbă, Ioane, că mă omoară George....
Iar când fu lângă Ion, adăugă mai încet:
- Mă duceam să vând niște pere oarzăne, că ne trebuiesc bani.... Și George nu mă lasă nici să....
Ion o privea tăcut și simțindu-se jicnit că îi vorbește de George. Nevasta, ridicând ochii ei albaștri, întrebători, și adâncindu-i în ochii lui tulburați, înțelese, își curmă gândul și murmură gingaș:
- Ce vrei, Ioane?....
Bărbatul zise, cu dinții strânși, înfricoșat parcă să nu-i zboare spre dânsa tot sufletul înnebunit de patimă:
- Mai odihnește și tu.... De ce nu vrei să te odihnești?
Privirile lor se împleteau fermecate.
Florica șopti mai domol:
- `S grăbită, Ionică.... zău așa.... Lasă-mă.... să-mi văd de drum.... zău așa....
Dar în același timp pășea alături de Ion, cu umărul lipit de umărul lui. Trebură prin porumbiște și se opriră sub părul pădureț, unde sumanul bărbatului era așternut pe jos la umbră, ca un culcuș pregătit înadins. Se așezară privindu-se în ochii strălucitori de o fericire mult așteptată. Ion vru să-i impute că i-a pomenit de George, suflă greu, pe nas, și de-abia putu gâfâi:
- Ehei, Florico....
- Uf, ce cald mi-e.... m-a topit căldura - zise femeia dâns la o parte desagii cu pere. Dar aici e bine că-i răcoare.... zău așa.... răcoare....
- Răcoare - bâlbâi Ion în neștire peste câteva clipe.
Apoi tăcură, ascultându-și bătăile inimii. Apoi Ion, brusc ca o fiară, o cuprinse de subțiori și-i mușcă buzele. Apoi Florica se lăsă pe spate, moale, gemând....
- Tot a mea trebuie să fii tu! zise bărbatul pe urmă când Florica își lega năframa, gata de plecare. Să știu bine că fac moarte de om și tot a mea ai să fii!
- Ei, Ionică, multe zice omul! răspunse femeia fără să-l mai privească. Când s-a putut, n-ai vrut; când vrei tu, nu se mai poate!
Ion rămase şezând pe suman, cu ochii după Florica ce se pierdea în porumbişte.
- Ba se poate, murmură singur, ca o încurajare.
Îşi reteză deodată vorba. Frunzele mărului foşneau ca o imputare. Şi imputarea îi aducea aminte de Ana. Sări în picioare, parcă l-ar fi înţepat o viperă. Nu mai îndrăzni să se uite spre mărul, sub care, acum un an, cealaltă i-a născut copilul. Se duse la seceră, fără a întoarce capul, ca şi când din spate l-ar fi ameninţat o mână nevăzută.
Florica se depărta pe drum legănându-se mândră în şolduri. Inima lui Ion tresălta de noi fiori, în vreme ce buzele-i şopteau dârz:
- Ba se poate!.... Să ştiu de bine că fac moarte de om!
Capitolul XII
GEORGE
1.
Precum flăcăii se duc la fete în fiecare seară, pe viscol ca şi pe vreme frumoasă, frânţi de munca zilei ca şi după odihna de sărbători, tot astfel se ducea acum Ion pe la George, nesmintit, ca spre un frate bun, când să-i ceară un sfat, când să-i dea el o povaţă, găsind totdeauna o pricină care să-i îndreptăţească venirea.
Nu se mai sfia de George şi uneori schimba câte-o vorbă şi cu Florica, în treacăt, cum se cuvine să te porţi cu orice muiere în casa omului.
Iar George se simțea măgulit că vine și se mândrea că-i caută sfaturile un bărbat deștept ca Ion care, prin minte și șiretenie, s-a înstărit de unde mai înainte era calic ca șoarecele din biserică.
Numai Savista-Oloaga, care trăia pe lângă casa lui George, bufnea și se burzuluia din ce în ce mai năstrușnică. Fiindcă George a strâns-o de pe drumuri și glumea uneori cu dânsa și mai ales fiindcă nu uita niciodată, când aducea rachiu, să-i dea și ei câte-un păhărel, Savista îl iubea cu o furie sălbatecă, atât de caracteristică estropiaților, și ar fi fost în stare să strângă de gât pe oricine pentru dânsul. În schimbul mâncării n-avea altă îndatorire decât să stea toată ziua pe prispă și să hâșâiască găinile ca să nu intre în tindă. Ba joia, când era frumos, George îi mai dădea voie să se târască până-n Ulița Mare, să-și cerșească și câte ceva gologani, să aibă și ea banii ei.
Cu aceeași patimă ura însă pe Ion de când a simțit că umblă după Florica și că astfel vrea să înșele pe George. Se liniștise un răstimp, după ce ocărâse pe Ana, văzând că venirile lui Ion s-au oprit brusc, și fusese chiar mândră că ea a putut abate o primejdie ce amenința pe idolul ei. Dar acuma că Ion venea mai des ca totdeauna, îngrijorările o zbuciumau și o făceau să nu mai ațipească nici după-amiezile cele mai dogorâtoare.
De cum sosea Ion, ea se lipea pe prispă ca o broască, ciulind urechile ca să nu-i scape nicio vorbă, ochii îi luceau straniu, ca două mărgele de sticlă, urmărindu-i fiece mișcare și privire, fără a pierde din vedere nici pe Florica în care n-avea nicio încredre, dacă el ar fi vrut s-o ia.
Se înfuria că nu putea surprinde nimic la Ion și că doar Florica se zăpăcea și se roșea puțin, încât oalele îi dădeau deseori în foc, umplând toată casa cu aburi și miros de rântaș ars.
Plictisită de atâta pândă zadarnică, într-o zi, fiind numai Florica acasă, avu o izbucnire de furie, urlând și amenințând:
- Spun tot lui George.... Tu ești rapandula.... tu.... tu.... Ce vine Ion? A? Ce-i Ion? Bărbat?... Ptui!... Tffss!....
Scuipă spre Florica, se învineți de mânie neputincioasă, își smulse smocuri de păr din cap și ochii i se umplură de sânge răcnind:
- Rușine!.... Rapandulă!.... Omoară George!....
Femeia se sperie întâi, crezând c-a dat boala rea peste ea, dar pe urmă, înțelegând unde bate, o huidui. Și oloaga se potoli îndată, parcă i-ar fi turnat apă rece în cap. Îi păru rău că s-a trădat și, ca s-o dreagă, vru să arate c-a glumit și începu să râdă cu dinții ei lungi și galbeni:
- Glumă, fă.... Zău.... Dă-mi ciorbă!.... Foame....
Odată însă Ion pică de prânz, când George lipsea. Savista încremeni pe prispă văzându-l că intră în ogradă. Și când Ion zise nepăsător, oprindu-se lângă poartă:
- Noroc, noroc, Savisto! Tot voinică?.... Da George-i pe-acasă?
- Numai Florica acasă! răspunse ea repede, arzând de dor să-l facă să se apropie de nevastă ca să se adeverească bănuiala ei.
Ion stătu pe gânduri câteva clipe, ș-apoi zise mai încet, aruncându-și ochii fulgerător spre tindă:
- Aveam cu George o vorbă.... Păcat că nu-i și el aici....
Și plecă, întristat, clătinând din cap, uitându-se înapoi din uliță.
Savista fierbea de bucurie. Era sigură că Ion venise la Florica, înadins,pentru că o știa singură. Și de-aici încolo când nu era George acasă, nu mai stătu în ușa tinzii, ci tocmai în colț, ascunsă după o grămadă de coceni de porumb, așteptându-l să mai pice.
...........................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu